Abuz de încredere. Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului
Indice alfabetic: Drept penal. Drept procesual penal
- abuz de încredere
- competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului
C. pen., art. 238
C. proc. pen., art. 48 alin. (1) lit. b)
1. Însuşirea unui autoturism deţinut în baza unui contract de leasing şi dispunerea, pe nedrept, de acesta, prin înstrăinarea autoturismului către o altă persoană, făptuitorul neplătind ratele prevăzute în contractul de leasing şi nerestituind autoturismul la solicitarea proprietarului, constituie infracţiunea de abuz de încredere.
2. În temeiul dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., competenţa de judecată în primă instanţă aparţine curţii de apel, dacă inculpatul a pierdut calitatea de avocat ulterior momentului la care s-a dat citire actului de sesizare a instanţei.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 143/A din 22 aprilie 2015
Prin sentinţa nr. 382 din 16 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în aplicarea art. 5 C. pen. şi în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută în art. 238 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 213 C. pen. anterior.
În temeiul art. 213 C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere.
În temeiul art. 71 C. pen. anterior, i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior, pe durata executării pedepsei închisorii.
În temeiul art. 861 C. pen. anterior şi al art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor principală şi accesorie, pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 862 C. pen. anterior.
În temeiul art. 863 C. pen. anterior, pe durata termenului de încercare s-au impus inculpatului următoarele măsuri de supraveghere: a. să se prezinte, la datele stabilite, conform programului de supraveghere întocmit de serviciul de probaţiune; b. să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă, orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; c. să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d. să comunice informaţii de natură a fi controlate mijloacele sale de existenţă.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. anterior, a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sub supraveghere.
În temeiul art. 397 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă societatea B. Leasing şi a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 67.839,08 lei către aceasta.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul din data de 3 martie 2014, emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a fost trimis în judecată inculpatul A., în calitate de avocat (suspendat) în Baroul B., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere prevăzută în art. 238 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.
În procedura de cameră preliminară a fost verificată competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.
Nu au fost formulate cereri ori excepţii, iar la expirarea termenului prevăzut în art. 344 alin. (2) C. proc. pen., prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 7 aprilie 2014, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecăţii.
Evaluând probele administrate în cauză, prima instanţă a constatat că situaţia de fapt reţinută prin actul de inculpare este concordantă cu faptele şi împrejurările ce rezultă din acestea, fiind dovedite următoarele circumstanţe factuale:
La data de 19 august 2009, între societatea B. Leasing, în calitate de finanţator şi Cabinetul Individual de Avocatură A., în calitate de utilizator, s-a încheiat contractul de leasing financiar, având ca obiect finanţarea unui autoturism.
Din analiza contractului a rezultat că valoarea acestuia era în sumă de 21.807,73 euro pe care utilizatorul urma să o achite în 36 rate lunare, cu plata unui avans de 6.294,19 euro.
Astfel, autoturismul a fost predat, conform procesului-verbal de predare-primire, la data de 19 august 2009, în urma achitării avansului în sumă de 36.664,95 lei, pentru care s-a eliberat chitanţa de depunere numerar din 19 august 2009.
Totodată, prin interpretarea art. 7.2 din contract, părţile au stabilit ca ratele să se achite pe data de 15 ale lunii, prima rată fiind scadentă la 15 septembrie 2009.
Prin contract (art. 20.1.2), utilizatorul a fost de acord ca toate notificările să-i fie trimise la adresa din Bucureşti, strada X. Totodată, prin dispoziţiile art. 20.2 din contract, utilizatorul era obligat, „sub sancţiunea rezilierii contractului de leasing, să anunţe în scris locatorul cu privire la orice modificare a datelor sale de identificare (…) în termen de 3 (trei) zile lucrătoare de la efectuarea acestora.”
La data de 30 octombrie 2009, urmare a neîndeplinirii clauzelor contractuale de către utilizator, privind achitarea ratelor, finanţatorul l-a notificat prin adresă cu privire la rezilierea contractului, respectiv în vederea redării bunului finanţat „în termen de 24 de ore.”
Ulterior, la data de 12 noiembrie 2009, prin adresa reprezentând „somaţie ultimativă” şi adresa reprezentând „notificare ultimativă de plată”, persoana vătămată a insistat în solicitările anterioare.
Din situaţia facturilor neîncasate la data de 30 octombrie 2009 a rezultat că utilizatorul nu a achitat vreo rată.
