Decizia nr. 1125/2015
Prin sentința penală nr. 107/F din 3 iulie 2015 a curții de apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015, a fost respinsă, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 426 din data de 17 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2/2013.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În motivarea contestației la executare înregistrată la data de 08 mai 2015 pe rolul Curții de Apel București, condamnatul A. a susținut că în mandatul său de executare există o eroare materială, în sensul că nu au fost menționate zilele de liberare condiționată anticipată, astfel cum sunt prevăzute în legislația italiană, pentru pedepsele aplicate în Italia și recunoscute.
A solicitat emiterea unui nou mandat de executare care să cuprindă mențiunile corecte.
A fost atașat Dosarul nr. x/2/2013, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 426 din 17 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.
Examinând lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin sentința penală atacată au fost recunoscute sentințele penale nr. 3093/06, nr. 3887/08, 3063/09 și nr. 3667, pronunțate de autoritățile judiciare italiene, prin care A. a fost condamnat la 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare și la 3.200 euro amendă.
S-a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei recunoscute.
A constatat că prin Ordonanțele Oficiului de Supraveghere din Milano din datele de 23 iunie 2011, 07 noiembrie 2011, 04 aprilie 2012 și 11 mai 2012, condamnatul a beneficiat de 405 zile de eliberare anticipată.
A mai constatat că pedeapsa a început la data de 21 aprilie 2007 și se consideră executată la 02 octombrie 2019.
Această sentință penală a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 3532 din 13 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin respingerea recursului declarat de parchet, care viza aceleași aspecte.
S-a stabilit că, deși corectă, critica privind data liberării condiționate, nu este de natură să conducă la reformarea hotărârii atacate, deoarece, după realizarea transferului, executarea pedepsei este supusă dispozițiilor menționate, respectiv celor conținute în codul penal.
Față de cele arătate, prima instanță a reținut că s-a stabilit în mod definitiv, că cele 405 zile de liberare anticipată, nu pot fi deduse din pedeapsa recurată, chiar dacă administrația Penitenciarului Rahova a sesizat, în urma calculului matematic, expirarea pedepsei în termen la data de 09 noiembrie 2020 și nu la data de 02 octombrie 2019, cum se arată în sentința penală de recunoaștere și transferare a condamnatului.
Astfel, deși cele 405 zile nu au fost deduse, data de 02 octombrie 2019, ca dată a expirării pedepsei, include cele 405 zile, fiind reduse corespunzător, fiind respectată data expirării prevăzută în sentința de recunoaștere, definitivă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia executarea pedepsei se face conform legislației române, în care nu este prevăzută liberarea anticipată, în forma prevăzută în legislația italiană.
Rezolvarea acestei nepotriviri dintre sentință și decizia care o menține în totalitate, se poate face numai prin aplicarea în totalitate a legii române.
Astfel, mandatul de executare a pedepsei, este emis în baza sentinței rămase definitive, și, prin mandat, nu pot fi aduse modificări hotărârii de fond, care stabilește data începerii și data considerării ca executată a pedepsei.
S-a mai reținut că deși nu a fost dedusă în mod explicit, perioada de 405 zile a fost scăzută din pedeapsă, iar mandatul emis în baza acestei hotărâri, trebuie să respecte dispozițiile definitive.
În același timp s-a arătat că trebuie respectată, conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, legislația română privind executarea pedepsei, care include și executarea fracției obligatorii din pedeapsă, pentru a beneficia de liberare condiționată.
Văzând că obiectul contestației la executare de față a făcut obiectul judecării pe fond a căii de atac a recursului, care a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de fond a respins ca nefondată contestația la executare formulată de condamnatul A.
Împotriva sentinței penale nr. 107/F din 3 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015, a formulat contestație condamnatul A.
Contestatorul a solicitat prin apărătorul său, admiterea căii de atac exercitate, desființarea hotărârii atacate și rejudecând, deducerea din perioada executată a celor 405 zile de liberare condiționată anticipată potrivit legislației italiene. Consideră că în mandatul de executare a pedepsei închisorii emis de Curtea de Apel București ar trebui să se regăsească aceste zile, întrucât în curând va îndeplini condițiile legale pentru a intra în comisia de liberare condiționată.
