Urmărirea bunurilor personale ale soţilor de către creditorul chirografar. Analiza condiţiei interesului din perspectiva dispoziţiilor art. 34 din Codul familiei coroborat cu art. 4 şi art. 56 din Codul comercial
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Obligaţii
Index alfabetic : acţiune în constatarea nulităţii absolute
- contract de vânzare-cumpărare
- excepţia lipsei de interes
- bunuri comune
C. fam., art. 34
C. com., art. 4, art. 56
Potrivit art. 34 C. fam., creditorii unei creanţe comune a soţilor vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor, însă numai după urmărirea bunurilor comune.
Astfel, în cazul în care creditorul a solicitat pe calea acţiunii în anularea unui contract de vânzare reîntregirea gajului său chirografar pentru asigurarea, în viitor, a solvabilităţii debitorului, într-un demers cu caracter preventiv, interesul unei astfel de acţiuni nu poate face abstracţie de dispoziţiile art. 34 C. fam., având în vedere faptul că dreptul acestuia de a urmări bunurile personale ale debitorului se naşte abia la momentul epuizării bunurilor comune, fiind condiţionat de proba caracterului neîndestulător al bunurilor comune care pot fi valorificate pentru plata obligaţiei comune.
Astfel, atâta vreme cât dreptul este încă nenăscut nu se poate discuta de un interes viitor în a formula o acţiune care să aibă drept scop conservarea patrimoniului creditorului chirografar.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1404 din 20 septembrie 2016
Notă : Codul familiei a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la data de 04.10.2013, sub nr. x/3/2013, reclamanta Banca A. SA, în contradictoriu cu pârâtele B. şi C. SRL, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public D. sub nr. 255/17.02.2012 şi încheiat între B. în calitate de vânzătoare şi SC C. SRL în calitate de cumpărătoare asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 180 mp cu nr. cadastral 225929 şi construcţia existentă pe acest teren în suprafaţă la sol de 144 mp cu nr. cadastral 225929-C1, întregul imobil fiind intabulat în Cartea Funciară nr.225929 a O.C.P.I. Sector 1 Bucureşti, precum şi nulitatea oricărui act subsecvent de înstrăinare sau grevare; rectificarea Cărţii funciare nr. 225929 a O.C.P.I. Sector 1 Bucureşti, în sensul reînscrierii pârâtei B. ca proprietar al imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 2078 din 25 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă a fost admisă excepţia lipsei de interes și, în consecință, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Banca A. SA, în contradictoriu cu pârâtele B. şi C. SRL, ca lipsită de interes. De asemenea, a fost admisă cererea pârâtei SC C. SRL şi obligată reclamanta la plata către această pârâtă a sumei de 1.240 cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 32 şi 33 C. proc. civ., una dintre condiţiile fundamentale de exercitare a acţiunii civile este existenţa unui interes determinat, legitim, personal, născut şi actual.
În speţă, s-a reţinut că datoria pârâtei B. este una comună cu cea a fostului soţ întrucât contractele de credit au fost încheiate de ambii soţi, iar partajul nu a fost încă realizat, că bunul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare este un bun propriu.
S-a mai reţinut că potrivit art. 34 C. fam., creditorii au obligaţia de a urmări întâi bunurile comune şi, numai în măsura în care acestea nu sunt suficiente, pot urmări şi bunurile personale ale soţilor.
În speţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada folosului practic urmărit întrucât datoria este comună şi nu a făcut dovada că bunurile comune sunt neîndestulătoare pentru satisfacerea integrală a creanţei sale.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Banca A. SA, iar prin decizia civilă nr. 533A/2015 din 1 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.
În argumentarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, la data promovării acțiunii, reclamanta Banca A. deținea față de soții E. și B., pârâtă în prezenta cauză, o creanță în cuantum mai mare de 3.000.000 euro, în baza contractelor de credit încheiate între părți.
S-a apreciat că interesul reclamantei de a acționa trebuie raportat la momentul formulării cererii de chemare în judecată, iar interesul acesteia este fundamentat pe calitatea sa de creditor care urmărește să readucă în patrimoniul debitorului său un bun de o valoare semnificativă, despre care susține că a fost înstrăinat în scopul fraudării sale.
S-a mai reţinut că această calitate de creditor îi conferă reclamantei dreptul de a urmări bunurile debitoarei până la realizarea întregii creanțe şi, deşi dreptul de urmărire a bunurilor personale este subsidiar urmăririi bunurilor comune, în conformitate cu prevederile art. 34 C. fam., acțiunea ce face obiectul cauzei de constatare a nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare nu este însă un act de urmărire a bunului, având ca scop doar aducerea bunului în patrimoniul debitorului ce servește drept gaj general tuturor creditorilor.
Referitor la existența unor alte bunuri comune decât cele urmărite raportat la art. 34 C. fam., s-a apreciat că acest aspect nu are nici o relevanță, căci, astfel, cum s-a reținut, acțiunea exercitată nu este un act de urmărire.
S-a mai reţinut că în justificarea interesului nu se impunea dovedirea de către reclamantă a faptului că bunurile comune sunt neîndestulătoare, simpla calitate de creditor neplătit fiind suficientă să acţioneze pentru apărarea drepturilor sale.
Revenind la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul de a acționa, s-a apreciat că acesta este unul determinat, prin scopul urmărit, este legitim, căci urmărește reinstituirea ordinii de drept prin declararea ca nul a unui act juridic pretins a fi nelegal, este născut și actual, căci reclamanta are o creanță împotriva debitoarei din perspectiva art. 34 C. fam. și nu a fost plătită până la momentul formulării acțiunii.
