Decizia nr. 947/2017
Asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea/A din data de 26 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2017 (nr. x/2017), Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. (1) teza finală și art. 68 alin. (5) teza I C. proc. pen., respectiv a dispozițiilor art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
A respins, ca nefondată, cererea de recuzare formulată de petentul A.
A obligat petentul la plata sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că la data de 21 septembrie 2017 a fost înregistrată cererea de recuzare a magistraților judecători B. și C., formulată de petentul A., în Dosarul nr. x/2/2017, fiind invocat temeiul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., petentul arătând că există suspiciunea rezonabilă că instanța nu este imparțială și independentă, fapt ce rezultă din modul defectuos și dezordonat prin care a înțeles să instrumenteze cauza, având deja dinainte convingerile formate și soluțiile impuse/prestabilite, că solicită înaintarea cererii de recuzare pentru soluționare către o instanță stabilită prin repartizare aleatorie și că solicită să fie prezent la soluționarea acestei cereri pentru a depune și alte probe sau motive necesare soluționării cererii.
A invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. (5) ultima teza C. proc. pen., respectiv sintagma: „Inadmisibilitatea se constată de procurorul sau de completul în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare" și excepția de neconstituționalitate a art. 68 alin. (5) prima teza C. proc. pen. care impune obligativitatea soluționării cererii de recuzare în maxim 24 de ore.
A considerat petentul că aceste dispoziții sunt în conflict cu legea fundamentală, încălcând dreptul la un proces echitabil și soluționarea cererii de recuzare într-un termen rezonabil cu asigurarea înlesnirilor necesare pentru a beneficia de o apărare eficientă și nu doar formală, încălcând astfel nepermis prevederi exprese, intangibile ale unor dispoziții constituționale și convenționale, respectiv: art. 1 alin. (4) și (5) (supremația Constituției), art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți), art. 21 (privind dreptul la un proces echitabil), art. 16 (referitor la egalitate cetățenilor în fața legii, art. 11 (privind dreptul internațional și dreptul intern), art. 20 (referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului), a prevederilor Curții Europene a Drepturilor Omului cuprinse la art. 6, art. 13 (dreptul la un recurs efectiv), Protocolul nr. 7 art. 2 (dreptul la doua grade de jurisdicție), art. 4-14-16 Convenție, art. 48 din Carta Drepturilor pentru Funcționarea Uniunii Europene, art. 1 Declarația Organizației Națiunilor Unite 1948.
A menționat că instanța Curții de Apel București, în Dosarul nr. x/4/2016, a admis cererea de înaintare către Curtea Constituțională a României a celor 2 excepții de neconstituționalitate, iar obligativitatea ridicării acestora în cauză este o condiție necesară ce rezultă din considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 126/2016, drept pentru care a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și să se dispună înaintarea acestora spre soluționare instanței Curții Constituționale a României.
În motivarea cererii a arătat că apelurile declarate în cauză impuneau soluționarea acestora de către instanțe diferite, fiind vorba despre un apel împotriva hotărârii de respingere a cererii de înaintare către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate formulate împotriva dispoziției art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. care trebuia soluționată în procedura specială de urgență în maxim 5 zile de la pronunțare, iar celălalt apel viza hotărârea de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire, obiectul principal al cauzei Dosarului nr. x/300/2016 în care a fost pronunțată hotărârea apelată.
Excepția de neconstituționalitate a fost formulată împotriva dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., iar în cazul respingerii apelului împotriva hotărârii ce se referă la excepția de neconstituționalitate, această excepție poate fi ridicată și în cadrul celui de-al doilea apel în cauză, instanța fiind pusă în situația să pronunțe aceeași soluție de admitere sau respingere pentru cele două cereri sau să pronunțe soluții contrare pentru celor două cereri de înaintare a aceleiași excepții de neconstituționalitate în cadrul apelului și în cererea directa adresată instanței.
Petentul a susținut că în ședința din 12 septembrie 2017 a solicitat instanței să disjungă cele 2 apeluri, pentru a evita o situație de incompatibilitate sau de a pronunța soluții injuste, arbitrare, doar în concordanță cu solicitările Ministerului Public, indiferent de motive, însă instanța recuzată a respins cererea de disjungere, fără a motiva în drept și în fapt, conform prevederilor disp. art. 52, 351, 370 și 403 C. proc. pen., sancțiunea legiuitorului fiind nulitatea, care nu mai poate fi constatată, dat fiind faptul că hotărârea prezentei instanțe nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac ordinare sau extraordinare, fapt ce a fost ignorat de instanță, continuând instrumentarea cauzei fără să țină cont de argumentele prezentate.
În opinia petentului, instanța a consumat timp prețios, peste 15-20 minute cu discuții ce nu aveau legătură cu soluționarea cauzei, în condițiile în care a solicitat să i se permită să își facă apărarea personal, nefiind necesară apărarea prin avocat din oficiu, fiind vorba despre o cauză guvernată de principiul disponibilității părților. Cu toate acestea, instanța a acordat mandat de reprezentare unui avocat din oficiu, care efectiv nu cunoștea motivele de apel pregătite de către petent pentru a le prezenta doar oral în ședință publică, avocat care a pus în discuție, încă de la începutul ședinței, chestiuni contrare interesului petentului.
