Decizia nr. 9/RC/2016
Asupra cauzei penale de față;
În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 566 din 14 noiembrie 2014 pronunțată în Dosarul penal nr. x/36/2013, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondate, cererile de schimbare a încadrării juridice.
În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 C. pen. 1969 cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) și alin. (2) C. pen. 1969, art. 76 lit. c) C. pen. 1969 și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A., fără antecedente penale, la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice.
În baza art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 289 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c și alin. (2) C. pen. 1969, art. 76 lit. e) C. pen. 1969 și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracțiunea de fals intelectual.
În baza art. 134 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, republicată cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c și alin. (2) C. pen. 1969, art. 76 lit. e) C. pen. 1969 și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru infracțiunea de deținere fără drept de armă letală.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. 1969 raportat la art. 34 lit. b) C. pen. 1969, a dispus contopirea pedepselor aplicare inculpatului A. în pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen. 1969 a suspendat condiționat executarea pedepsei aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni închisoare ce curge de la rămânerea definitivă a sentinței penale de condamnare.
În temeiul art. 71 C. pen. 1969, a interzis inculpatului A. exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II a și b C. pen. 1969 și în baza art. 71 alin. (5) C. pen. 1969, a constatat suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei.
În temeiul art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. 1969 a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei.
În baza art. 118 lit. e) și f) C. pen. 1969 a dispus confiscarea specială a armei cu aer comprimat, calibru 5,5 mm, și a celor 328 alice din plumb, introduse la Camera de Corpuri Delicte din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Constanța cu dovada din data de 24 octombrie 2013.
A respins, ca nefondată, acțiunea civilă.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că Pentru considerentele expuse anterior, tribunalul a constatat că faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului există și au fost comise de către acesta cu vinovăție în forma cerută de lege, întrunind elementele constitutive ale unor infracțiuni.
Examinând faptele în raport de data comiterii acestora, Tribunalul a constatat că aceleași fapte se încadrează și în dispozițiile penale în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, respectiv art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen., art. 321 alin. (1) C. pen. și art. 342 alin. (2) C. pen., dar și în infracțiunile prevăzute de lege la data comiterii acestora, întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 248 alin. (1) C. pen. 1969, art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 289 alin. (1) C. pen. 1969 și art. 134 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor.
Analizând comparativ textele din legile penale succesive, sub aspectul criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile, se va ține seama de criteriile referitoare la condițiile de incriminare, condițiile de sancționare și de individualizare a pedepselor.
Tribunalul a constatat că dispozițiile cuprinse în legea penală mai veche, în vigoare la data comiterii faptelor, sunt mai favorabile inculpatului, ținând seama de limitele de pedeapsa, de modalitatea de calcul a pedepsei rezultante în raport de instituția concursului de infracțiuni și a individualizării pedepsei, a circumstanțelor atenuante ce se pot reține în favoarea acestuia și a individualizării modalității de executare.
Pentru considerentele expuse anterior, reținând, pe de-o parte, comiterea infracțiunii cu intenție, iar nu din neglijență, potrivit argumentelor expuse anterior, iar pe de altă parte faptul că legea penală sub imperiul căreia s-au comis faptele este favorabilă inculpatului, s-au respins, ca nefondate, cererile de schimbare a încadrării juridice.
Fapta inculpatului A., care, la data de 14 februarie 2008, cu ocazia cercetării la fața locului efectuate cu privire la decesul în condiții suspecte al numitului B., și-a încălcat atribuțiile de serviciu ce-i reveneau în calitate de ofițer de poliție judiciară, prin aceea că a ridicat din locuința persoanei decedate o armă cu aer comprimat, calibru 5,5 mm, precum și 4 cutii conținând cantitatea totală de 328 alice din plumb, bunuri pe care nu le-a menționat în cuprinsul procesului - verbal de cercetare la fața locului întocmit cu acel prilej, ci și le-a însușit și le-a deținut neîntrerupt în posesia sa până la data de 11 septembrie 2013, când au fost identificate de către organele de urmărire penală în sediul Poliției Orașului Cernavodă, cauzând prin aceasta un prejudiciu material bugetului general consolidat al statului, în cuantum total de 723,56 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor care ar fi trebuit confiscate și valorificate în folosul statului, fiind deținute de către defunct în mod ilegal, iar fapta fiind de natură a-i asigura în mod direct obținerea unui avantaj patrimonial, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice având drept consecință obținerea de către funcționarul public, pentru sine sau pentru altul, a unui avantaj patrimonial sau nepatrimonial, faptă prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 248 C. pen.
Deținerea de către inculpatul A., în condiții de clandestinitate, a armei cu aer comprimat ridicate la data de 14 februarie 2008 din locuința defunctului B. și nemenționate în conținutul procesului - verbal de cercetare la fața locului întocmit cu acel prilej, i-a oferit acestuia în mod concret posibilitatea de a dispune nestingherit de respectiva armă și, implicit, de a uza oricând de bun, fapt ce reprezintă, potrivit considerentelor expuse anterior, o acțiune de însușire, cu consecința obținerii inerente, pentru sine, a avantajului patrimonial la care se referă art. 132 din Legea nr. 78/2000.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, în vigoare la data de 14 februarie 2008, armele neletale, din categoria cărora face parte și arma cu aer comprimat, calibru 5,5 mm, identificată la data de 11 septembrie 2013 în sediul Poliției Orașului Cernavodă (potrivit punctului 6 din anexa la actul normativ mai sus menționat), puteau fi deținute, purtate și folosite numai după ce acestea au fost înregistrate la autoritățile competente, potrivit legii (art. 5 alin. (3) și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 295/2004, anterior republicării).
Potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, „Cetățenii români și străinii cu ședere legală în România, care au împlinit vârsta de 18 ani, pot să procure arme neletale, precum și muniția aferentă, de la orice armurier autorizat să comercializeze astfel de arme, în condițiile notificării prealabile a organelor competente”, iar, potrivit art. 59 alin. (1), „Persoanele care au procurat arme neletale au obligația ca, în termen de 5 zile de la data procurării, să se prezinte cu acestea la autoritățile competente, în vederea eliberării certificatului de deținător”, acest document, respectiv certificatul de deținător, conferind titularului „dreptul de deținere, port și folosire a armelor înscrise în conținutul său” (art. 59 alin. (2) din Legea nr. 295/2004, anterior republicării).
Ulterior modificărilor aduse Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor prin Legea nr. 268/2008, Legea nr. 152/2008, Legea nr. 117/2011 și Legea nr. 288/2011 și republicării celui dintâi act normativ, armele cu aer comprimat, din categoria cărora face parte și arma identificată la data de 11 septembrie 2013 în sediul Poliției Orașului Cernavodă, considerate în continuare drept arme neletale, au fost incluse în anexa C a Legii nr. 295/2004, pentru procurarea acestora și a muniției aferente fiind necesară obținerea în prealabil, de la organele competente, a unei autorizații de procurare (art. 57 din lege), iar dispozițiile legale referitoare la acordarea permisului de armă, la înscrierea armei în permisul de armă, la drepturile și obligațiile solicitantului unei arme letale, prevăzute la art. 22 alin. (1) și (2), art. 23 alin. (1), art. 26 și art. 50 din aceeași lege, aplicându-se în mod corespunzător și în ceea ce privește armele neletale supuse autorizării (art. 58 alin. (1) din Legea nr. 295/2004, republicată).
În raport cu dispozițiile menționate, în vigoare la data de 14 februarie 2008, se constată că inculpatul A., aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce-i reveneau în calitate de ofițer de poliție judiciară, ar fi avut obligația de a efectua verificări cu privire la legalitatea deținerii de către defunctul B. a armei cu aer comprimat ridicate din locuința acestuia, cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, și de a constata faptul că sus-numitului nu-i fusese eliberat certificat de deținător de armă de către organele competente, potrivit Legii nr. 295/2004, arma respectivă fiind deținută, pe cale de consecință, în mod nelegal de către persoana decedată și să dispună confiscarea în folosul statului a armei cu aer comprimat, pe care persoana decedată o deținuse contrar dispozițiilor legale.
Ulterior, arma cu aer comprimat, ar fi trebuit valorificată, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, precum și ale Ordinului ministrului Administrației și Internelor nr. 782 din 02 septembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind evidența, evaluarea în vederea valorificării, asigurarea dotării cu armament și muniții a persoanelor fizice și instituțiilor publice, precum și destinația armamentului, munițiilor și materialelor explozive, provenite din confiscări sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, iar sumele de bani astfel obținute urma a fi virate către bugetul de stat, potrivit art. 1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, adoptate prin H.G. nr. 731/2007 și dispozițiilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 14/2007.
Prin excepție de la prevederile O.G. nr. 14/2007, potrivit cărora bunurile confiscate și intrate în proprietatea privată a statului se predau organelor de valorificare, respectiv direcțiilor generale ale finanțelor publice județene, art. 5 alin. (2) lit. c) din actul normativ mai sus menționat prevede că: „armele de foc, munițiile, materiile explozive și bunurile cu specific militar se predau imediat, cu titlu gratuit, Poliției Române, Ministerului Apărării Naționale ori, după caz, altor persoane juridice autorizate, prevăzute de legislația privind regimul armelor și munițiilor”.
În acest sens, potrivit art. 7 alin. (1) din Ordinul ministrului Administrației și Internelor nr. 782 din 02 septembrie 2005, armele și munițiile provenite din confiscări se depun la camera de corpuri delicte a inspectoratului de poliție județean, de către cei care le-au ridicat sau preluat, pe baza mai multor documente înregistrate și aprobate de șeful unității sau formațiunii de poliție, iar, potrivit art. 12 alin. (1) din același ordin, „după clarificarea definitivă a situației juridice și primirea documentului de intrare în proprietatea privată a statului, în maximum 15 zile, armele, munițiile și materiile explozive se predau serviciului logistic similar, pe baza procesului - verbal de predare - primire (…), aprobat de șeful inspectoratului județean de poliție (…), și se evaluează de către comisia de evaluare, numită prin dispoziția zilnică a șefului unității”, comisie din care fac parte, potrivit art. 13 alin. (1), șeful serviciului logistic, maistrul armurier, șeful depozitului care va lua în primire materialele și reprezentantul compartimentului financiar al unității.
Ulterior evaluării și înregistrării în evidențele contabile ale inspectoratului de poliție județean, armele, munițiile și materialele explozive, a căror stare tehnică corespunde scopului pentru care sunt destinate și ale căror date de identificare sunt cunoscute, urmează a fi valorificate prin agenți economici specializați. În acest scop, potrivit art. 17 alin. (2) din Ordinul ministrului Administrației și Internelor nr. 782 din 02 septembrie 2005, se procedează la evaluarea armelor destinate valorificării de către o comisie de evaluare din componența căreia urmează a face parte în mod obligatoriu, pe lângă persoanele menționate la art. 13 alin. (1), un reprezentant al Direcției Generale a Finanțelor Publice Județene, precum și, opțional, un reprezentant al societății comerciale prin care se valorifică bunurile materiale.
