Asupra recursurilor de față,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. La data de 15 noiembrie 2006, numitul M.L. - persoană privată de libertate aflată în executarea unei pedepse de 13 ani închisoare în Penitenciarul de Maximă Siguranță Botoșani, a cerut identificarea și cercetarea, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, a cadrelor din Penitenciarul Botoșani care, la data de 27 septembrie 2006, în jurul orelor 14.00, nu l-au supravegheat pe deținutul P.I., care a venit la ușa camerei în care era deținut și prin vizetă i-a înfipt un cuțit în ochiul stâng provocându-i o leziune gravă care a condus la pierderea totală a vederii ochiului vătămat.
Din verificările preliminare efectuate a reieșit că la data de 27 septembrie 2006, în cadrul Penitenciarului Botoșani, își exercitau atribuțiile de supraveghetori patru agenți, respectiv: H.T.C. și M.G.V., S.G. și M.Ș., precum și faptul că din dispoziția subinspectorului B.D. (care-l substituia în funcție pe șeful de secție D.D., aflat în concediu), agentul M.Ș. l-a scos din cameră pe deținutul G.M. și l-a condus la magazinul artizanal al Penitenciarului Botoșani să-și facă cumpărăturile, astfel că agentul S.G. a rămas singur să asigure supravegherea.
Tot din dispoziția aceluiași subinspector, agentul S.G. a procedat la deschiderea camerei și permiterea unui număr de 4 deținuți, printre care și P.I., de a-și căuta altă cameră conform dorinței lor, context în care deținutul P.I., profitând de condițiile existente (absența celuilalt supraveghetor, plecarea subinspectorului și faptul că se servea masa de prânz și se scotea gunoiul) s-a strecurat și l-a agresat pe deținutul M.L., acțiune favorizată de faptul că și pe această secție se afla doar agentul M.G.V., întrucât colegul său, H.T.C. era plecat la popota unității pentru a servi masa.
Având în vedere calitatea persoanei care-l substituia pe șeful de secție, aceea de subinspector, prin ordonanța nr. 50/P/2007 din 19 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani s-a dispus declinarea competenței de cercetare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, unde a fost înregistrată la data de 23 martie 2007 sub nr. 58/P/2007.
2. Prin rezoluția nr. 58/P/2007 din 28 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de B.D. - subinspector la Penitenciarul Botoșani, H.T.C., M.G.V., S.G. și M.Ș., toți patru agenți la Penitenciarul Botoșani, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 C. pen., întrucât fapta de vătămare corporală gravă comisă de deținutul P.I. din Penitenciarul Botoșani la data de 27 septembrie 2006 asupra deținutului M.L. din același penitenciar a fost săvârșită într-o împrejurare care nu putea fi prevăzută de cei în cauză.
3. Împotriva rezoluției procurorului din 28 decembrie 2007 petentul M.L. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care prin rezoluția nr. 67/II/2 din 11 februarie 2008 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a respins-o, ca neîntemeiată, arătând că din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezulta, în esență, că împrejurările în care deținutul P.I. l-a vătămat pe petent nu puteau fi prevăzute de persoanele față de care s-au efectuat cercetări și care erau de serviciu în acea zi.
Împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, întemeiată pe dispozițiile art. 2781 C. proc. pen., petentul M.L. a formulat plângere la instanța competentă, solicitând, în esență, desființarea rezoluțiilor date în cauză, de către procuror și confirmate de procurorul ierarhic superior și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale față de intimați, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 249 C. pen., întrucât aceștia nu au respectat Regulamentul de ordine interioară a Penitenciarelor care îi obligau să depună diligențele necesare pentru a preîntâmpina săvârșirea unor acte de violență în cadrul Penitenciarului Botoșani. Totodată acesta a arătat că potrivit regulamentului la ieșirea din camerele de deținere, persoanele private de libertate sunt supuse în mod obligatoriu percheziției corporale, iar scoaterea din camere a deținuților se face doar în prezența unui număr suficient de personal dotat corespunzător, aspecte care nu au fost respectate de către intimații făptuitori.
4. Prin sentința penală nr. 17 din 11 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală, în Dosarul nr. 69/39/2008, rămasă definitivă prin nerecurare, a fost admisă plângerea formulată de petentul M.L., desființate rezoluțiile nr. 58/P/2007 din 28 decembrie 2007 și nr. 67/II/2 din 11 februarie 2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, și trimisă cauza la aceeași unitate de Parchet în vederea începerii urmăririi penale privind pe B.D., H.T.C., M.G.V., S.G. și M.Ș. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 C. pen., reținându-se în motivare, în esență, că în cauză s-a efectuat o cercetare penală sumară pe baza căreia nu se poate stabili cu certitudine împrejurările concrete în care s-a întâmplat incidentul dintre deținutul P.I. și petentul M.L., cât și faptul dacă intimații nu și-au îndeplinit sau și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, fiind indicate totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin ce anume mijloace de probă.
Conform dispozițiilor instanței, prin rezoluția nr. 58/P/2007 din 16 septembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus începerea urmăririi penale față de B.D. - subinspector șef la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță Botoșani și H.T.C., M.G.V., S.G. și M.Ș. - agenți în cadrul Penitenciarului cu Regim de Maximă Siguranță Botoșani, pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., faptă constând în aceea că la data de 27 septembrie 2006 aceștia și-au îndeplinit în mod defectuos îndatoririle de serviciu, neasigurând supravegherea deținutului P.I., care a venit la ușa camerei în care era deținută partea vătămată M.L. și, prin vizetă, i-a aplicat acesteia o lovitură cu cuțitul în ochiul stâng, cauzându-i o leziune gravă care a dus la pierderea totală a vederii la ochiul vătămat și o invaliditate permanentă în proporție de 35%.
În vederea stabilirii împrejurărilor concrete în care s-a petrecut incidentul, procurorul de caz a procedat la citarea în calitate de martori a numiților D.A., C.M., T.L.I., M.D.S., O.I. și C.I. și la audierea efectivă doar a ultimilor trei, în contextul în care nu s-a putut realiza identificarea și ascultarea celorlalți menționați.
5. Prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 58/P/2007 din 31 martie 2009, în temeiul art. 249 C. proc. pen., art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților B.D. - subinspector șef la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță Botoșani și H.T.C., M.G.V., S.G. și M.Ș. - agenți în cadrul aceleiași instituții, pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., întrucât există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv cazul fortuit, prev. de art. 47 C. pen.
Prin ordonanța nr. .237/II/2/2009 din 22 iunie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus admiterea plângerii formulată în temeiul art. 278 C. proc. pen. de petentul M.L., infirmarea rezoluției anterior menționate și continuarea cercetărilor în vederea completării urmăririi penale, respectiv a stabilirii condițiilor prevăzute de lege (regulament) în care deținuții pot fi mutați dintr-o celulă în alta, dacă pot fi scoși individual sau în grup, dacă era necesar ca, înainte de a fi scoși din celulă, să se stabilească viitorul loc de cazare și, cel mai important, dacă deținuții pot rămâne nesupravegheați pe holul secțiilor, iar probele obținute să fie analizate în raport de obligațiile fiecărui învinuit în parte, în funcție de îndatoririle care îi revin conform fișei postului, cât și în raport de situația de fapt de la momentul săvârșirii infracțiunii.
6. Prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 58/P/2007 din 30 decembrie 2009, în temeiul art. 249 C. proc. pen., art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților B.D. - subinspector șef la Penitenciarul cu Regim de Maximă Siguranță Botoșani și H.T.C., M.G.V., S.G. și M.Ș. - agenți în cadrul aceleiași instituții, pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, sub aspectul laturii subiective.
Împotriva acestei rezoluției a procurorului din 30 decembrie 2009, petentul M.L. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care prin rezoluția nr. 37/II/2 din 23 februarie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a respins-o, ca neîntemeiată, arătând că din cercetările efectuate s-a stabilit că învinuiții și-au îndeplinit îndatoririle de serviciu potrivit fișei postului și Regulamentului de ordine interioară, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu, sub aspectul laturii subiective, lipsind elementul vinovăției sub forma culpei și că incidentul soldat cu vătămarea corporală gravă a deținutului M.L. a constituit un act premeditat de răzbunare săvârșit de deținutul P.I. în împrejurări care exclud vinovăția învinuiților.
Împotriva acestor rezoluții, petentul M.L. a formulat plângere, în termenul legal prevăzut de art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., la instanța competentă, solicitând, în esență, desființarea rezoluțiilor date în cauză, de către procuror și confirmate de procurorul ierarhic superior, pe care le-a apreciat ca fiind nelegale și netemeinice, întrucât intimații și-au încălcat atribuțiile de serviciu referitoare la efectuarea percheziției corporale și escortarea deținuților.
7. Prin sentința penală nr. 77 din 20 august 2010 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală, în Dosarul nr. 208/39/2010, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul M.L. împotriva rezoluțiilor nr. 58/P/2007 din 30 decembrie 2009 și nr. 37/II/2 din 23 februarie 2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, reținându-se în motivare, în esență, nu poate fi reținută culpa învinuiților sub niciuna dintre cele două forme ale sale, respectiv ușurință sau neglijență (când făptuitorul prevede posibilitatea producerii rezultatului socialmente periculos, dar consideră fără temei că acesta nu se va produce, sau nu l-a prevăzut, deși trebuia și putea să îl prevadă), aceștia aflându-se în imposibilitate să prevadă consecințele care s-au produs.
Prin decizia penală nr. 4079 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost admis recursul declarat de petentul M.L. împotriva sentinței penale anterior menționate, casată această hotărâre și admisă plângerea petentului cu consecința desființării rezoluțiilor atacate și a trimiterii cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale în legătură cu faptele sesizate și față de persoanele reclamate, în conformitate cu prevederile art. art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că atât petentul M.L., cât și numitul P.I. se aflau, la data faptelor, în stare de detenție, ca persoane aflate temporar în custodia statului, context în care, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, statului îi revine obligația de a lua măsurile necesare preîntâmpinării actelor de agresiune contra persoanei aflată în custodia sa și de a da o explicație plauzibilă atunci când o astfel de persoană prezintă anumite leziuni corporale, în urma realizării unei anchete eficace, anchetă eficientă care presupune cu necesitate anchetarea oricărei piste care ar putea explica faptele reclamate, mai ales atunci când aceasta implică suspiciuni la adresa unor agenți ai statului. Necesitatea realizării unei anchete eficiente implică, în primul rând, realizarea tuturor actelor procedurale ce pot conduce la obținerea de informații privind circumstanțele faptei reclamate, iar această anchetă trebuie însoțită de garanții de ordin procedural, să fie independentă și imparțială și să răspundă anumitor criterii de efectivitate.
Raportat la speța dată, s-a arătat că nu rezultă cu claritate cum a fost posibilă pătrunderea în perimetrul unde era cazat petentul (secție special amenajată, supusă unui regim de maximă siguranță) a numitului P.I., care s-a deplasat între două etaje, cum a fost posibilă - în acel mediu închis și supus unor restricții speciale - deținerea unui cuțit și mai ales cum a fost posibilă disimularea acestui obiect care nu a fost găsit asupra deținutului în pofida „percheziției corporale sumare a fiecăruia”, situație în care pornind de la premisa stabilită prin rechizitoriul nr. 1194/P/2006 și sentința penală nr. 246 din 28 ianuarie 2009 a Judecătoriei Botoșani, prin care a fost trimis în judecată și condamnat numitul P.I. pentru infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. (conform cărora lovitura a fost aplicată cu un cuțit, în perioada în care ambii deținuți se aflau în custodia statului), organele judiciare de anchetă au obligația de a cerceta toate ipotezele de anchetă și a obține toate informațiile ori datele necesare elucidării depline a împrejurărilor în care s-a produs agresiunea asupra petentului, de a stabili eventualele responsabilități a tuturor persoanelor cărora le reveneau obligații profesionale și sarcini de serviciu în legătură cu contextul faptic care a condus la vătămarea gravă a unuia dintre deținuți.
