Decizia nr. 100/2017
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 363 din 26 mai 2015, Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare, Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare - Filiala Teritorială Timiș - Mureș Inferior, D. SA prin administrator judiciar E. SPRL și prin administrator judiciar C. SPRL și D. SA - Sucursala Banat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că între F. Timiș, G. Timiș și SC A. SA s-a încheiat actul juridic denumit "minută", la data de 26 iunie 1991, precum și actul juridic denumit "protocol", la data de 27 iunie 1991 între F. Timiș și G. Timiș SA.
Aceste două acte juridice au fost încheiate ca urmare a operațiunii de reorganizare a unităților de stat în regii autonome sau societăți comerciale pe acțiuni, conform prevederilor H.G. nr. 292/1991, în vederea predării primirii unor bunuri mobile și imobile existente în patrimoniul societății de stat, ca urmare a bilanțului contabil încheiat, în acest sens, la data de 31 martie 1991.
Prin H.G. nr. 292 din 20 aprilie 1991 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în domeniul îmbunătățirilor funciare, publicată în M. Of. al României la data de 16 mai 1991, F. Timiș (F. Timiș Timiș), a fost desființată prin divizare, concomitent cu desființarea sa, înființându-se, potrivit aceluiași act normativ, două societăți comerciale pe acțiuni distincte, SC A. SA și G. Timiș SA.
Potrivit art. 2 din acest act normativ, "pe data înființării societăților comerciale, întreprinderile de execuție și exploatare a lucrărilor de îmbunătățiri funciare și Institutul de studii și proiectări pentru îmbunătățiri funciare București, prevăzute în anexa nr. 1, se desființează. Activul și pasivul unităților de stat care își încetează activitatea se preiau de societățile comerciale nou înființate, potrivit prezentei hotărâri."
S-a reținut că procesul de divizare și partajare a patrimoniului Întreprinderii de Execuție și Exploatare a Lucrărilor de Îmbunătățiri Funciare Timiș s-a realizat conform balanței de verificare și a bilanțului întocmit la 31 martie 1991. Aceste documente au stat la baza constituirii capitalului social și al patrimoniului conform H.G. nr. 292/1991 și au fundamentat juridic și contabil procesul de partajare a patrimoniului fostei Întreprinderi de Execuție și Exploatare a Lucrărilor de Îmbunătățiri Funciare Timiș.
S-a constatat că, din chiar cuprinsul celor două acte juridice mai sus amintite repudiate de către reclamantă, acestea au fost încheiate cu scopul de a realiza transferul bunurilor din patrimoniul Întreprinderii de Execuție și Exploatare a Lucrărilor de Îmbunătățiri Funciare Timiș, în patrimoniul celor două societăți comerciale nou înființate ca urmare a operațiunii de divizare.
Instanța de fond a reținut că reclamanta realizează o confuzie între momentul nașterii personalității juridice a celor două societăți nou înființate și momentul stingerii personalității juridice a societății ce se divizează prin desființare.
Personalitatea juridică a unei societăți comerciale este formată din capacitatea sa de folosință, precum și cea de exercițiu.
Capacitatea de exercițiu se naște odată cu înființarea ei și stinge ca urmare a dizolvării și lichidării acesteia.
Lichidarea este operațiunea juridică prin intermediul căreia se urmărește lichidarea patrimoniului societății și încetarea personalității juridice a acesteia.
La data desființării Întreprinderii de Execuție și Exploatare a Lucrărilor de Îmbunătățiri Funciare Timiș, în vigoare se aflau dispozițiile Legii nr. 31/1990, care se aplică în speță cu privire la personalitatea juridică, iar nu dispozițiile Decretului nr. 31/1954 - art. 32, art. 33 și art. 36, decât în măsura în care completează dispozițiile Legii nr. 31/1990.
Conform art. 233 alin. (4) Legea nr. 31/1990, societatea își păstrează personalitatea juridică pentru toate operațiunile lichidării, până la terminarea acesteia.
Astfel, în valorificarea acestui principiu de drept, cele două acte juridice ale căror nulitate absolută se cere a fi constatată, au fost semnate de reprezentanții F., chiar după data de 20 aprilie 1991, pentru a realiza trecerea patrimoniului acestei societăți în patrimoniul noilor societăți comerciale înființate.
Față de cele de mai sus, instanța a reținut ca neîntemeiate apărările reclamantei cu privire la lipsa personalității juridice a F. Timiș la data semnării celor două înscrisuri.
Apelul declarat de reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL, împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 997/A/2015 din 2 noiembrie 2015.
În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență că, prima instanță a reținut în mod corect că actele juridice pretins lovite de nulitate absolută au fost subsemnate de către F. Timiș fiind încheiate (cu participarea reclamantei apelante) în considerarea intervenirii H.G. nr. 292/1991 a cărei finalitate a fost mai sus exprimată, în vederea realizării transferului de bunuri din patrimoniul societății a cărei existență a încetat urmare a dispozițiilor acesteia.
S-a reținut că invocând prevederile art. 233 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, prima instanță a tins, în fapt, ca pe baza unor considerente de analogie a textului să justifice "supraviețuirea" personalității juridice a entității respective în vederea asigurării transferului patrimoniului către persoanele nou înființate prin întocmirea unor acte juridice care să deservească acestui scop, în lipsa unei reglementări exprese conținute chiar de actul normativ prin care s-a hotărât desființarea ori de altele aflate în vigoare, dar pe care le-a apreciat a nu fi incidente (prevederile Decretului nr. 31/1990 invocate de către reclamantă).
Totodată, s-a reținut că dispozițiile legale prevalate de către apelantă a fi incidente și despre care aceasta afirmă că nu au fost examinate de către prima instanță - ceea ce, nu se poate reține întru totul dat fiind că din considerentele hotărârii reiese că ele au fost evaluate, însă s-a conchis că nu sunt aplicabile în cauză - prevăd că persoana juridică încetează de a avea ființă prin comasare, divizare sau dizolvare (art. 40 din Decretul nr. 31/1954), divizarea se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel ființă art. 41 alin. (2), respectiv, încetarea existenței persoanelor juridice ca persoane de drept civil, se realizează pe baza unui act de dispoziție al autorității de stat competente (art. 43 alin. (1) din același act normativ).
Instanța de apel a reținut că într-o corectă interpretare a prevederilor H.G. nr. 292/1991 se observă că în privința entității inițiale - F. Timiș - nu a operat o încetare a existenței persoanei juridice prin una dintre modalitățile sus prezentate, ci o transformare de fapt a persoanei juridice, transformare ce în sens doctrinar se definește ca operațiunea juridică intervenită în cazurile și condițiile special reglementate de lege, prin care o persoană juridică își încetează ființa juridică concomitent cu înființarea în locul ei a altei persoane juridice.
S-a mai reținut că, orice operațiune juridică efectuată în scopul transferului de patrimoniu, nu putea fi realizată anterior momentului transformării, moment ce coincide cu data intrării în vigoare a H.G. nr. 292/1991.
În alți termeni, nu se putea pretinde persoanei juridice supuse transformării să încheie actele juridice necesare transferului de patrimoniu anterior momentului sus menționat, când abia Hotărârea de Guvern menționată reprezenta temeiul legal al acestui transfer, astfel încât este evident că aceste operațiuni necesare nu pot decât să succeadă intrării în vigoare a actului.
De asemenea, instanța de apel a apreciat, văzând particularitățile deja enunțate ale speței, că deși H.G. nr. 292/1991 se limitează la a statua că entitățile care fac obiectul ei de reglementare se desființează, această desființare nu operează de plano și instantaneu, ci ea presupune în mod obligatoriu realizarea unui transfer de patrimoniu ce nu poate avea loc decât între părți, așa cum prevede în mod expres și art. 49 din Decretul nr. 31/1954, ceea ce face obligatorie concluzia că trebuie recunoscut persoanei care se desființează dreptul ca după intrarea în vigoare a actului care dispune astfel, să poată participa la raporturile juridice impuse de respectiva operațiune, și aceasta cu atât mai mult în speță unde operațiunea juridică este complexă dat fiind că subsecvent desființării persoanei juridice prevăzute de actul normativ a fost necesară și reglementarea transmiterii patrimoniului între două entități.
