Decizia nr. 107/A/2016
Asupra contestaţiei de faţă,
În baza actelor clin dosar constată următoare:
Prin decizia penală nr. 922 din 29 decembrie 2015, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de condamnatul contestator A. împotriva deciziei penale nr. 55 din 24 februarie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/1999 şi l-a obligat la plata sumei de 460 RON reprezentând cheltuielile judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, s-au reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, la data de 07 iulie 2015, condamnatul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 55 din 24 februarie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/1999.
În motivarea cererii contestatorul a invocat, în esenţă, grave erori de fapt în cauza în care a fost condamnat definitiv pentru infracţiunea de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, prev. de art. 200 alin. (2)-(3) C. pen., şi infracţiunea de omor deosebit de grav, prev. de art. 174-175 lit. d), h), art. 176 lit. a) C. pen., susţinând că există necorelări între probe, în special cele rezultate din expertize medico-legale, solicitând efectuarea unei noi astfel de expertize.
Contestatorul nu a arătat care este motivul de contestaţie în anulare pe care înţelege să îl invoce prin cererea formulată.
Analizând condiţiile privind admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea a reţinut că această etapă vizează exclusiv verificarea îndeplinirii condiţiilor de exercitare a căii de atac extraordinare, instanţa verificând dacă sunt invocate motive de contestaţie în anulare dintre cele prevăzute în art. 426 C. proc. pen., dacă hotărârea contestată este o hotărâre definitivă, dacă cererea de contestaţie în anulare a fost formulată de către o persoană prevăzută de art. 427 C. proc. pen. şi în termenul prevăzut de art. 428 C. proc. pen., dacă sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestaţie, precum şi dacă motivele şi probele în baza cărora este formulată cererea nu au mai format obiectul unei contestaţii în anulare anterioare.
Numai dacă se constată îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pozitive şi negative menţionate anterior, contestaţia în anulare poate parcurge următoarea etapă vizând judecarea temeiniciei sale.
A constatat că cererea de contestaţie în anulare este formulată de către o persoană care are calitatea procesuală în acest sens, în acord cu dispoziţiile art. 427 alin. (1) C. proc. pen., deoarece contestatorul A. a avut calitatea de inculpat în dosarul nr. x/1999 cu privire la care s-a formulat prezenta cale extraordinară de atac (în care fost condamnat definitiv la pedeapsa de 28 de ani închisoare, aşa cum rezultă pe larg din considerentele redate mai sus), iar hotărârea judecătorească contestată este definitivă, în speţă fiind vorba despre decizia penală nr. 617 din 31 iulie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/99/2011*.
Totodată, a reţinut că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. pen., instanţa, în cadrul etapei admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, trebuie să verifice dacă cererea este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi dacă că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.
Examinând condiţiile prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că deşi cererea a fost formulată de către o persoană care a avut calitatea de parte în proces, respectiv inculpat, în limita calităţii sale procesuale, totuşi nu a indicat cazul concret de contestaţie în anulare prev. de art. 426 C. proc. pen. pe care se sprijină cererea sa, iar la solicitarea instanţei de a-l indica, contestatorul A., asistat de apărător, a arătat că invocă art. 426 lit. b) C. proc. pen. inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal pretinzând existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzută de legea penală conform art. 16 lit. h) C. proc. pen., fără a fi în măsură să indice în concret cauza de nepedepsire pe care o apreciază incidenţă în speţă, afirmând că există înscrisuri noi care nu au fost avute în vedere la momentul pronunţării sentinţei penale (încheierea din data de 20 octombrie 2015).
Analizând motivele de fapt concrete prezentate de contestator, în speţă aspecte vizând pretinse grave erori de fapt în cauza în care a fost condamnat definitiv, a constatat că este lesne de observat că acestea nu se circumscriu cazului de contestaţie în anulare menţionat de contestator, aşa cum nu pot fi încadrate în niciun alt caz de contestaţie în anulare dintre cele limitativ şi expres prevăzute de art. 426 C. proc. pen.
Simplul fapt că este indicat un articol de lege, fără ca între acesta şi motivele de fapt prezentate în sprijinul cazului de contestaţie în anulare invocat să există concordanţă, nu este suficient pentru a se concluziona în sensul existentei unui caz de contestaţie în anulare.
A considerat că, nefiind invocat un caz de contestaţie în anulare, analiza celorlalte condiţii de admisibilitate în principiu nu se mai impune.
Împotriva acestei decizii a declarat apel contestatorul A., apreciind că acesta este admisibil, conform art. 432 alin. (4) C. proc. pen., dat fiind faptul că „stadiul procesual este fondul admiterii în principiu, întrucât această cerere nu a fost judecată de o altă instanţă inferioară Curţii de Apel Iaşi”.
A susţinut că cererea sa se referă expres la aflarea adevărului şi respectarea legilor în vigoare, iar respingerea ca inadmisibilă a cererii sale demonstrează abuzul instanţelor, dat fiind şi refuzul acestora să decidă asupra veridicităţii probelor contestate.
În şedinţa publică din data de 22 martie 2016, Ministerul Public a ridicat excepţia inadmisibilităţii căii de atac declarate de apelantul-contestator A.
Analizând admisibilitatea apelului declarat de contestatorul A., Înalta Curte constată următoarele:
Atât la nivel constituţional (art. 129 din Constituţia României), cât şi în cuprinsul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a statuat că hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale. Prin urmare, exercitarea unei căi de atac ce nu este prevăzută de lege este inadmisibilă.
Norme de procedură judiciară sunt adoptate de către legiuitor potrivit competenţei sale stabilite prin art. 126 alin. (2) din Constituţie. În exercitarea acestei atribuţii, legiuitorul a stabilit, în cuprinsul art. 426-432 C. proc. pen., dispoziţiile aplicabile căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.
Dat fiind caracterul acestei căi extraordinare de atac, de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii o anulează în scopul înlăturării erorilor de procedură. Însă desfiinţarea acesteia nu se poate face printr-o hotărâre de rang inferior, de aceea hotărârea prin care instanţa se dezînvesteşte, dată în contestaţia în anulare, este similară celei a cărei anulare se cere, indiferent dacă aceasta priveşte admisibilitatea în principiu sau fondul contestaţiei în anulare. Prin urmare, dacă contestaţia în anulare este îndreptată împotriva unei sentinţe şi hotărârea pronunţată în această cale de atac va fi tot o sentinţă. Totodată, dacă contestaţia în anulare priveşte o decizie, hotărârea pronunţată în contestaţie în anulare va fi tot o decizie.
Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că apelantul a declarat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 55 din 24 februarie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/1999, aspect faţă de care reţine, contrar susţinerilor apelantului că, în mod corect, Curtea de Apel Iaşi s-a pronunţat asupra admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare prin decizie.
Totodată, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă şi menţiunea din dispozitivul deciziei apelate privind caracterul definitiv al acesteia.
Aşa cum se reţine în considerentele deciziei nr. 5 din 04 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, obligatorie pentru instanţe, în concepţia C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului.
Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art. 432 C. proc. pen.:
- dispoziţiile art. 431 C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate;
- spre deosebire de dispoziţiile legale menţionate, prin art. 432 C. proc. pen. a fost reglementată procedura de judecare a contestaţiei în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar dispoziţiile alin. (4) potrivit cărora „Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă” sunt integrate în economia acestui text de lege.
Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.
Şi în practica secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că este adevărat că dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. stabilesc faptul că sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă (...), dar aceste dispoziţii reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile, şi anume admiterea în principiu, reglementată în art. 431 C. proc. pen.
Aşadar, dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. nu sunt aplicabile speţei, aşa cum susţine apelantul, având în vedere că nu s-a depăşit momentul procedural al admisibilităţii în principiu.
Prin urmare, decizia penală nr. 922 din 29 decembrie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, este definitivă, dat fiind că în legislaţia naţională nu este reglementată o cale de atac împotriva acesteia. Pe cale de consecinţă, această hotărâre nici nu poate fi supusă controlului instanţei superioare, fapt ce determină inadmisibilitatea acesteia.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil, apelul formulat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 922 din 29 decembrie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., apelantul-contestator va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 922 din 29 decembrie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă apelantul contestator la plata sumei de 460 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 260 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 22 martie 2016.