În concret, s-a indicat procurorului a proceda la efectuarea demersurilor eficace - care să respecte și cerința termenului rezonabil - în vederea localizării și audierii martorilor aflați în cele două camere, a nu se limita la cercetarea faptelor reclamate numai prin prisma încadrării juridice dată faptelor de către petent, care nu posedă cunoștințe juridice, și a avea în vedere la examinarea eventualelor vinovății ale persoanelor reclamate prin plângerea penală și a regimului special al locului săvârșirii faptei, împrejurare de natură să sporească necesitatea îndeplinirii riguroase a îndatoririlor de serviciu, precum și a respectării acestor îndatoriri de către intimați, finalitatea urmărită fiind aceea de a se clarifica pe deplin modul în care a fost posibilă săvârșirea faptelor reclamate.
8. Prin rechizitoriul nr. 58/P/2007 din 15 septembrie 2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaților S.G. și M.G.V., ambii pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., constând în aceea că în data de 27 septembrie 2006, în timp ce se aflau în exercitarea atribuțiilor de serviciu, din culpă nu și-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu, primul neasigurând supravegherea deținutului P.I., dându-i posibilitatea să părăsească secția fără a fi însoțit și să se deplaseze în alte locuri decât cele ordonate, iar cel de-al doilea prin nesupravegherea sectorului de care răspundea, a permis unui deținut de pe altă secție, respectiv P.I., să intre pe secția sa, fapte ce au condus la posibilitatea producerii incidentului dintre deținuții P.I. și M.L.
Prin același rechizitoriu, în temeiul art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților B.D., H.T.C. și M.Ș. față de care s-a început urmărirea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, sub aspectul laturii obiective, respectiv activitățile desfășurate de aceștia în data de 27 septembrie 2006 nu se circumscriu conținutului constitutiv al infracțiunii prev. de art. 249 alin. (1) C. pen. și nu au avut o legătură de cauzalitate directă cu producerea incidentului dintre deținuții P.I. și M.L.
Pentru a dispune trimiterea în judecată a inculpaților S.G. și M.G.V., Parchetul a reținut următoarele:
La 27 septembrie 2006, învinuitul B.D. - subinspector șef în cadrul Penitenciarului Botoșani, îndeplinea funcția de șef de secție, calitate în care răspundea de secțiile I, IV și VI, fiind totodată desemnat de către conducerea penitenciarului să-l suplinească în funcție pe șeful de secție care răspundea de secțiile II și III, numitul D.D., care la acea dată era plecat în interes de serviciu la o consfătuire.
În clădirea unde erau cele două secții, la etajul I, pe secția a II-a cu regim de maximă siguranță, la care era arondată și camera 46, se afla încarcerată partea vătămată M.L. împreună cu alți deținuți, secție unde erau de serviciu agenții supraveghetori H.T.C. și M.G.V.
În aceeași clădire, la etajul II, pe secția a III-a cu regim închis, la camera 77 se afla încarcerat numitul P.I., împreună cu alți deținuți, secție unde erau de serviciu agenții supraveghetori S.G. și M.Ș..
S-a reținut în actul de sesizare a instanței că în jurul orelor 14, agentul H.T.C. de pe secția a II-a s-a deplasat la popota unității pentru a servi masa de prânz, atribuțiile de serviciu fiindu-i preluate temporar de colegul său M.G.V., fapt care de altfel se întâmpla zilnic, în baza acordului dat de directorul penitenciarului.
Tot în jurul orelor 14.00, la solicitarea agentului S.G., subinspectorul șef B.D. s-a deplasat la secția a III-a a etajului II pentru a clarifica un incident ivit între deținuții de la camera 77, unde era încarcerat și P.I., întrucât patru deținuți cazați în această cameră au solicitat ieșirea la raport.
În acest sens, el s-a deplasat la această cameră pentru a discuta cu cei patru deținuți, printre care și P.I., care solicitaseră ieșirea la raport, manifestându-se violent și cerând cu insistență să fie scoși din cameră și mutați în altă parte, deoarece considerau că viața le este pusă în pericol viața de deținuții I. și S., care le adresaseră amenințări cu moartea.
În prezența șefului de secție, agentul S.G. a deschis ușa de acces în camera 77 a etajului II, și în urma discuțiilor purtate la grilaj cu cei patru deținuți, văzând starea conflictuală ivită și constatând că nu există nicio posibilitate de conciliere între cele două grupuri, mai ales că și în prezența sa deținuții C.F.D., I.C. și S.I. i-au cerut în mod expres să-i scoată pe cei patru din cameră, deoarece în caz contrar va fi nevoit să-i ia mai târziu „făcuți bucățele”, B.D. a hotărât scoaterea lor în vederea mutării în alte camere, apreciind că starea conflictuală era deosebit de gravă, aceasta fiind singura soluție pentru a preîntâmpina actele de violență care s-ar fi putut produce.
Conform Regulamentului, cei patru deținuți, printre care și P.I., au fost scoși pe rând din cameră în prezența celor două cadre, fiind percheziționați corporal sumar de către agentul supraveghetor S.I., urmând a li se găsi alte locuri de cazare, după care B.D. a părăsit secția, plecând la locțiitorul comandantului penitenciarului pe nume P.V. pentru a raporta aceste evenimente.
Tot în aceeași perioadă, agentul M.Ș., coleg pe aceeași secție și etaj cu S.G., în baza unei aprobări anterioare a lui B.D., a plecat cu un deținut pe nume G.M. la magazinul alimentar al unității, așa încât pe secția a III-a și pe întregul etaj II al clădirii a rămas doar agentul supraveghetor S.G.
În sfârșit, s-a reținut că, profitând de faptul că agentul S. se ocupa de supravegherea deținuților bucătari care distribuiau masa de prânz, cât și a deținutului care scotea gunoiul din celelalte camere ale secției, deținutul P.I. s-a deplasat la etajul I al clădirii, pe secția a II-a la camera nr. 46, unde era partea vătămată M.L. și, prin vizeta ușii care era deschisă, întrucât se servise masa de prânz, a chemat-o la vizetă pe partea vătămată, aplicându-i o lovitură cu un obiect tăietor-înțepător în regiunea ochiului stâng, după care a revenit la etajul II unde era cazat, fără să fie observat de cei doi agenți supraveghetori din cadrul secțiilor II și III ale etajelor I și II, rămași să exercite supravegherea, respectiv M.G.V. și S.G.
După cum rezultă din rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani nr. 1194/P/2006 din 02 iulie 2007, prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului P.I. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., cât și din sentința penală de condamnare a acestuia modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 328 din 26 august 2009 a Curții de Apel Suceava, obiectul tăietor-înțepător a fost un cuțit, fapta fiind comisă cel mai probabil într-un moment în care inculpatul P.I. a scăpat de sub supravegherea personalului de pază, ajungând la camera unde se afla partea vătămată.
S-a concluzionat că, pe baza probelor administrate în cauză, pe care procurorul le-a detaliat în rechizitoriul, la data comiterii faptei, deținutul P.I. se afla sub paza agentului supraveghetor S.G. de la secția a III-a de deținere, iar partea vătămată M.L. se afla sub paza agentului supraveghetor M.G.V. de la secția a II-a de deținere. În această situație, potrivit atribuțiilor de serviciu și consemnului postului, agentul supraveghetor S.G. trebuia să ia toate măsurile necesare pentru a nu permite deținutului P.I. să părăsească secția a III-a de deținere, iar agentul supraveghetor M.G.V. trebuia să ia măsuri pentru a nu permite intrarea deținutului P.I. în secția a doua de deținere.
Din datele anchetei administrative, precum și din probele administrate, Parchetul a reținut că principala cauză care a condus la posibilitatea comiterii infracțiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., pentru care deținutul P.I. a fost condamnat, este aceea că ușile de acces în ambele secții de deținere nu au fost ținute închise, responsabilitatea ce revenea agenților supraveghetori de pe aceste secții, respectiv inculpaților S.G. și M.G.V. Dacă această cerință minimă, cu privire la securitatea locului de deținere, ar fi fost îndeplinită, nu ar fi fost posibilă părăsirea de către deținutul P.I. a secției în care era încarcerat și pătrunderea în cealaltă secție de deținere unde se afla partea vătămată, deci nu ar mai fi fost posibilă săvârșirea, în aceste împrejurări, a infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzute și pedepsite de art. 182 alin. (2) C. pen., a cărei victimă a fost M.L.
Totodată, acuzarea a apreciat că celelalte aspecte de ordin administrativ și organizatoric premergătoare comiterii faptei, cum ar fi insuficiența personalului de pază, derularea în același timp a activităților de servire a mesei și de scoatere a gunoiului menajer din camerele de deținere, etc. invocate în apărare de către inculpați, nu au avut un rol determinant în producerea incidentului din data de 26 septembrie 2006 ce a avut loc la Penitenciarul Botoșani, aceste aspecte putând constitui doar condiții favorizante, neexistând un raport direct de cauzalitate între acestea și evenimentul produs.
Tribunalul Botoșani învestit cu soluționarea prezentei cauze, în conformitate cu art. 68 din Legea nr. 293/2004, a dispus citarea inculpaților trimiși în judecată și a părții vătămate, cât și în calitatea de martori a persoanelor pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv M.Ș., B.D. și H.T.C.
Partea vătămată, prezentă în instanță, a arătat că își menține plângerea inițială formulată în cauză, că nu se constituie parte civilă în prezenta cauză deoarece a formulat asemenea pretenții într-un dosar separat aflat pe rolul Judecătoriei Botoșani sub nr. 12077/193/2008, dosar a cărei judecată este suspendată până la soluționarea actualului dosar.
Printr-o cerere separată, depusă la dosar la termenul din 12 ianuarie 2012, partea vătămată M.L. a solicitat să se dispună schimbarea încadrării juridice a infracțiunii pentru care cei doi inculpați au fost trimiși în judecată, în infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen., cu consecințe deosebit de grave, cerere pe care instanța a pus-o în discuția părților și a rămas să fie analizată odată cu fondul cauzei, concluziile părților în legătură cu această cerere fiind consemnate în încheierea pronunțată cu ocazia dezbaterilor din 12 ianuarie 2012.
Fiind audiați, inculpații S.G. și M.G.V. au arătat în primul rând că nu înțeleg să beneficieze de procedura de judecată în cazul recunoașterii vinovăției prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., iar pe fond au arătat că nu recunosc săvârșirea infracțiunii pentru care au fost trimiși în judecată, întrucât au apreciat că în condițiile date și-au îndeplinit în mod corect atribuțiile de serviciu.
9. Prin sentința penală nr. 15 din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Botoșani în Dosarul nr. 8962/40/2011, a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de partea vătămată M.L., în prezent deținut în Penitenciarul Botoșani, privind schimbarea încadrării juridice a infracțiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen., pentru care inculpații S.G. și M.G.V. au fost trimiși în judecată, în infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen. și în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. și la art. 47 C. pen., inculpații S.G. și M.G.V. au fost achitați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen., pentru existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
Totodată, prin aceeași sentință, s-a constatat că partea vătămată M.L. nu s-a constituit parte civilă în cauză, iar cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
I. Analizând, în primul rând, încadrarea juridică dată prin rechizitoriu faptei pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, urmare a solicitării formulate în scris de către partea vătămată, care a arătat că se impune schimbarea acestei încadrări în infracțiunea de neglijență în serviciu cu consecințe deosebit de grave prevăzute de art. 249 alin. (2) C. pen. și a analizei comparative a prevederilor legale cu situația de fapt, s-a apreciat că această cerere este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:
Conform art. 249 alin. (2) C. pen., pentru care se solicită schimbarea încadrării, textul de lege prevede faptul că infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., de neglijență în serviciu, dacă a avut consecințe deosebit de grave, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.
Conform art. 146 C. pen., prin consecințe deosebit de grave se înțelege paguba materială mai mare de 200.000 RON sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145 C. pen., ori altei persoane juridice sau fizice.
Partea vătămată M.L. este o persoană fizică care însă nu se încadrează în aceste condiții, nedovedindu-se în cauză că a suportat o pagubă materială mai mare de 200.000 RON; că el este o autoritate publică sau că este o unitate dintre cele despre care face vorbire art. 145 C. pen. ori că este o altă persoană juridică din afara ariei prevăzute de art. 145 C. pen., căruia i s-a adus o perturbare deosebit de gravă a activității.
Drept urmare, sub acest aspect, prima instanță a procedat în consecință.