S-a apreciat că raționamentul este valabil chiar și pentru ipoteza prevalată constant de către reclamanta apelantă în sensul că procedura de desființare a entității inițiale - F. Timiș - și de înființare a noilor societăți comerciale s-ar realiza exclusiv prin modalitățile de ea invocate, de încetare a existenței persoanei juridice (art. 40 din Decretul nr. 31/1954).
Împotriva acestei decizii reclamanta Societatea A. SA prin administrator judiciar B. SPRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esență, că deși în mod judicios instanța de apel a concis că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 31/1990, totuși a înlocuit în mod eronat considerentele reținute de Tribunalul Timiș cu propriile argumente de drept, care în opinia sa, ar determina soluția de menținere a hotărârii apelate.
Redând un fragment din considerentele deciziei atacate, recurenta susține că instanța de apel s-a raliat opiniei doctrinare pentru a fundamenta înlăturarea argumentelor prevalate de reclamantă referitoare la faptul că în speță a avut loc o operațiune de divizare totală și că, pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 31/1954, dar a omis să observe că același autor susține autonomia transformării ca modalitate de încetare a persoanei juridice având în vedere și criteriul naturii transmisiunii.
Recurenta consideră că instanța de apel, a procedat la realizarea unei confuzii cu privire la noțiunile de divizare și transformare, iar conceptul de transformare a unui agent economic este total străin de raportul juridic dedus judecății, nefiind reglementat în modalitatea descrisă de instanța de judecată în niciuna din normele de drept incidente în cauză.
Susținând motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că actul juridic denumit "minută" încheiat la data de 26 iunie 1991 între F. Timiș, G. Timiș și SC A. SA, nu poate fi catalogat drept un act de transfer necesar realizării operațiunii de divizare patrimonială, ci excede prin natura sa unei asemenea calificări.
Recurenta consideră că instanța de apel apreciind că personalitatea juridică a întreprinderii economice de stat a continuat să existe "în vederea asigurării transferului patrimoniului către persoanele nou înființate prin întocmirea unor acte care ă deservească acestui scop", a interpretat în mod eronat actul juridic intitulat"minută", dedus judecății și a schimbat natura acestuia.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel analizează condiția referitoare la existența capacității civile prin raportare la momentul anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 292/1991.
Recurenta susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 292/1991 care stabilesc că transferul activului și pasivului patrimonial are loc ope legis, prin derogare de la dreptul comun reprezentat de art. 49 din Decretul nr. 31/1954 care prescrie îndeplinirea unor formalități suplimentare pentru realizarea transmisiunii.
În acest context, recurenta susține că nu se poate admite teza conform căreia capacitatea civilă a Întreprinderii de Execuție și Exploatare a Lucrărilor de Îmbunătățiri Funciare Timiș ar fi continuat să existe ulterior încetării persoanei juridice, respectiv până la data încheierii actelor juridice intitulate "minută" și "protocol".
Pe de altă parte, susține recurenta, instanța încalcă și prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, iar în acest context recurenta subliniază că toți semnatarii "minutei și "protocolului" nu mai aveau nici un fel de mandat din partea F., neputând reprezenta această societate în nici o formă.
Raportându-se la dispozițiile art. 948 C. civ., recurenta consideră că având în vedere că nu a fost respectată una din condițiile de fond, esențială și de validitate a contractului, sancțiunea nerespectării incapacității de a încheia acte juridice este cea a nulității absolute a actului încheiat cu neobservarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.
Prin întâmpinările depuse la dosar intimatele pârâte D. SA și Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare București au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Din perspectiva acestui motiv recurenta consideră că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe considerente "extranee speței".
Critica recurentei potrivit căreia instanța de apel "a înlocuit în mod eronat considerentele reținute de Tribunalul Timiș cu propriile argumente ...", va fi înlăturată.
