Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 302/D/2013 din 27 septembrie 2013 a Tribunalului Bacău s-a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei, din tentativă la omor calificat în vătămare corporală gravă, formulată de către inculpat prin apărător, şi, în consecinţă:
În baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c), i) C. pen., cu aplic, art. 73 lit. b), art. 74 alin. (1) lit. a), art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.M., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a Ii-a şi b) C. pen., după executarea pedepsei principale.
S-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile şi pe durata prev. de art. 71 C. pen.
În temeiul 861 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale.
În temeiul art. 862 C. pen. s-a stabilit termen de încercare de 6 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
S-a dispus încredinţarea supravegherii inculpatului, pe durata termenului de încercare, Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău şi a fost obligat inculpatul să se supună măsurilor prevăzute de art. 863 alin. (1) C. pen. şi anume:
- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău;
- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii cu privire la mijloacele sale de existenţă.
În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra prev. art. 864 rap. la art. 83 C. pen. a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) şi alin. (4) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
În baza art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. şi art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa stabilită durata reţinerii din 17 iunie 2013 şi durata arestului preventiv de la 21 iunie 2013 la zi.
În baza art. 14 şi art. 346 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 1357 şi urm. din N.C.C., s-a constatat că partea vătămată M.M.Ş. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 14 şi art. 346 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 1357 şi urm. din N.C.C. şi art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 modificată, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.390,05 lei către partea civilă Spitalul Municipal de Urgenţă Moineşti.
În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a confiscat de la inculpat cuţitul folosit la săvârşirea infracţiunii, ridicat de organele de urmărire penală - în plic sigilat fila 69 d.u.p.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul M.M. în vederea obţinerii şi stocării în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.
S-a constatat că inculpatul a fost asistat de avocat ales.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligă inculpatul la plata sumei de 700 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bacău a reţinut următoarele:
Inculpatul M.M. este tatăl părţii vătămate M.M.Ş. Aceştia locuiesc la aceeaşi adresă, respectiv mun. Moineşti, jud. Bacău, iar până în luna aprilie 2013 împreună cu aceştia a locuit şi martora S.I.E., concubina părţii vătămate.
Relaţiile dintre cele două părţi au fost marcate de numeroase tensiuni, în sensul că partea vătămată M.M.Ş. nu avea un loc de muncă şi obişnuia să consume frecvent băuturi alcoolice. Atunci când se afla în stare de ebrietate, M.M.Ş. devenea violent, provoca scandaluri în familie, îşi lovea tatăl şi concubina şi distrugea bunuri din locuinţă. Inculpatul a arătat că şi ulterior săvârşirii faptei care face obiectul prezentei cauze, obişnuia să încuie uşa de la camera sa atunci când dormea, pentru a nu fi atacat de fiul său. Uneori, în urma agresiunilor provocate de fiul său, inculpatul a formulat plângeri penale împotriva acestuia, însă ulterior îşi retrăgea plângerile sau se împăca cu acesta, motiv pentru care Parchetul de pe lângă Judecătoria Moineşti a dispus soluţii de neîncepere a urmăririi penale ( în acest sens sunt copiile rezoluţiilor nr. 1180/P/2012 şi 3106/P/2012, existente la dosar).
În seara zilei de 17 aprilie 2013, în jurul orei 20:30, inculpatul M.M. se afla în curtea unei proprietăţi ale sale, situată pe aceeaşi stradă, peste drum de locuinţa sa, unde demonta portbagajul situat pe autoturismul său marca D.B. întrucât portbagajul era greu, l-a chemat pe fiul său M.M.Ş., care se afla în stradă şi discuta cu un vecin, pentru a-l ajuta. Acesta a sosit, fiind în stare de ebrietate, şi l-a ajutat la demontarea portbagajului, după care inculpatul a luat un cuţit din interiorul autoturismului, cu care a tăiat o cârpă, pentru a înfăşură şuruburile de la portbagaj. în acest timp, inculpatul i-a spus părţii vătămate că va merge el peste două zile la aeroportul din Bacău, pentru a o întâmpina pe soţia sa care venea din Italia, şi nu o cunoştinţă a părţii vătămate (numitul „F.”), cu care aceasta aranjase respectiva activitate. Această schimbare de situaţie a atras iritarea părţii vătămate, care a început să îi adreseze tatălui său injurii şi cuvinte jignitoare şi s-a repezit la acesta pentru a-l lovi cu pumnii.