După comercializarea de către armurieri autorizați a armelor, munițiilor și materialelor explozive intrate în proprietatea privată a statului, sumele de bani obținute ca urmare a valorificării acestor bunuri „se virează la bugetul de stat, în termen de 5 zile lucrătoare de la încasare”, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (4) din O.G. nr. 14/2007.
Fapta inculpatului A., care, la data de 14 februarie 2008, aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce-i reveneau în calitate de ofițer de poliție judiciară, cu ocazia întocmirii procesului - verbal având ca obiect cercetarea la fața locului efectuată la domiciliul persoanei decedate B., a omis cu intenție menționarea în conținutul respectivului act procesual a împrejurării că din locuința defunctului fusese ridicată o armă cu aer comprimat, calibru 5,5 mm, precum și 4 cutii conținând cantitatea totală de 328 alice din plumb, bunuri pe care, ulterior, și le-a însușit în mod fraudulos și le-a deținut neîntrerupt în posesia sa până la data de 11 septembrie 2013, când au fost identificate de către organele de urmărire penală în sediul Poliției Orașului Cernavodă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual în legătură directă cu infracțiunile de corupție, faptă prev. de fapte prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 289 alin. (1) C. pen.
Fapta inculpatului A., care, în perioada 14 februarie 2008 - 11 septembrie 2013, a deținut arma cu aer comprimat, calibru 5,5 mm, bun ridicat la data de 14 februarie 2008 din locuința defunctului B. și însușit de către învinuit în mod fraudulos, fără a fi autorizat în acest sens de către reprezentanții Serviciului Arme, Muniții și Substanțe Periculoase din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Constanța și fără a fi titular al unui permis de armă eliberat potrivit prevederilor legale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de deținere fără drept a unei arme neletale din categoria celor supuse autorizării, faptă prev. de art. 134 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, republicată.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului A. au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.: dispozițiile părții generale a C. pen. de la 1969, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile comise, pericolul social concret raportat la modalitatea de comitere, circumstanțele cauzei.
Împotriva sentinței penale nr. 566 din 14 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța și inculpatul A.
Prin Decizia penală nr. 15/P din 29 iunie 2015, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța și inculpatul A., împotriva sentinței penale nr. 566 din 14 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul penal nr. x/36/2013.
În baza art. 423 alin. (2) C. proc. pen. a desființat în parte sentința penală apelată și, rejudecând:
A descontopit pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente de 6 luni închisoare, 3 luni închisoare și 2 luni închisoare.
În baza art. 386 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică din infracțiunile prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. din 1968, respectiv art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968, ambele cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracțiunile prev. de art. 248 C. pen. din 1968, respectiv art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968, ambele cu aplicarea art. 5 C. pen.
În baza art. 396 alin. 6 C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1968 a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., ca efect al intervenirii prescripției anterior începerii urmăririi penale pentru această infracțiune.
În baza art. 248 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), b) și alin. (2) C. pen. din 1968 și art. 76 alin. (1) lit. e) teza I C. pen. din 1968 a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contre intereselor publice.
A înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1968 pentru infracțiunea prev. de art. 134 din Legea nr. 295/2004 cu aplicarea art. 5 C. pen.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. din 1968 și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1968 a contopit pedeapsa de 4 luni închisoare aplicată prin prezenta decizie pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 248 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), b) și alin. (2) C. pen. din 1968 și art. 76 alin. (1) lit. e) teza I C. pen. din 1968 cu pedeapsa de 2 luni închisoare aplicată de prima instanță pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 134 din Legea nr. 295/2004 cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. din 1968 și art. 76 alin. (1) lit. e) teza I C. pen. din 1968, în final a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea de 4 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen. din 1968 a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului A. pe o perioadă de 2 ani și 4 luni, termen de încercare stabilit în condițiile art. 82 C. pen. din 1968.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate, în măsura în care nu contravin prezentei decizii.
Împotriva acestei decizii, la data de 8 iulie 2015, a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 20 octombrie 2015, când s-a stabilit termen la data de 13 noiembrie 2015, pentru examinarea în Cameră de Consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., fără participarea procurorului și a părților.
Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (4) C. proc. pen., în cazul în care instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite cauza în vederea judecării căii extraordinare de atac.
Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, Înalta Curte constată că Decizia penală nr. 15/P din 29 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, face parte din categoria hotărârilor care pot fi atacate cu recurs în casație, fiind pronunțată în ultimă instanță, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată de procuror în termenul de 30 zile de la comunicarea deciziei mai sus menționate, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 C. proc. pen. - art. 436 C. proc. pen.
Cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen., cuprinzând numele și prenumele procurorului care a exercitat calea de atac, organul judiciar din care acesta face parte, cazurile de recurs în casație și motivarea acestora, semnătura persoanei care a exercitat-o.
În cuprinsul cererii de recurs în casație procurorul a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., respectiv în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.
În motivele de recurs procurorul a arătat că, instanța de apel, respectiv Curtea de Apel Constanța a reținut faptul ca prima instanță în mod greșit a apreciat că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000.
S-a apreciat că în acest text de lege este incriminată o formă agravată a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, circumstanțiată prin calitatea subiectului activ și rezultatul suplimentar produs - obținerea unui avantaj patrimonial sau nepatrimonial pentru sine sau pentru altul.