II. În cadrul situației de fapt deduse judecății, din analiza tuturor actelor depuse la dosar, a soluțiilor pronunțate în mod succesiv în cauză până la trimiterea în judecată, a dosarului anexat prezentei cauze, prin care s-a dispus condamnarea deținutului P.I., a declarațiilor date de către inculpați, cât și de către celelalte persoane cercetate pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată, dar au fost audiați în calitate de martori în prezenta cauză, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani din 02 iulie 2007, a fost trimis în judecată, arestat în altă cauză, inculpatul P.I., la vremea respectivă în executarea unei pedepse cu închisoare și încarcerat la Penitenciarul Botoșani, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., reținându-se în sarcina acestuia că la data de 27 septembrie 2006, i-a aplicat o lovitură în ochi cu un cuțit părții vătămate M.L., aflat de asemenea în executarea unei pedepse cu închisoare și încarcerat în același penitenciar, provocându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare un număr de 50 zile de îngrijiri medicale, reținându-se că prin pierderea definitivă a acuității vizuale a ochiului stâng, partea vătămată prezintă o invaliditate permanentă în proporție de 35%.
În concret, s-a reținut în sarcina inculpatului faptul că în ziua de 27 septembrie 2006, acesta se afla încarcerat în camera 77 de la locul de deținere din Penitenciarul Botoșani; partea vătămată era încarcerată în camera 46 din același loc de deținere la etaje diferite, iar în jurul orelor 14.00, inculpatul a mers la camera părții vătămate, a chemat-o la vizeta ușii de la intrare, iar când partea vătămată s-a apropiat, inculpatul a lovit-o cu un cuțit în ochiul stâng, plecând de la fața locului, după care partea vătămată a fost transportată la Spitalul Județean Botoșani.
În cauză s-au efectuat două expertize medico-legale care au examinat partea vătămată la data de 29 septembrie 2006 și respectiv 05 iunie 2007.
Prima expertiză a arătat prin concluzii că partea vătămată a prezentat un traumatism forte al globului ocular stâng cu plagă a pleoapei superioare, plagă perforantă sclerală și hemoftalmus ce datează din 27 septembrie 2006, leziunile traumatice putând fi produse prin lovire cu un obiect înțepător tăietor, necesitând 48-50 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, fără să fie pusă în primejdie viața părții vătămate, urmând să se facă o nouă apreciere a sechelelor după terminarea tratamentului oftalmologic.
A doua expertiză medico-legală de la dosar a reținut că partea vătămată M.L. a prezentat la data expertizării 05 iunie 2007, următorul diagnostic „OS Status post traumatism ocular perforant. Vitrorectinopatie proliferativă cu dezlipire totală de retină. VOS cu vagă percepție luminoasă”. Prin același concluzii ale expertizei s-a arătat că la consultul oftalmologic din 06 noiembrie 2006 s-a consemnat epuizarea resurselor terapeutice chirurgicale.
De asemenea, s-a concluzionat că prin pierderea definitivă a acuității vizuale a ochiului stâng, partea vătămată M.L. prezintă o invaliditate permanentă în proporție de 35%, neîncadrabilă în grade de invaliditate.
Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Botoșani, prin sentința penală nr. 246 din 28 ianuarie 2009, îndreptată pentru erori materiale prin încheierea din 04 februarie 2009, așa cum a rămas ea definitivă prin desființarea parțială și respectiv casare, conform deciziei penale nr. 107/A din 07 mai 2009 a Tribunalului Botoșani, dată în apel și respectiv deciziei penale nr. 328 din 26 august 2009 a Curții de Apel Suceava, dată în recurs, a reținut vinovăția inculpatului P.I. și a dispus condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de mai sus, ca efect și al stării sale de recidivă, la o pedeapsă rezultantă de 2.605 zile închisoare, cu aplicarea unui spor de 3 ani închisoare.
În rezolvarea laturii civile, printre alte dispoziții, inculpatul P.I. a fost obligat definitiv să plătească părții vătămate M.L. suma de 40.000 RON daune morale.
S-a reținut cu titlu definitiv că, potrivit probelor de la dosar, inculpatul P.I. a fost cel care, în acea zi de 27 septembrie 2006, în jurul orelor 13.30, deși se afla încarcerat pe o altă secție a Penitenciarului Botoșani, decât partea vătămată, a ajuns la ușa camerei părții vătămate, unde prin vizetă a solicitat martorului M.D.S., care se afla în apropierea ușii să cheme partea vătămată la vizeta, iar în momentul în care acesta s-a apropiat de vizetă, cu un cuțit, inculpatul a aplicat o lovitură părții vătămate în zona capului, mai exact în zona ochiului stâng, partea vătămată fiind observată curgându-i sânge din zona feței de către ceilalți deținuți cu care se afla în aceeași cameră de detenție și care au încercat să-i dea primul ajutor, partea vătămată fiind transportată de urgență la spital, după care s-au făcut constatările medicale de la dosar.
Așadar este un fapt stabilit cu autoritate de lucru judecat că la data de 27 septembrie 2006, în timp ce partea vătămată M.L., cât și numitul P.I. erau deținuți în Penitenciarul Botoșani în executarea unei pedepse cu închisoarea, primul fiind cazat la etajul I al unui corp de clădire din cadrul unității, la camera 46, secția II denumită secție lungă cu regim închis, iar al doilea la etajul a II-a al aceleiași clădiri, camera 77 secția a III-a, de asemenea, secție lungă cu regim închis, deținutul P.I. a fost cel care s-a deplasat de la etajul II și de la locul său de deținere prin coborârea scărilor la etajul I, la locul de deținere al părții vătămate M.L., pe care a chemat-o la vizeta camerei acesteia prin intermediul numitului M.D.S., deținut în aceeași cameră cu partea vătămată, vizetă evidențiată în fotografiile judiciare din dosarul anexă, aplicându-i acesteia o lovitură cu un cuțit în ochiul stâng, cauzându-i vătămarea corporală gravă, așa cum s-a constatat prin expertizele medico-legale sus arătate, iar pentru săvârșirea acestei infracțiuni, deținutul P.I., aflat în stare de recidivă, a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2.605 zile închisoare, pedeapsă la care s-a adăugat un spor de 3 ani închisoare.
Deținutul P.I. nu a recunoscut niciodată săvârșirea infracțiunii pentru care a fost cercetat și condamnat, vinovăția sa rezultând din probele administrate în dosarul anexat prezentei cauze, iar în rezolvarea laturii civile a cauzei, acesta a fost obligat să plătească părții vătămate 40.000 RON daune morale.
Este, de asemenea, real și exact faptul că la data respectivă, comandant al celor două secții de deținere era subinspectorul șef B.D., audiat ca martor în prezenta cauză, iar acesta avea în subordine pe agenții supraveghetori care își executau efectiv atribuțiile de serviciu în cadrul acestor secții, atribuțiile de serviciu ale acestora fiind prevăzute atât în legile specifice locului de deținere, cât și în fișa posturilor acestor agenți, depuse la dosarul de urmărire penală nr. 58/P/2007.
Cele două secții se află fiecare la etajul I și respectiv etajul II, suprapuse unele peste altele, adică secția a III-a de la etajul II peste secția a II-a de la etajul I; camerele din cadrul acestor secții cu nr. 77 de la etajul II și respectiv 46 de la etajul I fiind aproape suprapuse dar nu chiar pe verticală. Aceste două secții sunt situate efectiv în extremitatea a două holuri, de asemenea suprapuse, accesul în secții se face pe ușile din extremitatea secțiilor; holurile sunt separate aproape de mijloc de alte scări, iar în extremitatea opusă a holurilor se află uși identice ca cele opuse, dar aceste uși nu sunt cele mai des folosite, situație ce rezultă în mod grafic din schița de la dosar.
Mai rezultă cu certitudine din probele de la dosar, că la etajul I secția a II-a, unde era arondată camera 46 a părții vătămate, au fost de serviciu în acea zi, în calitate de agenți supraveghetori, martorul H.T.C. și inculpatul M.G.V., iar la etajul II secția a III-a unde era arondată camera 77 și unde era cazat deținutul P.I., erau de serviciu Inculpatul S.G. și martorul M.Ș.
Mai este real și exact faptul că în jurul orelor 14.00 martorul H.T.C. s-a deplasat de pe secția unde își desfășura activitatea la popota unității pentru a servi masa de prânz, iar atribuțiile i-au fost preluate temporar de colegul său, inculpatul M.G.V., în baza acordului conducerii unității.
Tot în același interval, martorul B.D., șeful celorlalți agenți, i-a cerut martorului M.Ș. să părăsească locul său de activitate de la etajul II și să-l însoțească pe un alt deținut, pe nume G.M., la magazinul unității pentru a face cumpărături, așa încât pe toate secțiile la etajul I a rămas ca agent supraveghetor, singur, inculpatul M.G.V., iar pe toate secțiile de la etajul II a rămas ca agent supraveghetor, singur, inculpatul S.G., timp în care pe ambele etaje și secții se distribuia masa de prânz deținuților la vizetele deschise ale camerelor și se scotea gunoiul menajer, de asemenea, de către alți deținuți, în prezența celor doi agenți supraveghetori.
Întrucât la camera 77 de la etajul II unde era cazat deținutul P.I. împreună cu alți deținuți, se ivise un conflict între aceștia, martorul B.D., șeful tuturor supraveghetorilor, s-a deplasat la această cameră pentru a discuta cu deținuții din interior, conflict despre care agentul S.G. îl informase mai din timp.
Este de necontestat, de asemenea, că în prezența comandantului de secție B.D. și la solicitarea acestuia, agentul supraveghetor inculpat S.G. a deschis ușa de acces în camera 77, a discutat cu deținuții din interior în legătură cu conflictul dintre cele două grupuri creat în cameră, așa încât, B.D. a hotărât scoaterea lor din cameră în vederea mutării în alte camere, apreciind că starea conflictuală dintre cele două grupuri este gravă, trebuind să fie preîntâmpinată agravarea acesteia.
În continuare, agentul supraveghetor, inculpatul S.G., i-a percheziționat pe deținuții scoși din încăpere, care au rămas în grija comandantului de secție B.D., iar inculpatul S.G. și-a văzut în continuare de activitatea sa în legătură cu supravegherea servitului mesei de prânz și a celorlalte activități gospodărești.
După cum rezultă din autoritatea de lucru judecat a sentinței penale arătate anterior, prin care s-a dispus condamnarea deținutului P.I. pentru vătămarea corporală gravă a deținutului parte vătămată M.L., acest deținut a fost cel care, profitând de faptul că agentul supraveghetor, inculpatul S.G., se ocupa de supravegherea servitului mesei și a celorlalte activități, s-a deplasat de la etajul II de unde fusese scos din camera 77, la etajul inferior, adică la etajul I la camera 46, unde a chemat-o, prin intermediul martorului M.D.S., pe partea vătămată, la vizeta camerei, care era deschisă pentru servitul mesei de prânz, căruia i-a aplicat o lovitură cu un cuțit în ochiul stâng, după care a revenit pe scările de la extremitatea holurilor la etajul II, fără să fie observat de către agenții supraveghetori, nici chiar de către agentul supraveghetor inculpatul M.G.V., care rămăsese singur cu supravegherea pe tot holul etajului I.
Instanța de fond, în raport cu exigențele desprinse din hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului privind situația persoanelor aflate temporar în custodia statului datorită stării lor de deținere, hotărâri arătate și în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție la care s-a făcut referire mai sus, a întreprins o cercetare amănunțită a prezentei cauze, audiind inculpații, cât și în calitate de martori persoanele implicate în evenimentele de mai sus, respectiv martorii B.D., M.Ș. și H.T.C.
Declarațiile acestora au confirmat încă o dată datele certe sus arătate, prima instanță trebuind ca în actuala cauză să stabilească adevărul în legătură cu modul în care a fost posibilă deplasarea deținutului P.I. de la etajul II la etajul I al clădirii pentru a o lovi pe partea vătămată și trebuind de asemenea să stabilească dacă cei doi inculpați care au fost trimiși în judecată dintre cele cinci persoane implicate în cauză în calitate de cadre ale penitenciarului, se fac, de asemenea, vinovate de săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu.
