High Court of Cassation and Justice

Decizia nr. 930/2017

Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 335 din 28 aprilie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/45/2003, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a dispus, în temeiul disp. art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b)) C. proc. pen., respingerea, ca nefondat, a apelului promovat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași (cu referire la revizuentul A., conform Deciziei Înaltei Curții de Curții de Justiție nr. 141/A din 21 aprilie 2015), împotriva sentinței penale nr. 760 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași, pronunțată în Dosarul penal nr. x/2002, sentință pe care a menținut-o.

În baza art. 273 alin. (4) C. proc. pen. a dispus plata de către Serviciul de Contabilitate al Curții de Apel Iași către B., traducător autorizat, a sumei de 23,15 lei, cu titlu de onorariu, suma urmând a fi inclusă în cheltuielile judiciare.

În temeiul disp. art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat pentru soluționarea apelului au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. și art. 5 din Protocolul nr. 48025/2015 a dispus plata parțială a onorariului apărătorului desemnat inițial din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 200 lei (delegație din 06 august 2015, av. Burtan Cristina), din fondurile speciale ale Ministerului Justiției, suma urmând a rămâne în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Iași a reținut următoarele:

I. a) Prin sentința penală nr. 760 din 19 decembrie 2002 pronunțată în Dosarul nr. x/2002, Tribunalul Iași a dispus următoarele:

A condamnat pe inculpații:

1. C., la pedeapsa de 6 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), alin. (2)¹ lit. a), b), c), C. pen. din 1969, cu aplic. art. 74 lit. c) și art. 76 lit. b) C. pen. din 1969.

2. D., la pedeapsa de 5 ani și 4 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. a), alin. (2)¹ lit. a), b), c), C. pen. din 1969, cu aplic. art. 74 lit. c) și 76 lit. b) C. pen. din 1969.

A aplicat inculpaților disp. art. 71, 64 C. pen. din 1969.

În baza art. 350 C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpaților și, în baza art. 88 C. pen. din 1969, a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive începând cu 27 aprilie 2002 la zi.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. din 1969, a dispus confiscarea de la inculpați a unui spray lacrimogen.

În baza art. 14 și 346 C. proc. pen. a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.

3. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. combinat cu art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A., pentru infracțiunea de complicitate la tâlhărie, prev. de art. 26 C. pen. din 1969, raportat la art. 211 lit. a), alin. (2)¹ lit. a), b), c) C. pen. din 1969.

În baza art. 350 C. proc. pen. a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 118/30 aprilie 2002 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași.

În baza art. 88 C. pen. din 1969 a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv începând cu data de 27 aprilie 2002 la zi.

A dispus comunicarea unei copii de pe prezenta sentință inculpatului, la locul de deținere.

În baza art. 191 C. proc. pen. a obligat pe inculpații C. și D. la plata sumei de câte 2.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Iași a reținut că cei trei inculpați au fost trimiși în judecată la data de 23 mai 2002, în stare de arest preventiv, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. a) și alin. (2)¹ lit. a), b), c), C. pen. din 1969 (D., C.), și, respectiv complicitate la tâlhărie prev. de art. 26 C. pen. din 1969, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), alin. (2)¹ lit. a), b), c) C. pen. din 1969 (A.).

Prin actul de sesizare a instanței, s-a reținut, în fapt, că inculpații D., C. și A. se cunosc de mai multă vreme, din grupul lor de prieteni făcând parte și numitul E., a cărui mamă întreținea o relație de concubinaj cu fiul părții vătămate. De la acesta din urmă, inculpații au aflat că în locuința părții vătămate ar exista bunuri de valoare, pe care s-au hotărât să le sustragă.

În ziua de 18 aprilie 2002, cei trei inculpați au luat cu ei o mapă, un pix și o pereche de ochelari pe care urma să le poarte A., un spray lacrimogen pe care inculpatul C. l-a ținut asupra sa și două perechi de mănuși chirurgicale. De asemenea, inculpatul D. a luat o cagulă, iar C. o șapcă pe care urmau să și le tragă peste chip în momentul intrării în apartament.

După ce au telefonat familiei F. și s-au asigurat că fiul părții vătămate nu este acasă, inculpații s-au deplasat la apartamentul acesteia din urmă pentru a suna la ușă. În dreptul vizorului s-a așezat inculpatul A., care avea în mână o mapă și un pix, iar la ochi avea ochelarii și care a sunat la ușă. Întrebați fiind de partea vătămată cine sunt, inculpatul A. a precizat că sunt de la biserică și strâng fonduri, rugând-o să deschidă ușa.

În momentul în care persoana vătămată a deschis ușa, inculpatul C. a pulverizat cu un spray lacrimogen peste fața acesteia, victima, aceasta dezechilibrându-se și căzând în hol. Inculpații C. și D. au pătruns în apartament, iar A. a rămas la ușa apartamentului, în exterior, pentru a asigura paza.

Inculpatul C. s-a așezat peste abdomenul părții vătămate, i-a pus pumnul peste gură pentru a o împiedica să strige după ajutor, după care inculpatul D. a început să caute prin camere după obiecte de valoare. Dintr-un dormitor a sustras din dulap un portmoneu ce conținea suma de 1.400.000 lei, iar din bucătărie a luat o verighetă și un inel din aur. Observând că partea vătămată purta la urechi o pereche de cercei, inculpatul C. i-a luat și pe aceștia, fiind ajutat și de partea vătămată pentru a-i desface din încuietoare.

Cu banii și bijuteriile, cei doi inculpați au părăsit apartamentul, întâlnindu-se pe casa scării și cu inculpatul A., împreună coborând din bloc și îndepărtându-se de zona respectivă.

La data de 21 aprilie 2002, inculpatul D. a amanetat verigheta din aur în greutate de 2.7 g, la Casa de Amanet „x” SC G. SRL Iași, banii obținuți fiind împărțiți cu inculpatul C. Prejudiciul cauzat, în valoare de 5.000.000 lei, a fost recuperat integral prin recuperarea, în natură, a obiectelor sustrase.

Audiați fiind, inculpații C. și D. au precizat, inițial, în faza cercetării penale efectuate de lucrătorii de poliție, că la comiterea faptelor a participat și inculpatul A., pentru ca, ulterior, în declarațiile prezentate procurorului, precum și în depozițiile date, în mod nemijlocit, în faza cercetării judecătorești, să arate că, la comiterea faptei, inculpatul A. nu a fost prezent.

Inculpatul A. a precizat, în mod constant, că nu a participat la comiterea infracțiunii de tâlhărie, în ziua de 17 aprilie 2002 fiind prezent la domiciliul său.

În apărare, acesta a propus audierea martorilor G., H., I., J. și K.

Din declarațiile martorilor precizați anterior s-a reținut că, în dimineața zilei de 17 aprilie (n.ns.,18 aprilie, conform îndreptării de eroare materială dispuse prin decizia penală nr. 410/23 noiembrie 2004 a Curții de Apel Iași, în Dosarul nr. x/2004) inculpatul A. s-a deplasat cu prietena sa la grădinița din cartier, pentru a-și duce fiica rezultată din altă căsătorie, după care au mers la domiciliul acestuia, unde au stat permanent până în jurul orelor 16,00, când au plecat din nou spre grădiniță. La domiciliul inculpatului s-a aflat în permanență și tatăl acestuia, care a confirmat susținerile fiului său.

Totodată, despre prezența la domiciliu a inculpatului în cursul dimineții de 17 aprilie (n.ns., 18 aprilie, conform îndreptării de eroare materială dispuse prin Decizia penală nr. 410 din 23 noiembrie 2004 a Curții de Apel Iași în Dosarul nr. x/2004), când se pretinde că inculpatul a participat la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, au făcut precizări și martorii J. și K., care au vizitat familia inculpatului în acea zi și au vorbit cu acesta.

Coroborând declarațiile martorilor propuși în apărare de inculpatul A. cu depozițiile inculpaților C. și D., precum și cu primele declarații ale părții vătămate formulate imediat după comiterea faptei, instanța a apreciat că infracțiunea de tâlhărie reținută în actul de sesizare are ca autori doar pe inculpații C. și D.

Instanța de fond a apreciat că susținerile inculpatului A. privind absența sa de la locul comiterii faptei sunt credibile, având în vedere următoarele aspecte:

Inițial, în declarațiile prezentate lucrătorilor de poliție, imediat după comiterea faptei, partea vătămată a arătat că tânărul care se afla în dreptul vizorului și avea în mână o mapă și un pix este una și aceeași persoană cu cea care a pulverizat jetul de spray lacrimogen înspre fața victimei în momentul în care a deschis ușa. Totodată, partea vătămată a arătat că, prin vizor, a sesizat prezența și a unei alte persoane, formându-și convingerea că, în exteriorul apartamentului, se aflau doi bărbați. Nici un moment partea vătămată nu a făcut vorbire că la ușă s-ar fi prezentat trei persoane. De altfel, așa se și explică de ce pixul pe care inculpatul C. îl avea asupra sa împreună cu o mapă, s-a găsit ulterior în apartament, acesta fiind una și aceeași persoană cu cea care a sunat la ușă și după aceea a pătruns în interiorul locuinței.

Cât privește semnalmentele tânărului pe care victima permanent le-a prezentat în detaliu, instanța a apreciat că acestea sunt comune cu ale inculpatului C. În declarațiile sale, acesta a arătat că, înainte de pătrunderea în apartament, pe față i-au fost desenate cu un creion dermatograf, de către inculpatul D., o mustață și un barbișon, exact semnalmentele ulterior regăsite de partea vătămată pe figura inculpatului A. și pe care acesta le purta în mod natural în prima fază a cercetărilor penale. De altfel, cei doi inculpați prezintă o fizionomie asemănătoare, care poate crea anumite confuzii, mai ales la o vizionare printr-un vizor cu lentilă convexă, ce conduce în mod firesc la o oarecare deformare a trăsăturilor.

Cu privire la depozițiile martorilor asistenți de la reconstituire și la recunoașterea din grup, instanța de fond a reținut că M. și N., prezente la momentul efectuării reconstituirii, au arătat că, la realizarea acestei proceduri, au participat numai doi inculpați, respectiv C. și D., care au recunoscut comiterea faptei. Despre prezența unei a treia persoane la comiterea faptei, martorele nu au auzit nimic de la cei doi inculpați, despre această împrejurare vorbind numai vecinii.

Cu privire la efectuarea acestui act procedural, cunoscut în literatură ca fiind o formă auxiliară a cercetării la fața locului, instanța a arătat că această procedură s-a realizat cu încălcarea disp. art. 130 alin. (2) C. proc. pen. din 1968, care stabilesc în mod imperativ prezența inculpatului la locul comiterii faptei, indiferent de poziția sa procesuală.

S-a mai arătat că absența unuia dintre inculpați la efectuarea acestui act este de neconceput, deoarece aceștia sunt puși să repete modul în care au acționat la comiterea faptei, deci să reproducă elementul material al laturii obiective al infracțiunii. Prin acest act procedural se urmărește tocmai stabilirea împrejurărilor și condițiilor în care fapta a fost săvârșită. Or, în condițiile în care inculpații C. și D. au recunoscut constant comiterea faptei, singurul element ce se impunea clarificat fiind doar prezența la locul comiterii faptei a inculpatului A., nu rezultă rațiunea pentru care acest act a fost realizat în lipsa sa.

Instanța de fond a apreciat că, realizată în aceste condiții, această activitate procedurală devine lipsită de eficiență, fiind efectuată și cu încălcarea dispozițiilor procedurale în materie și a dispus înlăturarea ei din ansamblul probator.

S-a mai reținut că aceleași suspiciuni se conturează și cu privire la realizarea recunoașterii din grup a inculpatului A. La această acțiune nu au participat și ceilalți inculpați, cum ar fi fost firesc, iar martorii asistenți nu au putut preciza dacă inculpatul a fost adus în încăpere cu cătușe la mâini, împrejurare ce ar fi putut conduce la o identificare a acestuia, fără niciun fel de ezitare, de către partea vătămată.

Analizând depozițiile inculpaților și probele testimoniale existente în cauză, instanța a constatat că inculpatul A. nu se face vinovat de comiterea infracțiunii de complicitate la tâlhărie reținută în sarcina sa prin actul de sesizare al instanței, și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. coroborat cu art. 10 lit. c) C. proc. pen. din 1968, a dispus achitarea.

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma art. 1 alin. (1) și art. 3 C. proc. pen. din 1968, care constituie atât principii de bază în desfășurarea procesului penal, cât și garanții de natură a înlătura orice fel de discriminare, instanța a constatat că, deși s-au depus eforturi atât de organele de urmărire penală cât și de instanța de judecată pentru aflarea adevărului, nu s-a putut dovedi cu certitudine vinovăția inculpatului A. în săvârșirea infracțiunii de complicitate la tâlhărie.

I. b). Împotriva sentinței penale nr. 760 din 19 decembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Iași în Dosarul nr. x/2002, a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, criticând sentința penală pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași a arătat, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., că inculpații C. și D. au declarat că au comis infracțiunea de tâlhărie împotriva părții vătămate F., împreună cu inculpatul A., relatând în amănunt activitatea desfășurată de acesta din urmă, cu ocazia interogării lor de organele de poliție și de către procuror.

Astfel, în perioada 27 aprilie - 13 mai 2002, cei doi inculpați au fost audiați de mai multe ori, atât cu ocazia arestării preventive, cât și la prelungirea acestei măsuri, ei revenind asupra tuturor acestor declarații în etapa prezentării materialului de urmărire penală. Mai mult, cei doi inculpați nu au explicat, în mod logic și pertinent, de ce au revenit asupra declarațiilor date chiar și în prezența apărătorilor aleși. Avându-se în vedere contradicțiile dintre declarațiile inculpaților D. și C., pe de o parte, și cele ale inculpatului A., pe de altă parte, în cursul urmăririi penale au fost efectuate confruntări între aceștia, context în care primii doi inculpați au relatat activitatea realizată de A. în comiterea infracțiunii de tâlhărie.

În ceea ce privește martorii în apărare, propuși de inculpatul A., s-a menționat că instanța a admis audierea numiților I., J. și K., fără a stabili modul de identificare a acestora, în condițiile în care inculpatul însuși a arătat, pe parcursul urmăririi penale, că nu poate identifica persoanele care l-au văzut în ziua comiterii faptei, decât numai după fizionomie, iar în declarațiile de la cercetarea judecătorească nici nu le-a menționat. Mai mult, inculpatul nu a explicat de ce nu a menționat în declarație numele acestor persoane pe care ar fi trebuit, în mod firesc, să le cunoască, fiind în relații apropiate cu ele (prietena mamei sale, prietena concubinei sale ori socrul fratelui său).

S-a apreciat inexplicabilă însușirea de către instanță a declarațiilor martorilor G., H., J., I. și K., în condițiile în care s-a arătat, în conținutul hotărârii judecătorești atacate, că aceste mărturii se referă la data de 17 aprilie, pe când infracțiunea de tâlhărie reținută în sarcina celor trei inculpați a fost comisă la data de 18 aprilie 2002.

Partea vătămată F. a afirmat în mod constant că tânărul pe care l-a văzut prin vizorul ușii în ziua de 18 aprilie 2002 este inculpatul A., pe care l-a și recunoscut din grup de persoane, iar faptul că susnumita a arătat că în apartament au intrat două persoane este real. Este firesc că aceasta nu a perceput prezența unei a treia persoane, întrucât complicele a asigurat paza pe scara blocului. Mai mult, părții vătămate i-a fost prezentat și inculpatul C., la data de 13 mai 2002, ocazie cu care ea a arătat „cu siguranță nu este acesta tânărul pe care l-am văzut prin vizor”.

S-a considerat, astfel, că nu putea fi înlăturată declarația părții vătămate, care a descris în amănunt fizionomia persoanei văzute prin vizor, precum și obiectele pe care aceasta le avea în mână: mapa și un pix. Dacă s-ar accepta că tânărul văzut de partea vătămată este inculpatul C., nu s-ar explica de ce spray-ul ținut de acesta în mână nu a fost observat de numita F., împreună cu mapa și pixul.

Cât privește presupunerea instanței că pixul găsit în apartamentul părții vătămate i-a aparținut inculpatului C., este nefondată, întrucât inculpatul D. a declarat, la fila 96 d.u.p. că „în sufragerie mi-a căzut din buzunar un pix din plastic roz pe care îl luasem de acasă (…)”.

Instanța și-a însușit ultima declarație a inculpatului C. privind deghizare sa, prin desenarea pe chip de către inculpatul D. a unei mustăți și a unui barbișon, deși aceste afirmații sunt puerile și denotă intenția vădită a inculpaților de inducere în eroare a organelor de urmărire penală și a instanței de judecată. Mai mult, instanța a apreciat că trăsăturile inculpatului A. sunt comune cu ale inculpatului C., însă a omis să redea celelalte elemente de deghizare indicate chiar de inculpații C. și D., și anume, inculpatul D. a arătat că C. a purtat pantofi cu tocuri înalte pentru a nu putea fi recunoscut, iar acesta din urmă a declarat că „am avut pantofi obișnuiți pentru a se asorta cu pantalonii negri cu dungă neagră pe care îi aveam”.

Înlăturarea de către instanță a reconstituirii din ansamblul probator al cauzei, pe considerentul că a fost efectuată numai de inculpații C. și D., este nelegală, întrucât acest act a fost efectuat cu respectarea disp. art. 130 C. proc. pen. din 1968. În mod firesc, organele de poliție au efectuat reconstituirea faptei de tâlhărie împotriva părții vătămate F. cu inculpații C. și D., întrucât aceștia au recunoscut că au comis fapta și au indicat modul în care au acționat. Era inutilă, în sensul prev. de art. 67 C. proc. pen. din 1968, prezența inculpatului A. la efectuarea acestui act, în condițiile în care acesta a negat participarea sa la comiterea faptei, aspect consemnat chiar în conținutul procesului verbal întocmit cu ocazia reconstituirii.

De asemenea, Parchetul a considerat nelegală și înlăturarea, din materialul probator al cauzei, a recunoașterii din grup a inculpatului A. de către partea vătămată F., pe considerentul că la această acțiune ar fi trebuit să participe și inculpații C. și D. Întrucât partea vătămată a arătat că a văzut prin vizorul ușii o singură persoană, pe care o poate recunoaște, iar persoanele care au intrat ulterior în apartament aveau fesuri trase pe chip, a fost firesc ca numai inculpatul A. să fie supus recunoașterii din grup de persoane, el fiind tânărul care a vorbit cu numita F.. În acest sens, literatura și practica de specialitate au statuat în mod ferm: „dacă uneia și aceleiași persoane urmează să i se prezinte pentru recunoaștere mai multe persoane, pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului obținut, este necesar ca grupul să fie schimbat de fiecare dată, adică fiecare persoană să fie prezentată pentru recunoaștere în alt grup” (F. Stancu - „Criminalistică”, Ministerul de Interne „Tratat de tactică criminalistică”, etc.).

Procurorul a considerat că este inadmisibilă prezumția instanței de judecată că inculpatul A. a fost introdus în grupul de persoane prezentat părții vătămate având cătușe la mâini, în condițiile în care martorii asistenți nu au făcut o astfel de afirmație, iar din fotografia judiciară executată cu ocazia recunoașterii din grup se observă, în mod clar, că inculpatul nu a avut vreun semn distinctiv, cu atât mai puțin cătușe.

În afara acestor argumente, procurorul a susținut că sentința penală criticată este netemeinică sub aspectul achitării inculpatului A. și din următoarele considerente:

- instanța de judecată nu s-a pronunțat în legătură cu declarațiile mai multor martori care confirmă participarea inculpatului A. la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, neprecizând dacă și le-a însușit ori, dimpotrivă, le-a înlăturat, și anume, declarațiile martorului O. (care a arătat: „pe drum, în mașină, A. mi-a spus că, împreună cu C. și D. a participat la tâlhărie asupra mamei sale”, precum și „A. a declarat că bijuteriile furate de la mama mea sunt la locuința lui D.”); declarațiile martorului Z., tatăl inculpatului D., care a declarat că, la locuința sa, organele de poliție au găsit un inel, o verighetă și o pereche de cercei din aur, despre care fiul său a spus că „provin de la F. și le-a furat împreună cu C. și A.”; declarațiile martorei S., care a participat la percheziția efectuată la locuința inculpatului D., arătând „D. mi-a spus că, împreună cu A. și C. au tâlhărit-o pe F. și a planificat acest furt împreună cu cei doi pentru că a aflat că la locuința victimei se află lucruri de valoare și bijuterii”; declarațiile martorilor P. și R., administratorii casei de amanet unde inculpatul A. a condus organele de poliție, care au declarat că „ne-a spus că el, împreună cu alți doi prieteni ai săi au comis o tâlhărie asupra unei femei bătrâne la data de 18 aprilie 2002”; declarațiile martorului E., care a arătat că inculpatul A. a fost cel care a solicitat în repetate rânduri „să spargem locuința concubinului mamei sale”, pentru că aflase că acesta are lucruri de valoare.

- instanța nu s-a pronunțat în legătură cu declarațiile date de acesta în faza inițială a cercetării, când a arătat că bijuteriile sustrase de la partea vătămată F. se află la locuința lui D., afirmație care s-a confirmat (fiind ridicate din acest loc) și a contribuit la identificarea celorlalți doi inculpați.

Prin Decizia penală nr. 402 din 04 noiembrie 2003 a Curții de Apel Iași, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2003, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 5 ani, pentru comiterea infracțiunii de complicitate la tâlhărie.

I. c) Soluția instanței de apel a fost menținută prin Decizia penală nr. 2679 din 18 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2003.

La data de 31 mai 2004, Tribunalul Iași a emis pe numele persoanei condamnate mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 950/2002. Condamnatul A. a fost dat în urmărire internațională, fiind arestat în executarea mandatului emis, la data de 09 ianuarie 2010; a fost liberat condiționat din executarea pedepsei la data de 16 mai 2014.

II. Prin Decizia penală nr. 141 din 21 aprilie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis cererea de revizuire în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, formulată de condamnatul A. și, conform art. 465 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a desființat Decizia penală nr. 2679 din 18 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și, în parte, Decizia penală nr. 402 din 04 noiembrie 2003 a Curții de Apel Iași, secția penală, numai cu privire la revizuentul A. și a trimis cauza la Curtea de Apel Iași, în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr. 760 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași, Secția penală, cu referire la revizuent.

Înalta Curte a reținut că ”sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, respectiv: există o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale a (cauza A. c. României), consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, cererea este formulată în termenul prevăzut de art. 465 alin. (4) C. proc. pen., de persoana al cărei drept s-a constatat că a fost încălcat.

Potrivit hotărârii Curții Europene din data de 5 martie 2013, publicată în M. Of. partea I nr. 253 din 8 aprilie 2014, s-a constatat că atât curtea de apel, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție au pronunțat o hotărâre de condamnare a inculpatului A. fără audierea în persoană a acestuia și a martorilor, deși fusese achitat în primă instanță, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil al inculpatului.

Astfel, încălcarea dreptului la un proces echitabil al inculpatului, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a produs atât la instanța de apel (Curtea de Apel Iași) - care a desființat hotărârea de achitare a inculpatului și s-a pronunțat în stabilirea vinovăției acestuia pentru aspecte cu caracter faptic predominant, fără audierea sa și a martorilor care în fața tribunalului își retrăseseră declarațiile - cât și în fața instanței de recurs.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că procedura în fața jurisdicției de recurs era o procedură completă, care urmărea aceleași reguli ca o procedură de fond și că Înalta Curte putea să decidă fie confirmarea achitării inculpatului, fie să-l declare vinovat după ce a realizat o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției părții interesate, administrând, după caz, noi mijloace probatorii.

Constatând că în speță, încălcarea dreptului inculpatului la un proces echitabil a survenit, mai întâi, în fața instanței de apel, instanță care, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, trebuia să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept (substanțial sau procesual), fapt ce presupunea verificarea situației de fapt în cauză printr-o readministrare sau completare a probatoriului, se impunea pe lângă audierea inculpatului și reaudierea martorilor acuzării și apărării, Înalta Curte, pentru a se complini acest aspect a trimis cauza la Curtea de Apel Iași, în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr. 760/19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași, numai cu referire la revizuentul A., cu respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale în vederea asigurării unui proces echitabil inculpatului.”

III. În rejudecarea apelului după admiterea cererii de revizuire, Curtea de Apel Iași a procedat la administrarea nemijlocită a probelor avute în vedere pentru trimiterea în judecată a inculpatului și a probelor reținute de instanța de fond ca temei al achitării.

După administrarea aproape în totalitate a declarațiilor testimoniale, în luna septembrie 2016, din motive obiective, s-a modificat componența completului de judecată în apel, pe rolul căruia se afla cauza, context în care s-a pus în vedere părților să precizeze probatoriile a căror readministrare se solicită. Nici inculpatul și nici procurorul nu au solicitat, în acest context, administrarea altor probe.

Instanța de apel, având în vedere considerentele Deciziei penale nr. 141/A din 21 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispus din oficiu reaudierea martorilor din lucrări și a coinculpaților D. și C., la acest moment condamnați definitiv.

Au fost audiați nemijlocit, de către completul de judecată care a pronunțat soluția recurată, martorii D. (prin videoconferință cu autoritățile judiciare din Belgia), C., O., S. și N.

Audierea persoanei vătămate F. nu a mai fost posibilă, acesta fiind decedată din data de 30 septembrie 2002.

Inculpatul A. nu a dorit să dea declarație în calitate de inculpat în fața completului de judecată în apel.

Pe parcursul judecății la instanța de apel, apărarea inculpatului a invocat mai multe nulități referitoare la probele administrate pe parcursul urmăririi penale, nulități examinate odată cu fondul cauzei, dată fiind situația specială a acestui dosar, în care judecata la fond s-a derulat conform regulilor stabilite de C. proc. pen. din 1968, iar judecată în apel s-a derulat potrivit C. proc. pen. din 2010, intrat în vigoare la 01 februarie 2014 (potrivit principiului de drept privind activitatea normelor de procedură).

Conform practicii constante a Înaltei Curți, sub imperiul C. proc. pen. din 1968, nulitatea probelor era analizată odată cu fondul cauzei, întrucât doar la acel moment judecătorul putea verifica probatoriile administrate, fără riscul de a se antepronunța în cauza dedusă judecății.

La aprecierea nulităților invocate de apărare, instanța de apel a avut în vedere și faptul că, potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2013, ”Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege. Nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condițiile C. proc. pen. În cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispozițiilor legale privind prezența obligatorie a învinuitului sau a inculpatului ori asistarea obligatorie a acestora de către apărător poate fi invocată până la începerea dezbaterilor”.

Curtea de Apel Iași, în rejudecarea apelului după admiterea cererii de revizuire, a constatat următoarele:

Instanța de fond a analizat coroborat probele administrate în cauză și a concluzionat corect că fapta pentru care procurorul a dispus sesizarea instanței nu a fost comisă de inculpatul A. în calitate de complice, probatoriul administrat nefiind suficient pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție de care inculpatul intimat se bucură în procesul penal.

Reprezentantul parchetului a susținut, în apel, că vinovăția inculpatului rezulta din declarațiile unor martori, date, de regulă, în faza urmăririi penale, fără a avea în vedere că, potrivit art. 103 C. proc. pen. în vigoare, ”Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Textul legal este aproximativ același cu art. 63 C. proc. pen. din 1968.

S-a apreciat că, în mod corect, instanța de fond nu a dat ”valoare absolută” declarațiilor date de martorii audiați în faza urmăririi penale. Deși martorii audiați în fața instanței de apel nu-și mai aminteau faptele, aspect credibil de vreme ce, de la momentul faptei ilicite a cărei victimă a fost F., au trecut peste 15 ani, instanța de apel a reținut că nici probatoriile administrate în faza urmăririi penale nu sunt credibile, fiind afectate parțial de vicii de procedură, după cum a susținut și apărarea.

Astfel, principalele probatorii avute în vedere de procuror pentru a dispune trimiterea în judecată a inculpatului A. au fost declarațiile coinculpaților, în prezent condamnați definitiv, C. și D. În declarațiile inițiale, cei doi au susținut că A. s-a aflat împreună cu ei la comiterea faptei din dimineața zilei de 18 aprilie 2002, însă ulterior au revenit asupra acestor susțineri.

Procurorul a apreciat că instanța ar trebui să aibă în vedere declarațiile celor doi coinculpați privind participarea la comiterea infracțiunii a inculpatului intimat A., întrucât susținerile lor sunt veridice, fiind reiterate inclusiv în fața procurorului, în prezența unor apărători.

Din analiza dosarului de urmărire penală rezultă că prima declarație a fost luată inculpatului D. la data de 27 aprilie 2002, fără a fi prezent vreun avocat. Din cuprinsul declarației rezultă că inculpatului i s-a adus la cunoștință învinuirea și că nu a renunțat la dreptul de a avea un apărător, întrucât în varianta ”nu” doresc, ”nu” este tăiat. Declarația din 27 aprilie nu are în cuprinsul ei consemnată ora la care a fost luată, în condițiile în care în aceeași zi, la orele 20:30, inculpatul D. a fost reținut, conform ordonanței de la fila 101 din dosar. S-a menționat că, la acel moment, pentru D. depusese delegație un apărător, avocat T., care nu asistase însă la prima declarație, deși delegația era datată 26 aprilie 2002, iar data atașării sale la dosar nu rezultă.

S-a constatat real că, la 28 aprilie 2002, inculpatul D. a fost audiat în prezența unui avocat, menținând declarațiile anterioare, poziție manifestată și prin declarația din 30 aprilie 2002, când inculpatul a menținut declarațiile în care îl indicase pe inculpatul intimat A. ca fiind participant la comiterea infracțiunii de tâlhărie.

Într-o declarație din 21 mai 2002, inculpatul D. a retractat însă cele anterior susținute, în prezența unui avocat, declarând că inculpatul A. nu participase împreună cu el și cu C. la comiterea infracțiunii.

S-a arătat că aceeași este situația și în ce privește declarația dată de C., care, la data de 27 aprilie 2002, a fost audiat de două ori. Dacă din cuprinsul declarației de la fila 118 rezultă că inculpatul nu a dorit avocat, declarația de la fila 122, pe formular, nu are menționată ora la care a fost luată, deși, în aceeași zi, la 20:30, inculpatul fusese reținut, potrivit ordonanței de reținere de la fila 125 din dosar. Nu rezultă, astfel, dacă audierea învinuitului de la acel moment C. a avut loc anterior sau ulterior reținerii sale.

La datele de 28 aprilie 2002 și 30 aprilie 2002, inculpatul C. a fost audiat în prezența unui apărător, menținând declarațiile anterioare vizând participarea inculpatului A. la comiterea infracțiunii de tâlhărie. De asemenea, inculpatul a fost audiat și la data de 13 mai 2002, în prezența unui alt apărător ales, context în care a menținut declarațiile anterioare.

La fel ca în cazul inculpatului D., la data de 21 mai 2002, inculpatul C. a dat o declarație, în prezența unui apărător, în care a retractat susținerile anterioare privind participarea inculpatului A. la comiterea infracțiunii.

Potrivit art. 171 C. proc. pen. din 1968, învinuitul sau inculpatul avea dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale, iar organele judiciare erau obligate să-i aducă la cunoștință acest drept. Conform aceluiași text, asistența juridică era obligatorie când învinuitul sau inculpatul era reținut sau arestat, chiar în altă cauză.

Potrivit art. 6 din același Cod, organele judiciare aveau obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare. În condițiile și în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare erau obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu avea apărător ales.

Conform art. 197 alin. (2) din același act normativ sub imperiul căruia a fost efectuată urmărirea penală în cauză, dispozițiile relative la asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător, când asistența era obligatorie potrivit legii, erau prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.

În acest context, instanța de apel a constatat ca fiind nule absolut declarațiile date în cursul urmăririi penale de către D. la data de 27 aprilie 2002, la data de 28 aprilie 2002, precum și cea dată de către C. la data de 27 aprilie 2002, apreciind că lipsa orei de pe aceste înscrisuri, deși în aceeași zi inculpații fuseseră reținuți de organele de poliție, determină interpretarea acestei situații în favoarea inculpatului, conchizând că declarațiile au fost luate celor doi coinculpați cu încălcarea dreptului la apărător.

Celelalte declarații date de coinculpații, la acel moment, D. și C., în prezența unor avocați, instanța de apel le-a analizat coroborat cu ansamblul probator administrat în prezenta cauză.

Cu privire la declarațiile date de inculpatul A. în cursul urmăririi penale, instanța de apel a constatat că, la dosarul cauzei, la data de 27 aprilie 2002, a fost depusă delegație de către un avocat ales pentru inculpat. Delegația este datată 27 aprilie 2002, iar data atașării sale la dosar nu rezultă. Cu toate acestea, în aceeași zi, inculpatul a fost audiat, fără avocat, însă fără a recunoaște faptele de care era acuzat.

Într-o declarație dată la 28 aprilie 2002, tot fără a fi prezent un avocat, inculpatul A. a recunoscut comiterea unei alte infracțiuni de furt, însă nu și infracțiunea de tâlhărie de care era acuzat în prezenta cauză; din cuprinsul acestei declarații, nu rezultă că inculpatului i s-a adus la cunoștință dreptul de a avea un avocat și nici că ar fi renunțat la acest drept. Aceasta în condițiile în care inculpatul fusese reținut din data de 27 aprilie 2002, ora 20:30.

Inculpatul a dat și alte declarații în cursul urmăririi penale, la 28 și 30 aprilie 2002, ca și în data de 13 mai 2002, toate în prezența unui apărător și fără a recunoaște faptele de care era acuzat în prezenta cauză.

Ca atare, în raport de declarațiile date de inculpatul A. în cursul urmăririi penale, instanța de apel a reținut ca fiind lovite de nulitate absolută declarațiile din 27 aprilie 2002 și 28 aprilie 2002, date la care inculpatul era reținut, fără a fi prezent un apărător ales sau din oficiu, conform considerentelor avute în vedere de instanță în cazul declarațiilor date de ceilalți doi coinculpați de atunci, în prezent audiați în calitate de martor.

S-a reținut că, în cauza Potcoavă împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că ”reclamantului i s-a adus atingere fără tăgadă prin restricționările accesului său la un avocat prin aceea că declarația sa dată poliției a fost folosită la condamnarea sa. Nici asistența asigurată ulterior de un avocat și nici natura în contradictoriu a procedurilor nu au putut să remedieze deficiențele care au apărut pe durata reținerii sale de către poliție. În concluzie, deși reclamantul a avut ocazia să conteste probele împotriva sa, lipsa unui avocat în timpul interogatoriului din arestul poliției a adus atingere iremediabil dreptului său la apărare în măsura în care probele obținute în acest mod, deși declarate nelegale prin decizia definitivă a instanței, au fost folosite în continuare în etapele ulterioare ale procedurii pentru condamnarea reclamantului. A fost încălcat art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. c) din Convenție”.

Cu privire la motivul invocat de procuror, referitor la faptul că vinovăția inculpatului A. este susținută de declarațiile coinculpaților D. și C., prin raportare la confruntarea realizată de procuror, dar și la reconstituirea la care au participat cei doi coinculpați, instanța de apel a constatat că, în contextul procedeului probator al confruntării, D. și C. nu au fost asistați de un apărător ales sau din oficiu, după cum nici inculpatul intimat A. nu a fost asistat de apărător, deși, la acel moment, toți trei erau în stare de reținere, cele două procese-verbale de confruntare fiind datate 28 aprilie 2002, pe când cei trei inculpați fuseseră reținuți de organele judiciare în seara anterioară acestei zile, la 27 aprilie 2002, orele 20:30.

Prin urmare, raportat la dispozițiile legale anterior menționate, instanța de apel a constatat ca fiind nule absolut declarațiile date de cei doi coinculpați, ca și de inculpatul A., în contextul confruntării.

Aceleași dispoziții legale erau incidente și cu ocazia reconstituirii ce a avut loc la data de 8 mai 2002. La acel moment, inculpații D. și C. erau arestați preventiv, starea lor de detenție provizorie începând cu reținerea din 27 aprilie 2002 și finalizându-se cu pronunțarea deciziei definitive prin care s-a dispus condamnarea acestora.

Prin urmare, dincolo de motivul reținut de instanța de fond pentru a înlătura din ansamblul materialului probator proba cu reconstituirea, instanța de apel a reținut că această probă este lovită de nulitate absolută din cauza încălcării dreptului la apărare al celor doi inculpați, potrivit dispozițiilor art. 171 și 197 C. proc. pen. din 1968, în vigoare la data la care au fost administrate probele.

Deși prevederile art. 88 și art. 130 C. proc. pen. din 1968 nu prevedeau obligativitatea prezenței apărătorului, atunci când reconstituirea sau confruntarea viza inculpați aflați în stare de detenție, textul era unul general, din materia probelor, și trebuia completat cu celelalte dispoziții ce vizau garantarea dreptului la apărare al persoanei acuzate. A interpreta altfel dispozițiile legale atunci în vigoare înseamnă a considera că procurorul, eludând prevederile legale privind audierea inculpatului arestat preventiv doar în prezența unui apărător ales sau din oficiu, putea obține mărturii din partea acestuia în contextul altor procedee probatorii, precum confruntarea sau reconstituirea, eludând dreptul la apărare al inculpatului. Instanța de apel a apreciat că o atare interpretare nu poate fi dată, întrucât garantarea dreptului la apărare reprezintă premisa desfășurării unui proces echitabil, ca drept fundamental al oricărei persoane acuzate.

Dreptul la avocat în fazele inițiale ale procedurii penale este deosebit de important pentru că tăcerea inculpatului sau suspectului poate fi interpretată în sens nefavorabil. (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza John Murray/Regatul Unit, nr. 18731/91, 8 februarie 1996, alin. (66)). În cauza Salduz/Turcia Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Salduz/Turcia, nr. 36391/02, 27 noiembrie 2008, alin. (54)-(62)) Curte Europeană a Drepturilor Omului a confirmat faptul că, pentru ca dreptul la un proces echitabil să rămână "concret și efectiv", accesul la avocat trebuie să fie asigurat de la primul interogatoriu al poliției. Curtea a constatat că suspecții sunt deosebit de vulnerabili în faza de anchetă și că probele adunate ar putea influența soluția în cauza respectivă. Accesul la avocat din fază timpurie protejează dreptul de a nu se auto-incrimina și reprezintă o garanție fundamentală împotriva relelor tratamente. Orice excepție de la acest drept trebuie delimitată în mod clar și, totodată, limitată în timp. Chiar și în cazul în care apar motive de constrângere, limitările nu trebuie să aducă atingere drepturilor suspectului sau inculpatului. În speță, absența avocatului reclamantului în timp ce se afla în custodia poliției i-a afectat în mod iremediabil dreptul la apărare, încălcându-se astfel art. 6 alin. (3) lit. (c) coroborat cu art. 6 alin. (1).

Accesul la avocat trebuie să fie efectiv și concret. Persoanele aflate în custodia poliției trebuie să fie încunoștințate în mod oficial cu privire la dreptul la apărare, inclusiv dreptul la asistență judiciară, în anumite condiții, însă poliția trebuie să le ofere, totodată, mijloace practice pentru contactarea și comunicarea cu avocatul apărării. În cazul în care legislația împiedică în mod sistematic persoanele acuzate de o infracțiune și aflate în custodia poliției, să beneficieze de acces la asistență juridică, se încălcă art. 6, chiar dacă persoanele acuzate de infracțiune aleg deseori să păstreze tăcerea. (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Dayanan/Turcia, nr. 7377/03, 13 octombrie 2009, alin. (33)).

În cauza Salduz, citată anterior (pct. 55), Curtea a subliniat importanţa stadiului anchetei pentru pregătirea procesului şi necesitatea de a fi asistat de un avocat încă de la primul interogatoriu efectuat de poliţie, cu excepţia cazului în care se demonstrează în împrejurările fiecărui caz că este necesară restrângerea acestui drept. Sarcina avocatului constă în special în a face în aşa fel încât să se respecte dreptul oricărui acuzat de a nu se autoincrimina. Acest drept presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să îşi conceapă argumentaţia fără să recurgă la mijloace de probă obţinute prin constrângere sau presiuni contrar voinţei acuzatului (Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 100, Curte Europeană a Drepturilor Omului 2006-., şi Kolu împotriva Turciei, nr. 35811/97, 2 august 2005, pct. 51).

Deși apărarea inculpatului intimat a invocat și alte nulități privind declarațiile date în faza de urmărire penală instanța de apel a reținut că, atât timp cât inculpatul audiat a fost asistat de un apărător, declarația dată nu este lovită de nulitate absolută; faptul că avocatul ales avea mandat pentru asistența în fața organelor de poliție și a asistat și la audierea făcută de procuror nu presupune lipsa de apărare, cât timp declarația consemnată în scris este semnată și de un apărător, prezumția este că acesta a asistat la audierea clientului său, prezumție ce nu a fost răsturnată în cauză.

O altă probă esențială în acuzarea inculpatului A., indicată de procuror în apelul promovat, este recunoașterea din grup făcută de persoana vătămată F.. Instanța de apel, în acord cu motivarea instanței de fond, a apreciat că, deși declarațiile persoanei vătămate au reprezentat indicii temeinice privind bănuiala de participare la comiterea infracțiunii și a inculpatului intimat, susținerile acesteia, fiind inconsecvente și contradictorii, nu pot sta la baza condamnării inculpatului, nefiind suficiente pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție de care inculpatul se bucură în procesul penal.

Instanța de apel a reținut că este veridică susținerea instanței de fond vizând probabilitatea redusă ca persoana vătămată să fi recunoscut pe inculpat după ce l-a vizualizat doar prin vizorul ușii de acces în apartament.

Este adevărat că, din probele dosarului, nu rezultă că inculpatul A. ar fi fost prezentat persoanei vătămate pentru recunoaștere din grup având cătușe la mâini.

Totuși, instanța de apel a constatat că, la data de 18 aprilie 2002, persoana vătămată F. a dat o declarație în fața organelor de urmărire penală, în care indica faptele petrecute, precizând că pe tânărul cu care a vorbit la ușă nu-l mai văzuse anterior și indicând semnalmentele acestuia, respectiv 22-23 de ani, 1,75 metri înălțime, atletic, cu un cioc subțire, părul negru, cu ochelari.

La data de 27 aprilie 2002, a avut loc recunoașterea din grup, context în care, după cum se poate observa din fotografia atașată dosarului de urmărire penală, inculpatul A. a ieșit clar în evidență și corespundea semnalmentelor declarate anterior de victimă; inculpatul intimat este singurul din grupul de trei persoane care poartă barbișon, context în care indicarea sa de către victimă, prin raportare la semnalmentele declarate cu cinci zile anterior, era mai mult decât previzibilă.

Teoria și practica judiciară au fost constante în a preciza că, în situația identificării unei persoane dintr-un grup (recunoaștere din grup), grupul în care este introdus suspectul sau persoana bănuită trebuie să fie unul omogen, persoanele urmând să aibă trăsături aproximativ asemănătoare, astfel încât să nu i se inducă celei care face recunoașterea pe cine să aleagă din grup. Or, în cazul de față, prin modul de constituire a grupului de persoane în care a fost introdus suspectul A., singurul care prezenta un element de identificare anterior indicat de victimă, barbișonul, persoanei vătămate i s-a ”sugerat” pe cine să aleagă, context în care procedeul probator al identificării și-a pierdut forța probantă în cauză.

Instanța de apel a reținut astfel că recunoașterea din grup făcută de victima infracțiunii de tâlhărie nu reprezintă o probă veridică și care să poată fi avută în vedere pentru reținerea vinovăției inculpatului intimat. Aceasta mai ales în contextul în care, așa cum a reținut și instanța de fond, declarațiile persoanei vătămate sunt inconsecvente sub aspectul numărului de persoane văzute, al persoanei care i-a pulverizat spray lacrimogen în față, al persoanelor care au pătruns în locuință.

Prin raportare la probele anterior analizate instanța de apel a constatat că singurele probatorii ce mai pot susține participarea inculpatului intimat la comiterea infracțiunii de tâlhărie sunt unele declarații date de cei doi coinculpați, declarații ce au fost retractate, ca și declarațiile date de martori indirecți, care au susținut că au auzit fie pe inculpatul intimat A., fie pe ceilalți doi coinculpați, că și cel dintâi ar fi avut o contribuție la comiterea infracțiunii de tâlhărie în dauna persoanei vătămate F.

Totuși, unii dintre martori audiați în cursul urmăririi penale nu și-au mai amintit ce au susținut în declarațiile date în urmă cu 15 ani. Martora N., de exemplu, nici nu-și mai amintea că a fost audiată. Pe de altă parte, martorii O. și S., care și-au menținut declarațiile date în cursul urmăririi penale, sunt persoane interesate în cauză și au susținut că ar fi auzit fie pe inculpatul intimat, fie pe ceilalți doi coinculpați, în prezent condamnați definitiv, că au recunoscut/indicat participarea la comiterea infracțiunii și a inculpatului A.

Martorul O. este fiul persoanei vătămate, iar martora S. este concubina acestuia. Așa cum s-a arătat anterior, orice recunoaștere sau indicare a inculpatului intimat ca participant la comiterea infracțiunii este nulă în contextul în care nu s-a făcut într-un cadru procesual legal. Inculpatul intimat și cele două persoane condamnate erau persoane vulnerabile la momentul efectuării perchezițiilor domiciliare, aflate în custodia organelor de poliție, context în care orice discuții redate de martorii asistenți ca aparținând acestora nu au valoare probantă.

În plus, a reținut că ”pontul” privind faptul că F. avea bani, a fost transmis autorilor faptei de către fiul martorei S., numitul E., care nu a mai putut fi identificat și audiat în mod nemijlocit de instanța de apel. Deși procurorul a reținut că informațiile au fost transmise de acest martor inculpatului A., este posibil ca acestea să fi fost transmise și direct numiților D. și C., atât martorul cât și persoanele acuzate de comiterea faptei făcând parte, la acel moment, din același grup.

Instanța de apel a mai reținut că niciun moment inculpatul A. nu a recunoscut participarea sa la comiterea infracțiunii de tâlhărie. Concluzia procurorului că inculpatul, din moment ce a indicat organelor de poliție locul în care se aflau bunurile sustrase de la persoana vătămată, este evident că a participat la comiterea faptei, este incorectă. Este posibil ca inculpatul intimat să fi asistat la discuții privind comiterea faptei ori să fi bănuit că, în contextul în care martorul E. a adus la cunoștința grupului din care făcea parte, că persoana vătămată deține bunuri, alți membri din acest grup au comis infracțiunea.

 Prin urmare, faptul că inculpatul intimat a indicat organelor de poliție că este posibil ca bunurile sustrase să fie la locuința lui D., loc în care s-au găsit parte din bunuri, poate avea și o altă explicație decât participarea lui efectivă la comiterea infracțiunii, mai ales că inculpatul era la acel moment într-o poziție vulnerabilă, fiind în custodia organelor de poliție, fără avocat, dar în prezența fiului persoanei vătămate, și presat să indice unde sunt bunurile sustrase în contextul unei infracțiuni la care susținea că nu a participat.

De altfel, în cursul judecății la instanța de fond, inculpatul intimat a invocat un alibi în legătură cu momentul comiterii infracțiunii de tâlhărie, alibi demonstrat prin declarațiile martorilor audiați nemijlocit de instanța de judecată și prin intermediul unei declarații de martor luate direct de instanța de apel, însă într-o altă compunere a completului de judecată (martorul U.).

Prin urmare, declarațiile martorilor G., H., susținute și de declarațiile martorilor I., J. și K., declarații necontestate de procuror la momentul încuviințării lor de către instanță și referitor la care nu s-a sesizat din oficiu pentru vreo presupusă mărturie mincinoasă, s-a apreciat că nu pot fi înlăturate din ansamblul probator al cauzei, acestea fiind de natură a șubrezi și mai mult probatoriul administrat de procuror și pe baza căruia a sesizat instanța de judecată în cazul inculpatului intimat. Faptul că toți acești martori au declarat, referitor la aceeași dată, 18 aprilie 2002, nu poate constitui unic temei pentru înlăturarea susținerilor lor, mai ales că din conținutul acestor declarații, ca și al declarației date de martorul U., rezultă un ”obicei” din partea inculpatului intimat pentru perioada de dimineață a unei zile de lucru.

Faptul că aceste declarații de martori, ca și alibi-ul inculpatului intimat au fost invocate doar în fața instanței de fond, nu și în cursul urmăririi penale, nu reprezintă un element pentru înlăturarea lor, martorii prezentând credibilitate și nedovedindu-se, după aproape 15 ani de la audierea lor, că au declarat mincinos.

Concluzionând, referitor la ansamblul probelor administrate în cauză, probe ce nu au fost anulate sau înlăturate de instanța de apel conform celor anterior expuse, s-a reținut că elementele furnizate de acestea nu sunt suficiente pentru înlăturarea prezumției de nevinovăție de care inculpatul se bucură în procesul penal.

Practic, instanța de apel a avut în vedere declarațiile date de numiții D. și C. și care nu au fost anulate, declarații retractate ulterior, inclusiv în contextul audierii lor nemijlocite de către instanța de apel, coroborate cu declarațiile martorilor indirecți, care au declarat referitor la presupuse recunoașteri ce nu au fost însă date în context procedural, ca și declarațiile, inconsecvente și ele, ale persoanei vătămate, persoană care nu a mai putut fi audiată direct și nemijlocit de judecătorii cauzei.

S-a apreciat că, deși aceste mărturii furnizează un set de indicii că inculpatul intimat a avut cunoștință de comiterea infracțiunii, nu reprezintă probe certe privind participarea sa la comiterea faptei, mai ales în contextul în care alte declarații de martori furnizează acestuia un alibi pentru momentul comiterii infracțiunii.

S-a mai arătat că, în C. proc. pen. român, atât cel în vigoare la acest moment, cât și cel în vigoare la data faptelor, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal.

Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei (dreptul la apărare, respectarea demnității umane), s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:

- vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea ei definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte erga omnes;

- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.

Având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, Înalta Curte a stabilit în jurisprudența sa că se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății). Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor. Chiar dacă, în fapt, s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur și simplu nu mai există, și totuși îndoiala persistă, în ce privește vinovăția, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție” și deci inculpatul trebuie achitat (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Dosar nr. x/32/2006, Decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007).

Față de aceste considerente, constatând că soluția instanței de fond, de achitare a inculpatului intimat este corectă, întrucât nu există probe suficiente în cauză pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție de care inculpatul se bucură în procesul penal, iar alte probe nu se întrevăd, instanța de apel a respins ca nefondat apelul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, cu referire la revizuentul A.

Prin raportare la Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea de Apel a reținut că decizia sa este supusă căii de atac a recursului în termen de 10 zile de la pronunțare.

Instanța supremă a reținut, în decizia menționată, că revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului este o cale extraordinară de atac cu o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcționalitatea și funcția sa procesuală, care o deosebește de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanță a propriei soluții, soluție care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte și împrejurări constatate și de care instanța nu a avut anterior cunoștință de ele.

Atunci când Curtea Europeană constată încălcarea unui drept, impune instanțelor obligația de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea sau, mai exact, reclamantul în momentul încălcării dreptului, recunoscându-i acestuia posibilitatea de a relua judecarea unei căi de atac ce a fost valabil exercitată la un anumit moment procesual și care, prin raportare la modul în care a fost soluționată, a generat o vătămare ce continuă să își producă efectele și nu poate fi înlăturată decât prin rejudecarea cauzei de către instanța în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului.

O măsură suficientă și de natură să prevină pe viitor o astfel de vătămare este tocmai aceea de a recunoaște și de a da părții dreptul de a fi judecată în calea de atac ce a generat încălcarea dreptului său, și nu de a supune normele de drept europene, clare și neechivoce și care se bucură de preeminență, unor interpretări novatorii în raport cu dreptul intern în cauză, pentru că esența acestei proceduri o reprezintă garanția ce i se oferă acuzatului, în sensul că exigențele referitoare la executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului sunt respectate, iar acest lucru se va putea realiza doar prin repunerea părții în situația în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că este vorba despre prima instanță, instanța de apel sau de recurs, cu mențiunea expresă că, pentru hotărârile rămase definitive potrivit legii vechi, competentă va fi instanța de recurs, așa cum era aceasta stabilită sub imperiul legii vechi, iar compunerea completului va fi cea de la recurs, așa cum era reglementată de legea anterioară.

Ca atare, instanța supremă a stabilit că ”în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C. proc. pen., în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului inițial.”

Chiar dacă prezenta cauză a fost soluționată după regulile prevăzute de C. proc. pen. în vigoare în materia apelului penal, conform principiului de drept că normele de procedură sunt de imediată aplicare, soluția dată de instanța de apel nu este definitivă potrivit regulilor generale, întrucât, așa cum a statuat Înalta Curte, prin reluarea procesului ca urmare a unei decizii a Curții Europene a Drepturilor Omului are loc o repunere a părții în situația anterioară încălcării dreptului. Or, în cauza A. împotriva României instanța europeană a reținut că drepturile inculpatului au fost încălcate de instanța de apel și de recurs, așa cum a stabilit și Înalta Curte prin Decizia 141/A din 21 aprilie 2015, prin urmare, cauza de față trebuie să parcurgă ambele jurisdicții.

De altfel, într-o cauză identică, o judecată de fond reluată ca urmare a unei condamnări a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Bucur și Toma împotriva României), instanța supremă a procedat la judecarea cauzei în calea de atac a recursului reglementată de legea procesual penală veche, reținând că ”Specificul revizuirii în cazul hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune reguli speciale referitoare la sistemul căilor de atac, având în vedere că, în atare situație, prin revizuire se urmărește repunerea părților în situația anterioară încălcării unui drept prevăzut de Convenție. În mod firesc, și hotărârea pronunțată în procedura revizuirii trebuie să urmeze aceleași etape ca și în procesul desfășurat anterior, în urma căruia a fost pronunțată hotărârea de condamnare a cărei revizuire se cere.” (Decizia penală nr. 179 din 11 februarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

Prin încheierea din data de 17 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/45/2003/a1, printre altele, s-a respins cererea formulată de inculpatul A., privind îndreptarea erorii materiale referitoare la calea de atac consemnată în minuta Deciziei penale nr. 335 din 28 aprilie 2017.

În acest sens, instanța de apel a reținut că menționarea căii de atac a recursului în cuprinsul minutei nu reprezintă o eroare materială, soluția fiind rezultatul deliberării completului de judecată, iar motivarea soluției fiind cuprinsă în decizia penală pronunțată. În plus, soluția a fost adoptată de instanța de apel prin raportare la Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la practica instanței supreme, orice alte susțineri ale inculpatului, sub acest aspect, urmând a fi, eventual, analizate de către instanța de recurs.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, după admiterea cererii de revizuire, a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, care a criticat soluția dispusă pentru motive de nelegalitate.

La rândul său, inculpatul A. a declarat recurs împotriva încheierii din data de 17 mai 2017 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

În dezvoltarea motivelor de recurs, astfel cum au fost expuse în cererea din data de 4 august 2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a precizat, cu titlu prealabil, cadrul legal al promovării căii de atac. Făcând trimitere la Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la Decizia penală nr. 179/2016 a instanței supreme, secția penală, Ministerul Public a apreciat că prezentul recurs este supus integral formei de reglementare a C. proc. pen. în vigoare la data de 18 mai 2004 - data judecării recursului inițial.

În cadrul normativ astfel precizat, Ministerul Public a criticat decizia instanței de apel prin prisma a trei cazuri de casare, detaliate după cum urmează:

a) cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. din 1968 (în forma în vigoare la data de 18 mai 2004), potrivit căruia hotărârea este supusă casării atunci când „instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate de natură să influențeze soluția procesului".

S-a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la declarația mai multor martori, în sensul de a preciza dacă își însușește sau nu conținutul acestora, în scopul coroborării lor cu celelalte probe administrate în cauză. Acești martori sunt:

- E., martor audiat în cursul urmăririi penale și care nu a mai putut fi audiat de către instanța de apel. Acesta a relatat faptul că a comis o infracțiune de furt împreună cu A. și alte persoane, că inculpatul i-a povestit modul în care a comis, la rândul său, alte furturi împreună cu D. și C., iar „în anul 2001, în repetate rânduri numitul A. mi-a propus să spargem locuința concubinului mamei sale, S., pe nume O. (...). Atât A., cât și eu am aflat de la mama că acesta (O.) are lucruri de valoare în casa respectivă: tăblițe din aur dentar, bani, o carte scrisă cu fir de aur a lui Eminescu, toate ascunse sub lenjeria din șifonier, un tablou de Grigorescu, o vază autentică, etc. Cu toate acestea, eu am refuzat de fiecare dată, întrucât sus-numitul m-a ajutat de foarte multe ori".

Ministerul Public a apreciat reală declarația acestui martor, întrucât ea a fost confirmată de pronunțarea a două hotărâri judecătorești de condamnare cu privire la faptele astfel prezentate, respectiv, sentința penală nr. 388 din 31 ianuarie 2003 a Judecătoriei Iași, prin care inculpații A., E., V. și X. au fost condamnați pentru mai multe infracțiuni de furt comise împreună, în perioada 2/3 - 11/12 februarie 2002, și sentința penală nr. 4076 din 25 septembrie 2003 a Judecătoriei Iași, prin care inculpații C. și A. au fost condamnați la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt calificat, la data de 25/26 martie 2000. În declarațiile inițiale, coinculpații D. și C. au confirmat că au discutat cu martorul E. și cu inculpatul A. în legătură cu planificarea sustragerii lucrurilor de valoare din casa numitei F., însă după arestarea lui E., fapta a fost comisă de către ceilalți trei inculpați, aflați în libertate;

- martorii P. și R., administratorii casei de amanet la care inculpatul A. a condus organele de poliție, care au declarat, în faza de urmărire penală, că: „inculpatul ne-a spus că el, împreună cu alți doi prieteni ai săi, au comis o tâlhărie asupra unei femei bătrâne la data de 18 aprilie 2002".

Audiat în fața instanței de apel (după 14 ani de la prima declarație) martorul C.C. a afirmat că „în declarațiile pe care le-am dat în fața organelor judiciare nu am făcut niciodată afirmații mincinoase. Probabil la acel moment știam cazul". În cazul martorei R., instanța a constatat imposibilitatea audierii în procedura apelului subsecvent revizuirii Curții Europene a Drepturilor Omului, însă declarațiile sale din cursul urmăririi penale nu au fost analizate de către instanța ce a pronunțat decizia recurată.

- martorul Z., tatăl coinculpatului D., a declarat olograf, în cursul urmăririi penale, că la locuința sa organele de poliție au găsit un inel, o verighetă și o pereche de cercei din aur, despre care fiul său a spus că „provin de la F. și le-a furat împreună cu C. și A." După 14 ani de la această dată, cu ocazia audierii sale de către instanța de apel, martorul a arătat că „nu am fost constrâns de către polițiști și nici nu mi-a fost sugerat de către aceștia conținutul declarației”.

- martora M., audiată în calitate de martor asistent la reconstituirea tâlhăriei a cărei victimă a fost F. a declarat că: „cei doi (C. și D.) au precizat de la bun început că la comiterea acestei fapte a mai participat un tânăr și anume, A., care în prezent nu recunoaște", declarații pe care le-a menținut cu ocazia reascultării sale în apel, la data de 09 decembrie 2015, când martora a arătat: „mențin declarațiile pe care le-am dat în anul 2002".

- martora N., martor asistent la aceeași reconstituire, a precizat că cei doi coinculpați prezenți (C. și D.) au afirmat că fapta de tâlhărie au comis-o împreună cu A., pentru ca, după 15 ani de la acest moment, să declare că nu-și amintește nimic, având acum vârsta de 77 de ani.

- martorii Y. și A.A. au fost cei în prezența cărora partea vătămată F. l-a recunoscut din grup pe A., arătând că: „Fără ezitare, d-na F. a arătat spre prima persoană din grup și acest tânăr este unul din cei doi care, în ziua de 18 aprilie 2002, în jurul orelor 9,30-9,45 a sunat la ușa apartamentului său, iar când a întrebat cine este la ușă, tânărul i-a răspuns că este de la biserică".

În fața instanței de apel, martorul Y. a afirmat: „femeia care a făcut recunoașterea a spus despre cel recunoscut că el este făptașul (...). Organele de poliție prezente la procedura recunoașterii nu au sugerat femeii pe cine anume să indice și să recunoască".

În ceea ce-l privește pe martorul A.A., instanța de apel a constatat, la data de 03 februarie 2016 imposibilitatea audierii sale.

- martorul B.B., audiat numai în faza urmăririi penale, imediat după comiterea infracțiunii de tâlhărie împotriva numitei F., a declarat că: „C. mi-a spus că a fost închis pentru săvârșirea unei tâlhării comisă împreună cu cei doi prieteni asupra unei bătrâne și că „(...) a fost atras la comiterea acestei fapte de cei doi prieteni, cu toate că el nu voia să facă această faptă".

S-a apreciat că probele anterior menționate sunt de natură să influențeze soluția procesului, astfel încât omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la ele reprezintă o încălcare vădită a dispozițiilor art. 97 alin. (1) și art. 103 alin. (1) C. proc. pen. în vigoare.

b) cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17¹ C. proc. pen. din 1968 (în forma în vigoare la data de 18 mai 2004) potrivit căruia hotărârea este supusă casării când „este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.”

La data judecării recursului inițial, norma evocată era în vigoare (ea fiind abrogată, prin art. 1 pct. 185 din Legea nr. 356/2006, dispoziții însă declarate neconstituționale, prin Decizia nr. 783/2009 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 404 din data de 15 iunie 2009), astfel încât prezentul recurs se raportează la acest motiv de casare.

Ministerul Public a apreciat că se impune analiza cazului de recurs invocat și prin raportare la prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a C. proc. pen., potrivit cărora: „actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege".

În raport de cadrul legislativ astfel precizat, s-a apreciat că actele de urmărire penală efectuate în cauza penală având ca obiect infracțiunea de tâlhărie comisă împotriva persoanei vătămate F., la data de 18 aprilie 2002, erau supuse exigențelor C. proc. pen. din 1968, cu modificările intervenite până la data comiterii faptei. Așa fiind, s-a subliniat că art. 70 și următoarele C. proc. pen. din 1968, în forma precizată, nu prevedeau consemnarea orei la care erau luate declarațiile învinuitului sau inculpatului, mențiunile din conținutul acestor declarații fiind enumerate expres și limitativ.

Făcând trimitere la conținutul coroborat al dispozițiilor art. 143, art. 144, art. 137¹ alin. (1) și art. 171 din același act normativ, Ministerul Public a apreciat că declarațiile inculpaților A., C. si D., din datele de 27 și 28 aprilie 2002, au respectat dispozițiile legale în vigoare, întrucât inculpaților le-a fost adus la cunoștință dreptul la asistentă juridică, pe care nu l-au exercitat, iar până la momentul arestării lor, asistența juridică nu era obligatorie, astfel că organele de cercetare penală nu aveau obligația de a lua măsuri în acest scop.

Drept urmare, cum la audierea persoanei reținute nu era obligatorie asistența juridică, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, textele de lege indicate de instanță nefiind în vigoare la data când a fost efectuată urmărirea penală în cauză.

Literatura de specialitate a statuat că „dispoziția prevăzută la art. 171 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la asistența obligatorie a învinuitului sau inculpatului arestat, chiar în altă cauză, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ se aplică numai cu privire la învinuit sau inculpat arestat, iar aceste dispoziții nu pot fi extinse și la învinuiții sau inculpații aflați în stare de reținere” (Tratat de procedură penală - Ion Neagu - Edit. Pro 1997 - pag. 145).

S-a concluzionat că instanța de apel a constatat în mod nelegal nulitatea absolută a declarațiilor date, în cursul urmăririi penale, de către D., C. și A., la datele indicate în conținutul deciziei pronunțate, subliniindu-se că nicio instanță anterioară (fond, apel sau recurs) nu a contestat legalitatea acestor declarații prin raportare la legea procesual-penală în temeiul căreia au efectuat cercetarea judecătorească.

Curtea Europeană însăși, în hotărârea pronunțată în cauza A., nu a constatat încălcarea dreptului la apărare al inculpatului A., motivând că, de la începutul cercetării, el a beneficiat de serviciile apărătorilor aleși și nu a invocat în cursul urmăririi penale existența acestui motiv de nelegalitate.

În considerarea acelorași argumente, instanța de apel a pronunțat nulitatea absolută a declarațiilor date de către cei trei inculpați în contextul probator al confruntării, arătând că aceștia nu au fost asistați de către un apărător ales sau din oficiu, făcând trimitere la „celelalte dispoziții ce vizau garantarea dreptului la apărare al persoanei acuzate", fără a fi precizate.

Invocând conținutul prevederilor art. 87 și art. 88 C. proc. pen. din 1968, Ministerul Public a apreciat că procesele verbale de confruntare între cei trei inculpați sunt legale, prin anularea lor instanța de apel făcând o greșită aplicare a legii.

În privința reconstituirii faptei, instanța de apel a dispus sancționarea cu nulitatea absolută a acestui procedeu probator efectuat de organele de cercetare penală, în prezența inculpaților C. și D., indicând în mod eronat incidența prevederilor art. 171 și 197 C. proc. pen. în vigoare la data la care el a fost administrat. Aceste prevederi nu stipulau obligativitatea prezenței apărătorului la efectuarea reconstituirii, astfel încât această probă a fost anulată în mod nelegal.

În motivarea căilor de atac ordinare pe care A. le-a formulat împotriva hotărârii judecătorești a invocat, de asemenea, că mijloacele probatorii administrate în cursul urmăririi (cercetarea la fața locului ori reconstituirea) sunt lovite de nulitate, nefiind realizate în prezența sa. Toate instanțele au înlăturat ca nefondate aceste critici, raportându-se la dispozițiile legale în vigoare la acel moment, în temeiul cărora au constatat legalitatea administrării lor.

Prin anularea nelegală a acestor probe, în temeiul unor prevederi care nu erau în vigoare la data administrării lor, s-a adus atingere puterii de lucru judecat a Deciziei penale nr. 402 din 04 noiembrie 2003 a Curții de Apel Iași, definitivă și irevocabilă, privindu-i pe coinculpații C. și D., aspect ce rezultă și din Decizia nr. 141/A din data de 21 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a desființat în parte Decizia nr. 402 din 04 noiembrie 2003 a Curții de Apel Iași și s-a rejudecat apelul numai cu privire la revizuientul A.

Or, autoritatea de lucru judecat reprezintă o regulă de bază, în virtutea căreia hotărârea judecătorească definitivă, pronunțată într-un proces penal, în condiții de legalitate, se poate supune verificării numai prin intermediul căilor extraordinare de atac în condițiile legii, fiind prezumată că exprimă adevărul în privința celor hotărâte asupra laturii penale, cât și în privința argumentelor de fapt și de drept cuprinse în considerentele hotărârii judecătorești.

c) cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. (în forma în vigoare la data de 18 mai 2004), potrivit căruia hotărârea este supusă casării ”când s-a comis o eroare gravă de fapt”.

Potrivit literaturii și practicii de specialitate, pentru a constitui motiv de casare, eroarea gravă de fapt trebuie să rezulte din situația dosarului, privită ca o stare de fapt, întrucât acest motiv se sprijină, în esență, pe contrarietatea evidentă și necontroversată între ceea ce spune dosarul, prin scriptele lui, și ceea ce spune instanța prin hotărârea sa. Astfel, piesele dosarului a căror existență sau inexistență instanța de apel a afirmat-o în mod eronat, interpretând contrar ceea ce este evident, sunt următoarele:

- declarațiile părții vătămate F., apreciate de instanța de apel ca relevând indicii temeinice privind bănuiala de participare, la comiterea infracțiunii, și a inculpatului A., însă inconsecvente și contradictorii sub aspectul numărului de persoane văzute, al persoanei care a pulverizat spray-ul lacrimogen față, al persoanelor care au pătruns în locuință.

Înlăturarea acestor declarații este eronată, întrucât conținutul lor propriu-zis contrazice categoric afirmațiile instanței. Astfel, în declarația dată în urma formulării plângerii penale, la data de18 aprilie 2002, persoana vătămată a arătat că: „Tânărul pe care l-au văzut în fața ușii avea 22-23 de ani, 1,75 m, atletic, cu un cioc subțire (…). Dacă l-aș vedea, este posibil să-l pot recunoaște". Sus-numita a declarat că în apartament au pătruns doi tineri și a descris actele materiale realizate de aceștia, în amănunt.

La data de 13 mai 2002, F. a fost audiată de procuror, afirmând: „Figura celui dintâi tânăr era foarte bine încadrată pe vizor", acesta avea „ochelari cu ramă metalică și sub gură un smoc de păr", iar „în mâini un dosar și un pix" și „a spus că este de la biserică". De asemenea, persoana vătămată a arătat „Am întredeschis ușa și m-am trezit pulverizată cu un spray pe față. Nu pot preciza cine a folosit acest spray și am fost împinsă de o persoană pe care nu am văzut-o spre ușa de la bucătărie (.). Dintr-un grup de trei tineri am recunoscut cu ușurință pe tânărul care s-a dat drept reprezentant al bisericii în persoana unui tânăr brunet, cam 1,85 m înălțime și având sub gură barbișon. Am aflat cu aceeași ocazie că acest tânăr se numește A. Sunt convinsă că acesta este tânărul cu care am vorbit pentru că l-am văzut foarte bine si nu-l voi uita cât voi trăi. Astăzi, procurorul mi-a arătat un alt tânăr despre care am aflat că se numește C., însă cu siguranță am declarat că nu este acesta tânărul pe care l-am văzut prin vizor. De altfel, tânărul prezentat astăzi este mai blond, cu barbă și mai mic de înălțime, astfel încât mi-a fost foarte ușor să constat diferența dintre cei doi".

La termenul de judecată din data de 13 iunie 2002, în fața instanței de fond, victima infracțiunii de tâlhărie a afirmat că: „.m-am uitat pe vizor, am văzut că în fața ușii era un bărbat cu ochelari, cu barbișon, îmbrăcat în negru precum un student la teologie și în mână cu un registru. Deoarece nu am răspuns, s-a revenit sunând mai insistent, moment în care am întrebat cine este și mi s-a răspuns că suntem de la biserică. Atunci eu am întredeschis ușa, moment în care cineva s-a izbit, m-a trântit în hol și în față mi s-a pulverizat spray paralizant. Am simțit ceva ca un bolid în momentul deschiderii ușii. Nu pot preciza câte persoane au pătruns în apartament, din cauză că ochii îmi erau iritați, dar în mod sigur, în afară de persoana care mă imobiliza, în casă mai umbla o persoană (...). Pe inc. A. care se află astăzi în boxă îl recunosc ca fiind una dintre persoanele văzute. Cu precizie arăt că persoana care se află astăzi în boxă și a fost identificată de instanță ca fiind A., este cel care s-a aflat în fața vizorului si mi-a solicitat să deschid că sunt de la biserică.

La data de 30 septembrie 2002, persoana vătămată care suferea de diabet și cardiopatie ischemică a decedat la vârsta de 71 de ani.

Drept urmare, declarațiile numitei F. au fost mereu precise și consecvente atât sub aspectul descrierii și recunoașterii inculpatului A., cât și în ceea ce privește numărul persoanelor care au pătruns în apartament și acțiunile realizate de acestea. Aceste declarații se regăsesc și în considerentele hotărârii judecătorești prin care coinculpații C. și D. au fost condamnați definitiv, coroborându-se perfect chiar cu declarațiile ulterioare ale acestora, în ceea ce privește recunoașterea propriilor fapte.

- recunoașterea din grup a inculpatului A. de către persoana vătămată F., realizată la data de 27 aprilie 2002, la 9 zile de la comiterea tâlhăriei, în prezența martorilor asistenți A.A. și Y., prin participarea, alături de inculpat, a altor două persoane cu trăsături asemănătoare sub aspectul vârstei, fizionomiei, constituției fizice și obiectelor de îmbrăcăminte.

Deși procesul-verbal întocmit cu această ocazie a fost semnat de organele de cercetare penală, martorii asistenți, persoanele din grup și persoana vătămată fără obiecțiuni (doar inculpatul A. refuzând să îl semneze), instanța de apel a apreciat neveridică această probă. În acest sens, a reținut că fotografia atașată dosarului de urmărire penală relevă că inculpatul A. ieșea clar în evidență și corespundea semnalmentelor declarate anterior de victimă, fiind singurul din grupul de trei persoane cu barbișon, ceea ce, prin raportare la semnalmentele declarate cu cinci zile anterior, făcea previzibilă indicarea sa.

Procedând astfel, instanța a izolat artificial și nejustificat acest mijloc de probă, nepronunțându-se asupra sa și reținând doar fotografia aferentă, cu ignorarea faptului că înscrisul în sine și fotografia ce îl însoțește reprezintă un tot unitar. Aceasta în condițiile în care conținutul înscrisului a fost confirmat prin declarațiile martorilor asistenți de la momentul recunoașterii, declarații menținute și în etapa judecării apelului.

Eroarea supoziției instanței de apel, în sensul că persoanei vătămate i s-ar fi sugerat pe cine să aleagă, este dovedită de faptul că, în toată perioada de timp de 15 ani, niciuna din persoanele implicate nu a invocat o atare neregularitate a procedurii recunoașterii.

- declarația martorului O., care, la data de 29 aprilie 2002, audiat de către organele de poliție, a declarat că: „La un moment dat (după recunoașterea din grup făcută de partea vătămată), organele de poliție m-au solicitat, spunându-mi că A. dorește să discute cu mine. Acesta mi-a relatat faptul că știe unde este aurul mamei mele și m-a rugat insistent să accept să merg doar eu cu el în oraș pentru a-l recupera, după care să vorbesc cu mama mea pentru a-și retrage plângerea." Potrivit aceluiași martor, inculpatul A., însoțit de organele de poliție și de el, au mers într-un bloc cu 10 etaje din cartierul Tătărași, unde inculpatul a declarat că a vândut aurul unei persoane care locuiește la etajul 9, dar a încercat să fugă, fiind oprit de organele de poliție.

De asemenea, în conținutul aceleiași declarații se arată că „Am revenit la poliție, unde A. a retractat, spunând că aurul se află la o casă de amanet, fiind depus pe numele lui D.. În continuare, D. a recunoscut în fața mea și a organelor de anchetă modul în care a planificat și comis tâlhăria împreună cu A. și C. și mi-a spus că verigheta se află la o casă de amanet din zona gării, fiind depusă pe un nume fals, și anume, Ciobotariu Andrei, iar restul aurului se află la el în locuință” aspecte confirmate de identificarea contractului de amanet din 21 aprilie 2002 și de percheziția domiciliară la locuința lui D.

La data de 13 mai 2002, martorul a fost audiat de procuror, arătând că mama sa l-a recunoscut din grup de persoane pe inculpatul A. și că: „Pe drum, în mașină, A. mi-a spus că împreună cu C. și D. au participat la tâlhăria asupra mamei mele. Tot el mi-a spus că au stabilit modul de comitere a faptei, A. a sunat la ușă, iar ceilalți doi au intrat în casă, de unde au luat banii și bijuteriile. Nu l-a constrâns nimeni să dea astfel de declarații''. Cu privire la recunoașterea inculpatului A. de către mama sa, martorul a arătat că aceasta l-a identificat cu siguranță după barbișon și nu putea fi confundat cu C. care „este blond și poartă barbă".

Atât la instanța de fond, cât si la audierea sa repetată în fața instanței de apel ce a pronunțat decizia recurată, acest martor si-a menținut declarația, arătând că „Declarația dată la data de 29 aprilie 2002 în fața organelor de poliție corespunde întru totul adevărului, întrucât evenimentele relatate erau proaspete în memoria mea. Nu mi s-a sugerat și nici eu nu am fost tentat să susțin aspecte care nu concordă cu adevărul” (termenul din data de 03 februarie 2016) și „au trecut foarte mulți ani de la data faptelor și, în acest moment mențin toate declarațiile date anterior, declarații în care am spus adevărul" (termenul din data de 25 ianuarie 2017).

Singurele observații făcute de instanța de apel cu privire la declarațiile acestui martor sunt că el este fiul persoanei vătămate, precum și „persoană interesată în cauză”. Realitatea aspectelor relatate de martor este pusă sub semnul îndoielii de instanță, întrucât „orice recunoaștere sau indicare a inculpatului intimat la comiterea infracțiunii este nulă în contextul în care nu s-a făcut în cadrul procesual legal.”

Ministerul Public a precizat că noțiunea de persoană interesată în cauză nu este conținută de dispozițiile C. proc. pen. succesive, iar instanța de apel nu o definește și nici nu o explică, astfel încât nu rezultă dacă proba a fost înlăturată sau nu din materialul probator administrat în această cauză. Calitatea numitului O., de fiu al părții vătămate F., nu-l include pe acesta în categoria persoanelor care nu pot fi ascultate ca martor, iar relația de rudenie a martorului nu poate afecta declarația sa până în punctul omiterii sale totale din materialul probator.

Pe de altă parte, dacă declarațiile părților pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu alte probe (art. 69 și 75 C. proc. pen. din 1968), declarațiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiționat. Or, în concret, martorul O., profesor la Facultatea de Drept „D. Cantemir” din Iași, în mod rațional, consecvent și precis, a relatat fapte pe care le-a perceput personal, fapte care s-au coroborat cu celelalte probe administrate în cauză (recunoașterea din grup, declarațiile părții vătămate și a celorlalți martori, identificarea și recuperarea bunurilor sustrase).

Mai mult decât atât, mărturiile acestei persoane au constituit probe veridice și legal administrate, care au stat la baza aplicării pedepselor privative de libertate coinculpaților C. și D., întrucât martorul a relatat toate aspectele percepute de el, inclusiv cu privire la acești coinculpați.

În fine, cât timp martorul a relatat acțiunile și comportamentul manifestat de inculpat în prezența sa, la data de 27 aprilie 2002, este contrară principiului aflării adevărului, consacrat de C. proc. pen., anularea mărturiei sale.

- declarația martorului S., care, la data de 21 aprilie 2002, audiată de organele de poliție, a declarat: „în ziua de 21 aprilie 2002, am fost solicitată de către lucrătorii de poliție să asist în calitate de martor asistent la o percheziție domiciliară la locuința lui D.", „D. mi-a spus că el, împreună cu A. și C. au tâlhărit pe F. mama lui Augustin, prietenul meu și îi pare rău pentru acest lucru. Tot D. mi-a spus că au planificat acest lucru împreună cu cei doi menționați mai sus, deoarece a auzit că în locuința victimei se găsesc lucruri de valoare și bijuterii. Aceste lucruri le-am auzit din discuțiile din casa mea cu O. și Jiul meu" și „(...) mi-a spus că bijuteriile luate de la F., o parte sunt la el în casă iar verigheta se afla depusă la o casă de amanet de lângă Gara Iași, pe un contract cu nume fals".

La data de 30 martie 2016, martora a fost audiată în fața instanței de apel, arătând: „Mi-a fost citit paragraful din declarație cu privire la mențiunea că inculpatul D. mi-a relatat că a tâlhărit-o pe persoana vătămată F. împreună cu inculpatul A. și C. și precizez că nu îmi aduc aminte să fi declarat acest aspect. Eu atunci am spus adevărul. Organele de cercetare nu m-au constrâns și nici nu mi-au sugerat ce anume să declar. Nu s-au exercitat presiuni asupra mea în ceea ce urmează să declar. De asemenea, O. nu m-a influențat în nici un fel în ceea ce privește declarația mea de la urmărirea penală".

La data de 25 ianuarie 2017, reaudiată de instanța de apel, martora a declarat: „Familia D. a interzis inițial organelor de poliție să pătrundă în domiciliu. Polițiștii au obținut mandat și l-au adus și pe fiul D. de la arest. La acel moment eu l-am întrebat pe D. cine a mai participat, iar acesta mi-a răspuns că au mai fost cu el Petrică A. și C."

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că martora S. este „persoană interesată în cauză”, fiind „concubina lui O.”, iar declarația inculpatului A. este nulă, întrucât „inculpatul intimat și cele două persoane condamnate erau persoane vulnerabile la momentul efectuării perchezițiilor domiciliare, aflate în custodia organelor de poliție, context în care orice discuții redate de martorul asistent ca aparținând acestora nu au valoare probantă”.

Lipsa de concordanță între percepția instanței și realitatea obiectivă rezultă, în opinia Ministerului Public, din următoarele împrejurări: nu a fost dovedită vreo stare de dușmănie între toți cei trei inculpați și martora S. (dimpotrivă, toți au declarat că se întâlneau în locuința acesteia); susnumita a declarat, cu ocazia audierii sale, că nu au existat astfel de relații între aceștia; declarația martorei ca un tot unitar s-a raportat la mai multe momente (la discuțiile din casa sa cu privire la lucrurile de valoare din casa familiei F., la starea în care a găsit-o pe victimă imediat după comiterea faptei, la identificarea și ridicarea bunurilor de la percheziția din locuința familiei D., la declarațiile făcute de persoanele prezente); aceeași declarație a constituit o probă certă și concludentă în baza căreia coinculpații C. și D. au fost condamnați definitiv.

Importanța calității de martor asistent la percheziția domiciliară rezultă din rațiunea normelor care prevăd folosirea acestora (pentru a se crea posibilitatea verificării celor constatate de către organele judiciare și a garanta respectarea condițiilor legale în care s-a derulat această activitate); prezența inculpatului D. la efectuarea percheziției domiciliare, potrivit dispozițiilor care reglementau desfășurarea acestei activități nu-l transformă pe acesta în „persoană vulnerabilă", concept, de altfel, nedefinit de codificările procesual-penale succesive.

- declarațiile martorilor E., C.C., R., Y., A.A., N., M., D.D. (de la urmărire penală, fond sau apel), declarații analizate în precedent, întregesc, sub aspect probatoriu, situația de fapt reținută în rechizitoriu, coroborându-se cu celelalte probe și garantând justețea raționamentului prezentat în actul de sesizare al instanței de judecată.

- declarațiile coinculpaților C. și D., care, audiați în mod repetat, în cursul urmăririi penale, au declarat că au comis infracțiunea de „tâlhărie" împotriva persoanei vătămate F. împreună cu inculpatul A., acesta din urmă fiind cel care a discutat cu persoana vătămată prin ușa cu vizor, a înșelat-o că este reprezentant al bisericii, a determinat-o să deschidă ușa, iar după pătrunderea primilor doi în apartament, a asigurat paza la locul faptei.

Constatând existența contrazicerilor între declarația acestor coinculpați și cea a inculpatului A., între aceștia s-au efectuat confruntări, primii menținându-și afirmațiile, recunoscând propria implicare și indicând, totodată, actele materiale executate de către inculpatul A.

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpații C. și D. au declarat că A. nu a participat la săvârșirea faptei, fără a putea explica, în mod logic și pertinent, schimbarea poziției lor procesuale. În fața instanței de fond, coinculpații l-au exclus în continuare dintre participanții la comiterea faptei pe A., oferind din nou declarații contradictorii (schimbând, de exemplu, detaliile ținutei vestimentare - C. ar fi purtat o șapcă sau o căciulă din blană de oaie, aspect neconfirmat vreodată de persoana vătămată).

În cursul judecării prezentului apel, cei doi inculpați au fost audiați în calitate de martori, fiind îndeplinită față de aceștia procedura depunerii jurământului, în condițiile în care declaraseră în fazele anterioare că au mințit sau au recunoscut chiar predispoziția spre denaturarea adevărului. Declarația martorului C. relevă: „Apreciez că am fost pus în fața faptului împlinit în sensul că eram pregătit să mint cu privire la fapta de „ tâlhărie" comisă în dauna lui F." și „(…) am declarat că la tâlhărie a participat și A. în calitate de coautor, nu am spus avocatului că mint.”

Cu toate acestea, la termenul de judecată din data de 13 martie 2017, martorul D. (fost inculpat) a afirmat că, în fața procurorului, a spus adevărul (inclusiv când 1-a indicat pe A. în calitate de complice), fără a se exercita presiuni asupra sa.

Instanța de apel a apreciat că declarațiile date de cei doi inculpați furnizează un „set de indicii că inculpatul intimat a avut cunoștință de comiterea infracțiunii, însă nu reprezintă probe certe privind participarea la comiterea faptei”. Aprecierea instanței de apel este rezultatul unei erori, având în vedere că declarațiile inculpaților C. și D. au fost funcționale de la început, aceștia cunoscând cele mai multe date în legătură cu săvârșirea infracțiunii și furnizând informațiile necesare aflării adevărului.

Drept urmare, revenirea ulterioară asupra declarațiilor inițiale nu a fost justificată în primă fază, iar constrângerea invocată în fazele următoare ale procesului penal nu a fost probată. Dimpotrivă, interesul evident al unuia dintre coinculpați (C.) de a nu-l implica pe A. în comiterea infracțiunii este demonstrat de faptul că a fost apărat de către același avocat ales, aflat în relații de rudenie cu inculpatul A. (E.E.).

De altfel, în condițiile săvârșirii cu succes a faptei de tâlhărie împotriva părții vătămate F., era necesară participarea celor trei persoane, potrivit obiceiului infracțional al inculpatului, întrucât unul dintre ei asigura paza, unul imobiliza victima, iar celălalt căuta bunurile prin locuință în vedere sustragerii lor.

Starea de „vulnerabilitate” în care s-ar fi aflat cei doi coinculpați în momentul ascultării lor, chiar și în prezența apărătorilor aleși" nu se potrivește personalității acestora și anume: de învinuiți și inculpați în alte cauze penale, obișnuiți cu ancheta penală; emiterea unei alte versiuni de anchetă diferită și completate cu amănunte, dovedind stăpânire de sine, control asupra situației lor și încercare de a împiedica aflarea adevărului.

- raportul întocmit de organele de cercetare penală din cadrul Poliției Municipiului Iași (Biroul politiei judiciare); la data de 21 mai 2002, căpitanul F.F. și plt. maj. G.G. au întocmit un raport, menționând împrejurările în care au luat primul contact cu inculpatul A., D. și C., și anume acela privind efectuarea unor cercetări de către alți lucrători de poliție în scopul identificării unor furturi. În acest context, la sediul Secției IV Poliție, fuseseră aduși pentru cercetări atât cei trei inculpați, precum și numitul E. Acesta din urmă declarase că, în urmă cu un an, a planificat cu ceilalți săvârșirea unei tâlhării asupra numitei F., despre care știau că posedă la domiciliu bani și obiecte de valoare.

Întrucât, în evidența organelor de poliție fusese înregistrată cauza penală cu autori neidentificați privind tâlhăria comisă împotriva susnumitei, cei doi lucrători de poliție i-au condus la sediul Poliției municipiului Iași pe cei prezenți la Secția IV Poliție. Constatând asemănarea dintre semnalmentele furnizate de victimă și cele ale inculpatului A., acesta i-a fost prezentat victimei, care l-a recunoscut fără ezitare.

Deși a negat inițial vreo participație la comiterea faptei, inculpatul A. a revenit, solicitând să discute cu numitul O., căruia i-a spus că el este unul din autorii tâlhăriei, iar bijuteriile luate se află depuse la o casă de amanet din Tătărași, o altă parte fiind vândută unui cetățean al cărui nume nu-l cunoaște.

În baza acestei informații, organele de cercetare penală, împreună cu inculpatul, s-au deplasat la casa de amanet de pe strada x și au luat legătura cu administratorii R. și P., verificând contractul de amanet, neidentificând însă vreun contract pe numele inculpatului. În cele din urmă, inculpatul a declarat că aurul din tâlhărie l-a vândut unui necunoscut, a condus organele de poliție precum și pe martorul O. într-un bloc din cartierul Tătărași, sub pretextul că aici ar locui cumpărătorul bijuteriilor sustrase, versiune ce s-a dovedit falsă. În mașină, în drum spre sediul poliției, inculpatul A. a afirmat că a comis această tâlhărie împreună cu D. și C., planificându-și rolul fiecăruia, el fiind cel care s-a dat drept o persoană de la biserică, iar aurul luat din locuința victimei este la D.

În final, în conținutul aceluiași raport se arată că: „În baza celor declarate de cel în cauză a fost adus în același birou și D., căruia A. i-a cerut să predea poliției aurul de la tâlhăria comisă împreună cu el și C. asupra mamei lui O." (...). Numitul D. a declarat că cele spuse de A. sunt reale și, într-adevăr, aurul se află o parte la o casă de amanet din apropierea gării Iași și pentru care a întocmit un contract pe numele lui H.H., iar cerceii și inelul se află la domiciliul său. Ulterior, au fost recuperate bijuteriile din locurile indicate de D. și predate persoanei vătămate".

Deși mențiunile acestui înscris redau în mod logic, cronologic și riguros traseul anchetei penale derulate în cauză, explicând mijloacele prin care a fost identificat primul participant la săvârșirea tâlhăriei în persoana inculpatului A., precum și folosirea informațiilor furnizate de acesta în scopul depistării celorlalți doi participanți, instanța de apel nu s-a raportat la acest înscris. Într-o atare situație, aspectele conținute de respectivul raport sunt prezumate reale, valabilitatea lor fiind recunoscută de Curtea de Apel Iași, prin Decizia penală nr. 402 din 4 noiembrie 2003 cu referire la inculpații C. și D.

- martorii propuși în apărare de inculpatul A.; făcând trimitere la conținutul declarațiilor succesive ale inculpatului A., cu privire la alibiul său, și la declarațiile date în faza de urmărire penală de G. și H., Ministerul Public a arătat că ascultarea martorilor J., K., I. și, după 15 ani de la comiterea faptei, a martorului U., a condus la obținerea unor declarații îndoielnice.

Eroarea instanței de apel cu privire la alibiul creat de acești martori este dovedită prin aceea că tatăl inculpatului A. face parte din categoria persoanelor care nu sunt obligate să depună mărturie, dovedindu-se că, în temeiul acestor sentimente, a încercat să-și ajute fiul să se disculpe (situația constatată și în conținutul sentinței penale nr. 4076 din 25 septembrie 2003 pronunțată de Judecătoria Iași); martora H. era prietena din acel moment a inculpatului A., iar declarațiile sale au fost suspect de precise cu privire la zile și ore și s-au completat odată cu trecerea timpului, cu toate că unele detalii oferite nu coincid cu alte amănunte cuprinse în declarațiile celorlalți martori au apărării.

Declarațiile celorlalți martori sunt contradictorii sau prezintă aspecte cu caracter general care nu interesează cauza. Astfel, martora I., prietenă cu inculpatul a declarat (după 15 ani) că în ziua de 18 aprilie 2002, în timp ce-și ducea fetița la școală s-a întâlnit cu inculpatul, însoțit de prietena sa și de copilul acesteia, în jurul orei 7.45, deși nu există un reper pentru această dată care să o determine pe martoră să o rețină; martora J. a dat două declarații contradictorii; martorul K. și-a amintit cu precizie detalii de tipul zilei în care a mers la locuința inculpatului A.; martorul U., fost soț al avocatei Doina Stupariu, apărător al inculpaților C. și A. si verișoară cu inculpatul A., a susținut că,: „(...) în 2002 îmi amintesc că dimineața când mergeam la serviciu îl mai vedeam pe inculpatul A. ducând la scoală un copil al cărui sex nu îl pot preciza (...) acest lucru se întâmpla în intervalul 7,30-8,00 (...) nu pot preciza dacă în vreuna din împrejurările în care îl vedeam pe inculpat ducând copilul la școală, acesta era însoțit de o persoană de sex feminin".

Aceste declarații nu pot demonstra absența inculpatului A. de la locul faptei prin prezența sa în alt loc, în raport de toate celelalte probe certe și sigure, care dovedesc participarea inculpatului la săvârșirea faptei, astfel încât ele nu constituie un alibi pentru A., ci doar încercarea disperată a apropiaților săi de a-l disculpa pe acesta.

- prezumții folosite de instanța de apel; instanța de apel a exprimat supoziții și probabilități, deși ele nu rezultau din probele dosarului, cum ar fi menționarea posibilității ca ”informațiile privind pontul că F. avea bani să fi fost transmise și direct numiților D. și C.”, deși martorul E. a declarat că A. i-a propus să spargă locuința concubinului mamei sale; aprecierea că indicarea, de către inculpatul A., a locului unde se aflau o parte din bunurile sustrase nu demonstrează participarea sa efectivă la comiterea infracțiunii, fiind posibil ca ”inculpatul să fi asistat la discuții privind comiterea faptei ori să fi bănuit că, în contextul în care martorul E. a adus la cunoștința grupului din care făcea parte că persoana vătămată deține bunuri, alți membri din acest grup au comis infracțiunea".

Procedând astfel, instanța de apel nu a apreciat situația de fapt în mod rezonabil, cu imparțialitate și onestitate, pe baza examinării faptelor concrete rezultate din probațiunea administrată, folosind, dimpotrivă, criterii de ordin subiectiv, cum sunt impresiile și supozițiile personale care pot crea suspiciuni de arbitrariu și injustiție.

- poziția procesuală a inculpatului A. a fost reținută cu titlu de valoare absolută, deși există la dosarul cauzei indicii că aceasta a urmărit o strategie procesuală, în scopul creării unei versiuni false, care să conducă la disculparea sa (încercarea inițială de a induce în eroare organele de poliție cu privire la cumpărătorul bijuteriilor sustrase, tentativa de fugă din fața organelor de poliție, propunerea unei înțelegeri potrivit căreia partea vătămată să-și retragă plângerea în schimbul recuperării bunurilor sustrase, compromiterea credibilității martorului E., prin obținerea unor adeverințe privind internarea acestuia într-o unitate spitalicească de psihiatrie, formularea plângerii penale împotriva magistraților care au judecat cauza sa ori exercitarea de presiuni asupra acestora prin folosirea unor expresii jignitoare - „băbăciune analfabetă” vizând magistratul care a pronunțat decizia de apel, atribuirea calității de persoană vulnerabilă, lipsită de experiență în raport cu organele de poliție, invocarea relelor tratamente la care a fost supus în cursul anchetei, folosirea membrilor familiei ori a persoanelor apropiate în modalitatea audierii acestora în calitate de martori pentru a-i realiza un fals alibi, cerere de strămutare a cauzei, sustragerea de la executarea pedepsei, etc.).

- aplicarea prezumției de nevinovăție și a regulii „in dubio pro reo" fată de inculpatul A.

În raport de conținutul concret al probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a făcut o greșită și inechitabilă aplicare a acestui principiu întrucât vinovăția inculpatului A. a fost stabilită în cadrul unui proces, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale (dreptul la apărare și la propunerea de probe în apărare), prin mijloacele de probe legal administrate; probele administrate în etapa urmăririi penale, în dovedirea vinovăției inculpatului au fost confirmate în etapele următoare ale procesului penal (fond și apel), nefiind constatată modificarea acestora, iar îndoiala invocată în urma declarațiilor martorilor apărării este nejustificată, întrucât aceste declarații au fost nesincere, nereale, contradictorii, neconvingătoare, lipsite de obiectivitate, astfel încât nu pot fi considerate probe pozitive de nevinovăție.

Înlăturând în mod nelegal o mare parte din probele administrate în cursul urmăririi penale, potrivit dispozițiilor C. proc. pen. în vigoare la data administrării lor, reținând nemotivat declarațiile de revenire ale coinculpaților din cauză, eliminând din ansamblul probator al cauzei unele declarații de martori prin folosirea noțiunii neprocedurale de „persoane interesate", ori atribuind circumstanțe sau prezumții inculpaților derivând din presupusa lor calitate de „persoane vulnerabile”, nereglementată de prevederile C. proc. pen., instanța de apel a creat în mod artificial o îndoială privind vinovăția inculpatului A.

În acest mod, ea a încălcat dispozițiile art. 103 alin. (2) teza I C. proc. pen., potrivit cărora, în urma evaluării tuturor probelor administrate, trebuie să rezulte întotdeauna un raționament armonios, congruent cu probatoriul cauzei, orice discordanță între aprecierile instanței și tabloul integral probatoriu fiind semnul specific al unei hotărâri injuste.

Recurentul-inculpat A. a apreciat că încheierea din data de 17 mai 2017 a Curții de Apel Iași este nelegală, deoarece dispozițiile legii procesual penale în vigoare sunt de imediată aplicare și nu permit interpretarea acestora în maniera reținută prin Decizia nr. 2/2015 a Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și nici în maniera reținută de instanța de apel, cu privire la incidența Deciziei penale nr. 179/2016 a instanței supreme.

În esență, recurentul-inculpat a subliniat că interesul de a promova o cale de atac prevăzută de lege la momentul exercitării ei aparține în mod exclusiv celui ale cărui drepturi au fost încălcate, în speță A., neputându-se susține că, prin promovarea recursului de către Ministerul Public, se urmărește respectarea hotărârii Curții Europeană a Drepturilor Omului. Cum, în viziunea Curții Europene, statele nu sunt obligate să creeze căi de atac, inculpatul a apreciat că, în speță, a fost creată în mod nelegal și abstract o cale de atac neprevăzută de legea procesual penală în vigoare - Legea nr. 135/2010 - tocmai pentru ca intimatul să fie, eventual, condamnat.

S-a apreciat că Decizia nr. 2/2015 este inaplicabilă în cauza de față, câtă vreme acea decizie a vizat problema rejudecării unui recurs ca urmare a admiterii revizuirii, problema în discuție fiind aceea a calificării acestei căi de atac - recurs, potrivit vechiului cod, sau apel, potrivit legii procesual-penale în vigoare - nicidecum de exercitare a acestei căi de atac. Or, în speță, apelul nu a fost judecat potrivit legii anterioare, pentru a fi respectată continuitatea căilor de atac și a se exercita în mod legal un recurs, fiind inadmisibil ca o decizie de apel pronunțată potrivit noilor dispoziții procesual-penale să fie atacată cu un recurs întemeiat pe normele vechiului C. proc. pen.

Art. 12 din Legea nr. 255/2013 nu este incident în cauză, întrucât, la momentul dispunerii rejudecării în revizuire, dosarul nu se afla în situația prevăzută de textul respectiv - și anume ”în curs de judecată”. Dimpotrivă, la momentul judecării revizuirii erau în vigoare prevederile Legii nr. 135/2010, fiind aplicabile dispozițiile art. 465 alin. (1)² C. proc. pen., respectiv art. 14 din Legea nr. 255/2013.

Făcând trimitere la jurisprudența Curții Constituționale ori a instanței supreme în materia legalității căilor de atac, recurentul A. a apreciat că, în absența unor norme tranzitorii în cuprinsul Legii nr. 255/2013 și dat fiind principiul securității raporturilor juridice, a admite posibilitatea exercitării recursului înseamnă a institui o cale de atac neprevăzută de lege, vătămându-se grav atât garanțiile ce derivă din principiul anterior evocat, cât și dreptul inculpatului de a exercita orice alte eventuale căi extraordinare de atac.

Examinând cauza, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Analiza admisibilității căilor de atac;

1. Cu privire la admisibilitatea recursului declarat de Ministerul Public:

Decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunțată de Curtea de Apel Iași, ca instanță de apel, în procedura rejudecării cauzei, subsecvent admiterii cererii de revizuire în cazul hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza ”A. împotriva României”.

Astfel, sesizată de revizuentul A. în procedura prevăzută de art. 465 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că încălcarea dreptului acestuia la un proces echitabil - constatată de instanța europeană - a intervenit, inițial, în fața instanței de apel învestite cu judecarea apelului parchetului sub aspectul soluției dispuse față de A. și, ulterior, în fața instanței de recurs. Drept urmare, prin decizia penală nr. 141/A din 21 aprilie 2015, instanța supremă a admis cererea de revizuire, a desființat deciziile pronunțate în ultimele două grade de jurisdicție ordinare și a dispus rejudecarea apelului numai cu referire la revizuent.

Hotărârea pronunțată în rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii este supusă ”căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită”, regulă consacrată ca atare în cuprinsul art. 465 alin. (1)² C. proc. pen. și concordantă principiului activității legii procesual penale române.

Dacă, în cazul unei continuități și stabilități legislative, regula enunțată nu ridică probleme de interpretare, nu aceeași este situația în ipoteza succedării unor modificări legislative de substanță în materia căilor de atac ce pot fi exercitate în procesul penal.

În speță, hotărârea revizuită este Decizia penală nr. 402 din 4 noiembrie 2003 a Curții de Apel Iași, hotărâre care, ulterior pronunțării, a fost supusă recursului la Înalta Curte, cale de atac soluționată prin Decizia penală nr. 2679 din 18 mai 2004.

Însă, odată cu intrarea în vigoare, la data de 1 februarie 2014, a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., sistemul căilor ordinare de atac în procesul penal român a fost reconfigurat și simplificat, prin eliminarea recursului din categoria acestora din urmă și consacrarea apelului ca unic mecanism de control judiciar, integral devolutiv în fapt și în drept.

Ca urmare, începând cu data de 1 februarie 2014, recursul nu mai are o consacrare normativă în legea procesual penală în vigoare, iar Înaltei Curți nu îi mai este recunoscută competența de a soluționa acest tip de cale de atac.

Succesiunea legilor de procedură a dat naștere, inevitabil, unor situații tranzitorii, reglementate, în majoritate, prin dispozițiile Legii nr. 255/2013. Astfel, regula generală consacrată de art. 3 din acest ultim act normativ, potrivit căreia ”Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare (…)”, este însoțită de o serie de excepții, prin care legiuitorul a recunoscut explicit ultraactivitatea prevederilor vechii legislații procesual penale.

O astfel de excepție este aceea a ”recursurilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi”, în cazul cărora prevederile art. 12 din Legea de punere în aplicare stabilesc că ele ”rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs”. Finalitatea normei evocate este de a asigura concilierea dintre principiul activității legii procesual penale (care reclamă aplicarea imediată a legii noi tuturor actelor procesuale și procedurale efectuate sub imperiul său) și imperativul ocrotirii drepturilor și intereselor legitime ale părților, atunci când legea nouă nu mai prevede instrumentele juridice necesare exercitării lor efective.

Este adevărat că, în cazul particular al revizuirii în situația hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, Legea nr. 255/2013 nu a reglementat explicit soluția procedurală aplicabilă acelor cauze în care încălcarea dreptului, constatată de instanța europeană, a intervenit direct în recurs ori s-a perpetuat în această cale de atac, după ce survenise în fața instanțelor inferioare.

Aceste cauze nu se circumscriu, aparent, categoriei reglementate de art. 12 din Legea de punere în aplicare, de vreme ce ele nu se aflau, la data intrării în vigoare a noii codificări procesual penale, în stadiul ”recursului în curs de judecată”.

Însă, prin admiterea cererii de revizuire și dispunerea rejudecării cauzei de către ”instanța în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului”, conform art. 465 alin. (11) lit. b) C. proc. pen., și aceste procese sunt repuse în stadiul în care se aflau la data producerii încălcării. Se asigură, astfel, nu doar repunerea părții interesate în situația juridică existentă la momentul în care a intervenit încălcarea drepturilor sale procesuale, ci și posibilitatea de a beneficia, în mod concret și efectiv, de toate garanțiile procedurale recunoscute de lege la acea dată, inclusiv din perspectiva căilor de atac ce puteau fi exercitate.

O atare soluție a fost consacrată expres de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care, prin Decizia nr. 2/2015 din 2 februarie 2015, publicată în M. Of. Partea I, nr. 159 din 6 martie 2015, a statuat că ”în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C. proc. pen., în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului inițial”.

În considerentele acestei decizii obligatorii, instanța supremă a subliniat că ”scopul legii penale prin reglementarea dată în conținutul dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 (…) a fost acela de a acoperi și astfel de situații care au o reglementare mai specială și care au menirea să răspundă exigențelor referitoare la executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul de a se lua măsuri suficiente pentru a se evita pe viitor repetarea încălcării drepturilor ori înlăturarea celor care continuă să își producă efectele (…).

 Or, o măsură suficientă și de natură să prevină pe viitor o astfel de vătămare este tocmai aceea de a recunoaște și de a da părții dreptul de a fi judecată în calea de atac ce a generat încălcarea dreptului său, și nu de a supune normele de drept europene clare și neechivoce și care se bucură de preeminență unor interpretări novatorii în raport cu dreptul intern în cauză, pentru că esența acestei proceduri o reprezintă garanția ce i se oferă acuzatului, în sensul că exigențele referitoare la executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului sunt respectate, iar acest lucru se va putea realiza doar prin repunerea părții în situația în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că este vorba despre prima instanță, instanța de apel sau de recurs, cu mențiunea expresă că, pentru hotărârile rămase definitive potrivit legii vechi, competentă va fi instanța de recurs așa cum era aceasta stabilită sub imperiul legii vechi, iar compunerea completului va fi cea de la recurs, așa cum era reglementată de legea anterioară”.

Decizia pronunțată de instanța supremă în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen. nu distinge după cum încălcarea drepturilor revizuentului a intervenit în primul sau în ultimul grad de jurisdicție, recunoscând, în schimb, cu caracter de principiu și strict limitat la hotărârile pronunțate în rejudecarea cauzelor subsecvent admiterii revizuirii, ultraactivitatea dispozițiilor C. proc. pen. anterior în materia recursului. În egală măsură, decizia evocată nu distinge în funcție de titularul recursului, acesta putând fi nu doar inculpatul, ci și un alt participant procesual, cum ar fi, de exemplu, persoana vătămată ori procurorul.

Este adevărat că premisa raționamentului care a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 2/2015 a Înaltei Curți a fost aceea a intervenirii încălcării dreptului revizuentului direct în calea de atac a recursului, însă această particularitate nu exclude incidența dezlegării date de instanța supremă și într-o situație de tipul celei existente în speță.

Statuând în sensul că respectarea exigențelor executării hotărârilor Curții Europene este posibilă ”doar prin repunerea părții în situația în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că este vorba despre prima instanță, instanța de apel sau de recurs, cu mențiunea expresă că, pentru hotărârile rămase definitive potrivit legii vechi, competentă va fi instanța de recurs”, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a recunoscut, cu valoare de principiu și fără a distinge, ultraactivitatea normelor vechi relative la recurs, indiferent dacă încălcarea dreptului a intervenit ori nu în acest stadiu procesual.

Or, așa cum s-a stabilit în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, ”asigurarea caracterului obligatoriu al dezlegării date chestiunilor de drept asupra cărora instanța supremă a statuat în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, (…) presupune nu doar conformarea, pe viitor, la exigențele dispozitivului deciziei, ci și aplicarea corespunzătoare a întregului raționament juridic ce a precedat, în mod necesar, pronunțarea acesteia.

Hotărârile prealabile rezultate din mecanismul de unificare a practicii prevăzut de art. 475 C. proc. pen. cuprind rezolvări de principiu ale unor chestiuni de drept, clarificând modul de interpretare in abstracto, pe viitor, a dispozițiilor legale care au generat acea problemă. Soluția de principiu a instanței supreme își găsește aplicabilitatea, așadar, nu doar în cauza în care a intervenit mecanismul de unificare a practicii analizat, ci în toate cauzele în care se ridică o problemă de drept esențialmente similară și în care particularitățile procedurii derulate nu influențează semnificativ coordonatele acelei probleme de drept.” (Decizia nr. 12 din 25 aprilie 2017, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 412 din 31 mai 2017 și Decizia nr. 22 din 14 septembrie 2017, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 823 din 18 octombrie 2017).

Din această perspectivă, recursul Ministerului Public declarat, în speță, împotriva deciziei pronunțate în rejudecarea apelului este admisibil.

Contrar opiniei inculpatului A., ultraactivitatea dispozițiilor legale relative la recurs nu aduce atingere eo ipso securității raporturilor juridice.

Repunerea în discuție a soluției date fondului cauzei este urmarea directă și necesară nu a exercitării unei anume căi de atac, ci a admiterii inițiale a cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 465 C. proc. pen., fiind justificată obiectiv și rezonabil de preexistența unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului. Rejudecarea cauzei are semnificația unei garanții că procesul se conformează tuturor standardelor de echitabilitate consacrate de Convenție dar, odată declanșată, ea trebuie finalizată cu o nouă hotărâre asupra fondului acuzațiilor.

Recunoașterea dreptului părții de a beneficia de rejudecarea cauzei nu echivalează, însă, cu recunoașterea dreptului acesteia la o soluție favorabilă în proces.

Declanșarea mecanismului revizuirii, prevăzut de art. 465 C. proc. pen., și rejudecarea cauzei asigură derularea unei proceduri penale concordante cu exigențele convenționale în materia drepturilor omului, fără a avea, concomitent, și semnificația unei garanții decisive a pronunțării unei hotărâri prin care să se stabilească nevinovăția acuzatului.

În cazul particular al reluării procedurii cu respectarea standardelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană în materia ascultării inculpatului și a martorilor, este cu atât mai evident că readministrarea acestor mijloace de probă nu conduce, în toate cazurile și în mod automat, la un verdict de nevinovăție, instanța de rejudecare fiind cea chemată să decidă, la finalul procedurii, asupra relevanței informative a probelor și, implicit, asupra vinovăției acuzatului. În urma acestui proces de evaluare, hotărârea pronunțată poate fi favorabilă acestuia din urmă sau, dimpotrivă, defavorabilă, asemănătoare celei pronunțate anterior, bineînțeles, în acest ultim caz, cu respectarea exigențelor regulii non reformatio in pejus.

2. Cu privire la admisibilitatea recursului declarat de A.:

Recurentul inculpat a exercitat calea de atac a recursului împotriva încheierii din data de 17 mai 2017, prin care Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, printre altele, a respins cererea acestuia de îndreptare a erorii materiale referitoare la calea de atac consemnată în minuta Deciziei penale nr. 335/2017.

Încheierea astfel pronunțată se circumscrie categoriei încheierilor prevăzute de art. 195 C. proc. pen. din 1968, în privința cărora legiuitorul nu a reglementat, în legislația veche, o cale de atac separată (soluție preluată, de altfel, și în noua codificare procesual penală).

Prin urmare, încheierea prin care instanța de apel soluționa chestiunea îndreptării unei erori materiale, dată ulterior pronunțării deciziei, putea fi atacată cu recurs în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 3851 alin. (2) și (3) C. proc. pen. din 1968, respectiv numai o dată cu decizia recurată, neexistând o normă derogatorie de la această regulă, care să permită atacarea separată a încheierilor de tipul celei analizate.

Regimul recursului ce putea fi exercitat împotriva deciziilor în apel era clarificat parțial, sub aspectul titularilor căii de atac, prin dispozițiile art. 385¹ alin. (4) C. proc. pen. din 1968 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, în forma în vigoare la data de 18 mai 2004). Conform acestei dispoziții, teza finală, ”Persoanele prevăzute la art. 362 (n.r. C. proc. pen. din 1968) pot declara recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunțată în apel a fost modificată soluția din sentință și numai cu privire la această modificare”.

În contextul art. 3851 alin. (3) C. proc. pen. din 1968, rezultă că, în ipoteza modificării prin decizie a soluției cuprinse în sentință, recursul declarat împotriva deciziei atrăgea, ca regulă, și cenzurarea încheierilor ulterioare, date după pronunțarea hotărârii în apel.

În ipoteza contrară, a respingerii apelului și menținerii neschimbate a soluției din sentință, persoanei care nu a folosit apelul nu îi era recunoscut nici dreptul procesual de a recura încheierea dată ulterior pronunțării hotărârii în apel, dacă prin această încheiere nu s-a modificat conținutul deciziei. A admite, în această ultimă ipoteză, posibilitatea exercitării unui recurs separat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, de către persoana care nu a folosit calea de atac a apelului, înseamnă, practic, a admite posibilitatea exercitării recursului omisso medio, contrar exigențelor art. 385¹ alin. (4) teza finală C. proc. pen. din 1968.

În speță, este incidentă această ultimă ipoteză, de vreme ce, prin decizia pronunțată în rejudecarea apelului parchetului, Curtea de Apel Iași a respins ca nefondată calea de atac, iar prin încheierea din data de 17 mai 2017 a respins, de asemenea, cererea de îndreptare a erorii materiale referitoare la calea de atac consemnată în cuprinsul minutei deciziei.

În consecință, recursul declarat de inculpatul A. se relevă ca fiind exercitat de către o persoană căreia legea nu îi recunoaște exercițiul acestui drept și, în conformitate cu dispozițiile art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen. din 1968, va fi respins ca inadmisibil.

Analiza cazurilor de casare

Prealabil evaluării celor trei cazuri de casare invocate de procuror, Înalta Curte notează particularitățile procedurii aplicabile recursului de față, procedură reglementată de art. 385¹ - art. 385¹⁹ C. proc. pen. din 1968, în forma în vigoare la data judecării recursului inițial, respectiv 18 mai 2004.

În contextul normativ astfel precizat, recursul reprezintă ultima cale de atac ordinară, parțial devolutivă și exclusiv de drept, menită a înlătura erorile de drept conținute de hotărârile instanțelor inferioare. Procedura de judecată în recurs implică, printre altele, în conformitate cu art. 385¹⁴ C. proc. pen. din 1968, administrarea exclusiv a probei cu înscrisuri și verificarea legalității hotărârii numai pe baza acestora și a materialului existent în dosarul cauzei.

Atunci când, raportat la cazurile de casare invocate în condițiile art. 385¹⁰ C. proc. pen. din 1968, instanța de recurs constată incidența unor motive de nelegalitate a hotărârii recurate, subsecvent admiterii căii de atac, ea poate dispune, printre altele, rejudecarea cauzei, fie de către instanța a cărei hotărâre a fost casată (în cazurile limitativ prevăzute de art. 385¹⁵ alin. (1) pct. 2 lit. c) V.C.P.P.), fie de către instanța de recurs (în ipoteza prevăzută de litera d a acestui ultim text de lege). În această ultimă ipoteză, administrarea altor mijloace de probă în afara înscrisurilor - cum ar fi, de exemplu, reascultarea unor martori - reprezintă o activitate proprie rejudecării cauzei, etapă distinctă și ulterioară celei a judecării recursului propriu-zis, prevăzută de art. 385¹⁶ C. proc. pen. din 1968.

În cauza de față, în absența unor norme exprese si derogatorii, specificul stadiului procesual în care se află cauza (rejudecare după admiterea cererii de revizuire în cazul unei hotărâri a Curții Europene) nu justifică o aplicare diferențiată a acestor reguli procedurale incidente în materia recursului, în sensul readministrării probatoriului testimonial anterior soluționării acestei căi de atac în condițiile art. 385¹⁵ C. proc. pen. din 1968.

Garanțiile procesuale recunoscute inculpatului A. pentru realizarea efectivității dreptului său la o procedură echitabilă au fost deja asigurate prin readministrarea probatoriului de către instanța de apel, învestită cu rejudecarea cauzei; decizia acestei din urmă instanțe urmează a fi cenzurată, sub aspectul chestiunilor de drept și, prin excepție, al celor de fapt, în coordonatele normative proprii recursului, astfel cum erau prevăzute de legea în vigoare la data soluționării recursului inițial.

Fiind condiționată de constatarea prealabilă a nelegalității hotărârii atacate, readministrarea întregului probatoriu testimonial este permisă, așadar, în stadiul subsecvent soluționării recursului, respectiv cel al rejudecării cauzei ca urmare a eventualei admiteri a căii de atac. Tocmai de aceea, învestită în actuala procedură, Înalta Curte a apreciat că soluționarea recursului parchetului reclamă, prioritar, evaluarea în drept a deciziei atacate, administrarea probatoriului testimonial reprezentând, eventual, o etapă distinctă și ulterioară celei a soluționării recursului.

În considerarea particularităților procedurii și a constatărilor instanței europene în hotărârea dată în cauza ”A. împotriva României”, a solicitat, însă, inculpatului să precizeze dacă înțelege să fie ascultat de către instanța de recurs, el optând însă pentru exercitarea dreptului la tăcere.

1) Cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. din 1968 (în forma în vigoare la data de 18 mai 2004) - „instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate (…) de natură să influențeze soluția procesului".

Cazul de casare enunțat, cunoscut în jurisprudența dezvoltată sub imperiul C. proc. pen. anterior sub denumirea de ”omisiune esențială”, este incident atunci când instanțele de fond au pronunțat hotărârile recurate ignorând, inter alia, conținutul unor probe administrate pe parcursul procesului; pentru a atrage casarea hotărârii, nu este însă suficientă simpla constatare a unei omisiuni a instanței de a analiza critic una sau mai multe probe, ci această omisiune trebuie să fie de natură a influența soluția procesului, în sensul că evaluarea probelor, dacă s-ar fi realizat, ar fi condus la o soluție substanțial diferită de cea atacată în recurs.

Cazul de casare analizat nu este incident, în schimb, atunci când instanțele de fond au analizat, chiar dacă succint, probele în discuție - fie individual, fie pe categorii de mijloace de probă - și, în urma acestei analize, au decis să le înlăture din ansamblul probator avut în vedere la clarificarea împrejurărilor cauzei și la pronunțarea hotărârii.

În această ultimă ipoteză, calitatea propriu-zisă a evaluării probatoriului, acuratețea silogismului logico-juridic aplicat de instanțe ori concluzia acestora din urmă privind fiabilitatea ori relevanța unora dintre probele administrate antrenează chestiuni esențialmente de apreciere a unor elemente de fapt.

Fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și apel, acest proces de apreciere a faptelor nu poate fi cenzurat în recurs prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. din 1968, ci, eventual, în măsura în care se constată o ”eroare gravă de fapt”, numai prin raportare la cazul prevăzut de pct. 18 al aceluiași articol.

În cauza de față, invocând omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la unele dintre probele administrate, parchetul a făcut trimitere la declarațiile a nouă martori - ascultați fie pe parcursul unei singure faze a procesului, fie în mai multe etape ale acestuia - respectiv, martorii E., P., R., Z., I.I., N., Y., A.A. și B.B.

Examinând conținutul probelor anterior precizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen. din 1968, Înalta Curte constată nefondată critica Ministerului Public.

În acest sens, notează, pe de o parte, că instanța de apel s-a pronunțat asupra probelor rezultate din declarațiile martorilor E., P., R., Z., I.I., N. și B.B., iar, pe de altă parte, că declarațiile martorilor Y. și A.A. nu relevă elemente de fapt care să influențeze, în mod decisiv, concluziile instanței de apel cu privire la derularea faptelor și la necesitatea valorificării, în speță, a regulii in dubio pro reo.

Examinarea deciziei recurate relevă că instanța de apel a caracterizat - generic, dar totuși explicit - declarațiile tuturor martorilor care au susținut că i-ar fi auzit - fie pe cei doi coinculpați condamnați definitiv, fie pe A. - recunoscând fapta comisă, ca fiind probe indirecte, care nu relevă ”elemente suficiente pentru înlăturarea prezumției de nevinovăție” (filele 15-16/decizie).

Este adevărat că, în contextul acestui raționament, singurii martori nominalizați în considerentele hotărârii au fost N. și E., ale căror declarații au fost înlăturate pentru argumente ce țin fie de imprecizia relatărilor făcute în faza apelului (în primul caz), fie de imposibilitatea de reascultare nemijlocită în rejudecarea căii de atac (în cazul celui de-al doilea martor).

Este, însă, incontestabil, că martorii P., R., Z., I.I. și B.B. sunt, cu toții, persoane care, în diferite faze ale procesului, au relatat împrejurări esențial asemănătoare, în sensul că l-ar fi auzit pe inculpatul A. admițând implicarea sa în comiterea faptei, cu ocazia conducerii acestuia, de către organele de poliție, la casa de amanet (martorii P. și R.) ori că i-ar fi auzit pe coinculpații D. și C. afirmând implicarea lui A. în comiterea faptei, fie în contextul efectuării unor activități procesuale (martorii Z., I.I.), fie al discuțiilor purtate în stare de arest (martorul B.B.).

Prin urmare, declarațiile tuturor acestor persoane se circumscriu categoriei probelor indirecte, evaluate de către instanța de apel în maniera anterior expusă, probe care, deși nu au fost analizate critic, individual și detaliat, au fost însă avute în vedere, în mod efectiv, la soluționarea acțiunii penale.

În ceea ce privește declarațiile numiților Y. și A.A. - ambii martori asistenți la recunoașterea din grup efectuată de victima infracțiunii - Înalta Curte constată că ele se circumscriu aceleiași categorii a probelor indirecte care, pentru argumentele expuse în cele ce succed, nu au forța probantă de a modifica concluziile instanței de apel în privința contribuției inculpatului A. la comiterea faptei și de a influența, ca urmare, soluția dispusă.

Activitatea procedurală de recunoaștere din grup, realizată la data de 27 aprilie 2002 și materializată în procesul verbal aflat la dosar, reflectă poziția exprimată de persoana vătămată F. și în declarațiile sale propriu-zise, în care aceasta l-a indicat pe A. drept unul dintre participanții la infracțiunea de tâlhărie comisă la data de 18 aprilie 2002.

Valoarea probatorie a activității de recunoaștere din grup a fost, însă, invalidată de către instanța de apel nu ca urmare a constatării unor erori procedurale (cum ar fi ipoteza purtării cătușelor de către inculpat), eventual verificabile prin prisma declarațiilor celor doi martori asistenți anterior menționați, ci pentru argumente ce țin de caracterul inadecvat al mijloacelor tactico-criminalistice la care au recurs organele de poliție în activitatea de recunoaștere (cu accent pe diferențele dintre trăsăturile fizice ale persoanelor incluse în grup).

Din această perspectivă, probele furnizate de declarațiile martorilor asistenți Y. și A.A. sunt lipsite de aptitudinea de a consolida, în mod real, informațiile furnizate de declarațiile persoanei vătămate și de a influența, ca urmare, soluția dată procesului. Caracterizând ca improbabilă recunoașterea inculpatului A. de către persoana vătămată, după ce aceasta din urmă observase fizionomia bărbatului aflat la ușă, la data faptei, numai prin lentila vizorului, instanța de apel și-a exercitat o prerogativă legală de apreciere critică a unui element de probă, înlăturându-l pentru nerelevanța informațiilor conținute, iar nu pentru lipsuri procedurale în administrarea sa. Tocmai de aceea declarațiile celor doi martori asistenți - menite să permită verificarea particularităților procedurale ale recunoașterii din grup - nu pot influența decisiv concluziile referitoare la lipsa de certitudine a fondului informațiilor astfel obținute.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte conchide că omisiunea instanței de apel de a expune și cenzura detaliat conținutul fiecărei probe testimoniale nu atrage, în mod automat, incidența în speță a cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen. din 1968, de vreme ce această instanță a analizat, în mod real, toate elementele probatorii considerate esențiale pentru justa soluționare a pricinii.

O atare evaluare este concordantă cu principiile ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a subliniat că, ”dacă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, implică, în special, obligația instanței de a proceda la o analiză efectivă a argumentelor si a propunerilor de probe ale părților, el nu poate fi, totuși, înțeles în sensul că impune un răspuns amănunțit pentru fiecare argument. Dimensiunea acestei obligații poate să varieze în funcție de natura hotărârii. În plus, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu si-a motivat decât pe scurt hotărârea, prin preluarea motivării instanței inferioare sau altfel, să fi analizat în mod real chestiunile esențiale ce i-au fost supuse judecății si să nu se fi mulțumit cu a aproba pur si simplu concluziile unei instanțe inferioare” (Perez împotriva Franței (MC), nr. 47287/99, Curte Europeană a Drepturilor Omului 2004-I, hotărârea Van de Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994 și Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Decizia nr. 40.490/98, Curte Europeană a Drepturilor Omului 2000-IX).

2) Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17¹ C. proc. pen. din 1968 (în forma în vigoare la data de 18 mai 2004) - „când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii".

Invocând acest caz de casare, Ministerul Public a apreciat că sancționarea cu nulitate a declarațiilor date de cei trei inculpați în faza inițială a anchetei penale, la 27 aprilie 2002 și 28 aprilie 2002, a relatărilor făcute de aceștia în contextul procedeului probator al confruntării iar, în cazul coinculpaților condamnați definitiv, și al procedeului reconstituirii, este contrară normelor procesual penale în vigoare la data efectuării acestor activități procedurale, nesocotind exigențele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

a) Din perspectiva existenței unei greșite aplicări a legii, Înalta Curte constată fondate susținerile parchetului.

În acest sens, reține, în acord cu norma anterior evocată, că cenzurarea legalității unui act procesual sau procedural efectuat sub imperiul vechiului C. proc. pen. implică, în privința condițiilor de fond și de formă, o necesară raportare la dispozițiile legii vechi, în vigoare la data efectuării actului; în cazul acestei categorii de acte, noua lege procesual penală disciplinează numai condițiile în care nulitatea poate fi invocată (art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013).

Raportat la exigențele principiului activității legii procesual penale, dar și la formularea clară și neechivocă a normelor Legii de punere în aplicare a C. proc. pen., rezultă că invalidarea declarațiilor date de cei trei inculpați pe durata aflării acestora sub imperiul măsurii preventive a reținerii, cu argumentul privării lor de asistența juridică obligatorie, este contrară exigențelor art. 171 C. proc. pen. anterior.

Prevederile art. 171 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 (în forma în vigoare la datele de 27 și 28 aprilie 2002) consacrau caracterul obligatoriu al asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului atunci când, printre altele, acesta era arestat, chiar în altă cauză, nu și în ipoteza aflării sale sub imperiul măsurii preventive a reținerii. În acest ultim caz, asistența juridică a învinuitului nu avea caracter obligatoriu, iar organelor de urmărire penală nu le revenea obligația de a asigura prezența avocatului la ascultarea sa, conform art. 172 alin. (2) C. proc. pen. din 1968.

Extinderea sferei cazurilor de asistență juridică obligatorie și la situații de tipul celei incidente în speță a fost consacrată normativ mult ulterior soluționării definitive a prezentei cauze, respectiv la data de 6 septembrie 2006, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 (publicată în M. Of. al României nr. 677 din 7 august 2006).

În cauza de față, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că invocarea chiar tangențială, a neconsemnării, în cuprinsul declarațiilor date de C. și D., a intervalelor orare în interiorul cărora au fost luate declarațiile, este nepertinentă prin raportare la problematica legalității administrării acestor mijloace de probă.

La data la care a avut loc ascultarea celor doi inculpați, dispozițiile art. 73 C. proc. pen. din 1968 nu consacrau obligația organelor judiciare de a consemna ora începerii și, respectiv, ora finalizării luării declarațiilor, o asemenea prevedere fiind introdusă în legislația procesual penală abia la data de 1 ianuarie 2004, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 281/2003 (publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003).

În al doilea rând, reține că ascultarea ca învinuiți a numiților D., C. și A. la datele de 27 și 28 aprilie 2002, în absența unui apărător, dar înainte de a se dispune măsura arestării preventive față de aceștia, nu contravine exigențelor art. 171 din V.C.P.P., sancționarea acestor mijloace de probă cu nulitatea absolută fiind lipsită de fundament legal.

Dată fiind formularea neechivocă a dispozițiilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen. din 1968, ascultarea învinuiților în absența unui apărător nu era sancționabilă cu nulitate absolută, în condițiile art. 197 alin. (2) din V.C.P.P., acest din urmă text consacrând caracterul absolut al nulității numai în caz de încălcare a dispozițiilor prin care se consacra în mod expres caracterul obligatoriu al asistenței juridice.

Aplicarea extensivă a normelor care instituie acest caracter la situații neprevăzute de textul de lege, cu consecința anulării actelor efectuate, contravine specificului legii procesual penale, care este de strictă interpretare și aplicare.

În plus, în condițiile în care atât D., cât și C. au fost, ulterior, reaudiați în prezența unor apărători, fără a invoca o eventuală încălcare a dreptului lor de a fi asistați juridic în faza inițială a anchetei, nu este incidentă nici o eventuală nulitate relativă, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (4) din V.C.P.P.

O concluzie similară rezultă și în ceea ce privește procedeul confruntării realizate la data de 28 aprilie 2002, dată la care toate cele trei persoane supuse acestui procedeu probator se aflau în stare de reținere.

Reglementând procedura confruntării, dispozițiile art. 88 C. proc. pen. din 1968 prevedeau:

”(1) Persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele și împrejurările în privința cărora declarațiile date anterior se contrazic.

(2) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca persoanele confruntate să-și pună reciproc întrebări.

(3) Declarațiile date de persoanele confruntate se consemnează în proces-verbal”.

Norma procesual penală nu instituia, așadar, o eventuală excepție de la regula generală în materia asistenței juridice obligatorii, ceea ce înseamnă că asistența juridică a învinuitului/inculpatului supus confruntării avea caracter obligatoriu numai în cazul în care acesta se afla în vreuna dintre situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 171 alin. (2) C. proc. pen.

Prin urmare, invalidarea probelor obținute prin confruntare, cu argumentul unei pretinse încălcări a dispozițiilor care consacră obligativitatea asistenței juridice se relevă, la rândul său, ca fiind expresia unei greșite aplicări a normelor legale în materie.

În fine, pentru considerente similare, Înalta Curte reține lipsa de fundament legal a constatării nulității procedeului probator al reconstituirii efectuate la data de 8 mai 2002, cu participarea inculpaților D. și C.

Potrivit art. 130 C. proc. pen. din 1968, ”(1) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru verificarea și precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care a fost săvârșită fapta.

(2) Reconstituirea se face în prezența învinuitului sau inculpatului. Dispozițiile art. 129 alin. (2) se aplică în mod corespunzător”.

 În conformitate cu prevederile art. 129 alin. (2) C. proc. pen. din 1968, ”Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la fața locului în prezența martorilor asistenți, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la fața locului se face în prezența părților, atunci când este necesar. Neprezentarea părților încunoștințate nu împiedică efectuarea cercetării”.

Prevederile anterior evocate nu consacrau, așadar, in terminis, obligativitatea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului pe durata efectuării reconstituirii, rezultând, per a contrario, că prezența unui apărător - ales sau din oficiu - la această activitate procedurală trebuia asigurată numai la cererea acuzatului. O atare interpretare a dispoziției analizate se justifică atât din perspectiva unei analize gramaticale a textului propriu-zis, cât și din cea a coroborării sale cu prevederile art. 171 alin. (2) și art. 172 alin. (1) C. proc. pen. din 1968, potrivit cărora existența unei situații în care asistența juridică era obligatorie genera, în sarcina organelor de urmărire penală, obligația de a ”asigura prezența apărătorului la ascultarea inculpatului (n.r.)”, nu și la alte activități procesuale.

În acest context normativ, ipoteza valorificării, în detrimentul acuzatului, a unor eventuale afirmații făcute de acesta pe durata reconstituirii nu poate justifica extinderea unor cazuri de nulitate absolută la situații neprevăzute de lege, ci numai invocarea, în condițiile strict permise de art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. din 1968, a unei încălcări sancționabile cu nulitate relativă; o atare situație nu este însă incidentă în speță, de vreme ce coinculpații participanți la reconstituire nu au invocat în propria cauză, iar instanța de apel nu a constatat nici ea în speță, din oficiu, alte încălcări ale dispozițiilor legale pertinente.

Înalta Curte subliniază, în final, că invalidarea procedeului reconstituirii, prin raportare la principiile statuate în jurisprudența Curții Europene, dezvoltate în aplicarea art. 6 parag. 3 lit. c) din Convenție, este nepertinentă, câtă vreme C. și D. au, în prezenta cauză, calitatea de martori, iar nu de acuzați, pentru a se justifica evaluarea măsurii în care au fost sau nu respectate normele relative la asistența lor juridică obligatorie.

 În privința inculpatului A., este evident că nu a participat la activitatea procedurală analizată și nu a oferit, astfel, în absența unui avocat, informații care să fi fost ulterior utilizate împotriva sa în proces; raportat la acest inculpat, nu există, prin urmare, premisa necesară examinării cauzei în conexiune cu principiile subliniate în hotărârea ”Salduz împotriva Turciei”, la care a făcut referire instanța de apel.

b) Din perspectiva efectelor situațiilor de greșită aplicare a legii, astfel cum au fost detaliate în precedent, Înalta Curte constată că efectul principal al incidenței cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17¹ C. proc. pen. din 1968 este acela al reținerii și valorificării, în ansamblul probator, a mijloacelor de probă greșit invalidate, reprezentate, în speță, de declarațiile inculpaților date în stare de reținere, procesele verbale de confruntare din data de 28 aprilie 2002 și procesul verbal de reconstituire din data de 8 mai 2002.

Incidența acestui motiv de casare nu are însă, ca efect derivat automat, casarea deciziei pronunțate de instanța de apel în speță, prin neluarea în considerare a mijloacelor de probă greșit înlăturate. Anularea deciziei este condiționată de constatarea subsecventă a unei reconfigurări de substanță a împrejurărilor faptice ca efect al reținerii mijloacelor de probă enumerate, de natură a releva contrarietatea între conținutul ansamblului probelor existente, pe de o parte, și faptele reținute de instanță prin decizia sa, pe de altă parte.

Analiza unei atare contrarietăți este improprie cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 17¹ C. proc. pen. din 1968, ea fiind susceptibilă a se circumscrie, în schimb, noțiunii de ”eroare de gravă de fapt”, ce urmează a fi analizată în considerentele ce succed, prin raportare la cazul de casare corespunzător.

3) Cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. din 1968 (în forma în vigoare la data de 18 mai 2004) - „când s-a comis o eroare gravă de fapt”.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, în concepția C. proc. pen. din 1968, eroarea gravă de fapt la care face referire textul de lege nu se confunda cu greșita apreciere a probelor. Spre deosebire de calea de atac a apelului, de a cărei esență era (la fel ca și în prezent), examinarea completă a cauzei, sub toate aspectele de fapt și de drept - inclusiv reaprecierea conținutului probatoriului -, recursul exercitat în cel de-al treilea grad de jurisdicție devaluat instanței competente un control judiciar parțial, limitat la cazurile de casare expres prevăzute de art. 385⁹ C. proc. pen. și vizând, în principal, erori de drept.

Eroarea de fapt putea determina casarea deciziei numai prin excepție, în unica situație în care ea era „gravă”, respectiv, atunci când deriva dintr-o incontestabilă contrarietate între situația de fapt reținută de instanță și conținutul real al probelor. Chiar în ipoteza analizată, sfera de acțiune a instanței de recurs era limitată, întrucât aceasta nu judeca din nou cauza, ci doar verifica modul în care probele administrate se reflectau în soluția pronunțată.

Prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009), au fost subliniate coordonatele definitorii ale incidenței cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 din V.C.P.P., coordonate la care Înalta Curte s-a raportat, mutatis mutandis, și cu ocazia soluționării prezentului recurs.

În considerentele deciziei evocate, s-a reținut că motivul de casare analizat presupune ”o eroare în stabilirea faptelor, care să fie atât de gravă încât să aibă drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite, de achitare sau de condamnare. Acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată.

Prin eroare de fapt se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act (…) ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul (…). Tocmai de aceea cenzura instanței de control judiciar, ca instanță de recurs, trebuie să urmărească atenta și completa verificare a întregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau ca împrejurarea considerată esențială lămuririi cauzei să fie neverificabilă”.

În speță, baza raționamentului juridic pe care s-a grefat soluția instanței de apel este reprezentată de incertitudinea persistentă în privința vinovăției inculpatului A. la finalul procesului de readministrare nemijlocită a probatoriului; în contextul inconsecvențelor regăsite în declarațiile coinculpaților C. și D. ori ale persoanei vătămate F., al imposibilității de reascultare nemijlocită a acesteia din urmă ca urmare a decesului și al caracterului indirect al restului mărturiilor, instanța de apel a apreciat că nu există probe certe privind participarea inculpatului A. la comiterea infracțiunii, astfel încât a dat eficiență regulii in dubio pro reo.

În opoziție cu această concluzie a instanței de apel, Ministerul Public a apreciat că vinovăția inculpatului rezultă cu evidență din mijloacele de probă administrate, în cazul unora dintre acestea conținutul fiind reținut eronat, iar în cazul altora, fiind ignorată însăși existența lor.

Evaluând ansamblul circumstanțelor cauzei prin raportare la fiecare dintre mijloacele de probă indicate în recursul Ministerului Public, Înalta Curte constată inexistența unei contrarietăți vădite și necontroversate între conținutul probelor existente și starea de fapt reținută de către instanța de apel, contrarietate care să materializeze eroarea gravă de fapt specifică motivului de casare analizat.

Declarațiile persoanei vătămate F. au fost apreciate insuficiente pentru a fundamenta concluzia certă că inculpatul A. a sunat la ușa victimei la data critică, avându-se în vedere două argumente principale: probabilitatea redusă ca victima - persoană în vârstă - să recunoască inculpatul după ce l-a vizualizat numai prin vizorul ușii de acces în apartament, pe de o parte, și inconsecvențele din declarațiile sale succesive sub aspectul numărului de persoane observate, al celei care i-a pulverizat spray lacrimogen în față și al făptuitorilor care au pătruns în locuință, pe de altă parte.

Cel dintâi argument este expresia unui proces de interpretare logică a unor împrejurări de fapt evidente și necontroversate, referitoare la particularitățile victimei - respectiv vârsta sa înaintată la data faptei (70 de ani) și afecțiunile medicale de care aceasta suferea, și la circumstanțele faptice în care s-a produs observarea persoanei care a accesat soneria - prin lentila vizorului ușii apartamentului, cu limitarea inerentă spațiului îngust și timpului redus de observare, fără o minimă percepție directă ulterioară a caracteristicilor de statură și fizionomie ale făptuitorului.

Or, aceste trăsături necontestate ale persoanei victimei și locului în care se presupune că ea a interacționat cu inculpatul au o influență directă și semnificativă asupra acurateței imaginilor percepute de cea dintâi, justificând rezerva instanței de apel în a valorifica, integral și necritic, declarațiile persoanei vătămate, prin care aceasta l-a indicat pe inculpat ca participant la comiterea faptei.

Imposibilitatea reascultării nemijlocite a numitei F., ca urmare a decesului survenit la data de 30 septembrie 2002, a constituit un obstacol în eventuala înlăturare a acestor rezerve, făcând, în prezent, dificil de stabilit în ce măsură dubiile instanței de fond care a dispus, inițial, achitarea inculpatului, aveau sau nu o justificare faptică.

În considerarea acestei imposibilități de reascultare a victimei, dar și a exigențelor art. 75 C. proc. pen. din 1968, declarațiile date în faza de urmărire penală sau cu ocazia judecății în primă instanță nu pot fi valorificate necritic pentru stabilirea adevărului. Aceste depoziții nu reflectă concordant ipoteza valorificată prin actul de acuzare, persoana vătămată afirmând constant, în declarațiile sale succesive din datele de 18 aprilie 2002 și 13 mai 2002, că a observat numai doi bărbați, care au și pătruns în locuință - primul fiind cel care a sunat la ușă și a folosit sprayul lacrimogen, iar cel de-al doilea, cel care a scotocit prin camerele imobilului și a sustras bunuri.

Înalta Curte admite că, în dinamica evenimentului critic, ale cărui episoade s-au succedat rapid, autorii anihilând, încă din primele momente, orice capacitate de percepție amănunțită ori de reacție a victimei, aceasta din urmă nici nu ar fi avut, foarte probabil, posibilitatea de a observa cu exactitate numărul sau fizionomia celor implicați. Tocmai de aceea consideră că declarațiile persoanei vătămate nu au, în mod explicabil, un grad absolut de certitudine și nu pot fundamenta, eo ipso, ipoteza acuzării în privința inculpatului.

Sub aspectul recunoașterii inculpatului A. de către persoana vătămată, efectuată, în primă fază, la data de 27 aprilie 2002, și reconfirmată, ulterior, în cursul judecății, înlăturarea, de către instanța de apel, a valorii probatorii a acestei împrejurări este urmarea dubiilor ce planează asupra posibilităților reale ale victimei de a observa particularitățile fizionomiei autorilor.

Contrar susținerilor Ministerului Public, nici declarațiile victimei și nici procesul verbal de recunoaștere din grup nu relevă, în mod vădit contrar constatărilor curții de apel, faptul că inculpatul A. a fost cel care, la data critică, a sunat la ușa persoanei vătămate, de conivență cu cei doi coautori ai tâlhăriei.

În acest sens, elementele detaliate în recursul procurorului antamează chestiuni ce țin nu de o gravă și necontroversată contrarietate între ce rezultă din procesul verbal de recunoaștere din grup și cele reținute de instanța de apel, ci de o apreciere critică a argumentelor pentru care această din urmă instanță a considerat insuficient acest mijloc de probă.

Raportându-se la coordonatele definitorii pentru incidența cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. din 1968, astfel cum au fost anterior detaliate, Înalta Curte constată că, emanând de la persoana vătămată, a cărei percepție asupra derulării faptelor a fost afectată de factorii obiectivi anterior descriși, recunoașterea din grup are, la rândul său, o valoare probatorie limitată de aceeași factori.

Suplimentar argumentelor reținute de instanța de apel pentru a înlătura această probă - respectiv componența eterogenă a grupului supus recunoașterii și diferențele de fizionomie între inculpat și ceilalți membri - Înalta Curte notează două împrejurări care, coroborate, susțin dubiile instanței de apel.

Un prim element este acela al absenței ochelarilor asupra tuturor persoanelor care au făcut parte din grupul prezentat persoanei vătămate; în condițiile în care aceasta din urmă a precizat că cel care a sunat la ușă purta ochelari, iar, cu ocazia recunoașterii, acest element nu s-a regăsit asupra celor recunoscuți, este justificată îndoiala asupra valorii probatorii a mijlocului analizat.

Un al doilea element rezultă din declarațiile martorului O., date în fața instanței de apel învestite cu rejudecarea cauzei după admiterea cererii de revizuire. În ambele sale declarații din 03 februarie 2016 (fila 120/vol. 1, dos. apel) și 25 ianuarie 2017 (fila 14/vol. 4, dos. apel), martorul a relatat, pentru prima dată, despre existența unei activități de recunoaștere din fotografii judiciare la care ar fi asistat, desfășurată la o dată incertă, dar anterior recunoașterii din grup din 27 aprilie 2002, și cu ocazia căreia persoana vătămată F. i-ar fi recunoscut pe toți cei trei inculpați.

În absența oricăror acte procedurale care să confirme modul de derulare a acestei pretinse activități și dată fiind imposibilitatea de a verifica critic, pe baza declarațiilor victimei, circumstanțele în care i-au fost prezentate fotografiile în discuție, Înalta Curte apreciază că posibilitatea furnizării unor informații privind persoana supusă recunoașterii din grup, anterior efectuării procedurii propriu-zise, amplifică dubiile cu privire la certitudinea și siguranța probelor astfel obținute.

În contextul acestor informații îndoielnice, Înalta Curte conchide că nu se decelează contradicții de substanță între cele reținute de instanța de apel, pe de o parte, și mărturiile - directe sau derivate din procedee auxiliare - ale persoanei vătămate, pe de altă parte.

În ceea ce privește declarațiile martorului O., critica Ministerului Public în prezentul recurs tinde la valorificarea prioritară a susținerilor inițiale ale martorului, făcute în faza de urmărire penală, când acesta a relatat, la data de 13 mai 2002, că inculpatul A. ar fi admis, în prezența sa, că a participat la comiterea infracțiunii, alături de coinculpații D. și C.

Această declarație nu are însă semnificația unei probe decisive și sigure, care să releve eroarea instanței de apel asupra circumstanțelor în care s-ar fi produs implicarea inculpatului A.

Elementele faptice invocate au caracter singular în contextul multiplelor depoziții = anterioare ori subsecvente - ale aceluiași martor - în cuprinsul cărora el a făcut afirmații divergente, arătând fie că D. este cel care a relatat, în prezența sa, că A. ar fi participat la comiterea faptei (declarația din 29 aprilie 2002/fila 52, d.u.p.), fie că nu l-ar fi auzit pe acesta din urmă recunoscând comiterea faptei (declarații aflate la filele 14/vol. 4, dos. apel, și fila 48/dos. Trib. Iași).

Unica împrejurare afirmată constant și neechivoc de către martorul O. a fost aceea că inculpatul A. a pretins că are cunoștință de locul în care s-ar afla bijuteriile sustrase, indicând însă, în mod eronat, două astfel de locații, la care a și condus organele de poliție, fără succes.

Or, în contextul relațiilor strânse existente între coinculpații C. și D., pe de o parte, și intimatul-inculpat, pe de altă parte, concretizate, în perioada respectivă, în coparticiparea la alte fapte penale, cunoașterea locului unde ar fi fost valorificate bijuteriile sustrase nu are semnificația unei probe directe a implicării inculpatului în comiterea faptei, prin acte de complicitate concomitentă. O atare împrejurare furnizează indicii ale unei comunicări purtate între inculpat și autorii faptei, pe tema bunurilor sustrase, comunicare care, în contextul ansamblului probator existent, nu are însă valoarea unei probe care să demonstreze, concomitent, și participarea sa la actul de sustragere.

În plus, Înalta Curte subliniază particularitățile procedurii de față - marcată de imperativul readministrării și evaluării nemijlocite a probatoriului de către instanță, pentru a se asigura remedierea încălcării constatate anterior de către Curtea Europeană -, imperativ în raport de care nu se justifică eventuala valorificare necritică a unei declarații singulare a martorului O., în detrimentul propriilor sale depoziții ulterioare.

În ceea ce privește declarațiile martorei S., invocate prin raportare la cazul de casare analizat, constată că Ministerul Public nu a explicitat acea eventuală împrejurare care ar rezulta din aceste mijloace de probă și care, în cazul inculpatului A., deși ar releva participarea sa la comiterea faptei, ar fi fost ignorată de către instanța de apel. Unicul element faptic apreciat concludent a vizat afirmația făcută de coinculpatul D. - la care ar fi asistat și martora S. - în sensul contribuției inculpatului A. la comiterea faptei.

Caracterul esențialmente indirect al acestei împrejurări, corelat cu inconsecvența poziției manifestate sub acest aspect de către D., sunt elemente care lipsesc declarațiile analizate de certitudinea impusă de art. 385⁹ pct. 18 din V.C.P.P., pentru a legitima reținerea unei grave erori de fapt comise de instanța de apel. Valoarea probatorie recunoscută declarațiilor acestei martore reflectă prerogativa de apreciere a probatoriului atribuită normativ instanței de apel și nu poate face, în sine, obiect de cenzură în calea de atac a recursului, în absența unui element de contrarietate subsumabil erorii proprii motivul de casare evocat.

Aceeași este și situația declarațiilor martorilor E., P., R., I.I., N., Y. și D.D.. Ministerul Public nu a evidențiat care ar fi acele împrejurări relatate de martorii menționați, a căror existență ar fi fost ignorată de instanța de apel ori al căror conținut ar fi fost denaturat în cuprinsul hotărârii.

Așa cum s-a subliniat în precedent, depozițiile acestor persoane au valoarea unor probe indirecte, din care rezultă elemente tangențiale particularităților faptice ale acuzațiilor aduse inculpatului A. și a căror analiză nu permite identificarea unor aspecte de contrarietate între conținutul real al probelor și modul în care ele s-au reflectat în soluția dispusă.

Martorul E. a relatat, exclusiv în faza de urmărire penală, despre intenția manifestată de inculpat, anterior datei de 18 aprilie 2002, de a sustrage bunuri din locuința victimei, pe fondul informațiilor obținute de la mama sa - martora S. - cu privire la obiecte de valoare ce s-ar fi aflat în locuință. Deși oferă indicii ale unei posibile intenții infracționale, declarația este nerelevantă sub aspectul obiectiv al existenței și conținutului pretinsului act de participație propriu-zisă, în condițiile în care, la data faptei, martorul era privat de libertate, iar, pe parcursul judecății, el nu a putut fi audiat nemijlocit de vreuna dintre instanțele care s-au pronunțat în cauză.

Declarațiile celor doi martori Vicol relevă elemente cu caracter indirect, respectiv invocarea, de către A., a unui contract de amanet încheiat cu aceștia de coinculpați, pentru unele dintre bunurile sustrase, împrejurare demonstrată însă, ulterior, ca fiind vădit nereală și lipsită de semnificație probatorie asupra faptei propriu-zise imputate inculpatului. De asemenea, afirmațiile privind recunoașterea de către inculpat, în prezența lor, a implicării în comiterea faptei, nu au putut fi confirmate ulterior, printr-o ascultare nemijlocită în fața instanței de apel.

În ceea ce privește restul martorilor invocați, martori asistenți la diferite activități procesuale efectuate pe durata urmăririi penale, Înalta Curte face trimitere la considerentele anterior expuse în prezenta decizie, subliniind că, ceea ce prezintă relevanță, din perspectiva cazului de casare analizat, nu este eventuala conformitate procedurală a activităților la derularea cărora acești martori au asistat (confirmată prin declarațiile lor succesive), ci calitatea și fiabilitatea informațiilor furnizate de acele activități.

Or, nici reconstituirea, nici recunoașterea din grup nu oferă informații certe, decisive, cu privire la implicarea inculpatului în comiterea faptelor, ele reflectând în schimb, exclusiv poziția procesuală a altor participanți, fie coinculpați, fie persoană vătămată.

Aceste din urmă mijloace de probă, deși singurele apte a furniza informații complete, certe și directe cu privire la implicarea inculpatului A. în comiterea faptei, nu au oferit, în mod efectiv, elemente decisive sub acest aspect. Făcând trimitere la analiza declarațiilor persoanei vătămate, Înalta Curte constată că, în ceea ce îi privește pe coinculpații C. și D., poziția lor a fost, inițial, concordantă, ambii relatând că A. ar fi participat la comiterea faptei, în maniera reținută de acuzare.

Începând cu data 21 mai 2002, când ambii au retractat aceste susțineri, în toate declarațiile subsecvente, date în fața instanțelor care s-au pronunțat în prezenta cauză, cei doi au negat că A. ar fi participat la comiterea tâlhăriei. Inculpații au justificat această retractare prin pretinse presiuni exercitate asupra lor de către organele de poliție, a căror realitate nu a fost, însă, dovedită.

Învestită în limitele cazului de casare circumscris ”erorii grave de fapt”, Înalta Curte nu este abilitată să cenzureze, sub toate aspectele, procesul de apreciere a multiplelor declarații date de inculpați pe durata procesului, ci numai să identifice dacă există o eventuală contrarietate între susținerile acestora - certe și necontestate - și faptele reținute prin decizia atacată.

Or, depozițiile inițiale ale celor doi inculpați nu erau, prin ele însele, apte a servi la aflarea adevărului, în condițiile în care, potrivit art. 69 C. proc. pen. din 1968, ele trebuiau coroborate cu alte fapte și împrejurări ce rezultau din restul probatoriului administrat, reprezentate, în speță, cu precădere, de relatările persoanei vătămate F.

Imposibilitatea obiectivă a reascultării acesteia din urmă și, implicit, a coroborării declarațiilor inițiale ale celor doi inculpați cu alte probe certe, sigure, exclude, și în prezent, o eventuală valorificare necritică a tezei inițial avansate de cei doi, în opoziție cu îndoiala valorificată de instanța de apel în urma analizării întregului probatoriu.

În absența altor mijloace de probă, subiectivismul invocat de Ministerul Public și care ar fi stat la baza retractării declarațiilor inițiale ale coinculpaților C. și D., este elementul care, în egală măsură, afectează și varianta inițial susținută de aceștia, împiedicând valorificarea sa cu certitudinea impusă de cazul de casare analizat.

Raportul întocmit de organele de cercetare penală din cadrul Poliției Municipiului Iași, Biroul poliției judiciare, la data de 21 mai 2002 nu reprezintă, în sine, un mijloc de probă din categoria celor prevăzute de art. 64 C. proc. pen. din 1968. El sintetizează, din rațiuni eminamente administrative, derularea cronologică și rezultatul activităților procedurale întreprinse de organele de poliție la data de 27 aprilie 2002, (vezi fila 80 dup), fiind întocmit ca urmare a schimbării radicale a poziției procesuale a coinculpaților D. și C. și a verificărilor dispuse de procuror pentru clarificarea circumstanțelor care ar fi determinat o atare modificare.

Înalta Curte subliniază că rezultatul procedeelor probatorii permise de lege, la care au recurs organele de poliție pentru rezolvarea prezentei cauze, sunt cuprinse în cele trei procesele verbale - mijloace de probă întocmite la data respectivă, mijloace care nu pot fi completate sau rectificate substanțial prin modalități sui generis, neprevăzute de lege, cum este raportul în speță.

Constatările nemijlocite ale organelor de poliție, în măsura în care erau relevante pentru soluționarea cauzei, au fost consemnate în cuprinsul proceselor verbale întocmite la data de 27 aprilie 2002, din care nu rezultă, însă, vreo mențiune cu privire la pretinsele dialoguri purtate de A. fie cu organele de poliție, fie cu D. ori O. și nici nu se decelează rațiunea pentru care aceste dialoguri, dacă au existat, nu au fost consemnate corespunzător la data intervenirii lor, ci mult ulterior.

Sub aspectul declarațiilor martorilor propuși în apărare de către inculpatul A., Înalta Curte constată că, în recursul declarat, Ministerul Public nu a evidențiat existența vreunei împrejurări relevate de depozițiile lor, evident și necontestat reținută în mod eronat de către instanța de apel. Declarațiile martorilor au fost apreciate, în schimb, ca având ”caracter îndoielnic”, invocându-se, în acest sens, fie relațiile apropiate existente între inculpat și unii dintre martori (Z., H.), fie generalitatea ori caracterul contradictoriu al declarațiilor celorlalți.

Or, în principiu, dacă o particularitate a erorii grave de fapt este caracterul evident al greșelii, nu se poate vorbi de o asemenea eroare când starea de fapt reținută de instanță este numai îndoielnică, deoarece există incompatibilitate între atributele de ”îndoielnic” și ”evident”, raportate la același fapt. Transpusă în planul conținutului unui anume mijloc de probă, o atare abordare înseamnă că informația conținută de o probă determinată, dacă este numai îndoielnică, nu poate confirma sau invalida cu certitudine o ipoteză dată. Tocmai de aceea, a evalua probele din categoria analizată din perspectiva generalității ori subiectivismului lor, echivalează cu o nouă apreciere exhaustivă a probatoriului, ceea ce excedează limitelor cazului de casare analizat.

În fine, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a valorificat ca fiind ”cert” alibiul invocat de inculpat, pentru demonstrarea căruia au fost ascultați și martorii anterior menționați, ci a considerat că declarațiile acestora amplifică ”dubiul” deja evidențiat de analiza restului probatoriului.

Declarațiile inculpatului A. reflectă concordant poziția pe care acesta a adoptat-o constant pe parcursul procesului, și anume aceea de negare a faptei imputate. Din perspectiva acuzațiilor concret aduse, elementele faptice evidențiate de aceste declarații se reflectă adecvat în decizia recurată, verdictul de nevinovăție nefiind întemeiat, în mod absolut, pe aceste mijloace de probă, ci, așa cum s-a argumentat în precedent, pe inaptitudinea întregului probatoriu de a demonstra, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a acționat, la data critică, în maniera imputată de acuzare.

Elementele ce țin de conduita procesuală adoptată de inculpat - calificată, prin recursul declarat, ca fiind expresia unei anumite strategii de apărare ori al încercării de manipulare a persoanelor implicate în proces - ar fi putut avea, teoretic, relevanță pentru individualizarea tratamentului sancționator, nicidecum pentru clarificarea împrejurărilor faptice care au justificat, în opinia instanței de apel, incidența regulii in dubio pro reo.

În fine, sub aspectul prezumțiilor folosite de instanța de apel ori al aplicării greșite și inechitabile a regulii că ”dubiul profită inculpatului”, Înalta Curte constată că argumentele expuse în cererea de recurs reprezintă critici aduse, exclusiv, modalității în care a fost apreciat și valorificat probatoriul administrat, proces care, așa cum s-a subliniat în precedent, reflectă o prerogativă recunoscută de lege instanței de apel și nu poate face, în sine, obiect de cenzură în calea de atac a recursului.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. a) și b) C. proc. pen. din 1968, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva Deciziei penale nr. 335 din 28 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/45/2003; va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din 17 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/45/2003/a1.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului parchetului vor rămâne în sarcina statului.

Va obliga inculpatul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva Deciziei penale nr. 335 din 28 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/45/2003.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din 17 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/45/2003/a1.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului parchetului rămân în sarcina statului.

Obligă inculpatul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 de lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2017.