De asemenea, s-a arătat că principiul contradictorialității nu a fost respectat, iar reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pe lângă faptul că nu a combătut niciuna din chestiunile expuse, a făcut referire la chestiuni străine de cauză, de motivele apelurilor.
S-a susținut că lipsa imparțialității celor doi magistrați este evidențiată prin aplicarea unui test subiectiv din care rezultă ca instanța și-a format convingerile (sau poate a avut chiar un interes) înainte de instrumentarea cauzei prin lecturarea și apoi reținerea doar a motivelor de apel în practicaua și în considerentele deciziei, înlăturând complet apărările petentului făcute prin întâmpinare, prin notele scrise și prin concluziile orale și scrise.
Petentul a concluzionat că instanța a fost în stare de incompatibilitate, încălcând principiul imparțialității, având în vedere instrumentarea defectuoasă si dezordonată a cauzei și faptul că a ocolit soluționarea cererilor prealabile, făcând tăcere.
La data de 25 septembrie 2017, petentul a depus la dosar o cerere completatoare a motivelor de recuzare, precizând în esență următoarele:
- Instanța de apel, C2, s-a pronunțat în cauză, cunoscând de existența cererii de recuzare, sprijinindu-se de faptul că hotărârea ce a pronunțat-o nu poate fi supusă controlului judecătoresc, nu mai poate fi desființată;
- Instanța completului 2 nu a răspuns cererii de disjungere reiterate și cererii de repunere pe rol, cereri care au fost formulate după încheierea ședinței de dezbateri, în termen legal, 19 septembrie 2017 și care necesită obligatoriu să fie soluționate (admise/respinse), motivate și aduse la cunoștință înainte de pronunțarea în cauză;
În opinia petentului, lipsa totală de imparțialitate este evidențiată și de următoarele aspecte:
- comportamentul dezordonat al instanței, refuzând să pună ordine și să stabilească succesiunea chestiunilor incidentale și ordinare, prezente sau anticipate;
- dispozițiile date de instanță sunt nemotivate în drept și în fapt;
- refuzul de a pune la dispoziție încheierea de dezbateri înainte de a se pronunța (21 septembrie 2017);
- întreruperea, fragmentarea nejustificată a susținerilor și explicațiilor petentului, pentru a acorda cuvântul unui avocat pe care instanța l-a mandatat să îl reprezinte;
- soluționarea/pronunțarea în cauză în condițiile în care instanța era dezinvestită până la soluționarea cererii de recuzare înregistrată în prealabil în data de 20 septembrie 2017;
- suspecta motivare a hotărârii pronunțate în data de 21 septembrie 2017, în mai puțin de 24 de ore de la pronunțare, în condițiile în care instanța C2 își motivează hotărârile după luni de zile, aceasta dovedind că a pronunțat o hotărâre impusă cu motivare cu tot, doar pentru a satisface voința Ministerului Public.
Petentul a apreciat că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare are înclinația să respingă cererea, fiind vorba despre colegi de birou care nu pot fi decât imparțiali și în plus pentru a nu fi încărcată cu o cauză care acum are un grad de dificultate ridicat.
În aceste condiții, în opinia petentului, există suspiciunea că instanța C3 nu ar putea fi imparțială și independentă - drept pentru care, nefiind stabilită prin repartizare aleatorie, nu este legal constituită; prin urmare, petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Examinând în prealabil cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 alin. (1) teza finală și art. 68 alin. (5) teza I C. proc. pen., respectiv a dispozițiilor art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, formulată de petentul A., Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a constatat că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Pentru a fi admisibilă o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a unui text de lege, îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
În acest context, s-a reținut că instanța în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional, fiind obligată să verifice și măsura în care o astfel de excepție tinde, în mod real, la învestirea Curții Constituționale cu un examen al conformității dintre înțelesul normei legale și exigențele Constituției, prerogativă recunoscută Curții prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Or, în cauza de față, s-a constatat că prevederile art. 67 alin. (1) teza finală și art. 68 alin. (5) teza I C. proc. pen., a căror constituționalitate este contestată de petentul A., consacră posibilitatea procurorului sau a completului în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare de a constata, în anumite condiții prevăzute de lege, inadmisibilitatea cererii, respectiv termenul de 24 de ore în care trebuie soluționată recuzarea, neavând legătură cu fondul acesteia.
Referitor la dispozițiile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, acestea nu pot face obiectul controlului de constituționalitate, având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare.
Cu privire la cererea de recuzare formulată de petentul A., analizând actele dosarului, curtea de apel a constatat că nu este incident cazul de incompatibilitate prev. de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., neexistând date care să contureze existența vreunui dubiu cu privire la imparțialitatea magistraților judecători B. și C. în soluționarea Dosarului nr. x/2/2017.