Martorul B.D. a arătat printre altele, în declarația dată în fața primei instanțe, că în dimineața acelei zile a fost informat de inculpatul S.G. de la etajul II secția a III-a a locului de deținere, despre conflictul dintre deținuții din camera 77 și care solicitau să fie mutați în alte camere, fiind în atribuțiile sale de serviciu să rezolve asemenea situație, iar când a ajuns în jurul amiezii pe secție la etajul II, cei doi agenți supraveghetori ai etajului, inculpatul S.G. și martorul M.Ș. erau la locul de muncă, moment în care i-a dat dispoziție lui M.Ș. să-l ducă pe un alt deținut G.M. la cumpărături, iar în continuare a deschis camera 77 în prezența agentului rămas S.G., pentru a discuta cu deținuții din interior și a aplana conflictul.
Mai arată acest martor că deținuții au fost percheziționați sumar de către agentul S.G. și că, în continuare, i-a lăsat pe aceștia scoși din cameră în grija agentului, iar el s-a deplasat la directorul adjunct al unității P.V., întrucât nu avea competența să dispună mutarea deținuților dintr-o cameră în alta, iar tocmai când se afla în biroul acestuia, directorul adjunct a fost informat prin radiotelefonul mobil din dotare, că la celălalt etaj I secția a II-a a avut loc un incident în sensul că un deținut a fost agresat și că a fost dus la cabinetul medical, deținutul agresat fiind partea vătămată M.L.
A mai arătat martorul în legătură cu situația locurilor de deținere, că ușile de la extremitățile holurilor acestor locuri erau la vremea respectivă, așa cum sunt ele desenate la dosar, nesecurizate, ci doar ulterior au fost securizate, că aceste uși puteau să fie forțate și deschise inclusiv cu un cuțit sau chiar cu ajutorul unei cartele telefonice.
De asemenea, acest martor a arătat că, atunci când a părăsit secția prin extremitatea holului unde se afla camera 77, ușa prin care a ieșit a fost încuiată în urma sa de către unul dintre supraveghetorii secțiilor, martorul arătând că tot ce s-a întâmplat în acest răstimp a fost regulamentar.
La rândul său, inculpatul S.G., care l-a însoțit în acele momente pe martorul B.D., a arătat că la ora respectivă era singur pe secție, întrucât colegul său M.Ș. era plecat la cumpărături cu deținutul G.M., că l-a informat pe martorul B.D., în calitate de șef de secție, în dimineața acelei zile despre situația conflictuală de la camera 77, că în jurul orelor 14.00, deținuții din această cameră au fost scoși din cameră pentru a se găsi o cale de rezolvare a conflictului, fiind preluați de către martorul B.D. cu care s-au deplasat spre extremitatea holului, iar el și-a continuat activitatea de serviciu specifică momentului, iar după cca. 15 minute de la această succesiune de evenimente, a văzut că deținuții scoși din camera 77 erau din nou la ușa camerei, fiind reintroduși în interior, martorul arătând că nu cunoaște ce s-a întâmplat în acest interval, întrucât era ocupat cu celelalte activități.
A mai arătat că după cca. 10 minute s-a auzit soneria secției, întrucât colegul său M.Ș. se întorsese de la cumpărăturile cu deținutul S.G., care au reintrat în secție.
În sfârșit, a arătat că nu înțelege în ce condiții deținutul P. s-a deplasat de la etajul său la celălalt etaj și nici dacă el a lovit-o pe partea vătămată M.L. în ochi.
Martorul M.Ș. a arătat în declarația sa că, într-adevăr, în acea zi a fost de serviciu alături de inculpatul S.G. la etajul II al clădirii pe secția scurtă, dar în secția sa nu este cuprinsă și camera 77 care face parte din secția lungă de sub supravegherea inculpatului S.G. și că, într-adevăr, în jurul amiezii a primit dispoziție de la martorul B.D. să-l ducă pe deținutul G.M. la cumpărături, timp în care se consumau evenimentele în fața camerei 77 a etajului II, iar când a ieșit pe ușa etajului din extremitatea holului, ușa a fost deschisă de colegul său, inculpatul S.G., care a închis ușa și a încuiat-o în urma sa.
A mai arătat martorul că ultima sa reprezentare înainte de părăsirea etajului II constă în faptul că grupul celor patru deținuți scoși din cameră, însoțit de șeful său B.D., se deplasa din fața camerei 77 în sens opus lui, adică spre cealaltă secție, deci spre cealaltă extremitate a holului și că de vreme ce ușa a fost deschisă și închisă în urma sa de inculpatul S.G., acesta nu putea să se situeze în același timp și lângă deținuți și martorul B.D.
Același martor a arătat care este situația ușilor de la extremitățile celor două etaje ale clădirii, care sunt metalice, prevăzute cu sticlă armată, dar la vremea respectivă nu prezentau nici un fel de securitate, întrucât încuietorile puteau fi forțate, mai mult, ușa pe care a ieșit la vremea respectivă putea fi deschisă ușor din interior spre exterior, inclusiv cu ajutorul unui cuțit, arătând în continuare că legătura cu chei de la accesul pe aceste uși nu părăseau niciodată secția, propriile sale chei fiind date șefului său, martorul B.D., iar când a revenit în secție, incidentul dintre P.I. și partea vătămată era deja consumat.
În declarația sa, martorul H.T.C. care funcționa la etajul I al clădirii unde era deținută partea vătămată, fiind coleg pe secție alături de inculpatul M.G.V., a arătat că în jurul amiezii din acea zi, într-adevăr a plecat la masă de pe această secție și a predat cheile secției și toate responsabilitățile colegului său, inculpatului M.G.V., care a rămas singur pe ambele secții și pe tot etajul până la întoarcerea sa.
A precizat acest martor că, atunci când a ieșit din secție pentru a pleca la masă, ușa din extremitatea holului pe care a ieșit și în preajma căreia este camera 46, a fost încuiată în urma sa de către inculpatul M.G.V., iar tot în acele momente începuse să se servească masa de prânz a deținuților.
De asemenea, martorul a arătat că accesul la cele două etaje se făcea la vremea respectivă pe ușile din extremitatea holului, în preajma cărora se aflau cele două camere, nr. 46 și respectiv nr. 77, iar ușile din celelalte extremități erau folosite mai rar, prin construcția lor ușile putând fi forțate ușor, chiar prin intermediul unui cuțit, iar când a revenit în secție de la masă, ușa i-a fost deschisă tot de inculpatul M.G.V. care l-a informat despre cele ce s-au întâmplat cu deținutul M. ce se afla în acea zi în paza lor.
A mai precizat martorul că activitatea de pe secțiile de deținuți din jurul prânzului este mai amplă, în sensul că în același timp se introduc alimentele, se servește masa, se face curățenie și se scoate gunoiul din încăperi, iar secțiile erau la vremea respectivă foarte aglomerate, adică încărcate cu peste 100 de deținuți.
În aceeași ordine de idei, inculpatul M.G.V. a arătat că nu recunoaște săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, că într-adevăr, în ziua respectivă era de serviciu împreună cu martorul H.T.C., în aceeași calitate de supraveghetor, descriind în exact locul unde ambii își desfășurau activitatea și modul cum se făcea la vremea respectivă accesul pe secțiile unde funcționau, partea vătămată fiind în acele momente în îngrijirea colegului său, martorul H.T.C., iar el preluându-i atribuțiile, întrucât acesta a plecat la masă, momente în care se desfășura și distribuirea mesei de prânz deținuților, unde rămăsese singur pe ambele secții.
A arătat acest inculpat că la un moment dat, în timp ce se afla cu spatele spre camera unde era deținută partea vătămată, a auzit niște zgomote puternice, așa încât el s-a întors înspre această direcție, alergând ca să vadă ce se întâmplă, iar când a ajuns la ușa camerei nr. 46, a observat-o pe partea vătămată plină de sânge, dar holul din preajma camerei era pustiu, în timp ce ceilalți deținuți țipau, iar partea vătămată spunea că a fost omorâtă. Se poate aprecia că acesta a fost în fapt momentul cel mai critic al întregii situații de fapt, întrucât în acest moment partea vătămată a fost lovită de către deținutul P.I.
De asemenea, a mai arătat martorul că ușa de acces în secție din preajma camerei era întredeschisă, cu toate că era firesc să fie închisă, întrucât la plecarea colegului său H.T.C., personal a încuiat această ușă, cheile de la această ușă aflându-se în posesia inculpatului de la plecarea colegului său H.T.C. la masă, inculpatul apreciind că în realitate, ușa a fost forțată să fie deschisă în acele momente, deoarece, așa cum sunt construite ușile, ele fac imposibilă părăsirea secției și nu intrarea în secție, inculpatul arătând că plecarea unuia dintre supraveghetori de pe secții, fără să fie schimbat cu o altă persoană, era uzuală și se făcea cu aprobările șefilor.
În sfârșit, a arătat acest inculpat că vizeta de la ușa camerei unde era cazată partea vătămată, era deschisă, iar la rândul ei, așa cum este ea construită, poate fi deschisă atât din înăuntru, cât și din afară în mod fraudulos, prin blocarea sistemului de închidere, vizeta fiind de altfel redată în fotografiile judiciare din dosarul anexă.
Concluzionând asupra celor sus arătate și a situației de fapt deduse judecății, pe lângă datele cu caracter real și exact, de asemenea arătate, în legătură cu vinovăția sau nevinovăția celor doi inculpați sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu pentru care au fost trimiși în judecată, instanța de fond a reținut că există probe directe și indirecte care atestă cu adevărat că cei doi inculpați nu sunt vinovați de săvârșirea infracțiunilor, întrucât în acea zi, 27 septembrie 2006, prin tot ce s-a întâmplat și prin prisma condițiilor concrete în care s-au întâmplat lucrurile, ei s-au aflat într-o situație de caz fortuit, ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute de art. 47 C. pen.
Din probele dosarului, parchetul a reținut că principala cauză care a condus la posibilitatea comiterii infracțiunii prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., pentru care deținutul P.I. a fost condamnat, este aceea că ușile de acces în ambele secții de deținere nu au fost ținute închise, responsabilitate ce revenea agenților supraveghetori de pe aceste secții, respectiv inculpaților S.G. și M.G.V. Dacă această cerință minimă, cu privire la securitatea locului de deținere, ar fi fost îndeplinită, nu ar fi fost posibilă părăsirea de către deținutul P.I. a secției în care era încarcerat și pătrunderea în cealaltă secție de deținere unde se afla partea vătămată, deci nu ar mai fi fost posibilă săvârșirea, în aceste împrejuri, a infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzute și pedepsite de art. 182 alin. (2) C. pen., a cărei victimă a fost M.L.
S-a apreciat de către acuzare că celelalte aspecte de ordin administrativ și organizatoric premergătoare comiterii faptei, cum ar fi insuficiența personalului de pază, derularea în același timp a activităților de servire a mesei și de scoatere din camere a gunoiului menajer invocate de către inculpați, nu au avut un rol determinant în producerea incidentului.
Drept urmare, s-a dispus trimiterea în judecată doar a celor doi inculpați, întrucât, în timp ce se aflau în exercitarea atribuțiilor de serviciu, din culpă, nu și-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu, primul neasigurând supravegherea deținutului P., dându-i posibilitatea să părăsească secția fără a fi însoțit și să se deplaseze în alte locuri decât cele ordonate, iar al doilea, prin nesupravegherea sectorului de care răspundea, a permis deținutului P.I., de pe altă secție, să intre în secția sa, situație care a condus la posibilitatea producerii incidentului dintre deținutul P.I. și deținutul M.L.
Contrar acestei aprecieri, din probele de la dosar, cât și din situația de fapt sus arătată, așa cum rezultă ea din declarația martorilor audiați, instanța de fond a dedus faptul că la vremea respectivă, cele două etaje și cele două secții erau corect supravegheate dacă este a se avea în vedere și condițiile concrete în care cadrele din orice penitenciar își desfășoară activitatea la locul de muncă.
De asemenea, prima instanță a reținut că ușile de acces în cele două holuri de la cele două etaje, erau la data și ora respectivă încuiate și nu descuiate sau lăsate fără supraveghere, ușile fiind încuiate în urma celor care au plecat de la cele două etaje, adică a martorului H. la masă și a martorului M.Ș. la cumpărături cu deținutul G.M.
Instanța de fond a mai reținut că aceste uși, la aceeași vreme, cu toate că erau încuiate, nu prezentau nici un fel de securitate, putând fi deschise foarte ușor, cu diferite obiecte, printre care, de exemplu o cartelă telefonică sau un cuțit, așa cum au arătat martorii, uși care au fost securizate doar ulterior, după cele ce s-au petrecut în prezenta cauză.
În acest condiții, deținutul P.I., care probabil era în relații de dușmănie cu partea vătămată, așa cum arată martorul M.D.S. a profitat de neatenția celor din jur de la etajul II, a forțat ușa din extremitatea holului secției sale de deținere de la acest etaj, a coborât scările la etajul I, unde a forțat cealaltă ușă de la secția unde este situată camera 46 a părții vătămate, a chemat-o pe acesta la vizeta camerei care, dacă nu era deschisă în vederea servitului mesei, a fost deschisă prin forțare și a lovit-o în ochi cu un cuțit, iar pe același traseu, lăsând ușa de la etajul I întredeschisă, a revenit la etajul II închizând doar ușa de la acest etaj în urma sa, fără să fie observat de nimeni, activitate pe care acesta nu a vrut să o descrie niciodată sau să o recunoască, întrucât în dosarul anexă unde a fost condamnat, el nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii de vătămare gravă a părții vătămate și nici nu a vrut să facă declarații în cauză, păstrând dreptul la tăcere.
Cele de mai sus reprezintă concluzia logică pe care instanța de fond a reținut-o din tot lanțul desfășurării evenimentelor, așa cum rezultă el din probele dosarului.
Aceasta fiind situația de fapt, în cadrul situației de drept, instanța de fond a reținut următoarele:
Conform art. 249 alin. (1) C. pen., infracțiunea de neglijența în serviciu, pentru care cei doi inculpați au fost trimiși în judecată, reprezintă „încălcarea din culpă, de către un funcționar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane”.
Cu privire la existența acestei infracțiuni, instanța de fond a reținut că neglijența în serviciu, după cum rezultă chiar din denumirea ei, se săvârșește numai din culpă.
Culpa, în cazul acestei infracțiuni, poate să se prezinte sub oricare dintre formele prevăzute în art. 19 alin. (2) C. pen., adică sub forma culpei simple (a neglijenței) fie sub forma culpei cu previziune (a ușurinței).
Dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului sub una dintre aceste două forme, fapta se consideră săvârșită fie datorită unui caz fortuit, fie datorită erorii de fapt, în ambele cazuri răspunderea penală fiind înlăturată.
În cazul culpei simple, făptuitorul nu a prevăzut urmarea faptei sale - vătămarea unei persoane, deși putea și trebuia să o prevadă, iar în cazul culpei cu previziune, făptuitorul a prevăzut rezultatul periculos al faptei sale, dar a sperat fără just temei că acesta nu se va produce.
La rândul lui, cazul fortuit, numărându-se printre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, consacrat în art. 47 C. pen., prevede că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală a cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Practica judiciară și literatura juridică sprijinite pe această prevedere legală statuează faptul că există caz fortuit când acțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care persoana nu l-a prevăzut și urmărit, rezultat care este consecința unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută și care s-a suprapus peste acțiunea făptuitorului. Întrucât persoana nu a putut prevedea intervenția energiei străine, suprapuse peste activitatea sa, care a produs rezultatul, rezultă că acesteia i-a lipsit prevederea, factorul intelectiv și pe cale de consecință, vinovăția. Lipsind vinovăția, fapta sa, deși prevăzută de legea penală, nu constituie infracțiune.
Pentru existența cazului fortuit, întotdeauna trebuie să se constate, pe lângă împrejurările de mai sus, îndeplinirea următoarelor condiții, respectiv:
Rezultatul acțiunii (sau inacțiunii) săvârșite de o persoană să fie consecința unei împrejurări străine de condiția și voința făptuitorului; făptuitorul să fi fost în imposibilitate de a prevedea survenirea împrejurării care a dus la producerea rezultatului; acțiunea (inacțiunea) care a determinat rezultatul neașteptat să fie o faptă prevăzută de legea penală.
Fapta săvârșită în condițiile cazului fortuit, după cum s-a mai arătat, nu constituie infracțiune, întrucât îi lipsește vinovăția, făptuitorul fiind în imposibilitate de a prevedea survenirea împrejurării care, suprapusă peste acțiunea sa, a condus la apariția urmării periculoase, sub aspect material.
Comparând situația de fapt cu situația de drept sus arătată, instanța de fond a reținut că în cauză este dată tocmai o asemenea cauză de caz fortuit, cei doi inculpați situându-se în momentul consumării evenimentelor, tocmai în împrejurările și situațiile sus arătate din punct de vedere al prevederilor legale, ceea ce face ca într-adevăr inculpații să nu poată fi apreciați ca fiind vinovați de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, în concret de săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu.
Nu se poate aprecia că inculpații, în acele momente, au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască că partea vătămată este într-un pericol real și imediat, cercetarea judecătorească expusă mai sus relevând că nu este dată vinovăția acestora pentru săvârșirea faptelor pentru care au fost trimiși în judecată, neputând să intuiască pe nici o cale că un deținut de la etajul II poate să părăsească acest etaj și să vină la etajul I, inferior, pentru a lovi un alt deținut cazat la acest etaj.
Chiar dacă prin ipoteză, nu s-ar releva situația de caz fortuit sus arătată, există suficiente elemente de fapt și de drept în cauză care să conducă la concluzia rezonabilă că asupra celor doi inculpați planează o mare doză de îndoială în legătură cu vinovăția lor pentru tot ce s-a întâmplat, așa încât ei beneficiază pe deplin de principiul penal in dubio pro reo, potrivit căruia de îndoială profită inculpaților.
Drept urmare, instanța de fond a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. și la art. 47 C. pen., achitarea inculpaților S.G. și M.G.V., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen., pentru existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei și a constatat că partea vătămată M.L. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani și partea vătămată M.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Reiterând situația de fapt descrisă în actul de sesizare și sintetizând motivarea primei instanțe, procurorul a criticat raționamentul instanței de judecată arătând că aceasta a exclus din argumentația sa atribuțiile concrete ce reveneau celor doi inculpați și prin respectarea cărora se avea în vedere tocmai preîntâmpinarea unor situații de genul celei ce fac obiectul cauzei. Astfel, din fișele de atribuții ale inculpaților reiese faptul că aceștia aveau obligația de a nu permite persoanelor private de libertate să circule fără aprobare sau neînsoțite, iar din probatoriul administrat rezultă faptul că nerespectarea acestei obligații de serviciu a fost cauza ce a facilitat pătrunderea numitului P.I. în sectorul unde era amplasată camera în care se afla încarcerată partea vătămată M.L., așa încât apare ca neavenită susținerea instanței de judecată potrivit căreia cei doi inculpați nu aveau cum să prevadă cele întâmplate ulterior.
A mai constatat procurorul că neglijența celor doi inculpați în ceea ce privește asigurarea în mod concret asupra faptului că ușile de acces în ambele secții de deținere sunt închise a fost cauza determinantă a producerii incidentului, celelalte aspecte de ordin administrativ organizatoric - insuficiența personalului de pază, servirea mesei sau scoaterea gunoiului menajer din camerele de deținere - având doar un rol secundar putând fi considerate doar ca și condiții favorizante. Deși aceste aspecte au stat la baza susținerii nevinovăției inculpaților, ele nu au relevanță în cauză întrucât ele făceau parte din rutina zilnică a activității pe care aceștia o desfășurau.
S-a mai arătat că susținerea instanței de judecată în ceea ce privește existența cazului fortuit nu este pertinentă având în vedere împrejurarea că partea vătămată M.L. ca persoană privată de libertate aflată în custodia temporară a statului trebuia să se bucure de protecție, sens în care trebuiau a fi respectate toate normele necesare atingerii scopului menționat anterior.
În consecință, s-a solicitat admiterea apelului și desființarea sentinței primei instanțe, în sensul condamnării celor doi inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 C. pen., la pedeapsa închisorii, iar ca modalitate de executare s-a apreciat că prin aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. s-ar atinge scopul prev. de art. 52 C. pen.
Partea vătămată M.L. a criticat soluția de achitare pronunțată de prima instanță, motivând că nu se poate lua în considerare cazul fortuit întrucât inculpații aveau obligații profesionale stabilite în fișa postului și potrivit Statului funcționarilor publici din Administrația Națională a Penitenciarelor, conform cărora percheziția corporală se efectuează cu aparate de detectare a obiectelor interzise, persoanele private de libertate sunt escortate sub supraveghere permanentă, iar deschiderea și închiderea ușilor de acces la camerele de deținere și a celor de pe holurile secțiilor se face cu cheile din dotare care la acea dată se aflau în posesia lui S.G. și M.G.V.
Din punctul său de vedere, dacă inculpații și-ar fi respectat atribuțiile de serviciu, închizând ușile de acces prin asigurarea acestora cu cheile din dotare, numitul P.I. nu ar fi avut cum să se deplaseze de pe secția a III-a pe secția a II-a și să săvârșească infracțiunea de vătămare corporală gravă asupra părții vătămate.
Totodată, partea vătămată a solicitat a se avea în vedere și ordonanța nr. 237/II/2/2009 din 22 iunie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava care a constatat că este nelegat cazul fortuit, prev. de art. 47 C. pen.
În final partea vătămată M.L. a solicitat condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 249 alin. (1) și (2) C. pen.
Prin decizia penală nr. 107 din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani și partea civilă M.L. împotriva sentinței penale nr. 15 din 16 ianuarie 2012 a Tribunalului Botoșani.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de prim control judiciar a reținut în baza probelor administrate în cele două faze ale procesului penal precum și în baza probatoriului administrat în faza apelului că prin sentința penală nr. 246 din 26 august 2009 a Judecătoriei Botoșani, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 328 din 26 august 2009 a Curții de Apel Suceava (Dosar nr. 6602/193/2007), inculpatul P.I., a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. la pedeapsa de 2.605 zile închisoare, la care s-a adăugat un spor de 3 ani închisoare, și obligat la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale către partea vătămată M.L.
În considerentele hotărârii de condamnare s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că la data de 27 septembrie 2006, atât inculpatul P.I., cât și partea vătămată M.L. erau deținuți în Penitenciarul Botoșani, în executarea unor pedepse cu închisoarea, primul aflându-se în camera 77, iar partea vătămată în camera 46 și că, în jurul orelor 14.00, inculpatul s-a deplasat la camera părții vătămate, a chemat-o la vizetă, iar când aceasta s-a apropiat, a lovit-o cu un cuțit în ochiul stâng după care a plecat. În urma agresiunii exercitate de acest inculpat, partea vătămată a suferit un traumatism forte al globului ocular stâng, cu plagă a pleoapei superioare, plagă perforantă, hemoftalmus, necesitând pentru vindecare un număr de 45-50 zile îngrijiri medicale, și cu toate că a fost prezentată imediat organelor sanitare, ochiul stâng al acesteia nu a mai putut fi salvat, pierzându-se definitiv acuitatea vizuală, în urma vitroretinopatiei poliferante cu dezlipirea totală a retinei, M.L. prezentând astfel o infirmitate permanentă în proporție de 35%.
Așadar la data faptei, și partea vătămată M.L. și inculpatul P.I. se aflau în stare de deținere, ca persoane aflate temporar în custodia statului, primul fiind cazat la etajul I al corpului de clădire A din cadrul unității, la camera 46, secția II cu regim de maximă siguranță, pe tronsonul denumit secția lungă, iar celălalt la etajul II al aceleiași clădiri, camera 77, secția a III-a cu regim închis, tot pe tronsonul denumit secția lungă.
Camerele de deținere din pavilionul A în care sunt cazate persoanele private de libertate sunt dispuse pe trei niveluri, secții, împărțite pe două tronsoane denumite (secții) lungi și scurte, accesul de la o secție la alta efectuându-se pe casa scării, prin uși de acces închise permanent, câte una la capătul fiecărui tronson - folosindu-se, de regulă, conform declarațiilor date în cauză de către inculpați și martorii audiați, ușa de la extremitatea secției lungi - și una situată la mijlocul celor 2 tronsoane, vis a vis de biroul supraveghetorului, cheile de la aceste uși aflându-se în permanență la supraveghetori.
În cazul dat, în cadrul secțiilor a II-a și a III-a (aflate la etajul I și respectiv etajul II ale corpului de clădire menționat), unde erau poziționate camerele nr. 46 și nr. 77 în care erau cazați partea vătămată și numitul P.I., la data menționată efectuau serviciul de supraveghere 4 agenți, cu atribuții specifice de supraveghere, conform fișei postului și regulamentului, respectiv inculpații intimați din prezenta cauză și martorii H.T.C. și M.Ș., după cum urmează: martorul H.T.C. răspundea de secția denumită lungă, iar inculpatul M.G.V. de cea denumită scurtă, ambele aflate pe același tronson, pe secția a II-a, iar la un nivel superior, pe secția a III-a, S.G. răspundea de secția denumită lungă, iar M.Ș. de cea denumită scurtă, ambele aflate, de asemenea, pe același tronson.
La data respectivă, în camera nr. 46 - poziționată, conform schiței, vis a vis de ușa de acces aflată la capătul secției a II-a lungă, ușă cu ieșire la casa scării care face legătura cu etajele I și III - erau cazați deținuții A.M.I., C.P.C., C.P., C.I., C.V., L.L., M.D.S., partea vătămată M.L., P.V.F. și U.I.P., iar în camera nr. 77 - fiind a treia cameră de la capătul secției a III-a lungă, conform schiței, poziționată în apropierea ușii de acces situată la extremitatea tronsonului denumit secția lungă, ușă cu ieșire la casa scării care face legătura cu etajul II - erau cazați deținuții C.M., I.C., S.I., O.C., C.F.D., numitul P.I., P.D.M., U.P. și D.A.F.
La data de 27 septembrie 2006 martorul B.D. - subinspector în cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranță Botoșani a fost desemnat să-l înlocuiască în funcție pe comandantul de secție D.D., care răspundea de secțiile I, II, III, IV, și VI.
În acea zi, în jurul orelor 14.00, martorul H.T.C. s-a deplasat la popota unității pentru a servi masa de prânz (această practică a agenților de supraveghere având loc zilnic în baza acordului dat de directorul penitenciarului), atribuțiile fiindu-i preluate temporar de colegul său, inculpatul M.G.V., căruia i-a predat și cheile de la ușile camerelor de deținere, astfel că acesta din urmă a rămas singur să supravegheze ambele tronsoane ale secției a II-a.
Din declarațiile acestui martor, date în fața primei instanțe, cât și în apel, reiese că la momentul plecării sale de pe secție încă se servea masa deținuților și că atât la plecare, cât și la întoarcere, cel care a încuiat și respectiv a descuiat ușa a fost inculpatul M., de la care a aflat despre incident.
În același timp, la etajul superior, din dispoziția martorului B.D., martorul M.Ș. l-a însoțit pe deținutul G.M. de la camera nr. 68 la magazinul din incinta penitenciarului pentru a-și face cumpărăturile, fără ca o astfel de dispoziție să fie consemnată în registrul de intrări-ieșiri de pe secția a III-a și fără a se ține cont că la acel moment se servea masa de prânz deținuților și se scotea gunoiul din celule, astfel că activitatea de supraveghere a întregii secții a revenit inculpatului S.G.
După acest prim moment, la solicitarea a patru deținuți din celula nr. 77, respectiv D.A.F., C.M., P.I. și O.C., martorul B. s-a deplasat la această cameră pentru a discuta cu aceștia, în contextul în care inculpatul Scripcariu îl informase că aceștia ieșiseră la raport, manifestându-se violent și cerând insistent să fie scoși din cameră și mutați în altă cameră, deoarece considerau că viața le este pusă în pericol de deținuții I. și S., care le adresaseră amenințări cu moartea.
În prezența comandantului de secție și la solicitarea lui, inculpatul S.G. a deschis ușa de acces a camerei nr. 77, iar în urma discuțiilor purtate la grilaj, văzând starea conflictuală ivită și constatând personal, din conduita adoptată de deținuții C.F.D., I.C. și S.I., că nu există nicio posibilitate de conciliere între cele două grupuri, martorul Brehuescu a hotărât scoaterea lor în vederea mutării în alte camere, apreciind că în această modalitate preîntâmpină eventualele actele de violență care s-ar fi putut produce.
În acest sens, cei patru deținuți mai sus menționați au ieșit pe rând pe hol, având asupra lor și bagajele, fiind percheziționați corporal sumar - operațiune ce presupune o acțiune de pipăire a deținuților de la cap până la picioare, cu brațele și picioarele desfăcute - de către inculpatul S.G.
Sub acest aspect, deși partea vătămată apelantă a susținut că percheziția corporală trebuia efectuată cu aparate de detectare a obiectelor interzise și în mod amănunțit, Curtea nu împărtășește acest punct de vedere având în atenție prevederile art. 101 din H.G. nr. 1897/2006, potrivit cărora „La ieșirea și intrarea din și în camerele de deținere, persoanele private de libertate sunt supuse în mod obligatoriu perchezițiilor corporale”, cât și atribuțiile speciale indicate în fișa postului la lit. d). O procedură riguroasă și amănunțită de efectuare a perchezițiilor corporale avea loc doar în cazul deplasării persoanelor private de libertate la organele judiciare, spitale, precum și transferarea lor la un alt loc de deținere, situații ce nu se regăsesc în speța de față.
Așadar în această privință, nu rezultă că inculpatul S.G. ar fi încălcat în mod culpabil dispozițiile legale anterior menționate.
Dacă până la momentul scoaterii celor patru deținuți din camera nr. 77, declarațiile martorului B. converg în același sens cu cele ale inculpatului S., după acest moment, fiecare prezintă propria variantă, respectiv primul că i-a lăsat pe acei deținuți pe holul secției în supravegherea agentului, iar acesta din urmă că dimpotrivă cei patru l-au însoțit pe martor către mijlocul celor două tronsoane, el continuându-și activitățile în care era implicat, având convingerea că în contextul dat acesta se va ocupa de supravegherea lor.
Cert este însă faptul că martorul menționat a părăsit secția, probabil pentru a a-și anunța superiorul despre măsurile dispuse, fără a se putea preciza momentul și ușa folosită, și la fel de adevărat este și faptul că numitul P.I. a profitat de întreaga conjunctură pentru a se deplasa, (în modalitatea descrisă de către prima instanță, astfel că nu va mai fi reiterată), de pe secția sa pe secția unde era cazată partea vătămată și a comite infracțiunea pentru care a fost condamnat, după care a revenit imediat pe secția a III, fiind reintrodus în aceeași cameră 77 împreună cu ceilalți deținuți, cu excepția lui D.A.F.
Din declarațiile martorului M.Ș. date în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de control judiciar, inclusiv cele din etapele imediat următoare evenimentului produs, reiese că acesta s-a conformat ordinului dat de martorul B., precizând totodată că după ce l-a scos pe deținutul G. din cameră, l-a văzut pe numitul P.I. că era în perimetrul secției scurte și vorbea prin ușă celor din camera nr. 55, motiv pentru care întrebându-l ce face acolo a aflat că martorul B. îl lăsase să-și caute o cameră unde să se mute, după care a plecat luând cunoștință de cele întâmplate la revenirea sa pe secție.
În același sens converg și nota de raport dată la scurt timp după incident la solicitarea conducerii de către inculpatul S.G. care a arătat că a respectat ordinul dat de superiorul său, de a-i scoate din cameră pe cei patru deținuți și a-i lăsa să-și caute camera unde urmau să se mute.
În atare situație, conduita subinspectorului B. de a ordona scoaterea celor patru deținuți, printre care și numitul P.I., din camera nr. 77, pe holul secției a III-a în contextul în care:
- acesta ordonase unuia dintre agenții ce efectua serviciu de pază să însoțească un alt deținut prin trimiterea acestuia de pe secție la o oră de vârf (servirea mesei și scoaterea gunoiului menajer), fără a-l înlocui cu altcineva;
- art. 101 alin. (2) teza a II-a din H.G. nr. 1897/2006 prevede că scoaterea din camere se desfășoară numai în prezența unui număr de personal suficient, dotat corespunzător, iar atunci când situația impune, persoanelor private de libertate li se aplică mijloace de imobilizare;
- în dimineața aceleiași zile tot personalul penitenciarului fusese informat de către directorul adjunct pentru Pază și Regim I.S.P.- P.G. să-și sporească măsurile de supraveghere, întrucât între deținutul M.L. și ocupanții camerei nr. 77 avusese loc (de la ferestre) schimburi de injurii și amenințări, aspect ce reiese din conținutul ordonanței de declinare a competenței nr. 50/P/2007 din 19 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani, fapt ce implica din partea acestuia îndeplinirea riguroasă a atribuției specificată în fișa postului în ceea ce privește organizarea supravegherii și însoțirea deținuților în interiorul secțiilor;
- conform regulamentului martorul menționat trebuia să dispună în ce camere urmau să se mute deținuții scoși și să se asigure ca această mutare să aibă loc efectiv, aspect recunoscut de altfel de cel în cauză în fața instanței de apel;
- în nota de relații înaintată de acest martor organelor de anchetă, se precizează la parag. 4 că în perioada servirii mesei către deținuți se întrerup celelalte activități, agentul supraveghetor participând efectiv la distribuirea mesei, acordând atenție deosebită acestei activități, vizetele camerelor de cazare fiind deschise, iar din depozițiile celorlalți martori - agenți supraveghetori reiese că o atenție sporită trebuia acordată și momentelor în care se procedează la scoaterea gunoiului din celule, când se deschid ușile de la camere, pentru a evita o ieșire forțată a ocupanților încăperilor respective;
- la nivelul secției sunt 29 de camere în care sunt cazate peste 200 de persoane, dacă se are în vedere că într-o celulă 8-10 persoane private de libertate;
- și nu în ultimul rând că nu există probe certe care să dovedească fără putință de tăgadă că condițiile anterior prezentate, martorul menționat i-a lăsat pe cei patru deținuți în grija inculpatului S., simpla sa susținere necoroborându-se cu celelalte probe existente la dosar;
- este cel puțin discutabilă, și nu poate conduce la concluzia că vreunul dintre inculpații intimați nu și-ar fi îndeplinit sau și-ar fi îndeplinit, în mod culpabil, atribuțiile de serviciu.
În raport de cele arătate, susținerea acuzării în sensul că inculpații intimați nu și-au respectat obligația de a nu permite persoanelor private de libertate să circule fără aprobare sau neînsoțite, nu a fost primită.
Cu privire la modalitatea în care numitul P.I. a putut să părăsească secția unde era arondată camera în care era cazat și să pătrundă pe secția aflată la un etaj inferior unde se afla partea vătămată, Curtea, având în vedere declarațiile martorilor B.D., H.T.C. și M.Ș., a reținut pe de o parte că la data critică ușile de acces la casa scărilor ce făcea legătura între nivele erau închise și asigurate cu cheia, iar pe de altă parte, din coroborarea depozițiilor acelorași martori cu cele ale martorilor C.I. și M.M.C., reține că aceste uși puteau fi ușor deschise cu ajutorul unei cartele sau a unei lame de cuțit, nefiind securizate ca în prezent.
Este real că cei doi inculpați au fost sancționați disciplinar cu mustrare scrisă pentru îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, reținându-se că nu au asigurat corespunzător ușile de acces în cadrul secțiilor de deținere, singura explicație de la acel moment fiind aceea că doar în această modalitate deținutul P. putea să se deplaseze pe cealaltă secție (aceasta fiind de altfel și premisa avută în vedere de către acuzare) însă sub acest aspect este de observat că nu există nicio dovadă concretă că în urma verificărilor ce se impuneau a fi efectuate la scurt timp de la evenimentul în care a fost implicată partea vătămată, măcar vreuna dintre aceste uși a fost găsită neasigurată.
În același timp dacă mijloacele de închidere ale acestor uși ar fi fost suficient de eficiente, nu ar mai fi fost posibilă părăsirea de către P.I. a secției în care era încarcerat și pătrunderea în cealaltă secție de deținere unde era M.L. și nu ar fi impus, ulterior acestui eveniment, luarea de către conducerea unității a unor măsuri adecvate (securizarea ușilor prin folosirea unui sistem de închidere cu cartelă magnetică și amplasarea camerelor de vederi pe holurile secțiilor) de natură să contribuie la o supraveghere riguroasă a deținuților și să preîntâmpine producerea unor incidente de genul celui de față.
