Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 262 din 2 august 2002, Tribunalul Dâmbovița a condamnat pe inculpatul v.p. la 10 ani închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) și h) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice potrivit art. 334 C. proc. pen., din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen.
A fost computată durata arestării preventive și inculpatul a fost obligat să plătească despăgubiri civile unei unități spitalicești și cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în ziua de 3 octombrie 2001 partea vătămată împreună cu soția și fiul ei s-au deplasat la oborul dintr-o comună, unde a sosit și recurentul însoțit de o persoană.
La un moment dat între partea vătămată, fiul acesteia și inculpat a izbucnit o discuție pe motiv că animalul înhămat la căruța victimei i-ar fi aparținut însoțitorului recurentului, care a pretins că i-a fost furat în cursul lunii august.
După ce discuția a luat sfârșit, fiul părții vătămate a părăsit oborul cu căruța trasă de calul despre care s-a susținut că aparținuse însoțitorului inculpatului și ulterior, când familia victimei se pregătea de culcare în acel loc au venit recurentul și cu cealaltă persoană, primul având în mână un toporaș, iar al doilea o bâtă cu care le-au aplicat lovituri în zona capului, iar în cele din urmă au deshămat animalul respectiv au luat hamul și au plecat.
În urma agresiunii, victima a suferit leziuni, pentru vindecarea cărora au fost necesare 35-45 zile îngrijiri medicale.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia nr. 433 din 25 septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești.
Împotriva acestei soluții, inculpatul a declarat recurs.
Apărătorul a susținut că hotărârile nu sunt legale și temeinice, deoarece, pe de o parte instanțele au dat o încadrare juridică greșită faptelor comise, iar pe de altă parte, pedeapsa aplicată nu reflectă corect gradul de pericol real al faptei și făptuitorului.
Sub primul aspect, apărătorul a susținut că agresiunea contra victimei nu a avut drept scop deposedarea acesteia de cal și de haranșament și ca atare furtul nu a avut loc prin violență.
În consecință a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și conform art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) C. pen., în cea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen. și aplicarea unei pedepse corespunzătoare.
În subsidiar a cerut reducerea pedepsei deoarece inculpatul a fost sincer și a regretat fapta comisă.
Recursul nu este fondat.
Analizând soluțiile pronunțate se constată că ele sunt legale și temeinice sub toate aspectele.
Astfel, probele administrate (plângerea și declarațiile părții vătămate, certificatul medico-legal și relatările martorilor audiați) dovedesc, fără putință de tăgadă, că activitatea infracțională a recurentului se compune atât din acte de agresiune îndreptate efectiv asupra victimei, prin folosirea unui obiect contondent, toporaș, după care a continuat, alături de cealaltă persoană, pentru care cauza a fost disjunsă, să fie autor al furtului unui animal și a hamului respectiv, ce aparțineau victimei.
Față de aceste situații, este evident că încadrarea juridică a faptei este în infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d), e) și h) C. pen., cum bine au reținut instanțele și temeinic au motivat această soluție.
Pedeapsa aplicată a fost bine individualizată, ea reflectând corect gradul de pericol social al faptei și făptuitorului.
Sub acest aspect este de relevat că ea a fost bine proporționalizată, fiind respectate toate criteriile menționate de art. 72 C. pen.
Sub acest aspect s-a avut în vedere pericolul social concret al faptei, determinat de natura ei, de caracterul calificat al infracțiunii, de valoarea pagubei produse (50.000.000 lei), de timpul de îngrijiri medicale necesare vindecării victimei, precum și de faptul că prejudiciul a fost acoperit.
Totodată, s-a avut în vedere și persoana făptuitorului care a recunoscut și regretat comiterea faptei, are în întreținere și îngrijire doi copii și este recidivist (recidivă specială) ceea ce demonstrează perseverența infracțională și că executarea pedepsei anterioare nu și-a atins scopul ei educativ.
În consecință, recursul urmează să fie respins.
Intrucât inculpatul a fost judecat în stare de arest, urmează ca din pedeapsa aplicată să se compute durata arestării preventive.
Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluționării cauzei în care se include și onorariul apărătorului din oficiu, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției, vor fi restituite de către recurent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul, declarat de inculpatul V.P. împotriva deciziei nr. 433 din 25 septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, ca nefondat.
Compută din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 26 februarie 2002, la zi.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare în care se include și onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 300.000 lei, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 27 februarie 2003.