Împotriva încheierii din data de 26 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2017 (nr. x/2017), în termen procedural, a declarat cale de atac recurentul A., în motivarea orală a recursului, arătând, în esență, că invocă excepția de nelegalitate a hotărârii supuse controlului judiciar, apreciind că această hotărâre a fost pronunțată de către o instanță care nu a fost instituită de lege, așa cum prevede art. 6 parag. I teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 47 teza a II-a din Carta Drepturilor pentru Funcționarea Uniunii Europene, simplul fapt că s-a menționat „în numele legii și definitivă” nefiind suficient pentru a da hotărârii atacate un caracter de legalitate.
Totodată, a arătat că a formulat apel doar împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional, cerere care a fost respinsă de instanța de fond fără o motivare concretă în fapt și în drept, apreciind că dispozițiile art. 67 alin. (5) teza finală C. proc. pen. sunt în conflict cu normele constituționale, fiind îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel încât se impune sesizarea Curții Constituționale.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (5) prima teză C. proc. pen. care impun obligativitatea soluționării cererii de recuzare în maxim 24 de ore, a susținut că situația de incompatibilitate se ivește pe parcursul soluționării procesului, fiind greu ca această cerere de recuzare să fie motivată în scris și judecată în 24 de ore. De asemenea, a apreciat că nu este constituțional ca cererea de recuzare să fie soluționată în lipsa părților atunci când acestea doresc să fie prezente.
Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, a arătat că această cerere a fost respinsă, întrucât nu vizează prevederi din legi sau ordonanțe, or, art. 147 alin. (1) din Constituție se referă la dispoziții din legi, ordonanțe și regulamente, astfel încât trebuie să se țină cont de prevederile constituționale care au putere și forță superioară prevederilor din legislația națională.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 3 octombrie 2017, fiind repartizată aleatoriu completului C9.
Examinând recursul declarat de recurentul A., Înalta Curte urmează a îl respinge, ca nefondat, din următoarele considerente:
Examinând în prealabil excepția de nelegalitate a încheierii recurate, Înalta Curte constată că recurentul a invocat prevederile art. 6 parag. I teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 47 teza a II-a din Carta Drepturilor pentru Funcționarea Uniunii Europene, care garantează părților dreptul la un proces echitabil.
La data de 12 septembrie 2017 au avut loc dezbaterile în cauza de față, la fond, fiind amânată pronunțarea pentru data de 26 septembrie 2017, iar la data de 20 septembrie 2017 recurentul A. a formulat cerere de recuzare a completului fiind invocat temeiul prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Potrivit dispozițiilor art. 110 alin. (1) din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești, „incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abținerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluționa de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeași materie”.
Analizând încheierea recurată, Înalta Curte constată că desemnarea anterioară a completului învestit cu soluționarea cererii de recuzare s-a făcut cu respectarea dispozițiilor din Regulamentul de Ordine I, astfel că susținerile revizuentului nu sunt fondate.
Mai mult, instanța reține că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului au apărut unele precizări cu privire la interpretarea câmpului de aplicare al art. 6 al.1, care garantează respectarea dreptului la un proces echitabil, statuându-se că garanțiile prevăzute de acest text pot fi aplicate contenciosului constituțional doar atunci când acestea exercită controlul de constituționalitate la cererea particularilor, pentru apărarea drepturilor lor fundamentale, fie pe calea recursului direct, fie pe cale de excepție (cauza Bulena contra Cehia).
Prin urmare, excepția de nelegalitate invocată este nefondată.
Cât privește excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta Curte constată că prin hotărârea recurată au fost analizate condițiile de admisibilitate a acesteia în mod corespunzător.
Astfel, Curtea de Apel București, în mod judicios a reținut că legea fundamentală și legea de organizare și funcționare a instanței constituționale stabilesc că obiectul excepției de neconstituționalitate îl pot constitui exclusiv dispozițiile cuprinse într-o lege sau o ordonanță.
Potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe, stipulate expres de respectivul text de lege, și anume:
a) excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;
b) excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;
c) norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.
Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legi, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.
Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate (în acest sens și Decizia nr. 3991 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).
Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.
În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.
Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilității excepției de neconstituționalitate de către judecătorul în fața căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curții Constituționale și eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanțelor.
Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Înalta Curte constată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 67 alin. (1) teza finală și art. 68 alin. (5) teza I C. proc. pen., respectiv a dispozițiilor art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.
Simpla invocare a neconstituționalității dispozițiilor din legi sau ordonanțe nu este adecvată atâta timp cât apelanta s-a raportat doar formal la prevederile din Constituție, fără a argumenta în ce constă legătura textelor în discuție cu prevederile constituționale și care este neconcordanța dintre ele și textul legii fundamentale.
În concret, recurentul susține că sintagma „Inadmisibilitatea se constată de procurorul sau de completul în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare" și dispoziția care impune obligativitatea soluționării cererii de recuzare în maxim 24 de ore sunt neconstituționale.
Instanța reține că neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Or, în cauză, o asemenea contradicție nu a fost invocată, ci doar s-a făcut o trimitere generică la dispozițiile constituționale.
În acord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că invocarea prezentei excepții de neconstituționalitate a fost făcută doar formal, neexistând o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.
Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 26 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2017 (nr. x/2017).
În temeiul disp. art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 26 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2017 (nr. x/2017).
Obligă recurentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 octombrie 2017.