Referitor la obiectul tăietor înțepător folosit de deținutul P. pentru agresarea părții vătămate, Curtea a constatat că probatoriul administrat în cauză nu relevă vreun indiciu din care să rezulte maniera în care acest deținut a intrat în posesia unui astfel de obiect, prin raportare și la mediul închis și suspus unor restricții speciale, iar privitor la maniera destul de rapidă în care acesta a acționat, instanța de apel reține că acest lucru a fost posibil, întrucât potrivit declarației martorului M.Ș., P.I. era cunoscut ca o persoană cu abilități sportive, dar și ca executant al unor deținuți.
Ori, potrivit art. 249 C. pen., infracțiunea de neglijență în serviciu constată în încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat, printre altele, o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.
Obiectul juridic al infracțiunii se referă la valorile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, care presupune îndeplinirea corectă și cu conștiinciozitate de către funcționarii publici, precum și de către ceilalți funcționari a îndatoririlor lor de serviciu.
Pentru existența laturii obiective a acestei infracțiuni este necesar ca fapta (activitatea materială) infracțională să constea în încălcarea unei îndatoriri de serviciu, (prin îndatorire înțelegându-se tot ceea ce cade în sarcina unui funcționar public sau a altui funcționar, potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv) fie prin neîndeplinirea acesteia, ca formă omisivă de săvârșire a infracțiunii, fie prin îndeplinirea ei defectuoasă, ca formă comisivă de comitere a infracțiunii, iar fapta neglijentă să fi produs vreuna din urmările vătămătoare prevăzute de lege, printre care și o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, legătura de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și urmarea care s-a produs trebuind să fie dovedită.
Latura subiectivă a acestei infracțiuni constată în săvârșirea faptei din culpă, care poate fi simplă sau cu previziune. În cazul culpei simple, făptuitorul nu prevede urmarea faptei sale, deși putea și trebuia să o prevadă, iar în cazul culpei cu previziune, el prevede posibilitatea survenirii urmării, dar crede fără temei că aceasta nu se va produce. Culpa făptuitorului este o culpă profesională, deoarece se întemeiază pe nerespectarea regulilor de exercitare a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public sau ale funcționarului.
Culpa nu poate fi prezumată, fiind necesar ca organele de urmărire penală să stabilească în mod concret faptele obiective care au avut loc și dacă ele constituie cauza prejudiciului.
Posibilitatea făptuitorului de a prevedea urmarea faptei sale nu se apreciază în raport cu o unitate de măsură abstractă, ci în raport de împrejurările concrete în care a fost săvârșită fapta, precum și în raport cu persoana făptuitorului (pregătirea și deprinderile sale profesionale, experiența pe care o are în munca respectivă, etc.).
Așa cum a reținut în mod corect prima instanță, dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului sub una dintre aceste două forme, cum este cazul în speța de față, fapta se consideră săvârșită fie datorită unui caz fortuit, fie datorită erorii de fapt, în ambele cazuri răspunderea penală fiind înlăturată.
Potrivit art. 47 C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecința unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută. Pentru a fi în prezența cazului fortuit este deci, necesară o împrejurare exterioară care se suprapune peste acțiunea desfășurată de autor, ducând la producerea unui rezultat ce nu putea fi prevăzut. Cu alte cuvinte, într-un astfel de caz, întotdeauna trebuie să se constate, dacă rezultatul acțiunii (sau inacțiunii) săvârșite de o persoană este consecința unei împrejurări străine de condiția și voința făptuitorului, dacă făptuitorul a fost în imposibilitate de a prevedea survenirea împrejurării care a dus la producerea rezultatului, iar acțiunea (inacțiunea) care a determinat rezultatul neașteptat să fie o faptă prevăzută de legea penală.
Fapta săvârșită în condițiile cazului fortuit, după cum s-a mai arătat, nu constituie infracțiune, întrucât îi lipsește vinovăția, făptuitorul fiind în imposibilitate de a prevedea survenirea împrejurării care, suprapusă peste acțiunea sa, a condus la apariția urmării periculoase, sub aspect material.
Ori, în speță, raportând situația de fapt reținută și descrisă anterior la cerințele legale mai sus menționate, Curtea a considerat că inculpații și-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu astfel cum acestea erau stabilite prin fișa postului, cât și regulamentul de ordine interioară, iar incidentul soldat cu vătămarea corporală gravă a părții vătămate M.L. a constituit un act premeditat de răzbunare comis de deținutul P.I. în împrejurări care nu puteau fi prevăzute de către niciunul dintre aceștia.
Raportat la situația de fapt reținută, Curtea a constatat că încadrarea juridică dată faptei pentru care inculpații au fost trimiși în judecată de către prima instanță, este legală, nefiind întrunite condițiile impuse de lege pentru se reține varianta agravată a infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de alin. (2) al art. 249 C. pen.
Deși în motivele de apel formulate partea vătămată nu a cerut în mod expres schimbarea încadrării juridice dată faptei în discuție, a precizat însă că solicită condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 249 alin. (1) și (2) C. pen.
Conform alin. (2) al art. 249 C. pen., „fapta prevăzută la alin. (1), dacă a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani închisoare”.
Noțiunea de consecințe deosebit de grave este definită de art. 146 C. pen., în sensul că prin aceasta se înțelege o paguba materială mai mare de 200.000 RON sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145 C. pen., ori altei persoane juridice sau fizice.
Este real că partea vătămată M.L. este persoană fizică și că prejudiciul suferit de aceasta în urma acțiunii ilicite desfășurate de P.I. este grav, având în vedere sumele la care acesta din urmă a fost obligat a le plăti victimei, însă în speța de față apelanta nu a dovedit că a suportat o pagubă materială ce depășește limita minimă cerută de art. 146 C. pen., respectiv de 200.000 RON, fiind totodată evident că celelalte cerințe ale textului legal amintit nu sunt îndeplinite.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava și partea vătămată M.L.
Criticile formulate deopotrivă de Parchet și partea vătămată vizează greșita achitare a inculpaților și solicită a se reține că din probele dosarului rezultă că incidentul din cadrul Penitenciarului Botoșani s-a datorat faptului că cei doi inculpați nu și-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu prin neluarea măsurilor necesare asigurării supravegherii deținuților și a accesului acestora de pe o secție pe alta.
Cazul de casare invocat este art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. referitor la comiterea unei erori grave de fapt cu consecința pronunțării unei soluții greșite de achitare, fapt pentru care solicită admiterea recursurilor și condamnarea inculpaților pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 249 alin. (1) C. pen.
Inculpatul M.G., prezent în instanță, a arătat că nu dorește să fie audiat.
Cu ocazia soluționării recursului părții vătămate a solicitat să fie audiată, sens în care Înalta Curte a purces la audiere la termenul din 17 ianuarie 2014 ocazie cu care partea vătămată a reiterat nemulțumirea sa față de soluția de achitare a inculpaților, arătând că aceștia se fac vinovați de comiterea infracțiunii de neglijență în serviciu întrucât aveau obligația să-i controleze și să-i escorteze pe deținuți către locurile unde aveau nevoie.
Prin decizia penală nr. 383 din 31 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava și partea vătămată M.L. împotriva deciziei penale nr. 107 din 29 octombrie 2012 a Curții de Apel Suceava, a casat decizia penală atacată, a reținut cauza spre rejudecare și a dispus administrarea următoarelor mijloace de probă: audierea martorilor B.D., P.I., M.D.S. și M.Ș.
Pentru a decide în acest mod Înalta Curte a reținut că deși instanțele inferioare au administrat un vast ansamblu probator, situația de fapt stabilită nu este lămuritoare asupra unor momente esențiale în care s-au desfășurat evenimentele în ziua de 27 septembrie 2006.
În acest context, Înalta Curte a apreciat că se impune readministrarea unor probe, și anume reaudierea martorilor B.D., P.I., M.D.S. și M.Ș.
Întrucât instanța de fond a pronunțat o soluție de achitare a inculpaților M.G.V. și S.G. reținând incidența cazului fortuit, soluție menținută de instanța de prim control judiciar, pentru a-și forma propria convingere asupra vinovăției sau nevinovăției inculpaților, Înalta Curte a considerat necesar a readministra o parte a probelor relevante cauzei.
Această soluție a fost impusă și de necesitatea soluționării cauzei într-un termen rezonabil, drept consacrat de disp. art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și de jurisprudența constantă a instanței europene.
Așa cum rezultă din verificarea actelor dosarului, prima instanță, în baza evaluării proprii, juste a probelor administrate în cursul urmăririi penale, a celor readministrate în condiții de oralitate, nemijlocire și contradictorialitate în etapa cercetării judecătorești și a celor administrate cu respectarea dreptului la apărare al părților în această fază procesuală a reținut corect situația de fapt.
În același mod și instanța de apel, în vederea aflării adevărului și pentru justa soluționare a cauzei, precum și în raport de prevederile art. 289 C. proc. pen. care consacră principiile oralității, nemijlocirii și contradictorialității în faza procesuală a apelului a constatat necesară audierea în calitate de martori a numiților B.D., P.I., M.D.S. și M.Ș. ce au avut inițial calitatea de făptuitori, precum și a persoanelor încarcerate în celulele 46 și 77 unde erau cazați partea vătămată M.L. și numitul P.I., respectiv O.C., Z.O.V., C.I., I.C., L.I., M.D.S. și D.A.F.
A fost, de asemenea, audiat în calitate de martor și M.M.C. care avea calitatea de agent în cadrul Penitenciarului Botoșani.
Instanța de prim control judiciar și-a însușit în totalitate situația de fapt stabilită de prima instanță, astfel încât a supus analizei doar aspectele criticate în apel.
Tot în același context, pentru a evita pronunțarea unei soluții contrare celei pronunțate de instanțele inferioare doar în baza reaprecierii materialului probator administrat în faza de cercetare judecătorească, Înalta Curte a considerat că se impune a readministra o parte a probelor relevante cauzei pentru ca în baza propriului examen analitic să stabilească realitatea faptică.
În urma analizării materialului probator administrat atât în faza urmăririi penale, cât și în faza de cercetare judecătorească, precum și probele administrate în calea de atac a apelului cât și cele administrate în mod direct și nemijlocit, în condiții de oralitate și contradictorialitate în fața instanței de recurs, reține Înalta Curte că partea vătămată M.L. cât și P.I. se aflau în stare de deținere în cadrul Penitenciarului Botoșani, primul fiind cazat la etajul I al corpului de clădire A la camera 46 secția a II-a cu regim de maximă siguranță pe tronsonul denumit secția lungă, iar celălalt, la etajul II al aceleiași clădiri, camera 77 secția a III-a cu regim închis, tot pe tronsonul denumit secția lungă.
La data respectivă, în cadrul secțiilor unde erau poziționate camerele 46 și 77 efectuau serviciul de supraveghere 4 agenți, cu atribuții specifice de supraveghere, respectiv H.T.C. răspundea de secția denumită lungă, iar M.Ș. de secția denumită scurtă, ambele aflate pe secția a II-a, iar la un nivel superior, pe secția a III-a S.O. răspundea de secția denumită lungă, iar M.Ș. de secția denumită scurtă, ambele aflate pe același tronson.
La data de 27 septembrie 2006 martorul B.D., subinspector în cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranță Botoșani a fost desemnat să-l înlocuiască în funcție pe comandantul de secție D.D. care răspundea de secțiile I, II, III, IV și VI.
În aceeași zi în jurul orelor 14.00 , martorul H.T.C. s-a deplasat la popota unității pentru a servi masa de prânz, atribuțiile fiindu-i preluate temporar de colegul său M.G.V. căruia i-a predat cheile de la ușile camerelor de deținere, astfel că acesta a rămas singur să supravegheze ambele tronsoane ale secției a II-a.
La etajul superior, din dispoziția martorului B.D., martorul M.Ș. l-a însoțit pe deținutul G.M. la magazinul din incinta penitenciarului pentru a-și face cumpărăturile.