Prima instanță și-a însușit opinia acuzării și a apreciat că deținerea de către inculpatul A. a armei cu aer comprimat i-a oferit acestuia în mod concret posibilitatea de a dispune nestingherit de respectiva armă și de a uza oricând de bun, fapt ce reprezintă o acțiune de însușire, cu consecința obținerii pentru sine a avantajului patrimonial la care se referă art. 132 din Legea nr. 78/2000.
S-a mai arătat că, instanța de apel nu a împărtășit opinia primei instanțe, în sensul că inculpatul și-a însușit arma, în condițiile în care probele administrate nu dovedesc decât o acțiune de deținere a armei de către inculpat la locul de muncă, lipsind orice date că acesta ar fi luat vreun moment arma din sediul poliției ori că ar fi folosit-o sau că s-ar fi comportat ca și cum arma era în proprietatea sa.
Acțiunea de însușire presupune, într-adevăr, o activitate de luare în stăpânire din partea făptuitorului, care are posibilitatea de a se comporta ca un adevărat proprietar și a face acte de dispoziție.
Curtea a constatat că inculpatul a păstrat arma în sediul poliției, că nu sunt probe că a scos-o din această locație ori că a folosit-o, iar din conduita inculpatului nu a rezultat că acesta a urmărit însușirea armei. Dacă poziția psihică a inculpatului era cea specifică unei acțiuni de însușire, inculpatul a avut posibilitatea, de-a lungul celor 5 ani, de a lua arma din sediul poliției, de a o folosi, astfel încât să nu mai poată fi identificată, însă inculpatul doar a păstrat-o în sediul poliției, fără a urmări aproprierea armei; prin urmare s-a apreciat că acțiunile inculpatului sunt de simplă deținere a armei, după ce a omis cu intenție predarea armei.
Din acțiunea de deținere a bunurilor nu se poate considera că inculpatul a obținut un avantaj patrimonial, în sensul art. 132 din Legea nr. 78/2000.
În art. 132 din Legea nr. 78/2000 se prevede obținerea efectivă a unui avantaj patrimonial, ceea ce înseamnă că acesta trebuie să aibă o existență materială, concretă, să reprezinte un beneficiu pentru patrimoniul inculpatului.
Avantajul patrimonial este considerat orice beneficiu, folos material creat pentru sine sau pentru altul, iar prima instanță a asimilat avantajului patrimonial posibilitatea inculpatului de a dispune nestingherit de respectiva armă și de a uza oricând de bun.
Folosința/dispoziția asupra bunului reprezintă un avantaj patrimonial, dar în cauză s-a apreciat că nu rezultă că inculpatul a folosit sau a dispus de bun, din probele administrate reieșind doar acțiunea de deținere a bunurilor, referirea primei instanțe având în vedere doar o posibilitate de care a dispus inculpatul, dar pe care inculpatul nu a utilizat-o.
Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, rezultă că textul de lege folosește timpul trecut cu privire la obținerea avantajului patrimonial sau nepatrimonial („a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial"), ceea ce semnifică faptul că avantajul trebuie efectiv obținut pentru existența infracțiunii.
Cum în cauză nu este dovedit că inculpatul a obținut efectiv un avantaj patrimonial, care să se reflecte în patrimoniul său, aprecierea primei instanțe vizând doar o eventualitate despre care nu există date că a fost fructificată, s-a apreciat că nu se poate considera că este realizată cerința impusă de art. 132 din Legea nr. 78/2000 sub aspectul urmării ce completează latura obiectivă a infracțiunii.
Pornind de la aceasta concluzie, Curtea de Apel Constanța a dispus și schimbarea încadrării juridice cu privire la infracțiunea de fals intelectual pentru următoarele considerente.
S-a reținut că, prima instanță a stabilit că fapta inculpatului A. care la data de 14 februarie 2008, aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce-i reveneau în calitate de ofițer de poliție judiciară, cu ocazia întocmirii procesului - verbal având ca obiect cercetarea la fața locului efectuată la domiciliul persoanei decedate B., a omis cu intenție menționarea în conținutul respectivului act procesual a împrejurării că din locuința defunctului fusese ridicată o armă cu aer comprimat, calibru 5,5 mm., precum și 4 cutii conținând cantitatea totală de 328 alice din plumb, bunuri pe care, ulterior, și le-a însușit în mod fraudulos și le-a deținut neîntrerupt în posesia sa până la data de 11 septembrie 2013, când au fost identificate de către organele de urmărire penală în sediul Poliției Orașului Cernavodă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual în legătură directă cu infracțiunile de corupție faptă prev. de fapte prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 289 alin. (1) C. pen.
Art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (în redactarea în vigoare la data săvârșirii faptei) face parte din cap. III - Secțiunea a IV-a - Infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție și incriminează falsul și uzul de fals săvârșite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute în secțiunile a II-a și a III-a sau săvârșite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracțiune.
Incidența acestui text de lege a fost determinată de reținerea formei agravate a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, care face parte din categoria infracțiunilor prevăzute în secțiunea a III-a, la care face trimitere art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.
În condițiile în care se elimină incidența dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice nu mai este considerată o infracțiune asimilată infracțiunilor de corupție, astfel că nici infracțiunea de fals intelectual nu mai poate fi apreciată ca fiind comisă în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute în secțiunile a II-a și a III-a din cap. III al Legii nr. 78/2000, caz în care se impune înlăturarea din încadrarea juridică a dispozițiilor art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, urmând a se schimba încadrarea juridică din infracțiunea prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 în infracțiunea prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968.
