Stingerea obligaţiilor. Creanţă producătoare de dobânzi. Imputaţia plăţii. Condiţii şi efecte
Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligaţii
Index alfabetic: acţiune în pretenţii
- imputaţia plăţii
C. civ. din 1864, art. 1110, art. 1111, art. 1113
Atunci când o creanţă este producătoare de dobânzi şi debitorul datorează şi debitul principal şi accesoriile, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului.
În cazul unei datorii producătoare de dobânzi nu se aplică regulile înscrise în art. 1113 C.civ., ci dispoziţia expresă a art. 1111 C.civ. - care condiţionează prerogativa debitorului de a alege datoria asupra căreia înţelege să facă imputaţia de acordul creditorului – astfel încât debitorul nu poate susţine că plata se impută asupra debitului principal, care se constituie într-o datorie mai veche decât penalităţile aferente, deoarece dispoziţiile art. 1113 C. civ. au în vedere doar datorii “de egală natură”, adică debite principale.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1498 din 11 aprilie 2014
Judecata în faţa primei instanţe. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 20099 din 21.12.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost admisă cererea formulată de către reclamanta SC BCR A.V.I.G. SA în contradictoriu cu pârâta SC U.A. SA şi cu intervenientul P.L., iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 89.970 lei, reprezentând despăgubiri, suma de 50.023,32 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate până la data de 24.07.2011, precum şi în continuare, până la data achitării integrale a debitului principal, dar şi suma de 7.026,86 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 20.12.2007, numitul P.L. a condus autoturismul înmatriculat sub nr. GL-00-XXX, asigurat RCA la SC U.A. SA cu poliţa nr. 000879230 şi a produs un accident rutier din culpa sa exclusivă, avariind autoturismul înmatriculat sub nr. B-00-YYY, proprietatea SC TBIL SA, asigurat facultativ pentru avarii auto CASCO la societatea reclamantă cu poliţa AVA 0391657. A mai constatat că, pentru avariile suferite de autovehiculul asigurat CASCO, reclamanta a achitat suma de 89.970 lei, conform O.P. nr. 69124344 din 24.07.2008. De aceea, în temeiul art. 22 şi 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptăţită să recupereze întreaga sumă plătită, dar şi penalităţile aferente care se calculează potrivit art. 64 alin. (4) din Ordinul nr. 11/2007 al C.S.A., aşa încât a admis acţiunea.
Apelul. Decizia instanţei de prim control judiciar
Împotriva acestei sentinţe, SC U.A. SA a declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 223 din 04.06.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă; pe cale de consecinţă, sentinţa primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul că pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 4.351,90 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la 05.01.2012 şi în continuare, la plata de penalităţi în procent de 0,1% pe zi, aferente debitului principal de 89.970 lei, calculate cu începere de la data de 06.01.2012 şi până la achitarea integrală a debitului principal; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, iar intimata-reclamantă a fost obligată la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.415,66 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în urma accidentului rutier produs la data de 20.12.2007 din culpa exclusivă a intervenientului P.L., care a condus autoturismul înmatriculat sub nr. GL-00-XXX, asigurat RCA la SC U.A. SA, a fost avariat autoturismul înmatriculat sub nr. B-00-YYY, proprietatea SC TBIL SA, asigurat facultativ pentru avarii auto CASCO la societatea reclamantă cu poliţa AVA 0391657. A mai constatat că intimata a deschis dosarul de daune nr. AGA/GL/2199/07, achitând apoi suma de 89.970 lei, astfel: a reţinut din valoarea totală a despăgubirilor suma de 3.585,42 lei pentru reîntregirea sumei asigurate, la cererea asiguratului său, conform art. 8.14 din Condiţiile Generale de asigurare CASCO, precum şi suma de 8.563,54 lei, reprezentând ratele de primă datorate până la sfârşitul perioadei asigurate, conform art. 8,12 din aceleaşi Condiţii Generale, iar diferenţa în cuantum de 77.821,10 lei a plătit-o asiguratului.