Examinând contestația în raport de motivele invocate și de actele dosarului, Înalta Curte constată că este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Articolul 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, prevede următoarele:
"(1) Executarea unei pedepse este reglementată de legea statului de executare. Autoritățile statului de executare sunt singurele competente, sub rezerva alineatelor (2) și (3), să decidă cu privire la procedurile de executare și să stabilească toate măsurile aferente, inclusiv temeiurile pentru eliberarea înainte de termen sau condiționată.
(2) Autoritatea competentă a statului de executare deduce întreaga perioadă privativă de libertate deja executată în legătură cu pedeapsa în privința căreia s-a pronunțat hotărârea judecătorească din durata totală a pedepsei privative de libertate care trebuie executată.
(4) Statele membre pot prevedea ca orice hotărâre cu privire la eliberarea înainte de termen sau condiționată să poată lua în considerare acele dispoziții din dreptul național indicate de statul emitent, în temeiul cărora persoana în cauză are dreptul la eliberare înainte de termen sau condiționată într-un anumit moment."
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "atunci când România este stat de executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanța română, este guvernată de legea română. Durata perioadei privative de libertate executate în statul emitent se deduce din durata totală a pedepsei sau măsurii privative de libertate care trebuie executată în România".
Din analiza dispozițiilor legale enunțate anterior se observă că legea face trimitere la "perioada privativă de libertate" și nu la deducerea, din durata pedepsei, a perioadei executate altfel în statul de condamnare decât prin privare de libertate.
De altfel acest lucru a fost avut în vedere și de către Înalta Curte de casație și Justiție care, prin Decizia nr. 15 din 22 mai 2015 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, a statuat că pentru a se beneficia de liberare condiționată, trebuie respectată legislația română privind executarea pedepsei, care include și executarea fracției obligatorii din pedeapsă, în acest sens dispunându-se:
„În aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală și art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare:
„După transferarea persoanei condamnate de autoritățile judiciare străine, în vederea continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate și a bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în România”.
În speță, așa cum a arătat instanța de fond, condamnatul A. se află în executarea unei pedepse privative de libertate, aplicată nu de instanțele române ci de instanțele italiene, pedeapsă pe care o execută în România ca urmare a transferului solicitat de autoritățile judiciare italiene.
Conform sentinței penale nr. 426 din 17 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosar nr. x/2/2013, rămasă definitivă prin Dosarul penal nr. x din 13 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că această pedeapsă este de 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare.
Atât prima instanță - în sentința respectivă - cât și Înalta Curte ca instanță de recurs au indicat corect data începerii executării pedepsei în statul italian, respectiv 21 aprilie 2007 însă au fost însă în eroare în determinarea datei la care executarea pedepsei se sfârșește menționând că aceasta ar fi 02 octombrie 2019.
Se observă însă, dintr-un simplu calcul matematic că executarea pedepsei de 13 ani 6 luni și 20 de zile închisoare, începută la data de 21 aprilie 2007 se sfârșește la data de 09 noiembrie 2020.
Eroarea primei instanțe și a instanței de recurs s-a datorat faptului că s-au avut în vedere 405 zile „eliberare anticipată” dispusă conform legislației italiene.
În realitatea însă, ceea ce s-a dispus să execute condamnatul este pedeapsa de 13 ani 6 luni și 20 de zile închisoare iar cele 405 zile „eliberare anticipată” pot fi, eventual, valorificate de condamnat la momentul discutării în comisia de liberare condiționată.
Față de dispozițiile legale enunțate mai sus și având în vedere și Decizia nr. 15/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de casație și justiție rezultă că doar în acel moment se va analiza dacă și în ce măsură aceste zile de „eliberare anticipată” au sau nu corespondent în legislația română în „pedeapsa considerată ca executată pe baza muncii prestate” la care se referă art. 100 alin. (3) C. pen. și Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor.
Așa fiind, se reține că în mod justificat instanța de fond a apreciat că cele 405 zile de liberare anticipată nu pot fi deduse din pedeapsa de 13 ani, 6 luni și 20 zile închisoare pe care condamnatul A. trebuie să o execute, situația sa juridică fiind stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentința penală nr. 426 din 17 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3532 din 13 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, astfel că hotărârea atacată este legală și temeinică.
În consecință, în temeiul art. 4251 pct. 7 lit. b) C. proc. pen., contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 107/F din 3 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015, va fi respinsă, ca nefondată.
Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 265 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 65 lei reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată contestația formulată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 107/F din 3 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015.
Obligă contestatorul la plata sumei de 265 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 65 lei reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 04 septembrie 2015.