Reținerea infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 influențează și regimul sancționator, întrucât pentru această infracțiune pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani, în timp ce pentru infracțiunea prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani.
Infracțiunea de fals intelectual a fost comisă la data de 14 februarie 2008, data întocmirii procesului verbal de cercetare la fața locului, iar termenul de prescripție a răspunderii penale, calculat potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1968, este de 5 ani.
S-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de fals intelectual prin rezoluția nr. x/P/2013 din data de 11 septembrie 2013 în condițiile în care fapta a fost comisă la data de 14 februarie 2008, iar urmărirea penală a fost începută la data de 11 septembrie 2013, luând în considerare încadrarea juridică reținută de curte, în raport de care termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, s-a constatat de către Curtea de Apel Constanța că la data începerii urmăririi penale era împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, care se constituie într-o cauză de împiedicare a exercitării a punerii în mișcare a acțiunii penale.
Astfel, pentru infracțiunea de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal ca efect al intervenirii prescripției anterior începerii urmăririi penale pentru această infracțiune.
Procurorul, în motivarea recursului în casație ce face obiectul prezentei cauze, a apreciat că în mod greșit Curtea de Apel a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. pentru infracțiunea de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen.
A mai apreciat de asemenea că nu se mai poate critica în această cale de atac încadrarea juridică a faptei de fals intelectual săvârșită de către inculpat deoarece este interdependentă de încadrarea juridică a faptei de abuz în serviciu reținută în sarcina inculpatului, pentru care Curtea de Apel Constanța s-a pronunțat definitiv prin Decizia penală nr. 15/P din 29 iunie 2015.
Instanța de apel a dispus încetarea procesului penal ca efect al intervenirii prescripției anterior începerii urmăririi penale pentru infracțiunea de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., raportându-se la noua încadrare a faptei, astfel cum a fost schimbată de către instanța de apel.
S-a reținut că la data de 11 septembrie 2013, când procurorul a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de fals intelectual, acesta s-a raportat la încadrarea juridică a faptei de fals intelectual prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 289 alin. (1) C. pen., pentru care termenul de prescripție a răspunderii penale era de 8 ani și nu s-a împlinit până la data începerii urmăririi penale.
Principala consecință a prescripției răspunderii penale este decăderea statului, ca parte a raportului juridic de conflict, din dreptul de a pretinde justiției aplicarea pedepsei împotriva celeilalte părți. Instrumentul juridic prin care statul se adresează justiției, pentru a pretinde, pentru a solicita pedepsirea individului care a comis o faptă penală, este acțiunea penală, instituție de natură procesuală. Dreptul statului de a exercita acțiunea penală este, prin natura conținutului, un drept de esență procesuală. Conținutul acestui drept, care vizează forma litigiului și nu fondul, conferă titularului său posibilitatea de a se adresa justiției, prin exercitarea acțiunii penale, pentru a pretinde pedepsirea individului.
Pe de altă parte, dreptul statului de a exercita acțiunea penală, pentru a deduce judecății justiției raportul juridic de conflict, nu este un drept pur și simplu, ci existența sa este afectată de un termen, termenul de prescripție, la a cărui împlinire acest drept se stinge, ca efect al decăderii. Împlinirea prescripției are drept efect împiedicarea începerii unei proceduri sau, după caz, a continuării unei proceduri penale, tocmai pentru simplul motiv că statul a fost decăzut din dreptul de a mai pretinde justiției pedepsirea unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni.
În cauza de față, s-a apreciat că statul a exercitat acțiunea penală în termenul legal raportat la încadrarea juridică inițială a faptei de fals intelectual reținută în sarcina inculpatului A., respectiv în termenul de 8 ani. Prin urmare, consecința începerii urmăririi față de A. a avut ca efect întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale conform disp. art. 123 din C. pen. din 1969.
Constatarea instanței de apel în sensul că în fapt, încadrarea corectă a infracțiunii de fals intelectual este cea prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen.,pentru care termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani de la data săvârșirii faptelor, s-a apreciat că nu poate avea ca efect retroactiv stabilirea faptului că a intervenit prescripția înainte de începerea urmăririi penale în cauză.
Atât doctrina, cât și jurisprudența, sunt contradictorii cu privire la natura prescripției răspunderii penale, respectiv instituție de drept substanțial sau de drept procesual, astfel cum a constatat și Curtea Constituțională în Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013.
S-a considerat că odată declanșată acțiunea penală în termenul legal în raport de o infracțiune pentru care s-a reținut o anumită încadrare juridică, nu se poate constata practic tardivitatea acestui demers în mod retroactiv, prin schimbarea încadrării juridice a unei fapte. Instanța de apel trebuia să se raporteze doar la termenul de prescripție specială a infracțiunii de fals intelectual stabilit de lege pentru art. 289 alin. (1) din C. pen. din 1969, întrucât la momentul începerii urmăririi nu fusese depășit termenul de prescripție a răspunderii penale aplicabil în condițiile încadrării juridice inițiale a infracțiunii.
Or, termenul de prescripție specială a răspunderii penale pentru infracțiunea de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. este de 7 ani și 6 luni potrivit disp. art. 124 din C. pen. din 1969 anterior modificării aduse prin Legea nr. 63/2012.
Este de observat că, raportat la momentul comiterii infracțiunii de fals intelectual, respectiv 14 februarie 2008, prescripția specială a răspunderii penale ar fi intervenit în august 2015, după pronunțarea deciziei Curții de Apel Constanța. În concluzie, la momentul pronunțării instanței de apel, nu s-ar fi impus încetarea procesului penal nici ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale înainte de începerea urmăririi penale, nici ca urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale în faza judecății.