De aceea, curtea de apel a apreciat ca fiind nefondată susţinerea apelantei potrivit căreia suma achitată de intimată cu titlu de despăgubire ar fi de numai 77.821,10 lei, apreciind aşadar că suma suportată de către intimată cu acest titlu este de 89.970 lei şi se compune din sumele achitate pentru asiguratul său şi cea care i-a fost acestuia efectiv plătită.
În continuare, a constatat că în baza art. 22 din Legea nr. 136/1995, intimata-reclamantă s-a subrogat în drepturile asiguratului său şi, în temeiul art. 48 şi urm. din aceeaşi lege, s-a îndreptat pentru acoperirea prejudiciului împotriva asigurătorului RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, respectiv împotriva apelantei-pârâte, solicitându-i, prin adresa nr. 22380 din 14.12.2009, plata sumei de 89.970 lei, cu titlu de despăgubiri.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (2) lit. a) şi art. 65 alin. (3) din Ordinul nr. 113133/2006 al C.S.A., apelanta-pârâtă avea obligaţia, dacă nu existau obiecţiuni asupra sumelor solicitate, de a efectua plata în cel mult 15 zile calendaristice de la data avizării scrise, iar, în cazul neformulării obiecţiunilor în termen de 30 de zile, asigurătorul RCA nu mai poate emite obiecţiuni, datoria devenind scadentă.
Cum apelanta-pârâtă nu a efectuat plata în termenul de 15 zile prevăzut de art. 65 alin. (2) lit. a) şi nici nu a formulat obiecţiuni în termenul de 30 de zile prevăzut de alin. (3) al aceluiaşi articol, curtea de apel a reţinut că datoria a devenit scadentă la data de 14.01.2010, iar de la acel moment au început să curgă şi penalităţile de întârziere de 0,1% pe zi, prevăzute de art. 65 alin. (4) din Ordinul nr. 113133/2006 al C.S.A., în vigoare în raport de data producerii accidentului rutier. De asemenea, a mai notat că pretinsele obiecţiuni formulate de apelantă prin adresa nr. 62 din 12.01.2010 nu înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 65 menţionate mai sus, deoarece nu există nicio dovadă a comunicării adresei respective către intimată. În acest context, instanţa de apel a subliniat că, nefiind formulate în termen obiecţiunile, apar ca fiind nefondate susţinerile apelantei referitoare la unitatea radio, ele nemaiputând fi invocate după împlinirea termenului de 30 de zile de la avizare.
În altă ordine de idei, în condiţiile în care apelanta-pârâtă a plătit la data de 05.01.2012 suma de 60.516,47 lei, curtea de apel a apreciat că prima instanţă a omis să ia în calcul această sumă la determinarea valorii totale rămase de plată către intimata-reclamantă.
Cum însă la data efectuării plăţii, creanţa intimatei se compunea din debitul principal de 89.970 lei şi din penalităţi în cuantum de 64.868,37 lei, iar plata era una parţială, întrucât nu acoperea integral debitul principal, instanţa de prim control judiciar a constatat că imputaţia plăţii se face mai întâi asupra penalităţilor, conform art. 1111 din Codul civil de la 1864, căci a lipsit consimţământul intimatei ca plata să se impute asupra capitalului.
De aceea, în urma imputaţiei plăţii din data de 05.01.2012, a reţinut că datoria apelantei se compunea, la acel moment, din suma de 89.970 lei, cu titlu de despăgubiri şi 4.351,90 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, acestea din urmă urmând să fie calculate în continuare, până la plata integrală a debitului principal; în acest sens şi în aceste limite, sentinţa primei instanţe a fost schimbată, fiind păstrate celelalte dispoziţii.