În acest interval de timp, dată fiind solicitarea a patru deținuți din camera 77 de mutare din cameră din cauza unui presupus conflict cu ceilalți deținuți, în prezența comandantului de secție și la solicitarea acestuia, inculpatul S.G. a deschis ușa de acces a camerei nr. 77 și întrucât cele două grupuri nu au ajuns la o înțelegere, martorul B.D. a hotărât scoaterea din cameră a celor patru deținuți și mutarea într-o altă cameră.
În acest sens, deținuții D.A.F., C.M., P.I. și O.C. au ieșit pe hol având asupra lor și bagajele și au fost supuși unui control sumar prin pipăire de către inculpatul S.G.
Din declarațiile date de martorul B.D. în fața instanței de apel cât și în fața Înaltei Curți rezultă că acesta a părăsit secția pentru a-și anunța superiorii despre situația deținuților din camera 77, context în care inculpatul S.G. a rămas pe holul secției cu cei patru deținuți care au rămas în supravegherea sa.
Inculpatul S.G. nu s-a prezentat în fața Înaltei Curți pentru a fi audiat iar inculpatul M.G.V. a arătat că nu dorește să fie audiat.
Din declarațiile date anterior în celelalte faze procesuale, rezultă o altă situație prezentată de inculpatul S.G. în sensul că cei patru deținuți au fost preluați de către martorul B.D. și s-au deplasat spre extremitatea holului, iar el și-a continuat activitatea de serviciu specifică momentului, iar după circa 15 minute a raportat că deținuții scoși din camera 77 erau din nou la ușa camerei, fiind reintroduși în interior, fără a cunoaște ce s-a întâmplat în acest interval de timp.
Așa cum bine se poate observa, atât martorul B.D., cât și inculpatul S.G. prezintă propria lor versiune, însă, indiferent de variantele prezentate este cert că în acest interval de timp, martorul P.I., profitând de situație a reușit să ajungă la secția unde era cazată partea vătămată și chemând-o la vizetă, a lovit-o cu un cuțit în ochiul stâng, după care a plecat.
Prin sentința penală nr. 246 din 28 ianuarie 2009 a Judecătoriei Botoșani, definitivă prin decizia penală nr. 328 din 26 august 2009 a Curții de Apel Suceava, inculpatul P.I. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la pedeapsa de 2.605 zile închisoare la care s-a adăugat un spor de 3 ani.
Prin aceeași sentință, inculpatul P.I. a fost obligat la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale către partea vătămată M.L.
În sentința de condamnare s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că la data de 27 septembrie 2006 atât inculpatul P.I., cât și partea vătămată M.L. erau deținuți în Penitenciarul Botoșani, primul fiind deținut la camera 77, iar partea vătămată la camera 46 și în ziua de 27 septembrie 2006 în jurul orelor 14.00, inculpatul s-a deplasat la camera părții vătămate, a chemat-o la vizetă, iar când aceasta s-a apropiat, a lovit-o cu un cuțit în ochiul stâng după care a plecat.
În urma agresiunii exercitate de acest inculpat, partea vătămată a suferit un traumatism forte al globului ocular stâng, cu plagă a pleoapei superioare, plagă perforantă, hemoftalmus, necesitând pentru vindecare un număr de 45-50 zile îngrijiri medicale.
Deși i s-au acordat îngrijiri medicale de urgență, ochiul nu a mai putut fi salvat, pierzându-se definitiv acuitatea vizuală, partea vătămată M.L. prezentând o infirmitate permanentă în proporție de 35%.
În raport de modalitatea de derulare a evenimentelor, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au apreciat că în cauză nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpaților S.G. și M.G.V. întrucât faptele au fost comise în baza unui caz fortuit, rezultatul fiind consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Astfel, instanța de fond reține că există caz fortuit când acțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care persoana nu l-a prevăzut și urmărit, rezultat care este consecința unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută și care s-a suprapus peste acțiunea făptuitorului. Întrucât persoana nu a putut prevedea intervenția energiei străine, suprapuse peste activitatea sa, care a produs rezultatul, rezultă că acesteia i-a lipsit prevederea, factorul intelectiv și pe cale de consecință, vinovăția. Lipsind vinovăția, fapta sa deși este prevăzută de legea penală nu constituie infracțiune.
Sub acest aspect, reține instanța de fond că nu se poate aprecia că inculpații, în acele momente au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască că partea vătămată este într-un pericol real și imediat, cercetarea judecătorească relevând că nu este dată vinovăția acestora pentru săvârșirea faptelor pentru care au fost trimiși în judecată, neputând să intuiască pe nici o cale că un deținut de la etajul II poate să ajungă la etajul I pentru a lovi un alt deținut cazat la acest etaj.
Și instanța de apel își însușește argumentația instanței fondului în sensul incidenței cazului fortuit și reține că inculpații și-au îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu, astfel cum acestea erau stabilite prin fișa postului cât și regulamentul de ordine interioară, iar incidentul soldat cu vătămarea corporală gravă a părții vătămate M.L. a constituit un act premeditat de răzbunare comis de deținutul P.I. în împrejurări care nu puteau fi prevăzute de către nici unul dintre aceștia.
Contrar argumentelor reținute de instanța fondului, cât și de instanța de prim control judiciar, Înalta Curte apreciază că inculpatul S.G. și M.G.V. se fac vinovați de comiterea infracțiunii de neglijență în serviciu în formă simplă prev. de art. 249 alin. (1) C. pen. pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
Cazul fortuit este reglementat ca una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei fiind definit în art. 47 C. pen. potrivit căruia - nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Din aceste dispoziții legale rezultă că există caz fortuit când acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput și nu l-a urmărit, producerea lui fiind datorată unei împrejurări neașteptate, adică acțiunii unei forțe, unei energii a cărei intervenție nu a putut fi prevăzută.
Această împrejurare care a dat naștere rezultatului neașteptat are caracter obiectiv în sensul că apariția ei nu ar fi putut fi prevăzută în aceleași condiții de fapt de nici o altă persoană.
Ca atare, când se invocă existența cazului fortuit trebuie să se examineze caracterul obiectiv al imposibilității de a fi prevăzută împrejurarea care a dat loc rezultatului neașteptat, adică să se stabilească că în situații similare, nimeni nu ar fi putut să prevadă ivirea acelei împrejurări.
Pentru existența cazului fortuit trebuie îndeplinite mai multe condiții și anume:
- rezultatul faptei săvârșite de către o persoană să fie consecința unei împrejurări străine de cunoașterea și voința acelei persoanei;
- fapta care a produs un rezultat neașteptat datorită împrejurării ce nu putea fi prevăzută trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală întrucât numai cu privire la aceste fapte cazul fortuit poate înlătura caracterul penal al faptei;
- împrejurarea care a determinat producerea rezultatului să fie de așa natură încât intervenția ei să nu fi putut fi prevăzută.
Din acest punct de vedere, ceea ce nu poate fi prevăzut de făptuitor este momentul intervenției împrejurării care a provocat producerea rezultatului, această imposibilitate fiind de natură obiectivă în sensul că nici o persoană într-o situație identică nu poate să prevadă momentul intervenției împrejurării.
Raportând aceste aspecte teoretice la cauza dedusă judecății, apreciază Înalta Curte că în mod eronat instanțele inferioare au reținut că nu poate fi angajată răspunderea penală a inculpaților ca urmare a incidenței unui caz fortuit.
Deplasarea numitului P.I., de la un etaj superior la un etaj inferior la camera unde era cazată partea vătămată M.L., pe care a agresat-o, nu poate avea consistența unei împrejurări care nu putea fi prevăzută de către inculpați, ea s-a datorat neglijenței de care au dat dovadă inculpații în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Modul defectuos în care inculpații S.G. și M.G.V. și-au exercitat atribuțiile de serviciu au favorizat comportamentul numitului P.I. care, deși avea calitatea de deținut, fiind în executarea unei pedepse privative de libertate, aflat temporar în custodia statului, s-a deplasat nestingherit de la o secție la alta, agresându-l pe M.L., aflat și el în executarea unei pedepse privative de libertate, situație ce nu poate fi similară cu acțiunea unei forțe, a unei energii a cărei intervenție să nu poată fi prevăzută.
Dacă inculpatul S.G. ar fi realizat un control eficient al martorilor scoși din camera 77 unde se afla și P.I., dacă i-ar fi supravegheat în permanență, ar fi putut să împiedice acel eveniment ce a avut ca rezultat agresarea părții vătămate.
La fel și inculpatul M.G.V. și-a îndeplinit în mod defectuos sarcinile de serviciu cât timp, deși susține că se afla la locul său de muncă, nu a văzut evenimentul, arătând în declarație că în timp ce se afla cu spatele spre camera unde era deținută partea vătămată, a auzit niște zgomote puternice, el s-a întors înspre această direcție, alergând să vadă ce se întâmplă, iar când a ajuns la camera 46 a observat-o pe partea vătămată plină de sânge.
Rezultă chiar din declarația inculpatului M.G.V. că acesta a dat dovadă de neglijență în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu prin nesupravegherea corespunzătoare a sectorului său de activitate.
Astfel, vizetele camerelor nu erau închise, nu a supravegheat corespunzător sectorul unde își îndeplinea atribuțiile de serviciu, aceste împrejurări favorizând comiterea faptei de către P.I.
Regulile de conduită într-un penitenciar sunt foarte stricte și nu permit deplasarea deținuților în cadrul penitenciarului decât sub o supraveghere atentă a agenților supraveghetori și numai în prezența acestora, ori rezultă cu certitudine că deplasarea numitului P.I. de pe o secție pe alta a fost favorizată de neglijența manifestată de către inculpații S.G. și M.G.V. care nu au asigurat ușile de acces între cele două secții, ei fiind singurii care aveau chei pentru deschiderea acestora, nu au supravegheat corespunzător deținuții scoși din camera 77, nu au realizat un control ferm a deținuților la scoaterea din cameră și, de asemenea, nu au realizat o pază eficientă a sectorului unde își desfășurau activitatea.
Dacă cei doi inculpați și-ar fi îndeplinit în mod corespunzător sarcinile de serviciu cu certitudine evenimentul a cărei victimă a fost M.L. nu s-ar fi produs.
Aspectele invocate de inculpați referitoare la insuficiența personalului de pază, ineficiența sistemului de închidere a ușilor de acces la celelalte secții, derularea mai multor activități în același interval de timp, nu au avut un rol determinant în producerea evenimentului cât timp aceste împrejurări erau cunoscute și puteau fi remediate mai ales că programul zilnic în timpul servirii prânzului era identic în sensul că în același timp se scotea și gunoiul din camere, fără a fi sesizate neajunsuri din acest punct de vedere în celelalte zile.
Deficiențele în exercitarea atribuțiilor de serviciu de către cei doi inculpați au fost determinante în producerea incidentului, rezultatul acestuia producându-se datorită culpei inculpaților, situație ce exclude existența cazului fortuit și implicit conduce la tragerea la răspundere penală a inculpaților sub aspectul comiterii infracțiunii de neglijență în serviciu.
Chiar dacă vătămarea corporală gravă a părții vătămate a constituit un act premeditat de răzbunare comis de deținutul P.I., așa cum argumentează instanța de apel, dacă inculpații și-ar fi îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, acest eveniment nu s-ar fi produs.
Reținând că inculpații se fac vinovați de comiterea infracțiunii de neglijență în serviciu prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., Înalta Curte va dispune condamnarea acestora la amendă penală considerând că această pedeapsă este suficientă pentru a atinge scopul educativ și coercitiv al pedepsei, astfel cum este definit de disp. art. 52.
Este adevărat că inculpații au negat comiterea faptelor pe parcursul procesului penal, însă apreciază Înalta Curte ca fiind la primul conflict cu legea penală, aplicarea unei amenzi penale poate să-i determine pe inculpați să adopte pe viitor un comportament adecvat regulilor de conviețuire socială.
Va atrage atenția inculpaților asupra nerespectării disp. art. 631 C. pen.
Văzând și dispozițiile art. 191 C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În temeiul art. 249 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă pe inculpații S.G. și M.G.V. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de câte 1.500 RON fiecare.
Atrage atenția inculpaților asupra nerespectării dispozițiilor art. 631 C. pen.
Obligă fiecare inculpat la plata sumei de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2014.