Inculpatul a ieşit în stradă, ţinând cuţitul menţionat anterior în mână, şi a pătruns în curtea locuinţei sale, fiind urmărit de către fiul său, care a pătruns, de asemenea, în curte, după care a ieşit din nou în stradă, având cuţitul asupra sa. în momentul în care a fost ajuns din urmă de către fiul său, inculpatul s-a întors către acesta şi i-a solicitat să plece, căci altfel îl va tăia cu cuţitul, însa partea vătămată a îndreptat pumnul drept către tatăl său, pentru a-l lovi în faţă, însă acesta s-a ferit şi l-a înjunghiat de două ori pe fiul său, o dată în zona şoldului drept, şi o dată în zona ficatului. După ce l-a înjunghiat pe fiul său, inculpatul s-a refugiat în curtea sa, încuind poarta şi înarmându-se cu un hârleţ, pentru a-l lovi peste mâini pe fiul său, în cazul în care acesta ar fi încercat să pătrundă în curte, iar partea vătămată a fugit, fiind transportată cu un autoturism de către o persoană necunoscută la Spitalul Municipal de Urgenţă Moineşti, unde a fost internată în perioada 17-28 aprilie 2013.
Din concluziile raportului de constatare medico-legală nr. 136/OF din 29 aprilie 2013, emis de C.M.L. Moineşti, rezultă că partea vătămată M.M.Ş. prezintă un traumatism şold drept cu plagă înjunghiată superficială şi traumatism toraco-abdominal drept, obiectivat prin plagă înjunghiată penetrantă în cavitatea abdominală, cu plagă a lobului hepatic drept şi hemoperitoneu. Leziunile s-au putut produce prin lovire cu obiect înţepător - tăios, în condiţiile ce vor fi stabilite pe cale de anchetă, putând data din 17 aprilie 2013. Necesită 30-35 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Leziunea hepato-abdominală a fost de natură să pună în primejdie viaţa victimei.
Fiind audiat, atât in faza urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul M.M., a arătat că, în momentul în care a fost atacat de fiul său, acesta s-a dezechilibrat şi a căzut în cuţitul pe care inculpatul îl ţinea în mâna stângă. Cu privire la natura celei de-a doua leziuni, cea de la şold, inculpatul nu a avut nici o explicaţie logică şi verosimilă. Partea vătămată - fiul inculpatului - a susţinut această variantă a autoaccidentării, însă acesta în mod evident are o poziţie subiectivă şi nesinceră, încercând - cuprins în mod evident de regrete, deoarece el a fost cel care a provocat incidentul - să acrediteze ideea autoaccidentării, însă declaraţiile sale sunt neverosimile, şi mai mult contrazise atât de declaraţia inculpatului cât şi de concluziile raportului de constatare medico-legală.
Astfel, partea vătămată în faza urmăririi penale, pentru a susţine varianta autoaccidentării, arată cum au fost produse leziunile, respectiv că cele două părţi se aflau în atelierul inculpatului, unde acesta folosea un cuţit pentru a tăia o cârpă şi ajuns în dreptul tatălui său, M.M.Ş., din cauza stării de ebrietate s-a dezechilibrat şi a căzut în cuţitul pe care tatăl său îl ţinea în mână, atunci când acesta a încercat să îl oprească din cădere, iar în ceea ce priveşte leziunea de la şold, partea vătămată a precizat că aceasta este mai veche, fiind provocată de o bucată de sârmă ghimpată.
În faţa instanţei de judecată, partea vătămată - după ce a fost prezentă la audierea inculpatului şi astfel a observat că varianta sa este contrazisă chiar de declaraţia inculpatului - şi-a schimbat declaraţia iniţială - fără nici o explicaţie convingătoare - în sensul că altercaţia a avut loc pe stradă şi nu în atelier, intenţionând astfel să-şi pună de acord declaraţia sa cu cea a inculpatului, în acelaşi scop al reţinerii variantei autoaccidentării.
Declaraţiile celor două părţi nu au putut fi reţinute, întrucât din concluziile raportului medico-legal susmenţionat rezultă în mod neechivoc producerea leziunilor ca urmare a lovirii cu un obiect înţepător - tăios, nefiind făcută nici o referire la o posibilă cădere a părţii vătămate. De asemenea, s-a reţinut că leziunea superficială din zona şoldului drept este contemporană celei hepato-abdominale, şi nu mai veche, cum susţine partea vătămată, în curs de cicatrizare, fapt ce relevă că inculpatul a lovit victima de două ori cu cuţitul. Partea vătămată a susţinut că cea de-a doua leziune ar fi fost provocata prin zgâriere într-o sârma de gard - ipoteza care a fost susţinută într-o anumită măsură şi de martorul D., propus direct in faza de judecata - în mod evident pro causa - însă concluziile raportului medico-legal susmenţionat reţin fără dubiu că „M.M.Ş. prezintă un traumatism şold drept cu plagă înjunghiată superficială.”
Rezultă, aşadar, existenţa unei înţelegeri frauduloase între cele două părţi, date fiind şi relaţiile de rudenie şi de familie apropiate, cu scopul de a împiedica aflarea adevărului. Susţinerile celor două părţi nu au pot fi luate în considerare, nu numai datorită faptului că sunt în contradicţie cu concluziile raportului medico-legal, astfel cum s-a precizat mai sus, ci şi pentru că declaraţiile iniţiale din faza urmăririi penale sunt contradictorii între ele - cu privire la locul şi împrejurările producerii leziunilor (inculpatul susţine că altercaţia a avut loc pe stradă, partea vătămată susţine că incidentul a avut loc în atelierul tatălui său; inculpatul invocă un conflict cu victima, iar aceasta din urmă neagă existenţa vreunei altercaţii). Este adevărat că partea vătămată - în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată-a revenit şi şi-a schimbat declaraţia şi a susţinut aceeaşi explicaţie dată de inculpat, însă declaraţia sa este dată după ce partea vătămată a asistat la audierea inculpatului, nu a oferit nici o explicaţie credibilă pentru schimbarea declaraţiei, poziţia sa oscilantă şi mai mult nesinceră şi subiectivă având drept scop tocmai varianta nereală a auto-accidentării.
Totodată, trebuie avută în vedere şi atitudinea inculpatului, ulterioară săvârşirii faptei, respectiv refugierea acestuia în curtea locuinţei sale, încuierea porţii şi înarmarea cu un hârleţ, pentru a lovi victima peste mână, în cazul în care aceasta ar fi încercat să descuie poarta şi să pătrundă în curte. O astfel de atitudine nu poate fi reţinută în ipoteza unei autoaccidentări, cu atât mai mult cu cât inculpatul nu s-a preocupat deloc în acel moment de starea de sănătate a victimei, aceasta din urmă fiind transportată la spital de către o persoană necunoscută.
Instanţa de fond a reţinut că în cauză nu subzistă legitima apărare, invocată de inculpat ca şi cauză care înlătură caracterul penal al faptei, fiind evidentă disproporţia loviturilor. Astfel, victima aflată într-o stare avansată de ebrietate a încercat să-şi lovească tatăl cu pumnul, pe când inculpatul nu a ezitat şi a lovit-o de două ori cu un cuţit, una într-o zonă vitală, iar apoi s-a refugiat în curte fără a se preocupa de starea de sănătate a fiului său.
Totuşi, sunt întrunite condiţiile provocării, ca şi circumstanţă atenuantă, întrucât provocarea presupune săvârşirea unei fapte penale sub imperiul unei puternice tulburări sau emoţii, or, starea conflictuală a fost generată tocmai de comportamentul agresiv al părţii vătămate faţă de inculpat, şi pe fondul unei avansate stări de ebrietate a părţii vătămate, comportament care a justificat reacţia violentă a părţii vătămate în favoarea acestuia. Astfel, încercarea părţii vătămate de a lovi cu pumnul pe inculpat a fost de natură a induce inculpatului o stare fizică sau emoţională de gravitatea celei la care face referire art. 73 lit. b) C. pen., mai ales că scandalurile dintre inculpat şi fiul său reprezentau un lucru obişnuit, inculpatul fiind anterior chiar agresat fizic de către victimă în mod frecvent, astfel încât un nou atac cu pumnii asupra sa a reprezentat un real si iminent pericol, în măsură să explice reacţia promptă şi violentă a inculpatului.
În concluzie, apărarea inculpatului nu a putut fi reţinută, întrucât din probele administrate în cauză rezultă, fără dubiu, intenţia inculpatului de a o ucide pe persoana vătămată, e adevărat cu intenţie indirectă şi în condiţiile unei tulburări puternice provocate de atacul direct şi iminent al părţii vătămate. Astfel, inculpatul chiar dacă nu a urmărit uciderea fiului său, totuşi a acceptat riscul ca partea vătămată să fie ucisă, atâta vreme cât a lovit cu un cuţit tip briceag cu lama în lungime de 8,5 cm - obiect înţepător-tăietor de natură a produce moartea unei persoane, într-o zona vitală - abdomen, unde se află importante vase de sânge, cu o intensitate ridicată şi i-a cauzat o plagă tăiată de 6 cm - urmări care ar fi putut duce la moartea persoanei vătămate, cu o lovitură puternică, iar „leziunea hepato-abdominală provocate au fost de natură să pună în primejdie viaţa victimei” care a necesitat transportarea urgentă la spital pentru îngrijiri medicale şi chiar intervenţie chirurgicală pentru salvarea vieţii acestuia.
Aceste aspecte denotă faptul că inculpatul a prevăzut eventualitatea' producerii decesului persoanei vătămate şi, chiar dacă nu a urmărit producerea acestui rezultat, a acceptat această posibilitate.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond s-a probat cu: proces-verbal de depistare; planşe foto; declaraţii martoră S.I.E.; declaraţie parte vătămată M.M.Ş.; raport de constatare medico-legală; proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare; mijloc material de probă (cuţit); declaraţiile inculpatului M.M. şi ale părţii vătămate.
S-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului, care în seara zilei de 17 aprilie 2013, în jurul orei 20:30, în timp ce se afla în faţa locuinţei sale, situată în mun. Moineşti, jud. Bacău, pe fondul unui conflict spontan cauzat de fiul său M.M.Ş., în vârstă de 24 de ani, care se afla în stare de ebrietate şi se îndrepta către tatăl său pentru a-l lovi cu pumnii, l-a înjunghiat pe M.M.Ş. de două ori cu un cuţit în zona şoldului drept şi a abdomenului, cauzând victimei leziuni traumatice care i-au pus viaţa în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c), i) C. pen.
Sub aspectul încadrării juridice instanţa de fond a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei sesizate, din tentativă la omor calificat în vătămare corporală gravă, formulată de către inculpat prin apărător, deoarece:
Esenţial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă la omor calificat (art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 alin. (1) lit. c), i) C. pen.) ori în vătămare corporală gravă (art. 182 alin. (2) C. pen.), este stabilirea formei şi modalităţii vinovăţiei cu care a săvârşit fapta. Dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în cazul tentativei la omor acesta acţionează cu intenţia de ucidere. Este adevărat că infracţiunea prevăzută în art. 182 alin. (2) C. pen. poate avea ca element subiectiv şi intenţia depăşită, însă, în acest caz, făptuitorul acţionează nu cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav - punerea în primejdie a vieţii persoanei - fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar şi caracteristică pentru forma mixtă de vinovăţie „preterintenție” (intenţie depăşită). În cazul infracţiunii de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie să releve - prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite - că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma.
Astfel, există tentativă de omor, şi nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional. Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.
Forma şi modalitatea intenţiei, element al laturii subiective a infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, printre altele, din relaţiile personale anterioare existente între inculpat şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului etc.
Aceste aspecte au fost avute în vedere de instanţa de fond, care a reţinut că fapta s-a produs pe fondul unui conflict anterior, dar şi unul spontan, mai mult chiar un atac direct cu pumnul a părţii vătămate, agresivă şi din cauza stării de ebrietate în care se afla, asupra inculpatului, prin folosirea de către inculpat a unui obiect apt de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viaţa victimei). Modul de săvârşire a faptei, precum şi împrejurările în - care aceasta a fost săvârşită - astfel cum au fost relevate de probele administrate - exclud apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare, faptă care - în opinia sa - ar fi produs un rezultat mai grav neurmărit şi neprevăzut de el (punerea în primejdie a vieţii victimei).
La individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. şi anume: gradul de pericol social al faptei, împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, între rude, prin folosirea unui corp tăietor-înţepător, prin aplicarea a două lovituri, urmările produse sau care s-ar fi putut produce, vârsta înaintată a inculpatului şi situaţia de provocare, din partea părţii vătămate. Instanţa a avut în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului, care nu este cunoscut cu antecedente penale şi care a avut o atitudine relativ sinceră, de recunoaştere a faptei în materialitatea sa, prezentându-se în faţa organelor judiciare, precum şi starea de provocare la momentul comiterii infracţiunii, împrejurări în temeiul cărora instanţa a aplicat o pedeapsă sub minimul prevăzut de lege.
În consecinţă, instanţa de fond în baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c), i) C. pen., cu aplic, art. 73 lit. b), art. 74 alin. (1) lit. a), art. 74 alin. (2) în condiţiile art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen., a condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II - a şi b) C. pen., după executarea pedepsei principale.
Instanţa de fond a reţinut că, totuşi, săvârşirea infracţiunii are un caracter accidental, astfel încât îndreptarea inculpatului, în sensul conformării dispoziţiilor legii penale, se poate realiza şi fără privarea sa de libertate, apreciind că perioada de arest preventiv este suficientă pentru ca pedeapsa să-şi îndeplinească funcţiile educativ - preventive. Pentru aplicarea acestei măsuri, ca modalitate de individualizare judiciară a executării pedepsei aplicate, instanţa a avut în vedere comportarea sinceră a inculpatului în cursul procesului penal, faptul că nu este cunoscut cu antecedente penale, precum şi vârsta înaintată a inculpatului, aspecte care pot fi incluse in circumstanţele atenuate legale şi judiciare prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) si art. 74 alin. (2) în condiţiile art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen., dar şi starea de provocare din partea victimei - fiul sau.
A interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II a şi lit. b) C. pen. în condiţiile şi pe durata prev. de art. 71 C. pen.
În temeiul 861 C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, iar în temeiul art. 862 C. pen. a stabilit termen de încercare de 6 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
În baza „art. 359 C. proc. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen., a căror nerespectare are drept urmare revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
Instanţa de fond a reţinut că aplicarea faţă de inculpat a pedepselor accesorii şi complementare trebuie realizată atât în baza art. 71 şi art. 64, 65 C. pen., cât şi prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, fac parte din dreptul intern ca urmare a ratificării acestei Convenţii de către România prin Legea nr. 30/1994. în aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa nu a aplicat în mod automat, ope legis, pedeapsa accesorie şi complementară prev. de art. 64 lit. a) teza I, ci a analizat în ce măsură, în prezenta cauză, aceasta se impune faţă de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite sau de comportamentul inculpatului. Astfel, circumstanţele personale ale inculpatului care este o persoană în vârstă, fără antecedente penale, natura faptei şi durata pedepsei principale aplicate, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, a determinat instanţa să aprecieze că aplicare acestei pedepse accesorii nu se impune.
Faţă de soluţia pronunţată în ceea ce priveşte modalitatea de individualizare judiciară a pedepsei - suspendare sub supraveghere a executării pedepsei - în baza art. 350 alin. (3) lit. b) şi alin. (4) C. proc. pen. instanţa de judecată a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului - dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
Sub aspectul masurilor preventive, instanţa a constatat că inculpatul M.M. a fost reţinut prin ordonanţa procurorului din data de 17 iunie 2013, începând cu data de 17 iunie 2013, ora 12:05, deoarece prin încheierea nr. 83 din 18 iunie 2013, Tribunalul Bacău a respins propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău privind luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.M., dispunând luarea faţă de acesta a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara pe o perioadă de 30 de zile. însă,, prin încheierea nr. 58 din 21 iunie 2013, Curtea de Apel Bacău a admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău şi a dispus luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul M.M. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data încarcerării efective, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 14 din 21 iunie 2013, inculpatul M.M. fiind încarcerat în aceeaşi zi.
În consecinţă, în baza art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. şi art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa stabilită durata reţinerii din 17 iunie 2013 şi durata arestului preventiv de la 21 iunie 2013 la zi.
Sub aspectul laturii civile, în baza art. 14 si art. 346 alin. (1) C. proc. pen. si art. 1357 şi urm. din N.C.C., a constatat că partea vătămată M.M.Ş. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Însă, apreciind că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv există fapta ilicită, un prejudiciu nepatrimonial, cert şi nereparat, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia inculpatului instanţa în baza art. 1357 si urm. din N.C.C. (act normativ în vigoare la momentul consumării infracţiunii) şi art. 346 alin. (1) C. proc. pen., dar şi art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 modificată a obligat inculpatul la plata sumei de 2.390,051 ei către partea civilă Spitalul Municipal de Urgenţă Moineşti şi reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare acordate părţii vătămate .
În baza art. 118 lit. b) C. pen. a confiscat de la inculpat cuţitul folosit la săvârşirea infracţiunii, ridicat de organele de urmărire penală conform dovezii de la fila 31 dosar urmărire penală.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul M.M. în vederea obţinerii şi stocării în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.
A constatat ca inculpatul a fost asistat de avocat ales.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul, la plata sumei de 700 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.
Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat apel inculpatul M.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, în principal, achitarea, întrucât a săvârşit fapta în legitimă apărare, iar în subsidiar, schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea unei pedepse sub minimul special şi a dispoziţiilor art. 81 C. pen.
Prin decizia penală nr. 180 din 5 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.M. împotriva sentinţei penale nr. 302/D din 27 septembrie 2013 pronunţată de Tribunalului Bacău.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a decide astfel, analizând sentinţa penală atacată, atât sub aspectul motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, instanţa de prim control judiciar a constatat că apelul este nefondat, pentru considerentele următoare:
Sub aspectul laturii subiective, în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă, infractorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen. acesta acţionează cu intenţia de ucidere. Prin urmare, în cazul tentativei la infracţiunea de omor, actele de punere în executare, întrerupte sau care nu şi-au produs efectul cum este cazul de faţă, relevă - prin natura lor şi împrejurările în care au fost comise - că inculpatul a avut intenţia de a ucide, iar nu intenţia generală de a vătăma.
Fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor, fiind relevată intenţia de ucidere, convingere ce rezultă şi din împrejurarea că infracţiunea a fost săvârşită pe fondul unui conflict verbal şi injurios care a avut loc anterior în cursul aceleiaşi zile, dar şi anterior pe o perioadă îndelungată de timp (natura conflictuală a relaţiilor dintre tată şi fiu fiind de notorietate) între inculpat şi victimă, urmat de înarmarea acestuia cu un obiect apt de a produce moartea (un cuţit), prin aplicarea a două lovituri ce au vizat o zonă anatomică vitală (zona abdomenului), aspecte recunoscute de inculpat prin declaraţiile date şi confirmate de actele medicale emise în cauză.
Forma şi modalitatea intenţiei, element al laturii subiective a infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, printre altele, din - relaţiile personale anterioare existente între inculpat şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului etc.
Modul de săvârşire a faptei, precum şi împrejurările în care aceasta a fost săvârşită - astfel cum au fost relevate de probele administrate - exclud apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de lovire pentru de a se apăra împotriva unui atac injust şi nedrept îndreptat împotriva sa, motivat de legitimă apărare în care s-a aflat.
Între momentul luării rezoluţiei infracţionale şi cel al punerii în aplicare a acesteia, a existat un interval temporal de natură să justifice, pe de o parte, concluzia excluderii actului spontan - care înlătură apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi săvârşit fapta ca o reacţie la comportamentul provocator al părţii vătămate - iar pe de altă parte, concluzia existenţei unei perioade suficiente de timp pentru a reflecta, conştient, asupra posibilelor consecinţe cu potenţial letal ale respectivului act.
Instanţa de fond, pe baza unui amplu material probatoriu, a stabilit o corectă situaţie de fapt şi o justă încadrare juridică, inclusiv în ceea ce priveşte circumstanţa atenuantă a scuzei provocării.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen., săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, constituie circumstanţa atenuantă a provocării.
Provocarea trebuie să inducă o stare de surescitare nervoasă (perturbatio animi), cauzată de activitatea provocatorului.
Pentru existenţa circumstanţei atenuante a provocării trebuie realizate mai multe condiţii, respectiv, existenţa unei activităţi de provocare din partea victimei, activitatea de provocare să determine o puternică tulburare sau emoţie persoanei provocatului, infractorul să fi săvârşit infracţiunea sub stăpânirea puternice tulburări sau emoţii şi, respectiv, infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului.
Inculpatul a făcut dovada că, prin conduita sa partea vătămată i-a indus o puternică tulburare şi în această stare emotivă nu a reuşit să se abţină de la o ripostă, însă această ripostă nu a fost proporţională cu atacul pentru a-l absolvi de răspundere penală.
Din materialul probator administrat în cauză, respectiv depoziţiile martorilor, rezultă că agresivitatea victimei a fost în măsură să-1 tulbure profund pe inculpat, dar acesta a acţionat de o manieră violentă, disproporţionată, cu un corp tăietor apt să suprime viaţa.
Concluzionând, s-a constatat că instanţa de fond a apreciat corect asupra probatorului administrat şi a reţinut o situaţie de fapt corespunzătoare, inclusiv în ceea ce priveşte circumstanţa atenuantă a scuzei provocării.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.M., solicitând casarea ambelor hotărâri, invocând cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, prin motivele scrise de recurs s-a solicitat, în principal, achitarea, în temeiul art. 16 lit. d) din noul Cod de procedură penală, întrucât este incidenţă cauza care înlătură caracterul penal al faptei prevăzută de art. 44 alin. (3) C. pen. anterior, fapta fiind săvârşită în legitimă apărare.
În subsidiar, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. c) şi i) C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală gravă, art. 182 alin. (2) C. pen., cu reducerea în mod corespunzător a pedepsei şi schimbarea modalităţii de executare, prin aplicarea art. 81 C. pen.
Examinând hotărârile atacate, prin prisma criticilor de recurs invocate, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele următoare:
Prealabil analizării motivelor de recurs, se impun a fi făcute câteva precizări pentru stabilirea limitelor analizării acestora.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, care prevăd expres că, recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi (Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014), declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Legea nr. 2/2013 a impus o limitare a devoluţiei căii de atac a recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, altele modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a cazului prevăzut de pct. 172 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., scopul urmărit de legiuitor, prin amendarea cazurilor de casare, fiind acela de a se restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi ordinare de atac, doar la chestiuni de drept.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod. Astfel, recurenţii şi instanţa se pot referi doar la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale decât acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 3859 C. proc. pen.
În prezenta cauză, decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bacău la data de 5 noiembrie 2013, ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Inculpatul a motivat recursul în termenul prevăzut în art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., prin motivele scrise depuse la dosar invocându-se cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 172 din Codul procedură penală anterior, solicitându-se casarea ambelor hotărâri şi, în principal, achitarea, în temeiul art. 16 lit. d) C. proc. pen. în vigoare, întrucât este incidenţă cauza care înlătură caracterul penal al faptei (justificativă, conform noilor reglementări) prevăzută de art. 44 alin. (3) C. pen. anterior, inculpatul săvârşind fapta în legitimă apărare.
În subsidiar, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, din tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. c) şi i) C. pen., în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen. în vigoare, cu reducerea în mod corespunzător a pedepsei şi schimbarea modalităţii de executare, prin aplicarea art. 81 C. pen. anterior.
Examinând recursul, în raport cu motivele de casare invocate şi cu prevederile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru considerentele următoare:
Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Instanţa reţine că încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi/ sau cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de inculpat, pe care l-a subsumat cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., solicitându-se achitarea, întrucât fapta a fost săvârşită stare de legitimă apărare, înalta Curte reţine următoarele:
Raportat la conţinutul criticilor formulate de apărare şi temeiul de casare invocat, se constată că, date fiind limitele judecăţii în recurs, urmare modificărilor intervenite prin Legea nr. 2/2013, acestea nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se doar la chestiuni de drept.