Recursul. Motivele de nelegalitate invocate
Împotriva acestei decizii, SC U.A. SA a declarat recurs, solicitând în principal casarea sa, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei, spre competentă soluţionare, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar, în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii doar în parte a pretenţiilor reclamantei, ca urmare a plăţii debitului principal, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, recurenta a arătat că prima instanţă a soluţionat cauza fără a fi competentă material, dar şi că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C.proc.civ.
În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susţinut că atât timp cât debitul principal are un cuantum inferior sumei de 100.000 lei, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revenea judecătoriei, potrivit art. 1 pct. 1 C.proc.civ., şi nu tribunalului, iar instanţa de apel nu a cercetat acest aspect în virtutea rolului său activ; de aceea, recurenta a invocat excepţia de necompetenţă materială a primei instanţe.
Pe de altă parte, dezvoltând motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ., autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că sunt aplicabile prevederile art. 1111 C.civ. vizând imputaţia plăţii.
Astfel, a susţinut că suma de 60.516,47 lei, pe care a plătit-o intimatei la 05.01.2012, reprezintă contravaloarea reperelor avariate considerate ca fiind justificate, recurenta înţelegând aşadar să facă această plată în contul debitului principal, iar nu al penalităţilor, sens în care există şi o menţiune pe ordinul de plată, care face trimitere la referinţa dosarului de daună al intimatei. Totodată, a apreciat că nu se putea face imputaţia plăţii asupra penalităţilor, ele fiind o consecinţă a neplăţii debitului principal.
De asemenea, recurenta a precizat că tocmai pentru a confirma că reperele pe care nu le-a acceptat la plată erau într-adevăr nejustificate a solicitat efectuarea unei expertize tehnice auto, afirmând că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin înlăturarea raportului de expertiză, din ale cărui concluzii a rezultat că unitatea radio nu trebuia înlocuită, având în vedere dinamica producerii accidentului; de aceea, a apreciat că nu poate fi pusă în sarcina sa obligaţia de achitare a contravalorii acesteia, schimbarea unităţii radio neavând justificare.
În altă ordine de idei, recurenta a susţinut că în materia asigurărilor nu îşi găseşte aplicarea art. 1111 C.civ., întrucât o interpretare contrară ar duce la îmbogăţirea fără justă cauză a celui care solicită imputaţia plăţii; mai mult, a precizat că intimata nu a refuzat să recunoască plata parţială a debitului principal şi nici nu a cerut instanţei să facă aplicarea textului de lege evocat mai sus.
În continuare, a evocat prevederile art. 66 alin. (3) din Ordinul C.S.A. nr. 113133/2006 şi a arătat că în mod greşit a considerat instanţa de apel că ar fi intervenit imputaţia plăţii, în condiţiile în care intimata nu i-a notificat în termen de 30 de zile de la efectuarea plăţii, că ar avea obiecţii cu privire la cuantumul despăgubirii.
Totodată, recurenta a mai apreciat că în speţă nu se puteau aplica dispoziţiile art. 1111 C.civ., deoarece datoria mai veche era cea a debitului principal, iar nu cea accesorie, a penalităţilor. În acest sens, a citat art. 1110 şi art. 1113 C.civ. şi a susţinut că, în lipsa convenţiei părţilor, primul care decide asupra cărei obligaţii se impută plata este debitorul, iar intimata nu era îndreptăţită să treacă peste această manifestare de voinţă, mai ales după ce a acceptat plata parţială a debitului principal şi să impute astfel plata asupra unor datorii mai recente, care derivă din cea mai veche (debit principal).
La data de 08.04.2014, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C.proc.civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi casată sau modificată când aceasta s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii sau atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Motivul de casare presupune încălcarea competenţei de ordine publică, invocată în condiţiile legii.
Potrivit art. 159 C.proc.civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei generale, a celei materiale şi a celei teritoriale exclusive.
În speţă, recurenta a susţinut că tribunalul a încălcat regulile de competenţă materială, care atrăgeau competenţa judecătoriei în judecarea în primă instanţă a cauzei, în funcţie de valoarea obiectului cererii.