Întrucât inculpatul A. nu a ridicat corespondenţa, infirmările de primire întorcându-se cu menţiunea „destinatar lipsă domiciliu” şi nu a răspuns la apelurile telefonice ale reprezentanţilor persoanei vătămate, conform declaraţiei numitei C., aceasta din urmă a înţeles să formuleze plângere penală.
Din adresa din 20 decembrie 2013 a Direcţiei Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor a rezultat că autoturismul în cauză a fost depistat în trafic la data de 26 aprilie 2010, respectiv la data de 27 iunie 2010, când persoanele care l-au condus, D. şi E., au fost sancţionate contravenţional.
Fiind audiat la data de 17 ianuarie 2014, în calitate de martor, D. a relatat că, în cursul anului 2010, a primit cadou de la părinţii săi autoturismul.
De asemenea, martorul E. a arătat că, în cursul anului 2010, a împrumutat de la prietenul său D. maşina acestuia, pentru a se deplasa la spital unde era internat tatăl său şi că, în perioada respectivă, a fost oprit în trafic şi sancţionat contravenţional, moment care s-a suprapus cu perioada în care, la data de 20 iulie 2010, tatăl său a decedat.
Totodată, la data de 27 ianuarie 2014, a fost audiată martora F. care a declarat că, în urmă cu câţiva ani, a achiziţionat de la avocatul A., în baza unei chitanţe de mână, autoturismul, cu suma de 4.000 euro, pentru fiul său D. Deoarece vânzătorul amâna nejustificat perfectarea actelor, a restituit autovehiculul şi a primit suma achitată înapoi.
Fiind audiat în calitate de inculpat la data de 4 februarie 2014, după ce i s-au adus la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile, respectiv i s-a prezentat întreg materialul probator, A. a înţeles să dea declaraţie prin care a recunoscut săvârşirea faptei în sensul nepredării autoturismului către societatea de leasing în urma neplăţii ratelor stabilite prin contract.
Astfel, inculpatul a susţinut că a fost în imposibilitate de plată datorită suspendării din activitatea de avocat de către Baroul B. În acest sens, în susţinerea afirmaţiei sale este adresa din 3 iunie 2010 a Baroului B., din care rezultă că A. a fost suspendat din profesia de avocat, începând cu data de 1 octombrie 2009, pentru neplata taxelor şi a contribuţiilor profesionale.
Cu privire la înstrăinarea autoturismului deţinut în baza contractului de leasing, inculpatul A. a arătat că doar l-a remis către F. în contul unei datorii către aceasta.
Despre rezilierea şi solicitarea de restituire a autoturismului, inculpatul a luat cunoştinţă cel puţin la data primelor declaraţii, respectiv la 11 iunie 2010 şi 28 iunie 2010, când şi-a luat angajamentul restituirii acestuia. Totodată, din actele de urmărire penală a rezultat că, la momentul respectiv (aprilie - iunie 2010), autoturismul era înstrăinat către familia F.
Prima instanţă a considerat că, în drept, fapta inculpatului A., avocat titular în cadrul Cabinetului Individual de Avocatură A., constând în însuşirea pe nedrept a autoturismului, proprietatea societăţii B. Leasing, deţinut în baza contractului de leasing financiar din 19 august 2009 şi dispunerea pe nedrept de acest autoturism întruneşte, sub aspect obiectiv şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, faptă pentru care sunt îndeplinite condiţiile de tragere la răspundere penală.
În aplicarea art. 5 C. pen., instanţa de fond a constatat că legea mai favorabilă inculpatului A. este Codul penal anterior.
Împotriva acestei sentinţe, inculpatul A. a declarat apel.
Examinând cauza din perspectiva motivelor de apel invocate de inculpatul A., a probelor administrate în cauză, precum şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată nefondat apelul formulat de inculpat, pentru următoarele considerente:
În acord cu prima instanţă, se consideră că săvârşirea faptei şi vinovăţia inculpatului A. sunt dovedite de probele administrate în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţelor de fond.
Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă corespunde cu cea descrisă în actul de sesizare a instanţei, încadrarea juridică dată faptei fiind schimbată, prin sentinţa pronunţată în cauză, din infracţiunea prevăzută în art. 238 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prevăzută în art. 213 C. pen. anterior, dându-se eficienţă principiului legii penale mai favorabile.
Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa de apel reţine că, la data de 19 august 2009, între societatea B. Leasing, în calitate de finanţator şi Cabinetul Individual de Avocatură A., în calitate de utilizator, a fost încheiat contractul de leasing financiar, în sumă de 21.807,73 euro, pe care utilizatorul urma să o achite în 36 rate lunare, după ce anterior efectuase plata unui avans de 6.294,19 euro, având ca obiect finanţarea unui autoturism.
În ziua semnării contractului autoturismul a fost predat utilizatorului, în persoana titularului Cabinetului Individual de Avocatură, A., încheindu-se în acest sens un proces-verbal de predare-primire, urmând ca plata ratelor lunare să se achite pe data de 15 ale lunii.
Ulterior predării autoturismului, inculpatul nu a achitat nicio rată şi, deşi a luat cunoştinţă de rezilierea contractului de leasing şi de solicitarea de restituire a autoturismului, nu l-a restituit, amânând succesiv predarea, motiv pentru care finanţatorul a formulat plângere penală pentru infracţiunile de înşelăciune şi abuz de încredere.
Prin rezoluţia din 2 septembrie 2010 pronunţată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de Cabinetul Individual de Avocatură A. şi avocatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune şi abuz de încredere.
Împotriva acestei soluţii, petenta societatea B. Leasing a formulat plângere, admisă de Curtea de Apel Bucureşti prin încheierea penală nr. 419/F din 7 decembrie 2010, care a desfiinţat, în parte, rezoluţia din 2 septembrie 2010 emisă în dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a trimis cauza procurorului în vederea urmăririi penale faţă de A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen. anterior.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin rezoluţia din 20 septembrie 2013, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de avocatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen. anterior, împotriva căreia societatea B. Leasing a formulat plângere ce a fost admisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin ordonanţa din 21 octombrie 2013, care a infirmat rezoluţia din 20 septembrie 2013, dispunând continuarea cercetărilor faţă de A. cu privire la aspectele sesizate de petenta societatea B. Leasing.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti emis la data de 3 martie 2014 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere.
Prin motivele scrise de apel, inculpatul A. a susţinut că instanţa de fond a dispus condamnarea sa, deşi nu era competentă să judece cauza, înţelegând să invoce excepţia necompetenţei personale, în sensul că, la data pronunţării Curţii de Apel Bucureşti prin sentinţa penală nr. 382 din 16 decembrie 2014, nu mai deţinea calitatea de avocat, urmare a deciziei de încetare a calităţii de avocat începând cu data de 25 noiembrie 2014 emisă de Baroul B., fiind radiat din Tabloul avocaţilor Baroului B., apreciind că Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti îi revenea competenţa soluţionării cauzei şi solicitând trimiterea cauzei la această instanţă în vederea soluţionării fondului.
Prin motivele invocate oral, în completarea susţinerii formulate în scris, a mai învederat că Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti îi revenea competenţa soluţionării cauzei având ca obiect săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, în raport cu locul semnării contractului cu societatea de leasing.
Referitor la acest aspect, se constată că au incidenţă dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., în conformitate cu care instanţa rămâne competentă să judece cauza chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are calitatea de avocat (care atrage competenţa curţii de apel), întrucât inculpatul şi-a pierdut calitatea de avocat începând cu data de 25 noiembrie 2014, iar instanţa a dat citire actului de sesizare anterior acestei date, respectiv la 9 septembrie 2014.
În mod evident, situaţia impune respectarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispoziţiilor care garantează competenţa personală a inculpatului, condiţie îndeplinită în cauză în raport de cuprinsul încheierii de şedinţă din 9 septembrie 2014 când inculpatului, fiind prezent în instanţă, i s-a adus la cunoştinţă fapta pentru care este trimis în judecată, precum şi drepturile procesuale pe care le are în această calitate.
Astfel, solicitarea inculpatului A. de admitere a excepţiei invocate şi de trimitere a cauzei spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti este neîntemeiată faţă de dispoziţiile legale precitate şi situaţia concretă din cauză.
În ceea ce priveşte latura penală a cauzei, inculpatul A., în cadrul dezbaterilor, a precizat că, deşi actele dosarului dovedesc săvârşirea faptei de abuz de încredere, din acestea nu rezultă motivele care l-au determinat să recurgă la săvârşirea faptei, invocând lipsa intenţiei de a produce părţii civile vreun prejudiciu.