Pe de altă parte, s-a mai arătat că, instanța de apel în mod greșit a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunile prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. din 1968, respectiv art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968, ambele cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracțiunile prev. de art. 248 C. pen. din 1968, respectiv art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968, ambele cu aplicarea art. 5 C. pen., cu nerespectarea dispozițiilor art. 386 din C. proc. pen.
Potrivit art. 386 din C. proc. pen., „dacă în cursul judecații se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligata sa pună în discuție noua încadrare". Se constata faptul ca instanța de apel nu a pus în discuție aceasta schimbare de încadrare juridică, ci s-a pronunțat în acest sens direct în decizia pronunțată. De asemenea, nici în motivele de apel nu s-a solicitat de către Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța și nici de către părțile în cauză schimbarea încadrării juridice din infracțiunile prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. din 1968, respectiv art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968, ambele cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracțiunile prev. de art. 248 C. pen. din 1968, respectiv art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968, ambele cu aplicarea art. 5 C. pen.
Inculpatul A. a solicitat atât în fața instanței de fond, cât și în apel schimbarea încadrării juridice a faptei de abuz în serviciu prev. de art. 248 C. pen. din 1968 în neglijență în serviciu prev. de art. 249 din C. pen. din 1968, astfel încât dezbaterile au avut loc cu privire la această schimbare de încadrare juridică, însă nu a fost admisa cererea inculpatului.
De asemenea, având în vedere modificările legislative, instanța de fond a pus din oficiu în discuție schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. și ped. de 132 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. în infracțiunea prev. și ped. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 297 din C. pen., din infracțiunea prev. și ped. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 289 alin. (1) din C. pen. în infracțiunea prev. și ped. de art. 321 din C. pen. și din infracțiunea prev. și ped. de art. 134 din Legea nr. 295/2004 în infracțiunea prev. și ped. de disp. art. 342 alin. (2) C. pen. cu aplic. disp. art. 5 din C. pen., însă a respins prin sentința penală pronunțată schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului.
În consecință, s-a constatat că decizia instanței de apel este nelegală. Fiind împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale pentru infracțiunea de fals intelectual prev. de art. 289 din C. pen. din 1968, s-a apreciat că se impune încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii acesteia în faza judecății.
Pentru considerentele dezvoltate pe larg în scris în memoriul depus la dosar, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., procurorul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei penale pronunțată de Curtea de Apel Constanța urmând ca instanța să dispună înlăturarea motivului de nelegalitate invocat, prin încetarea procesului penal față de inculpatul A. pentru infracțiunea de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. de la 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. întrucât a intervenit prescripția specială în faza judecății.
Așa fiind, având în vedere că cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, îndeplinește cerințele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. și nu este vădit nefondată prin raportare la cazul de casare invocat și motivele indicate, va fi admisă în principiu și va fi trimisă completului competent, în vederea judecării pe fond a acestei căi extraordinare de atac, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.
Prin Încheierea nr. 382/RC din ședința Camerei de Consiliu din data de 13 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/36/2015, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, împotriva Deciziei penale nr. 15/P din 29 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, privind pe inculpatul A.
S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație completului C5, fixându-se termen de judecată în ședință publică la data de 11 decembrie 2015, cu citarea intimatului inculpat A. și asigurarea asistenței judiciare obligatorii.
Examinând pe fond recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța, prin prisma textelor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării în situația în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.”
Atât în C. proc. pen. din 1936, cât și în reglementarea românească ulterioară, până la actualul C. proc. pen., recursul a constituit o cale de atac ordinară, și nu extraordinară, determinând verificarea legalității și temeiniciei hotărârii atacate pentru o serie de motive expres prevăzute de lege.
Însă, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale de atac extraordinară, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, așa cum se regăsea acesta în majoritatea legislațiilor moderne occidentale, încă de la începutul secolului al XIX-lea, la modelul inițial al recursului, așa cum a fost conturat încă de la codificarea napoleoniană, de unde s-a extins în majoritatea legislațiilor și în concepția juridică europeană.
Reglementarea recursului a pornit de la teza că în această cale de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. El reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea sentințelor și deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.
Astfel fiind, motivele de recurs, potrivit noii reglementări, se limitează doar la cele prevăzute de art. 438 C. proc. pen. - nerespectarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea - în mod greșit - a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greșită a grațierii pedepsei aplicate inculpatului; aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate, care nu sunt prevăzute de lege drept cazuri de declarare a căilor extraordinare de atac, pot fi invocate doar prin intermediul căilor ordinare de atac, acestea fiind, potrivit noii legi, apelul și contestația.
Astfel, instanța constată că în materia recursului în casație nu se mai prevede, distinct, cum era în vechea reglementare, că se poate declara această cale de atac când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni sau când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.
Totodată, față de sistemul actual al căilor de atac, care prevede doar dublul grad de jurisdicție, hotărârea rămânând definitivă în apel, ca ultima cale de atac prin care poate fi devoluat fondul cauzei, cazurile de recurs în casație nu mai sunt susceptibile de o interpretare extensivă. Argumentele ce se regăsesc și în jurisprudența Curții Constituționale în materie nu mai subzistă sub noua reglementare. Recursul nu mai este o cale ordinară de atac, caz în care s-ar fi justificat extinderea controlului judiciar cu privire la motive de nelegalitate echivalente cu cele prevăzute expres de lege.
Prin urmare, analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege, iar nu aspecte privind situația de fapt.
Instanța apreciază că această limitare a recursului în casație doar la anumite probleme de drept, nu îngrădește accesul la justiție prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 Convenție), atâta timp cât inculpatului i s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia a putut invoca interpretarea posibil eronată a probelor de natură a stabili incorect situația de fapt sau dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale infracțiunii și a existat posibilitatea de reparație a urmărilor pe care le-ar fi putut produce o condamnare posibil eronată. Instanța europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăși existența ei (Vilvarajah și alții c. Regatului Unit).
Conform art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării în situația în care „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.”
Or, în speța de față, critica Parchetului vizavi de încetarea procesului penală față de inculpatul A. este, de fapt, subsumată schimbării încadrării juridice a infracțiunii reținute de către instanța de apel în sarcina acestuia și pentru care s-a dispus condamnarea, respectiv din infracțiunile prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. din 1968, respectiv art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968, ambele cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracțiunile prev. de art. 248 C. pen. din 1968, respectiv art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968, ambele cu aplicarea art. 5 C. pen.
Mai mult, în însăși motivele de recurs în casație formulate, Parchetul arată că „este cert că nu se mai poate critica în această cale de atac încadrarea juridică a faptei de fals intelectual săvârșită de către inculpat, deoarece este independentă de încadrarea juridică a faptei de abuz în serviciu reținută în sarcina inculpatului, pentru care Curtea de Apel Constanța s-a pronunțat definitiv prin Decizia penală atacată, nr. 15/P din 29 iunie 2015.”
Mai arată Parchetul că instanța de apel a dispus încetarea procesului penal ca efect al intervenirii prescripției anterior începerii urmăririi penale pentru infracțiunea de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., raportându-se la noua încadrare a faptei, astfel cum a fost schimbată de către instanța de apel, fără a ține seama de faptul că la data de 11 septembrie 2013, când procurorul a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de fals intelectual, acesta s-a raportat la încadrarea juridică a faptei de fals intelectual prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 289 alin. (1) C. pen., pentru care termenul de prescripție a răspunderii penale era de 8 ani și nu s-a împlinit la data începerii urmăririi penale.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că stabilirea ori schimbarea încadrării juridice a faptei pe baza situației de fapt și a probelor administrate pe parcursul procesului penal, în temeiul cărora se dispune o condamnare sau o achitare este atributul exclusiv al instanței de judecată, indiferent de infracțiunea pentru care s-a început urmărirea penală.
În considerarea argumentelor anterior prezentate, se constată că, după cum instanța de apel a reținut, prima instanță a apreciat că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000, potrivit cu care este infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.
În acest text de lege este incriminată o formă agravată a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, circumstanțiată prin calitatea subiectului activ și rezultatul suplimentar produs - obținerea unui avantaj patrimonial sau nepatrimonial pentru sine sau pentru altul.
Prima instanță și-a însușit opinia acuzării și a apreciat că deținerea de către inculpat a armei cu aer comprimat i-a oferit acestuia în mod concret posibilitatea de a dispune nestingherit de respectiva armă și de a uza oricând de bun, fapt ce reprezintă o acțiune de însușire, cu consecința obținerii pentru sine a avantajului patrimonial la care se referă art. 132 din Legea nr. 78/2000.
Instanța de apel, însă, cu caracter definitiv, nu și-a însușit aprecierea primei instanțe, în sensul că inculpatul și-a însușit arma, în condițiile în probele administrate nu dovedesc decât o acțiune de deținere a armei de către inculpat la locul de muncă, lipsind orice date că acesta ar fi luat vreun moment arma din sediul poliției ori că ar fi folosit-o sau că s-ar fi comportat ca și cum arma era în proprietatea sa.
Acțiunea de însușire presupune, într-adevăr, o activitatea de luare în stăpânire din partea făptuitorului, care are posibilitatea de a se comporta ca un adevărat proprietar și a face acte de dispoziție.
În acest context, Curtea de Apel a constatat că inculpatul a păstrat arma în sediul poliției, nu au fost probe că a scos-o din această locație ori că a folosit-o, iar din conduita inculpatului nu a rezultat că acesta a urmărit însușirea armei. Dacă poziția psihică a inculpatului era cea specifică unei acțiuni de însușire, inculpatul a avut posibilitatea, de-a lungul celor 5 ani, de a lua arma din sediul poliției, de a o folosi, astfel încât să nu mai poată fi identificată, însă inculpatul doar a păstrat-o în sediul poliției, fără a urmări aproprierea armei; acțiunile inculpatului fiind de simplă deținere a armei, după ce a omis cu intenție predarea armei.
La testarea comportamentului simulat s-a stabilit că inculpatul nu a prezentat modificări specifice comportamentului simulat, întrebările relevante privind eventuala folosire a armei, locul unde a fost găsită, ceea ce susține aprecierea că inculpatul nu a scos arma din sediul poliției și nu a folosit-o, conduită în raport de care nu s-a putut considera că inculpatul a luat efectiv în stăpânire arma, a urmărit să dispună de acesta în fapt sau în drept, poziția sa psihică și acțiunile comise indicând doar deținerea bunurilor.
Totodată, din acțiunea de deținere a bunurilor nu s-a putut considera că inculpatul a obținut un avantaj patrimonial, în sensul art. 132 din Legea nr. 78/2000.