În concret, prin motivele de recurs se invocă faptul că inculpatul a săvârşit fapta în stare de legitimă apărare, însă această apărare nu poate fi analizată, întrucât ar presupune o reevaluare a situaţiei de fapt, care nu mai este posibilă în calea de atac a recursului declarant împotriva deciziilor pronunţate în apel.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., privind greşita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 -175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. anterior, este nefondată.
Situaţia de fapt, stabilită prin sentinţa primei instanţe şi confirmată prin decizia instanţei de apel, corespunde normei de incriminare a infracţiunii prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, fiind întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, fără să existe vreun temei de schimbare a acestei încadrări juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă.
Modul în care inculpatul a acţionat, pe fondul stării unei conflictuale anterioare îndelungate şi a conflictului verbal şi injurios avut în cursul aceleiaşi zile, intensitatea loviturilor aplicate, zona anatomică vitală vizată (zona abdomenului), folosirea unui obiect apt de a produce moartea (cuţit tip briceag cu lama în lungime de 8,5 cm), comportamentul ulterior al inculpatului, evidenţiază atât faptul că acţiunea corespunde elementului material al infracţiunii de omor, cât şi intenţia, cel puţin indirectă, a inculpatului de a suprima viaţa părţii vătămate.
Instanţa de recurs îşi însuşeşte toate argumentele expuse pe larg în sentinţa şi decizia ce fac obiectul căii de atac şi precizează că, în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., instanţa de recurs verifică corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenţei elementelor de fapt reţinute în hotărârile recurate cu elementele constitutive ale infracţiunilor, fără să procedeze la analiza sau la reaprecierea situaţiei de fapt, o asemenea verificare nefiind posibilă în calea de atac a recursului, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013.
Examinând recursul declarat de inculpat şi în raport cu prevederile art. 5 C. pen., referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, înalta Curte reţine că, în reglementarea actuală, legiuitorul a exclus din norma de incriminare a omorului calificat, săvârşirea omorului în condiţiile elementelor circumstanţiale prevăzute de lit. c) şi i) ale art. 175 C. pen. anterior, fapta de a ucide o persoană fiind prevăzută ca infracţiune în art. 188 C. pen.
Fapta de tentativă de omor, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, incriminată în infracţiunea prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) C. pen. anterior, pedepsită cu închisoare de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni şi interzicerea unor drepturi îşi găseşte în prezent corespondent în infracţiunea prev. de art. 32 rap. la art. 188 C. pen., pedepsită cu închisoare de la 5 la 10 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Însă, reducerea limitelor de pedeapsă pentru infracţiunea omor, săvârşită în forma tentativei de către inculpat, este lipsită de relevanţă, în prezenta cauză.
Astfel, pedeapsa principală de 3 ani închisoare, aplicată de instanţa de fond inculpatului pentru fapta de tentativă de omor, a fost stabilită prin coborârea sub minimul special prevăzut de lege (7 ani şi 6 închisoare) ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen. anterior, prin reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute în art. 73 lit. b), 74 alin. (1) lit. a) şi art. 74 alin. (2) C. pen. anterior.
în situaţia aplicării dispoziţiilor N.C.P., circumstanţele atenuante prevăzute de 74 alin. (1) lit. a) şi art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, reţinute de instanţa de fond, nu mai pot produce efecte, întrucât nu mai au corespondent în dispoziţiile art. 75 C. pen., referitoare la circumstanţele atenuante.
Astfel, conform legii noi, în favoarea inculpatului se poate reţine doar circumstanţa atenuantă a săvârşirii faptei în stare de provocare, prevăzută în art. 75 lit. a) din N.C.P., care atrage incidenţa prevederilor art. 76 lit. a) din N.C.P., în baza cărora limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime.
În concluzie, prin aplicarea dispoziţiilor N.C.P. s-ar ajunge, inevitabil, la stabilirea unei pedepse într-un cuantum majorat faţă de pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului de instanţa de fond, astfel că legea penală mai favorabilă inculpatului este legea veche, respectiv Codul penal anterior.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva deciziei penale nr. 180 din 5 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.M. împotriva deciziei penale nr. 180 din 5 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 martie 2014.