Faptul că un argument din cele utilizate la motivarea soluției de către instanța de fond a fost înlăturat de instanța de apel, nu constituie o cauză care să conducă la desființarea hotărârii de fond, instanța de apel având posibilitatea să substituie sau să complinească motivarea instanței de fond, dacă soluția pronunțată este temeinică și legală.
În speță, instanța de apel a constatat că sentința primei instanțe este legală, iar modalitatea în care judecătorul fondului a înțeles să valorizeze dispozițiile art. 233 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, nu este de natură să determine admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate.
Alegațiile recurentei privind presupusa confuzie făcută de instanța de apel cu privire la noțiunile de divizare și transformare, vor fi de asemenea înlăturate.
Instanța de apel făcând analiza situației de fapt, prin raportare la dispozițiile legale invocate de către apelantă a fi incidente, a prezentat situațiile în care persoana juridică încetează de a avea ființă prin comasare, divizare sau dizolvare (art. 40 din Decretul nr. 31/1954), modalitatea în care se face divizarea (art. 41 alin. (2)) și modul de încetare a existenței persoanelor juridice ca persoane de drept civil (art. 43 alin. (1) din același act normativ).
Totodată, se constată că instanța de apel a interpretat în mod corect prevederile H.G. nr. 292/1991, reținând că în privința entității inițiale - F. Timiș - nu a operat o încetare a existenței persoanei juridice prin una dintre modalitățile sus prezentate, ci o transformare de fapt a persoanei juridice.
Faptul că în această analiză instanța de apel a prezentat opinia doctrinară în ce privește transformarea persoanei juridice, nu poate constitui motiv de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.
În concluzie, motivul de recurs invocat este nefondat, instanța de apel exprimând în mod clar raționamentul juridic, fundamentat pe argumentele juridice și care a condus la adoptarea soluției, iar considerentele nu cuprind motive străine de natura pricinii.
Potrivit motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. modificarea unei hotărârii se poate cere atunci când instanța a interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin acest motiv de modificare recurenta a susținut că instanța de apel a apreciat că toate actele juridice contestate în litigiu ar avea exclusiv natura unor documente de predare-primire a pasivului patrimonial al fostei F. Timiș, susțineri care nu sunt însușite de Înalta Curte.
Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel și-a însușit motivarea primei instanțe reținând că actele juridice pretins lovite de nulitate absolută au fost subsemnate de către F. Timiș fiind încheiate cu participarea apelantei reclamante în considerarea intervenirii H.G. nr. 292/1991.
Din această perspectivă rezultă că instanța de apel nu a schimbat natura sau înțelesul actelor juridice, ci a arătat că actele juridice pretins lovite de nulitate absolută au fost subsemnate de către F. Timiș în considerarea H.G. nr. 292/1991.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Din perspectiva motivului de recurs indicat recurenta susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 292/1991 și a încălcat prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954.
Potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 292/1991 "Activul și pasivul unităților de stat care își încetează activitatea se preiau de societățile comerciale nou înființate, potrivit prezentei hotărâri".
Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a interpretat în mod corect dispozițiile menționate, reținând că "... deși H.G. nr. 292/1991 se limitează la a statua că entitățile care fac obiectul ei de reglementare se desființează, această desființare nu operează de plano și instantaneu, ci ea presupune în mod obligatoriu realizarea unui transfer de patrimoniu ce nu poate avea loc decât între părți, așa cum prevede în mod expres și art. 49 din Decretul nr. 31/1954 ...".
Alegațiile recurentei referitoare la existența sau nu a mandatului pentru semnarea actelor juridice pretins lovite de nulitate absolută, respectiv a "minutei" și a "protocolului", vor fi înlăturate, având în vedere că prin invocarea unor pretinse încălcări ale dispozițiilor legale (art. 948 C. civ.), recurenta tinde să provoace o repunere în discuție a situației de fapt analizată de către instanțele anterioare și care în recurs nu mai poate fi analizată.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea A. SA prin administrator judiciar B. SPRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea A. SA prin administrator judiciar B. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 997/A/2015 din 2 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2017.
Procesat de GGC - CL