În art. 132 din Legea nr. 78/2000 se prevede obținerea efectivă a unui avantaj patrimonial, ceea ce înseamnă că acesta trebuie să aibă o existență materială, concretă, să reprezinte un beneficiu pentru patrimoniul inculpatului.
Avantajul patrimonial este considerat orice beneficiu, folos material creat pentru sine sau pentru altul, iar prima instanță a asimilat avantajului patrimonial posibilitatea inculpatului de a dispune nestingherit de respectiva armă și de a uza oricând de bun.
Folosința/dispoziția asupra bunului reprezintă un avantaj patrimonial, dar în cauză nu rezultă că inculpatul a folosit sau a dispus de bun, din probele administrate reieșind doar acțiunea de deținere a bunurilor, referirea primei instanțe având în vedere doar o posibilitate de care a dispus inculpatul, dar pe care inculpatul nu a utilizat-o.
Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, rezultă că textul de lege folosește timpul trecut cu privire la obținerea avantajului patrimonial sau nepatrimonial („a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial”), ceea ce semnifică faptul că avantajul trebuie efectiv obținut pentru existența infracțiunii.
Cum în cauză nu s-a dovedit că inculpatul a obținut efectiv un avantaj patrimonial, care să se reflecte în patrimoniul său, aprecierea primei instanțe vizând doar o eventualitate despre care nu există date că a fost fructificată, nu se poate considera că este realizată cerință impusă art. 132 din Legea nr. 78/2000, sub aspectul urmării ce completează latura obiectivă a infracțiunii.
În consecință, prima instanță a dat o încadrare juridică greșită infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, reținând forma agravată prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, corect fiind a se reține forma tip a infracțiunii, prevăzută de art. 248 C. pen. din 1968 (pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani), infracțiune pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului.
În condițiile în care s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. din 1968 în infracțiunile prev. de art. 248 C. pen. din 1968, s-a impune și schimbarea încadrării juridice cu privire la infracțiunea de fals intelectual.
Prima instanță a stabilit că fapta inculpatului A. care la data de 14 februarie 2008, aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce-i reveneau în calitate de ofițer de poliție judiciară, cu ocazia întocmirii procesului - verbal având ca obiect cercetarea la fața locului efectuată la domiciliul persoanei decedate B., a omis cu intenție menționarea în conținutul respectivului act procesual a împrejurării că din locuința defunctului fusese ridicată o armă cu aer comprimat, calibru 5,5 mm, precum și 4 cutii conținând cantitatea totală de 328 alice din plumb, bunuri pe care, ulterior, și le-a însușit în mod fraudulos și le-a deținut neîntrerupt în posesia sa până la data de 11 septembrie 2013, când au fost identificate de către organele de urmărire penală în sediul Poliției Orașului Cernavodă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual în legătură directă cu infracțiunile de corupție faptă prev. de fapte prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 289 alin. (1) C. pen.
Art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (în redactarea în vigoare la data săvârșirii faptei) face parte din cap. III - Secțiunea a IV-a - Infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție și incriminează falsul și uzul de fals săvârșite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a sau săvârșite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracțiune.
Incidența acestui text de lege a fost determinată de reținerea formei agravate a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000, care face parte din categoria infracțiunilor prevăzute în secțiunea a 3-a, la care face trimitere art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000.
În condițiile în care s-a eliminat incidența dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice nu mai este considerată o infracțiune asimilată infracțiunilor de corupție, astfel că nici infracțiunea de fals intelectual nu mai poate fi apreciată ca fiind comisă în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute în secțiunile a II-a și a III-a din cap. III al Legii nr. 78/2000, caz în care s-a impus înlăturarea din încadrarea juridică a dispozițiilor art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, urmând schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 în infracțiunea prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968.
Reținerea infracțiunii de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 influențează și regimul sancționator, întrucât pentru această infracțiune pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani, în timp ce pentru infracțiunea prev. de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani.
Infracțiunea de fals intelectual a fost comisă la data de 14 februarie 2008, data întocmirii procesului verbal de cercetare la fața locului, iar termenul de prescripție a răspunderii penale, calculat potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1968, este de 5 ani.
Procurorul a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de fals intelectual prin rezoluția nr. x/P/2013 din data de 11 septembrie 2013 (fila 1 vol. II dos. urm. pen.). În condițiile în care fapta a fost comisă la data de 14 februarie 2008, iar urmărirea penală a fost începută la data de 11 septembrie 2013, luând în considerare încadrarea juridică reținută de Curtea de apel, cu caracter definitiv, în raport de care termenul de prescripție a răspunderii penale este de 5 ani, în mod corect s-a constatat că la data începerii urmăririi penale era împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, care se constituie într-o cauză de împiedicare a exercitării a punerii în mișcare a acțiunii penale.
Dat fiind că până la data începerii urmăririi penale pentru infracțiunea de fals intelectual se împlinise termenul de prescripție a răspunderii penale, inculpatul A. nu poate răspunde penal pentru această infracțiune, fiind în prezența unei cauze care înlătură răspunderea penală, respectiv prescripția răspunderii penale.
Astfel, în mod corect, pentru infracțiunea de fals intelectual prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal, ca efect al intervenirii prescripției anterior începerii urmăririi penale pentru această infracțiune.
Față de considerentele anterior expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța împotriva Deciziei penale nr. 15/P din 29 iunie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru Cauze penale cu minori și de familie, privind pe inculpatul A.
Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța împotriva Deciziei penale nr. 15/P din 29 iunie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, privind pe inculpatul A.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație formulat de parchet rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în sumă de 260 lei, se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15 ianuarie 2016.