Or, pentru a se putea invoca acest motiv de recurs, este necesară respectarea cerinţelor impuse de art. 1591 C.proc.civ., care, în alin. (2), prevede că necompetenţa materială poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Or, în speţă, recurenta-pârâtă în acţiunea dedusă judecăţii nu a înţeles să invoce în faţa primei instanţe, în condiţiile de procedură impuse de textul evocat mai sus, excepţia de necompetenţă materială, aşa încât nu o poate ridica pentru prima dată în recurs, sub forma motivului prevăzut de art. 304 pct. 3 C.proc.civ., care, aşa cum s-a reţinut deja, sancţionează cu nelegalitatea hotărârea pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, însă sub rezerva ca aceasta să fi fost invocată în condiţiile legii.
Nici susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel ar fi trebuit să verifice competenţa tribunalului, în virtutea rolului său activ, nu poate fi primită, întrucât ea nu are aptitudinea de a o exonera pe autoarea căii de atac de obligaţia de a fi invocat ea însăşi în faţa primei instanţei excepţia, pentru a o putea reitera, sub forma criticilor, în căile de atac; în contra afirmaţiilor recurentei, Înalta Curte apreciază că în măsura în care instanţa de apel ar fi procedat la verificarea din oficiu a competenţei tribunalului s-ar fi produs o gravă încălcare a legii, care limitează nu doar sfera persoanelor legitimate să invoce necompetenţa materială, dar şi momentul procesual până la care aceasta se poate pune în discuţie.
Aşadar, motivul de casare este nefondat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. conţine trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunţarea acesteia cu încălcarea legii sau cu greşita ei aplicare; dintre acestea, recurenta a invocat doar aplicarea greşită a legii, cu referire expresă la prevederile art. 1111 C.civ.
În acest context şi circumscris aceluiaşi motiv de recurs, autoarea căii de atac a susţinut că suma de 60.516,47 lei, pe care a plătit-o intimatei la 05.01.2012, reprezintă contravaloarea reperelor avariate pe care le-a considerat justificate, recurenta înţelegând aşadar să facă această plată în contul debitului principal, iar nu al penalităţilor, sens în care există şi o menţiune pe ordinul de plată, care face trimitere la referinţa dosarului de daună al intimatei. Totodată, a precizat că tocmai pentru a confirma că reperele neacceptate la plată erau într-adevăr nejustificate a solicitat să se efectueze o expertiză tehnică auto, susţinând că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin înlăturarea raportului de expertiză, din ale cărui concluzii a rezultat că unitatea radio nu trebuia înlocuită, având în vedere dinamica producerii accidentului; de aceea, a apreciat că nu poate fi pusă în sarcina sa obligaţia de achitare a contravalorii acesteia.
Însă, instanţa supremă atrage atenţia părţilor că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu fac obiect al examinării sale, a cărei analiză este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 304 C.proc.civ., doar în ceea ce priveşte criticile de nelegalitate, nu şi cele de netemeinicie, de vreme ce recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă.
De aceea, aspectele vizând interpretarea raportului de expertiză nu vor face obiect al analizei Înaltei Curţi, cu precizarea că înlăturarea de către instanţa de apel a concluziilor unui raport de expertiză nu poate, în sine, să cauzeze o încălcare a dreptului la apărare al recurentei, de vreme ce judecătorii sunt suverani în aprecierea probelor.
De asemenea, nu se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. nici afirmaţia recurentei potrivit căreia în mod greşit a considerat instanţa de apel că ar fi intervenit imputaţia plăţii, în condiţiile în care intimata nu i-a notificat în termen de 30 de zile de la efectuarea plăţii, prevăzut de art. 66 alin. (3) din Ordinul C.S.A. nr. 113133/2006, că ar avea obiecţii cu privire la cuantumul despăgubirii, întrucât şi această susţinere ar presupune o evaluare a materialului probator administrat.
În realitate, singura critică ce se poate circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., dintre cele invocate de recurentă, derivă din aplicarea greşită a prevederilor art. 1111 C.civ.; în acest sens, Înalta Curte, înlăturând cu prioritate, ca fiind lipsită de fundament legal, susţinerea recurentei potrivit căreia în materia asigurărilor nu îşi găseşte aplicarea art. 1111 C.civ., ia act de afirmaţia acesteia, în sensul că textele legale incidente ar fi fost cele ale art. 1110 şi 1113 C.civ., din care ar rezulta că datoria mai veche şi, deci, asupra căreia trebuia să poarte imputaţia, era cea a debitului principal, iar nu cea accesorie, a penalităţilor.
În analiza acestei critici trebuie pornit de la prezentarea textelor de lege invocate de autoarea căii de atac.
Potrivit art. 1110 C.civ., „debitorul, având mai multe datorii, al căror obiect este de aceeaşi speţă, are dreptul de a declara, când plăteşte, care este datoria ce voieşte a desface”.
În conformitate cu art. 1111 C.civ., “debitorul unei datorii, pentru care se plăteşte dobândă (...) nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata ce face pe capital cu preferinţă asupra (...) dobânzii. Plata parţială, făcută pe capital şi dobândă, se impută mai întâi asupra dobânzii”.
Iar potrivit art. 1113 C.civ., „când în chitanţă nu se zice nimic despre imputaţie, plata trebuie să se impute asupra aceleia din datorii ajunse la termen, pe care debitorul, în acel timp, avea mai mare interes a o desface. În caz de o datorie ajunsă la termen şi alta neajunsă, deşi aceasta din urmă ar fi mai oneroasă, imputaţia se face asupra celei ajunse la termen. Dacă datoriile sunt de egală măsură, imputaţia se face asupra celei mai vechi; dacă datoriile sunt în toate egale, imputaţia se face proporţional asupra tuturora”.
Rezultă, aşadar, că în lipsa unei convenţii a părţilor asupra imputaţiei plăţilor – ca în speţă –, primul care decide asupra cărei obligaţii se impută plata este debitorul; într-adevăr, această afirmaţie a recurentei este pe deplin susţinută de dispoziţiile art. 1110 C.civ.
Cu toate acestea, Înalta Curte subliniază că era necesar ca recurenta să ţină seama de faptul că plata pe care a înţeles să o facă ar fi trebuit să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie, căci în caz contrar a făcut o plată parţială, care a încălcat principiul indivizibilităţii sale.
De asemenea, tot ca principiu – pe care în speţă, instanţa de apel l-a aplicat în mod corect –, când creanţa este producătoare de dobânzi (ca în speţă), şi debitorul datorează şi debitul principal şi accesoriile, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului. Prin urmare, textul art. 1111 C.civ. condiţionează prerogativa debitorului de a alege datoria asupra căreia înţelege să facă imputaţia, în cazul creanţei producătoare de dobânzi, de acordul creditorului, care în speţă lipseşte.
În continuare, Înalta Curte constată că în situaţia în care debitorul nu face imputaţia plăţii, creditorul este cel chemat să o facă şi doar în cazul în care niciuna dintre părţi nu a făcut imputaţia, se aplică principiile înscrise în art. 1113 C.civ.
În acest context, recurenta a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice prevederea cuprinsă în art. 1113 alin. (2) C.civ. şi să constate că plata s-a imputat asupra debitului principal, care se constituie într-o datorie mai veche decât penalităţile aferente, dar instanţa supremă înlătură o astfel de afirmaţie, subliniind că dispoziţiile textului legal evocat mai sus nu au în vedere decât datorii “de egală natură”, adică debite principale; în cazul unei datorii producătoare de dobânzi, nu se aplică regulile înscrise în art. 1113 C.civ., ci dispoziţia expresă a art. 1111 C.civ., aspect reţinut de altfel în mod judicios de către curtea de apel.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a pronunţat o decizie legală şi că motivele de recurs invocate nu justifică nici casarea, nici modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.