Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, pronunţată în dosarul nr. 5892/2/2011 (2357/2011), printre altele, a fost admisă cererea inculpatului S.M.C. şi i s-a permis acestuia părăsirea teritoriului României în perioada 19 martie 2012 - 16 aprilie 2012.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut că inculpatul a solicitat încuviinţarea din partea instanţei de părăsire a teritoriului României pe o perioadă determinată, respectiv 19 martie - 16 aprilie 2012, în interes profesional, în legătură cu afacerile familiei, precum şi în interes procesual, respectiv pentru a ridica mai multe înscrisuri, pe care să le folosească în cadrul procesului penal, în vederea formulării unei apărări eficiente.
S-a apreciat că motivele invocate sunt întemeiate şi inculpatul prezintă garanţii că va reveni în ţară la finalul perioadei încuviinţate de instanţă, având în vedere că are 5 copii şi soţia aflată în trimestrul 3 de sarcină, membrii familiei inculpatului rămânând în ţară.
Totodată, s-a reţinut că inculpatul a arătat, la momentul admiterii cererii de liberare provizorie, că are cunoştinţă de dispoziţiile legale în materie, mai ales că nerespectarea uneia dintre obligaţiile stabilite de instanţă conduce la revocarea acesteia şi la luarea unei măsuri preventive privative de libertate, fiind avut în vedere că scopul instituirii obligaţiilor din cadrul instituţiei libertăţii supravegheate este buna desfăşurare a procesului penal, legată inclusiv de prezenţa inculpatului la cercetarea judecătorească şi nu restrângerea, în abstract, a libertăţii de mişcare a inculpatului care are o astfel de măsură preventivă.
Faţă de cele arătate, i s-a permis inculpatului să părăsească teritoriul României pe perioada solicitată de acesta.
În ceea ce priveşte natura cererii formulate de inculpat, s-a apreciat că nu este vorba de o modificare a controlului judiciar, obligaţiile instituite în sarcina inculpatului rămânând în continuare neschimbate, ci de o punere în aplicare a măsurii prevăzute la art. 1602 alin. (3) lit. a) C. proc. pen.
Împotriva încheierii anterior menţionate, a declarat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate şi, în rejudecare, pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, în sensul respingerii cererii formulate de inculpatul S.M.C.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul intimatului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat în cauză, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea este fondat pentru considerentele care urmează.
Potrivit art. 136 alin. (l) C. proc. pen., măsurile preventive şi restricţiile impuse de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., sunt mijloacele de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală şi instanţele de judecată pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Scopul de prevenire poate fi atins, în cazul învinuitului sau inculpatului, printr-o atingere minimă adusă libertăţii lor individuale, cum ar fi obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara fără o învoire specială, de a se prezenta periodic la poliţie, de a depune o cauţiune, etc. În alte cazuri, devine necesară privarea de libertate pe o anumită perioadă de timp sau chiar pe întreaga durată a procesului. De aceea, în reglementarea măsurilor preventive, se recomandă instituirea unor măsuri cu grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Inviolabilitatea libertăţii individuale fiind consacrată în art. 23 din Constituţie, o măsură restrictivă de libertate înseamnă o excepţie de la exerciţiul drepturilor omului şi al libertăţilor sale fundamentale, care trebuie să implice o procedură adecvată, astfel încât să se evite, pe cât posibil, orice abuz al autorităţilor judiciare şi să instituie mijloace pentru descoperirea şi înlăturarea abuzurilor şi erorilor. O dispoziţie şi mai cuprinzătoare este inclusă în art. 5 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căreia nicio persoană nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
În prezenta cauză, se reţine că prin încheierea din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2357/2/2011 (1034/2011), s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului S.M.C., în temeiul art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., dispunându-se, printre alte interdicţii, şi aceea ca inculpatul „să nu depăşească teritoriul României fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura”.
Conform art. 1603 C. proc. pen., „controlul judiciar instituit de instanţă poate fi oricând modificat sau ridicat de aceasta, în total sau în parte, pentru motive temeinice”.
Controlul judiciar, fie că este instituit în condiţiile art. 1602 C. proc. pen., fie în condiţiile art. 145, respectiv, art. 1451 C. proc. pen., nu trebuie menţinut sine die şi în aceleaşi limite, ci trebuie adaptat în raport cu datele concrete ale cauzei, astfel că, atunci când acestea impun, obligaţiile stabilite pot fi extinse sau, dimpotrivă, restrânse.
Legea nu prevede, în mod expres, care sunt cauzele în raport de care o persoană în sarcina căreia au fost impuse obligaţiile prevăzute la art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., poate beneficia de încuviinţarea părăsirii temporare a teritoriului ţării, instanţa de judecată urmând să aprecieze dacă împrejurările la care face referire cel care formulează o astfel de cerere constituie motive temeinice pentru încuviinţarea părăsirii ţării pe o perioadă determinată, ţinând seama şi de scopul urmărit de legiuitor în reglementarea măsurii liberării provizorii sub control judiciar.
În cauza de faţă, se constată, însă, că temeiurile care au determinat instituirea controlului judiciar nu s-au schimbat, astfel că nu se impune ca acesta să fie modificat.
Înalta Curte apreciază că argumentele invocate de inculpatul S.M.C. în susţinerea cererii formulate, cu referire la afacerile familiei şi imposibilitatea soţiei inculpatului de a se deplasa în străinătate datorită stării sale de sănătate, fiind însărcinată în luna a şaptea, precum şi la invitaţia primită din partea unei persoane pentru ca inculpatul să se deplaseze în anumite ţări şi să discute despre derularea unor eventuale afaceri, nu pot fi apreciate ca reprezentând motive temeinice, de natură a conduce la concluzia că prezenţa acestuia în afara teritoriului ţării este imperios necesară, deplasarea inculpatului în mai multe ţări, în vederea rezolvării unor chestiuni legate de investiţiile familiei, dar şi pentru a onora invitaţiile unor oameni de afaceri străini, potenţiali investitori în România, neputând fi circumscrisă unei situaţii obiective, care să reclame deplasarea imediată a acestuia în afara teritoriului ţării.
Astfel fiind, se constată că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea inculpatului S.M.C. şi i-a permis acestuia să părăsească teritoriului României pentru o anumită perioadă de timp, respectiv 19 martie 2012 - 16 aprilie 2012, având în vedere şi scopul pentru care au fost impuse restricţiile prevăzute la art. 1602 alin. (3) C. proc. pen., şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A încheierii din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, pronunţată în dosarul nr. 5892/2/2011 (2357/2011), va casa, în parte, încheierea atacată şi, în rejudecare, va respinge, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul S.M.C. privind modificarea controlului judiciar instituit prin încheierea din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a ll-a penală, pronunţată în dosarul nr. 2357/2/2011.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. împotriva încheierii din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, pronunţată în dosarul nr. 5892/2/2011(2357/2011), privind pe inculpatul S.M.C.
Casează, în parte, încheierea atacată şi, rejudecând, respinge, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul S.M.C. privind modificarea controlului judiciar instituit prin încheierea din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, pronunţată în dosarul nr. 2357/2/2011.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 martie 2012.