Împotriva deciziei civile nr. 533/A din 1 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta B., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susţinut că prin aprecierea instanţei că excepţia lipsei de interes este neîntemeiată, ceea ce contează fiind doar calitatea de creditor neplătit a reclamantei, instanţa a adus atingere normelor privitoare la ordinea de urmărire silită a bunurilor comune.
A mai arătat recurenta că excepţia a vizat ordinea de urmărire a bunurilor soţilor faţă de caracterul de datorie comună, iar conform art. 34 C. fam., în măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar cu bunurile proprii, textul instituind aşadar o răspundere subsidiară a soţilor cu bunurile personale pentru datoriile comune, numai în măsura în care bunurile comune nu au fost suficiente pentru a acoperi datoria contractată împreună.
Pe cale de consecinţă, a susţinut recurenta că dreptul creditorilor comuni de a urmări bunurile personale se naşte abia la momentul epuizării bunurilor comune, până la acel moment fiind supus unei condiţii suspensive, or, atâta vreme cât dreptul este încă nenăscut, nu se poate discuta nici măcar de un interes viitor în a formula o acţiune care să aibă drept scop aşa-zisa conservare a patrimoniului creditorului chirografar.
Aşadar, a arătat recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit normele referitoare la ordinea de urmărire silită a bunurilor prin aceea că a reţinut că „reclamanta are o creanţă împotriva debitoarei din perspectiva art. 34 din Codul familiei şi nu a fost plătită până la momentul formulării acţiunii.”, în condiţiile în care reclamanta nu are încă o creanţă asupra patrimoniului personal al recurentei, aceasta deţinând o creanţă împotriva sa, însă exclusiv asupra cotei-părţi devălmaşe din bunurile comune deţinute împreună cu soţul său.
Totodată, a arătat recurenta că atâta vreme cât reclamanta nu are niciun drept născut încă asupra patrimoniului său personal, acest drept fiind supus unei duble condiţii suspensive, epuizarea bunurilor comune şi existenţa unui rest de creanţă, este evident că nu are nici niciun interes în a formula la momentul de faţă acte de conservare a acelui patrimoniu.
Pe cale de consecinţă, a susţinut recurenta că instanţa de apel a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 34 C. fam., prin aceea că nu a dat efect separaţiei de patrimonii pe care acest text o instituie, astfel încât se impune a fi admis recursul, casată decizia recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea completului de filtru din data de 1 martie 2016 a fost analizat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin încheierea completului de filtru din data de 24 mai 2016, s-a admis în principiu recursul pârâtei B. şi s-a stabilit termen în vederea soluţionării acestuia, la 20 septembrie 2016, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Circumscris acestui caz de casare, recurenta a susținut că prin decizia atacată, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 34 C. fam., în sensul că a adus atingere normelor privitoare la ordinea de urmărire silită a bunurilor comune, având în vedere că textul de lege instituie o răspundere subsidiară a soţilor cu bunurile personale pentru datoriile comune, numai în măsura în care bunurile comune nu au fost suficiente pentru acoperirea datoriei.
Pe cale de consecinţă, a susţinut recurenta că dreptul creditorilor comuni de a urmări bunurile personale se naşte abia la momentul epuizării bunurilor comune, până la acel moment fiind supus unei condiţii suspensive, or, atâta vreme cât dreptul este încă nenăscut nu se poate discuta nici măcar de un interes viitor în a formula o acţiune care să aibă drept scop conservarea patrimoniului creditorului chirografar.
Potrivit art. 34 C. fam., creditorii unei creanţe comune a soţilor vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor, însă numai după urmărirea bunurilor comune.
În acest context, reclamanta a solicitat pe calea acţiunii în anularea unui contract de vânzare reîntregirea gajului său chirografar pentru asigurarea, în viitor, a solvabilităţii debitorului său, într-un demers cu caracter preventiv.
Cu toate acestea interesul acţiunii grevate pe un asemenea scop nu poate face abstracţie, în circumstanţele speţei, de dispoziţiile art. 34 C. fam.
De aceea, analiza interesului unei asemenea acţiuni, din perspectiva caracterului său determinat şi actual, nu poate face abstracţie de contextul cauzal în care acţiunea a fost demarată.
Dreptul creditorului în situaţia dată este, aşa cum a susţinut reclamanta, condiţionat de proba caracterului neîndestulător al bunurilor comune care pot fi valorificate pentru plata obligaţiei comune.
O asemenea probă implică evaluarea stadiului executării şi a situaţiei bunurilor comune urmărite. În lipsa unei asemenea evaluări, demersul reclamantei are doar un caracter preventiv, implicând o greşită evaluare a caracterului actual şi determinat al interesului.
Or, asemenea verificări nu au constituit obiectul analizei instanţei de apel, care s-a mărginit a recunoaşte că simpla calitate de creditor a reclamantei îi conferă un drept de urmărire subsidiar asupra bunurilor personale, suprapunând analizei interesului aspecte care converg spre proba calităţii, ca şi condiţie a acţiunii.
Din această perspectivă aplicarea dispoziţiilor legale evocate a fost greşită, în măsura în care instanţa a analizat interesul acţiunii insuficient.
Pentru argumentele ce preced, s-a apreciat ca fiind fondate criticile formulate de către recurenta-pârâtă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, potrivit prevederilor art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 din acelaşi cod, s-a admis recursul declarat de pârâta B. şi s-a casat decizia atacată cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.