Instanţa constată că, deşi a fost notificat de trei ori de societatea de leasing pe perioada a 6 ani de la încheierea contractului de leasing, inculpatul nu şi-a respectat obligaţia stabilită prin contractul de leasing de a achita ratele la termenele scadente, şi-a însuşit autoturismul, dispunând pe nedrept de acesta şi a refuzat restituirea autoturismului.
Situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatului A. este confirmată de martora F., audiată nemijlocit de instanţa de fond, declaraţia acesteia fiind consemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 381, art. 107, art. 119-124 şi art. 382 C. proc. pen., care a menţionat că: „Acum câţiva ani, inculpatul A. mi-a vândut autoturismul (…); în acest sens el a întocmit o chitanţă de mână, ştampilată cu ştampila de avocat; i-am dat inculpatului suma de 4.000 euro, iar acesta mi-a remis autoturismul fără talon şi cartea de identitate, spunându-mi că o să mi le dea ulterior.” Martora a arătat că a restituit inculpatului maşina, după un an sau doi de utilizare, văzând că nu poate intra în posesia actelor maşinii, sens în care i-a fost restituită suma de 4.000 euro, aceasta restituindu-i la rândul său inculpatului chitanţa de mână, conform declaraţiei ataşată la dosarul cauzei.
De asemenea, inculpatul şi-a luat, în faţa organului de urmărire penală, angajamentul de a preda autoturismul, ca urmare a faptului că, aşa cum a menţionat, „nu am mai achitat ratele din luna septembrie 2009.”
Din perspectiva formei de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul, se mai reţine susţinerea acestuia că a vândut apartamentul din strada X., cu care figurează în contractul de leasing, în cursul anului 2008, conform declaraţiei, ceea ce demonstrează că, încă de la începutul încheierii contractului de leasing (19 august 2009), a manifestat un comportament nesincer, intenţia acestuia fiind aceea de a face dificilă comunicarea cu el, inculpatul invocând ulterior, în favoarea sa, propria culpă, în sensul că nu a avut cunoştinţă de vreo comunicare a somaţiilor transmise de societatea de leasing, nemailocuind la adresa din Bucureşti, strada X., pentru a avea cunoştinţă că trebuie predat autoturismul.
Însă, din verificările efectuate la Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date rezultă că, la data de 1 iunie 2010, inculpatul figura cu domiciliul la aceeaşi adresă din Bucureşti, strada X., iar fiica sa şi-a stabilit domiciliul la aceeaşi adresă începând cu data de 11 ianuarie 2010.
În contextul prezentat anterior, aşa cum se prevede în contractul de leasing, la art. 15.5, „dacă utilizatorul întârzie returnarea obiectului leasingului, locatorul este îndreptăţit să-l recupereze şi să intre în posesia acestuia fără nicio somaţie, în baza dreptului său de proprietate şi a prezentului contract care constituie titlu executoriu.”
Totodată, prevederile contractuale cuprinse la art. 15.7 din contractul de leasing din 19 august 2009 stipulează că „restituirea obiectului leasingului către locator nu îl scuteşte pe utilizator de plata integrală a ratelor de leasing scadente şi neachitate. La momentul rezilierii, toate ratele de leasing până la sfârşitul contractului, precum şi orice alte obligaţii ale utilizatorului născute în baza acestui contract devin scadente, utilizatorul fiind obligat să achite cu titlu de daune-interese toate aceste rate de leasing şi sume aferente obligaţiilor sale contractuale.”
De asemenea, art. 20 din contract prevede că notificările, înştiinţările sau orice alte comunicări se vor face la adresa utilizatorului din strada X.
Prin incriminarea faptei de abuz de încredere, legiuitorul a urmărit să ocrotească relaţiile sociale referitoare la patrimoniu, care implică încrederea în cadrul raporturilor juridice, încredere care presupune o comportare corectă a celui căruia i se încredinţează un bun proprietatea unei persoane.
Sub aspectul îndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, elementul material al laturii obiective a constat în însuşirea pe nedrept a autoturismului, prin dispunerea înstrăinării acestuia şi, deşi au existat mai multe solicitări de restituire ale părţii civile, inculpatul s-a sustras de la restituirea bunului prin schimbarea locuinţei pentru a fi îngreunată comunicarea notificărilor şi a somaţiilor de către societatea de leasing.
Astfel, în beneficiul propriu, inculpatul a înstrăinat autoturismul proprietatea părţii civile societatea B. Leasing către numita F. contra unei sumei de bani, încheindu-se în acest sens o chitanţă de mână, ceea ce denotă intenţia inculpatului de a frauda partea civilă, iar ulterior acestei înţelegeri, s-a obligat să predea proprietarului autoturismul până la 18 iunie 2010 (conform declaraţiei aflată la dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti), iar ulterior până la 1 iulie 2010.
Nu lipsit de relevanţă este că inculpatul, după încheierea contractului de leasing, a încetat orice comunicare cu proprietarul autoturismului, în unicul scop de a-şi însuşi bunul şi de a nu-l restitui, urmărind propriul beneficiu, în dauna societăţii de leasing.
Mai mult, deşi contractul de leasing a fost reziliat şi inculpatul avea obligaţia restituirii bunului, acesta a refuzat restituirea bunului, continuând folosirea acestuia fără niciun drept.
Este adevărat că notificările şi somaţiile prin care i s-a solicitat inculpatului restituirea autoturismului s-au întors cu menţiunea „destinatar lipsă de la adresă”, dar inculpatul cunoştea conţinutul contractului de leasing şi, de asemenea, a avut cunoştinţă de cererea de restituire conform declaraţiei martorei C., care se coroborează cu declaraţiile inculpatului datate 11 şi 28 iunie 2010 în care a declarat că va restitui bunul.
Se mai observă că autoturismul nu a putut fi identificat nici până în prezent, fiind posibilă înmatricularea acestuia pe numele altei persoane, în condiţiile în care societatea de leasing, în calitate de proprietar, nu şi-a manifestat intenţia ca folosinţa acestuia să fie cedată sau înstrăinată altei persoane decât utilizatorului din contract.
Având cunoştinţe juridice, inculpatul A. cunoştea pe deplin consecinţele nepredării autoturismului către societatea de leasing, în urma neplăţii ratelor stabilite prin contract.
Prin urmare, situaţia de fapt a fost stabilită de prima instanţă de fond în urma coroborării întregului material probator administrat în cauză, fiind răsturnată, fără putinţă de tăgadă, prezumţia de nevinovăţie prevăzută în art. 4 şi art. 99 alin. (2) C. proc. pen.
Cu privire la latura subiectivă a infracţiunii de abuz de încredere, se mai notează că, în pofida circumstanţelor sale personale constând în pregătirea profesională, fiind avocat, inculpatul a înţeles să contracteze un autoturism în leasing, deşi din registrul de evidenţe pentru încasări şi plăţi acesta nu mai înregistrase vreun venit începând cu 30 aprilie 2009.
Raportat la mijloacele de probă analizate şi prin prisma apărărilor formulate de inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în cauză, s-a dovedit existenţa şi caracterul penal al faptei, precum şi participarea inculpatului la comiterea infracţiunii de abuz de încredere, existând probe certe de vinovăţie, aşa cum rezultă din coroborarea a numeroase şi variate mijloace de probă, fiind respectat dreptul la un proces echitabil al inculpatului şi, pe cale de consecinţă, în mod întemeiat, prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului.
În cauză sunt îndeplinite, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen. anterior.
Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, prima instanţă a aplicat acestui inculpat pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracţiunea de abuz de încredere.
Este corect că tratamentul sancţionator pentru infracţiunea de abuz de încredere prevăzută în art. 238 C. pen., intrat în vigoare la 1 februarie 2014, este mai blând decât limitele de pedeapsă prevăzute în art. 213 C. pen. anterior, care prevedea pentru acelaşi tip de infracţiune pedeapsa de la 3 luni la 4 ani închisoare sau amenda.
Cu toate acestea, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pentru determinarea legii penale mai favorabile, având în vedere şi modalitatea de executare a pedepsei stabilite de instanţa de fond, respectiv suspendarea sub supraveghere, în calea de atac a apelului promovat doar de inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior, deoarece conform art. 5 C. pen., cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, instanţa trebuie să aibă în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere.
Prin prisma acestor din urmă dispoziţii legale, se constată că măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse inculpatului prin dispoziţiile art. 863 C. pen. anterior sunt favorabile faţă de cele prevăzute în art. 93 C. pen.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel constată că, în mod corect, instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art. 386 C. proc. pen. privind schimbarea încadrării juridice şi a dispus condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de abuz de încredere prevăzută în art. 213 C. pen. anterior.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei nr. 382 din 16 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală.