Hotărâre judecătorească. Fundamentarea soluţiei pe un temei juridic străin pricinii. Consecinţe.
Legea nr. 95/2006
Codul de procedură civilă 1865, art. 304
Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii conţine prevederi distincte referitoare la răspunderea disciplinară şi respectiv răspundere civilă a personalului medical, cele două reprezentând tipuri diferite de răspundere, cu proceduri, reglementări şi finalităţi diferite.
Prin urmare, întemeiarea soluţiei instanţei de fond, pronunţată în dezlegarea unei cauze având ca obiect anularea unei decizii a Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor Bucureşti, pe dispoziţiile art.655-665 alin.1 şi 2 din Legea nr. 95/2006 atrage nelegalitatea hotărârii judecătoreşti, instanţa nepronunţându-se asupra obiectului cererii deduse judecăţii în condiţiile în care, deşi a fost sesizată cu o cererere prin care s-a urmărit tragerea la răspundere disciplinară a unui medic, a soluţionat cauza în temeiul dispoziţiilor referitoare la răspunderea civilă fundamentată pe malpraxis.
Decizia nr. 366 din 2 februarie 2015
Prin cererea înregistrată la data de 15 februarie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A, în contradictoriu cu pârâţii Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, Colegiul Medicilor din România, Colegiul Medicilor din Bucureşti, Comisia de Monitorizare şi Competenţa Profesională pentru Cazurile de Malpraxis - Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, a solicitat anularea Deciziei nr.140/09.12.2011 a Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor din România.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 14.08.2009, soţul său B, în vârstă de 50 de ani a fost internat de urgenţă în cadrul Institutului de Urgenţă pentru Boli Cardiovasculare „X”.
La circa 2 ore şi jumătate de la momentul, s-a început administrarea tratamentului prescris, iar, la circa 15 minute după aceasta, soţul său a intrat în stop cardio-respirator (internat fiind într-un salon al Secţiei cardiologie, fără a fi monitorizat ori, măcar, supravegheat, de vreun cadru medical, deşi starea gravă a sănătăţii sale şi riscurile majore presupuse de tratamentul administrat impuneau măsuri în acest sens).
După resuscitare, care a avut loc în aria de monitorizaţi unde a fost transferat (iar nu în secţia de cardiologie cum se reţine în decizia atacată), soţul său a fost transferat în Secţia ATI II.
Dacă în prima săptămână, după transferul în Secţia ATI, a avut o evoluţie favorabilă, începând cu data de 24.08.2009 starea sa s-a agravat în mod alarmant.
La data de 25.08.2009 a solicitat să fie lămurită cu privire la cauza petelor apărute pe unul din membrele inferioare şi pe braţe, a cauzei febrei pe care acesta o prezenta, medicul căruia i-a solicitat lămuriri i-a prezentat o cauză pur ipotetică, afirmând că presupune o alergie alimentară sau medicamentoasă.
Abia la data de 27.08.2009, ora 12, după mai bine de 72 de ore de la apariţia seAelor evidente de infecţie gravă şi după mai bine de 48 de ore după ce personal a sesizat medicului petele la nivelul membrului inferior drept şi al braţelor, a fost chemat la patul bolnavului un medic specialist în infecţii, căruia nu i-au trebuit decât câteva minute pentru a stabili că soţul meu se afla deja în sepsis sever (cu consecinţa disfuncţiei multiple de organ, afectarea neurologică, afectarea hematologică etc), infirmând astfel, în doar câteva minute şi urmare unui examen sumar, presupusa alergie şi indicând ca sursă certă cateterul, având în vedere apariţia petelor, în principal, la nivelul membrului inferior drept, în care se practicase incizia.
La data de 31.08.2009 soţul a decedat, urmare şocului septic cu „pioceanic”.
Întrucât a considerat că, producerea stopului cardio-respirator ar fi putut fi evitată dacă soţul său ar fi beneficiat de monitorizare pe parcursul administrării tratamentului prescris, iar diagnosticarea în timp util şi, în consecinţă, tratarea la timp şi corespunzătoare ar fi împiedicat intrarea în şoc septic, a sesizat Colegiul Medicilor Bucureşti, sesizarea vizând medicul cardiolog care a decis internarea şi tratarea pacientului într-un simplu salon, iar nu în aria de monitorizare, şi împotriva tuturor medicilor din secţia ATI II, care s-au ocupat de soţul său pe întreaga perioadă a internării.
Prin Decizia nr.1189/2011, Colegiul Medicilor Bucureşti a respins sesizarea formulată, reţinând că pacientul prezenta o cardiomiopatie dilatativă aflată în stadiu avansat de evoluţie, că infecţiile sistemice cu evoluţie gravă sunt complicaţii frecvente ale insuficienţei cardiace grave şi că mortalitatea, în asemenea situaţii, este citată ca fiind extrem de ridicată în toată literatura de specialitate.
Nemulţumită fiind de această hotărâre, reclamanta a formulat contestaţie la Comisia superioară de disciplină a Colegiului Medicilor din România, contestaţia fiind respinsă prin Decizia nr.140/09.12.2011, decizie pe care o consideră nelegală şi netemeinică.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Colegiul Medicilor din România a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A, arătând că decizia Comisiei Superioare de Disciplină este un act administrativ jurisdicţional adoptat în urma unei anchete disciplinare, iar subiectele raportului juridic disciplinar sunt medicul şi organizaţia profesională, în acest sens art.451 din Legea nr.95/2006 enumerând limitativ persoanele care au calitatea de a solicita anularea unei decizii a Comisiei Superioare de Disciplină, respectiv medicul sancţionat.
Prin Sentinţa civilă nr.790/13.02.2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin acţiunea precizată în faţa Curţii de apel, reclamanta a solicitat:
- în principal, anularea Deciziei nr.140/09.12.2011 emisă de Colegiului Medicilor din România – Comisia Superioară de Disciplină, prin care a fost soluţionată contestaţia, precum şi anularea Deciziei nr.1189/19.01.2011 emisă de Colegiul Medicilor din Bucureşti – Comisia de disciplină, prin care a fost soluţionată plângerea.
- în subsidiar, obligarea Colegiului Medicilor din Bucureşti să procedeze la o (nouă) soluţionare a plângerii.
Prin precizarea de acţiune, reclamanta susţine motivele cererii introductive, solicitând admiterea cererii astfel cum a fost precizată, respectiv, stabilind malpraxis-ul, a se dispune anularea actelor atacate, ca nelegale şi netemeinice, iar, în subsidiar, obligarea Colegiului Medicilor din Bucureşti, la soluţionarea (reexaminarea) plângerii formulate cu respectarea reglementărilor privind procedura.
Prin încheierea din 9 mai 2014, Curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei de disciplină, în raport cu obiectul acţiunii şi cu faptul că reclamanta s-a adresat entităţilor chemate în judecată, precum şi cu prevederile art.16 din Legea nr.554/2004.
Prin Sentinţa civilă nr.1967 din 20 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile, ca nefondate, a admis cererea precizată formulată de reclamanta A, a anulat actele atacate şi a obligat Colegiul Medicilor să reexamineze plângerea petentei.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Plângerea petentei nu a fost examinată în totalitate, existând numeroase neregularităţi în procesul de soluţionare din partea intimatelor, acestea afectând temeinicia şi legalitatea actelor atacate.
Conform Legii nr. 95/2006, plângerea împotriva unui medic se depune la colegiul al cărui membru este medicul. În cazul medicilor cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, plângerea se depune la colegiul în a cărui rază medicul îşi desfăşoară activitatea. Biroul executiv al Consiliului naţional dispune trimiterea dosarului disciplinar la comisia de disciplină. Împotriva deciziei de respingere a plângerii persoana care a făcut plângerea poate depune contestaţie la colegiul a cărui decizie se contestă. Aceasta se soluţionează de către Biroul executiv al Consiliului naţional. Plângerile împotriva unui membru al organelor de conducere de la nivel teritorial sau naţional se înaintează Comisiei superioare de disciplină. În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi funcţionează comisia de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în acel colegiu. La nivelul Colegiului Medicilor din România se organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 5 membri contestaţiile formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale. Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este deseAat de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial, şi de Ministerul Sănătăţii Publice, la nivelul Comisiei superioare de disciplină. Procedura judecării abaterilor este prevăzută în Statutul Colegiului Medicilor din România.
Decizia pronunţată se comunică medicului sancţionat şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România. Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv, angajatorului. Persoana fizică sau juridică care a făcut sesizarea va fi informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină. În termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii Publice, preşedintele colegiului teritorial sau preşedintele Colegiului Medicilor din România poate contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.
Există neregularităţi în procedura de examinare medicală. Riscurile şi imprevizibilitatea răspunsului pacientului la tratament (recunoscute şi invocate de profesorul universitar pe ale cărui concluzii se fundamentează soluţia dată de comisie) impuneau probabil internarea pacientului în aria de monitorizare. Este cert că ambele Comisii de disciplină, atât cea teritorială cât şi cea superioară au ignorat faptul că ceea ce a afirmat petenta este că stopul cardio respirator ar fi putut fi evitat dacă administrarea tratamentului s-ar fi făcut în aria de monitorizare, întreruperea administrării dopaminei s-a făcu tardiv abia după apariţia greţuri lor, durerilor de cap şi a durerilor angioase, care indicau deja un supradozaj) şi faptul că infecţia a fost depistată tardiv, respectiv în momentul în care soţul său se afla deja în stadiul de septicemie şi, ca atare, tratamentul administrat a fost tardiv, respectiv din data de 28.08.2009, ci nu din data de 24.08.2009 (medicul specialist a fost chemat abia la data de 27.08.2011).
Din examinarea actelor dosarului a rezultat că nu au fost audiaţi toţi medicii implicaţi, nu s-au investigat aserţiunile petentei in sensul că „pacientul nu a beneficiat de asistenţa medicală corespunzătoare pe parcursul internării” (o infecţie urinară netratată de medicul curant, apariţia unei septicemii, tratament antibiotic administrat tardiv, comunicare insuficientă a medicilor privind starea gravă de sănătate a pacientului).
Din actele atacate nu a rezultat care este procedura standard şi dacă aceasta a fost urmată întocmai de medicii implicaţi.
Deciziile nr. 140/09.12.2011 şi nr. 1189/19.01.2011 ale Colegiului medicilor sunt deficitare la motivarea acestor aspecte privind procedura standard care trebuia urmată şi dacă protocolul a fost respectat de medicii implicaţi.
În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură şi absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absenţa motivării lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative, prin urmare motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului, motivarea urmăreşte o dublă finalitate; îndeplineşte, în primul rând, o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului şi să fie realizată de autorul său.
Aşadar, a motiva implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt şi de drept care permit înţelegerea şi aprecierea legalităţii sale, iar importanţa acestei exigenţe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum şi de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicaţii şi deci motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt şi de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci trebuie realizată într-un mod suficient de detaliat, prin indicarea în speţa de faţă a motivelor pentru care autoritatea emitentă a ajuns la concluzia necesității constatării încetării de drept a mandatului de primar, cu alte cuvinte, motivarea trebuia să fie efectivă, respectiv completă, precisă şi circumstanţială.
În acest sens, Curtea de apel a avut în vedere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr.1580 din 11 aprilie 2008 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal) şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauzele C-367/1995, C-41/1969 şi C-509/1993).
Din motivarea actelor emise de intimate nu se înţelege care este procedura standard în cazuri medicale de genul celui în care soţul petentei a decedat şi dacă medicii implicaţi au respectat această procedură.
La pronunţarea soluţiei, Curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile art.655-665 şi art.666 alin.(1) şi (2) din Legea nr.95/2006 şi necesitatea asigurării respectării standardelor terapeutice şi de asistenţă medicală unice în cazuri medicale de acelaşi fel (în acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective).
Împotriva Sentinţei civile nr.1967 din 20 iunie 2014 Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Colegiul Medicilor din România.
În motivarea acestuia s-a arătat că în hotărâre se face confuzie între două tipuri de răspundere – cea de malpraxis şi cea de răspundere disciplinară a medicului atunci când s-au încălcat principiile etice şi normele deontologice prevăzute de cadrul profesional. Corespondent între cele două tipuri de comisii de disciplină şi de malpraxis chemate să stea în judecată ca şi parte nu există nicio legătură.
Astfel, malpraxisul este definit de Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate, ca fiind eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice".
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoana este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Pornind de la formele răspunderii civile - delictuală sau contractuală, în literatura juridica, s-a apreciat că răspunderea medicului are un caracter delictual şi nu un caracter contractual, deoarece viaţa, sănătatea, integritatea fizică sau psihică nu pot face obiectul vreunei convenţii.
Abaterea disciplinara este definita de Legea nr. 95/2006 şi Statutul CMR ca fiind „.fapta săvârşita cu vinovăţie prin care se încalcă jurământul depus, legile si regulamentele specifice profeţiei de medic. Codul Deontologic, prevederile prezentului Statut, deciziile obligatorii adoptate de Colegiul Medicilor din România precum si orice altă faptă săvârşită în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care este de natură să prejudicieze onoarea si prestigiul profesiei sau a corpului profesional".
Considerentele Înalte Curţi asupra recursului
Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie anularea Deciziei nr. 140 din 09.12.2011 pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România; si a Deciziei nr.1189/19.01.2011 emisă de Comisia de disciplina a Colegiului Medicilor Bucureşti, si obligarea Colegiului Medicilor din Bucureşti la soluţionarea (reexaminarea) plângerii formulate.
Prin sentinţa contestată acţiunea a fost admisă în totalitate anulându-se deciziile sus-arătate şi fiind obligat Colegiul Medicilor să reexamineze plângerea petente, indicându-se ca şi temei de drept dispoziţiile art.655-665, 666 alin.1 şi 2 din Legea nr.95/2006.
În fapt Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii conţine prevederi distincte referitoare la răspunderea disciplinară (art.422-451) şi respectiv răspundere civilă a personalului medical (art.642-643) şi (art.665-art.674).
Răspunderea disciplinară se stabileşte de Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor(art.443-444) iar cea civilă de Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis (art.668).
Rezultă că este vorba de două tipuri diferite de răspundere, cu proceduri, reglementări şi finalităţi diferite.
În speţă, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr.1189/19.01.2011 a Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor Bucureşti vizând reclamaţia formulată de A „nemulţumită de faptul că soţul ei nu a beneficiat de asistenţă medicală corespunzătoare pe parcursul internării” din partea medicului curent.
Este adevărat că petiţia reclamantei este adresată „Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis”, însă pe de o parte, această comisie este organizată în cadrul Direcţiilor de sănătate publică din cadrul Ministerului Sănătăţii, în timp ce Colegiul Medicilor este o organizaţie profesională a medicilor autonomă, în raport de Ministerul Sănătăţii, iar pe de altă parte petenta formulează contestaţie împotriva Deciziei nr.1189/2011, care a fost soluţionată prin Decizia nr.140/9.12.2011 a Comisiei Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor.
Apare evident că reclamanta a urmărit să obţină tragere la răspundere disciplinară a medicului care s-ar fi făcut vinovat de decesul soţului său.
Cum instanţa a arătat, Legea nr.95/2006 conţine prevederi referitoare la acest fapt în art.442-451.
Cum însă instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe prevederile art.655-665 alin.1 şi 2 din Lege, care se referă la răspunderea civilă, fundamentată pe malpraxis, deşi instanţa nu a fost sesizată cu o cerere în despăgubiri, rezultă că instanţa nu s-a pronunţat asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Acest lucru nu poate fi făcut pentru prima dată de către instanţa de recurs fără a priva părţile de un grad de jurisdicţie în care să-şi poată prezenta şi administra probele pe care le consideră necesare, astfel că Înalta Curte apreciază că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a pricinii urmând ca în noul ciclu procesual, instanţa de fond să analizeze în conformitate cu cererile şi precizările reclamantei care este obiectul real al acţiunii să verifice deciziile contestate în raport de acest obiect şi să întregească cadrul procesual doar în raport de această precizare.
În raport de argumentele mai sus expuse, Înalta Curte a apreciat că recursul recurentului Colegiul Medicilor este întemeiat, astfel că în baza dispoziţiilor art.3041 Cod procedură civilă l-a admis şi casând sentinţa a trimis cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe conform dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă.