Transport pe căile ferate. Contract-cadru. Acţiune în pretenţii. Termenul de prescripţie aplicabil în raport cu natura convenţiei
Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripţia extinctivă
Index alfabetic : acţiune în pretenţii
- contract de transport
- termen de prescripţie
O.G. nr. 7/2005, art. 37, art. 68
Decretul nr. 167/1958, art. 3
Împrejurarea că, prin contract, părţile au stabilit doar regulile şi condiţiile generale pentru încheierea unor contracte de transport, care urmau să fie întocmite cu respectarea dispoziţiilor speciale în materie prevăzute de Regulamentul de transport pe căile ferate, nu schimbă natura convenţiei şi nu depăşeşte limitele unui contract-cadru, care dă naştere unei obligaţii de a contracta, respectiv de a încheia, în conformitate cu art. 37 din Regulament, contracte distincte de transport în condiţiile stabilite prin contractul-cadru.
Astfel, în absenţa îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de art. 37 din Regulamentul de transport pe căile ferate, constând în predarea mărfii, întocmirea, semnarea şi ştampilarea scrisorii de trăsură, nu se poate considera că s-a încheiat un contract de transport, actul încheiat de părţi având natura unui contract-cadru, supus dispoziţiilor dreptului comun în ceea ce priveşte prescripţia, respectiv termenului general de prescripţie de trei ani.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1371 din 19 mai 2015
Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.
Prin sentinţa nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunţată în dosarul nr. xx99/1371/2011 al Tribunalului Specializat Mureş s-au respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii, invocate de intervenientul accesoriu Y.E., s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC G.F.R. SA Bucureşti împotriva pârâtei SC A. SA, cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 8.896.169,26 lei reprezentând beneficiu nerealizat prin neexecutarea contractului nr. 34/19.06.2009, cu 143.299,72 lei cheltuieli de judecată. S-a admis în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Y.E., precum şi, în parte, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 261.362,4972 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta SC G.F.R. SA Bucureşti a solicitat, prin acţiunea precizată, obligarea pârâtei la plata sumei de 58.222.006,18 lei reprezentând prejudiciu sub forma beneficiului nerealizat, cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului nr. 34 din 10 iunie 2009.
În motivarea acţiunii, invocând dispoziţiile art. 969, art. 1084-1086 C. civ., reclamanta a arătat că sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii contractuale a pârâtei derivate din neexecutarea convenţiei încheiate.
Analizând, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de intervenientul accesoriu Y.E. şi însuşită de pârâta SC A. SA, tribunalul a respins această excepţie cu motivarea că în cauză contractul nr. 34/2009 constituie un acord cadru de prestări servicii de transport, căruia nu i se aplică dispoziţiile art. 68 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România. Termenul special de prescripţie de un an prevăzut de art. 68 din Regulament este aplicabil numai acţiunilor izvorâte din contractul de transport exercitate împotriva operatorului de transport feroviar, nu şi în acţiunile operatorului de transport îndreptate împotriva beneficiarului care refuză să contracteze în baza unui acord-cadru, caz în care se aplică termenul general de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Reluând prevederile art. 37 alin. (1) şi (2) din Regulament, referitoare la contractul de transport şi condiţiile necesare pentru a se considera încheiat, prima instanţă a arătat că, în absenţa îndeplinirii acestor condiţii expres prevăzute, rezultă că în speţă s-a încheiat un contract cadru, şi nu un contract de transport, cu consecinţa că este incident termenul general de prescripţie de trei ani, şi nu cel prevăzut de norma specială.
În privinţa fondului litigiului – în cadrul căruia s-a examinat ca apărare pe fond şi inadmisibilitatea acţiunii în despăgubiri, invocată de intervenientul Y.E. – s-a reţinut că, contractul nr. 34/2009 are ca obiect obligaţii de a face, constând în prestarea de servicii de transport feroviar de către reclamanta SC G.F.R. SA Bucureşti şi priveşte expediţiile de mărfuri predate spre transport de clientul SC A. SA sau de un terţ în numele clientului în perioada 1 iulie 2009 – 31 decembrie 2012.
În conformitate cu dispoziţiile Cap. VI pct. c, pârâta SC A. SA, în calitate de client, şi-a asumat obligaţii în legătură cu derularea contractului, constând în comunicarea cantităţilor lunare estimate ale programului de transport, elaborarea acestui program împreună cu prestatorul, întocmirea documentelor de transport, utilizarea pe toată durata numai a serviciilor de transport ale reclamantei, cu condiţia ca aceasta să satisfacă în totalitate necesarul de transport al clientului.
Întrucât contractul nu şi-a produs efectele în perioada de valabilitate, tribunalul, analizând condiţiile răspunderii civile contractuale, a apreciat pe baza probelor administrate că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate în parte, admiţând acţiunea în această măsură.
Prin decizia nr. 32 din 28 ianuarie 2014, Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelurile formulate de pârâta SC A. SA şi intervenientul accesoriu Y.E., cu consecinţa schimbării în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de intervenţie, admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerii acţiunii formulate de reclamanta SC G.F.R. SA Bucureşti, ca fiind prescrisă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 143.299,72 lei către pârâta SC A. SA, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. S-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi hotărâri, reclamanta fiind obligată şi la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în cuantum de 46.283,34 lei şi, respectiv, 46.333,34 lei către intervenientul Y.E.
În privinţa apelurilor declarate de pârâtă şi intervenient, instanţa de apel, analizând conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., motivul constând în soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a arătat că din modul de reglementare a transportului de mărfuri, potrivit Titlului III din Regulamentul privind transportul pe Căile Ferate Române, rezultă fără echivoc că prescripţia dreptului acţiunii privind expediţiile de mărfuri, reglementată prin art. 68, în cuprinsul Cap. V este aplicabil ambelor părţi contractante.
Prin urmare, fără a distinge în funcţie de titularul acţiunii – operator de transport feroviar sau beneficiar – art. 68 alin. (1) instituie regula potrivit căreia acest drept izvorât din contractul de transport se prescrie în termen de un an. În ipoteza în care legiuitorul ar fi înţeles să instituie excepţii de la această regulă le-ar fi prevăzut în mod expres, cum a procedat în privinţa transportului feroviar de călători, stabilind prin art. 33 din Regulament termene diferite.
Referitor la momentul în care a început să curgă termenul de prescripţie, prevăzut de art. 68 alin. (3) lit. c) din Regulament, acesta este reprezentat de ziua în care dreptul poate fi exercitat, respectiv data de 29 iunie 2009, - când reclamanta a recepţionat adresa pârâtei privind refuzul de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale asumate. La această dată, reclamantei i s-a născut dreptul la acţiune, iar corespondenţa ulterioară nu constituie un motiv de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei dreptului la acţiune izvorât din contractul nr. 34/2009.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că excepţia prescripţiei este întemeiată, motiv pentru care a admis apelurile pârâtei şi intervenientului, cu consecinţa respingerii apelului reclamantei. Criticile vizând fondul cauzei nu au mai fost analizate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC G.F.R. SA Bucureşti solicitând în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea criticilor, recurenta a invocat motivele de nelegalitate derivate din încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
În mod concret, recurenta a susţinut că, contractul nr. 34/2009 reprezintă un acord-cadru de prestări servicii căruia nu i se aplică art. 68 din Regulament privind transportul pe căile ferate din România.
Convenţia părţilor stabileşte termenii generali de colaborare între părţi în vederea realizării de prestări servicii de transport feroviar a unor mărfuri determinate ulterior, prin comenzi succesive.
În aceste condiţii, a arătat recurenta, contractului nr. 34/2009 îi sunt aplicabile prevederile dreptului comun în materie în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune şi doar transporturile şi prestaţiile efectuate în baza acestui contract sunt supuse dispoziţiilor speciale ale Regulamentului, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 37 din Regulament, care se cer a fi întrunite în mod cumulativ. Această concluzie rezultă în mod expres din Cap. IV al contractului în litigiu, potrivit căruia transporturile şi prestaţiile prevăzute în contract sunt supuse Regulamentului, nu şi contractul-cadru.
În conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, contractul de transport efectiv se consideră a fi încheiat dacă sunt îndeplinite condiţiile expres menţionate, respectiv primirea mărfii încărcate în mijlocul de transport de către operatorul feroviar, însoţirea mărfii de scrisoarea de trăsură completată de expeditor şi ştampilarea datei de către operatorul de transport feroviar.
Prin urmare, doar comenzile succesive de transport efectuate în baza contractului nr. 34/2009 ar fi fost supuse formalităţilor prevăzute de Regulament şi ar fi avut caracterul real consacrat în doctrină contractelor de transport, inclusiv în privinţa prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune. Concluzia rezultă şi din Anexa 3 la contract, care stabileşte întreaga procedură ce trebuia respectată la comenzile succesive de transport, respectiv încărcarea mărfii, întocmirea listelor de predare-primire, aplicarea semnăturilor şi ştampilelor de către agenţii părţilor, ceea ce demonstrează faptul că numai după îndeplinirea acestor formalităţi se reglementau propriu-zis condiţiile de transport.
Deşi nu sunt incidente speţei, dispoziţiile art. 68 din Regulament, contrar celor reţinute prin decizia recurată, termenul de prescripţie de un an este aplicabil doar acţiunilor formulate împotriva operatorului de transport feroviar, nu şi împotriva beneficiarului. Interpretarea sistematică a prevederilor Regulamentului relevă faptul că actul normativ reglementează condiţiile angajării răspunderii operatorului, şi nu condiţiile răspunderii beneficiarului. În consecinţă, şi art. 68 referitor la „prescripţia dreptului acţiunii privind expediţiile de mărfuri” vizează acţiunile exercitate împotriva operatorului de transport feroviar, şi nu ipoteza în care acesta este titularul acţiunii, motiv pentru care dispoziţia legală nu este aplicabilă speţei.
Pe de altă parte, a susţinut recurenta, deşi nu sunt incidente dispoziţiile legale care reglementează termenul special de prescripţie de un an, în speţă a intervenit întreruperea acestui termen, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prin recunoaşterea neexecutării obligaţiilor asumate de pârâtă astfel cum rezultă din corespondenţa şi atitudinea pârâtei, care inclusiv în anul 2011 a păstrat deschisă posibilitatea executării contractului nr. 34/2009.
Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă SC A. SA a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că părţile au încheiat un contract de transport supus dispoziţiilor speciale ale Regulamentului de transport pe căile ferate, şi nu un contract-cadru, fiind incidente în privinţa termenului de prescripţie dispoziţiile art. 68 care nu fac distincţie între titularii acţiunii, termen al cărui curs nu a fost întrerupt.
Susţinând, în esenţă, aceleaşi apărări, intimatul-intervenient Y.E., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, Înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Litigiul a fost generat de neexecutarea contractului nr. 34/2009, atât părţile cât şi instanţele interpretând diferit natura contractului şi, prin consecinţă, termenul de prescripţie aplicabil.
Astfel, la data de 10 iunie 2009 între reclamanta SC G.F.R. SA Bucureşti, în calitate de prestator, şi SC A. SA, în calitate de client, s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 34/2009, având ca obiect „efectuarea de către prestator a serviciilor de transport feroviar pentru toate expediţiile de mărfuri, încărcate în vagoane sau UTI, predate la transport de client sau de o terţă parte, în numele clientului sau care au ca destinatar clientul”.
Contractul intră în vigoare începând cu data de 1 iulie 2009, fiind valabil până la data de 31 decembrie 2012, cu posibilitatea prelungirii prin acordul părţilor.
Cap. VI stabileşte obligaţiile şi răspunderile comune ale părţilor contractante constând în respectarea actelor normative care reglementează efectuarea transporturilor pe calea ferată, întocmirea de comun acord a reglementărilor privind modul de lucru, precum şi obligaţiile şi răspunderile specifice prestatorului şi clientului. În privinţa obligaţiilor asumate de client, în speţă pârâta SC A. SA, rezultă că aceasta s-a obligat, printre altele, să comunice în scris transportatorului cantităţile lunare estimate ale programului de transport şi să întocmească corect şi în conformitate cu reglementările specifice în vigoare documentele de transport pentru fiecare expediţie, să utilizeze pe toată durata contractului numai serviciile de transport feroviar ale prestatorului, cu condiţia ca acesta să satisfacă în totalitate necesarul de transport al clientului.
De asemenea, prin convenţie părţile au reglementat în termeni generali criteriile de stabilire a tarifelor, emiterea facturilor şi modul de plată, precum şi modificarea, completarea şi rezilierea contractului.
Raportat la conţinutul clauzelor, tribunalul a apreciat că părţile au încheiat un contract-cadru în baza căruia urmau a se încheia contractele de transport cu respectarea condiţiilor prevăzute de Regulamentul de transport pe căile ferate, iar instanţa de apel a considerat - fără a prezenta şi raţionamentul care a determinat această concluzie - că în speţă s-a încheiat un contract de transport.
Sub acest aspect, Înalta Curte observă că prin decizia recurată, în absenţa oricăror argumente referitoare la natura contractului, s-a apreciat că în speţă se aplică termenul special de prescripţie de un an prevăzut de art. 68 din Regulament. Analiza naturii convenţiei din litigiu era obligatorie deoarece a format obiectul disputei părţilor şi dezlegarea era esenţială pentru stabilirea termenului de prescripţie aplicabil.
Contrar celor reţinute prin decizia recurată, contractul nr. 34/2009 nu reprezintă un contract de transport, ci un contract-cadru pe care părţile l-au încheiat în vederea efectuării serviciilor de transport feroviar.
Potrivit Cap. IV din convenţia părţilor, transporturile şi prestaţiile prevăzute în cadrul acesteia sunt supuse reglementărilor privind transportul pe căile ferate din România. Acest Regulament a fost aprobat prin O.G. nr. 7/2005, care prin art. 37 referitor la încheierea contractului de transport stabileşte în conformitate cu alin. (1) că „contractul de transport reprezintă înţelegerea dintre operatorul de transport feroviar şi client, prin care primul se angajează să transporte marfa, cu titlu oneros, la locul de destinaţie şi să o predea destinatarului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, contractul de transport se consideră încheiat dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: operatorul feroviar a primit marfa încărcată în mijlocul de transport, însoţit de scrisoarea de trăsură completată şi semnată de expeditor şi operatorul de transport feroviar, a aplicat ştampila cu data pe toate exemplarele scrisorii de trăsură.
Prin urmare, este corectă interpretarea recurentei în sensul că, contractul de transport este un contract real, supus regulilor speciale prevăzute de art. 37 din O.G. nr. 7/2005, iar în absenţa îndeplinirii cumulative a acestor condiţii nu se poate considera că în speţă s-a încheiat un contract de transport.
Din această perspectivă în mod corect a argumentat prima instanţă în interpretarea clauzelor contractului nr. 34/2009, că părţile printr-un contract-cadru au stabilit regulile şi condiţiile generale pentru încheierea contractelor de transport, care urmau să fie întocmite cu respectarea dispoziţiilor speciale în materie prevăzute de Regulamentul de transport.
În alţi termeni, împrejurarea că prin contractul nr. 34/2009 s-a convenit asupra elementelor esenţiale, respectiv a modului de executare a obligaţiilor, bonificaţiilor, modalităţii de plată, modificării sau încetării contractului, nu schimbă natura convenţiei şi nu depăşeşte limitele unui contract-cadru, care dă naştere unei obligaţii de a contracta, respectiv de a încheia, în conformitate cu art. 37 din Regulament, contracte distincte de transport în condiţiile stabilite prin contractul-cadru.
Astfel cum s-a menţionat, dispoziţiile art. 37 din actul normativ indicat prevăd condiţii exprese ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se încheia contractul de transport feroviar.
În lipsa îndeplinirii acestor condiţii constând în predarea mărfii, întocmirea, semnarea şi ştampilarea scrisorii de trăsură, rezultă, fără echivoc, faptul că nu s-a încheiat contractul de transport, iar contractul nr. 34/2009 are natura unui contract-cadru, supus dispoziţiilor dreptului comun, respectiv termenului general de prescripţie de trei ani.
Termenul de prescripţie de un an pentru acţiunile derivate din executarea contractelor de transport, reglementat de art. 68 din Regulament se aplică acţiunilor izvorâte din contractul de transport, calificare exclusă, din perspectiva art. 37 din Regulament, pentru contractul din litigiu.
În consecinţă, analizarea criticilor referitoare la inaplicabilitatea acestor dispoziţii legale pentru ipoteza în care titularul acţiunii este operatorul de transport feroviar şi, respectiv, întreruperea cursului prescripţiei este inutilă şi lipsită de interes.
În concluzie, decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată prin soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în sensul admiterii acesteia, fiind fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului declarat de reclamanta SC G.F.R. SA Bucureşti şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare urmând ca, potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel să examineze toate motivele şi apărărilor părţilor şi să administreze probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.