Fals în declaraţii. Declaraţii de interese. Desfiinţare totală
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiunea de fals în declaraţii privind declaraţiile de interese. Drept procesual penal. Partea generală. Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal
Indice alfabetic: Drept penal. Drept procesual penal
- fals în declaraţii
- declaraţii de interese
- desfiinţare totală
C. proc. pen., art. 25 alin. (3)
1. Omisiunea persoanei care are calitatea de secretar de stat, de a înscrie în două declaraţii de interese calitatea de administrator al unei societăţi, săvârşită cu intenţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, în formă continuată.
2. În cazul în care dispune condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii de fals în declaraţii, constând în omisiunea de a înscrie calitatea de administrator al unei societăţi în declaraţiile de interese, instanţa desfiinţează total, conform art. 25 alin. (3) C. proc. pen., declaraţiile de interese necorespunzătoare adevărului.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 37/A din 10 februarie 2017
Prin sentința nr. 124/F din 30 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 292 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații în formă continuată.
În temeiul art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată.
S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen. anterior.
În temeiul art. 998 - 999 C. civ. anterior, s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală, dispunându-se obligarea inculpatului la plata sumei de 2.313.439 lei, împreună cu obligațiile fiscale și accesorii aferente, calculate de la data la care obligația de plată a devenit scadentă și până la data acoperirii integrale a prejudiciului, cu titlu de daune materiale.
În baza art. 404 alin. (4) raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus anularea următoarelor înscrisuri: „Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005, contract nr. X”, „Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005, contract nr. Y.”, „Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005, contract nr. Z.”
Împotriva acestei sentințe au formulat apel, în termen legal, procurorul și inculpatul A., care au criticat soluția primei instanțe pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
Examinând actele dosarului și sentința penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține, între altele, următoarele:
În coordonate obiective, situația de fapt a fost corect reținută de către prima instanță, în urma unei evaluări judicioase a întregului probatoriu administrat atât în faza de urmărire penală, cât și pe parcursul cercetării judecătorești.
Circumstanțele faptice în care, pe de o parte, la datele de 26 iunie 2009 și 1 octombrie 2009, după începerea, respectiv la încetarea mandatului de secretar de stat, inculpatul A. a omis să menționeze în declarațiile de interese calitatea sa de administrator al societăților B. și C., iar, pe de altă parte, împrejurările în care, în calitate de reprezentant al D., același inculpat a încheiat contractele de servicii de consultanță nr. Z./28 decembrie 2005 cu societatea E., respectiv nr. X./28 decembrie 2005 și nr. Y./28 decembrie 2005 cu societatea F., în executarea cărora a întocmit fictiv actele intitulate „Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005”, documente care, alături de facturile fiscale emise în baza contractelor menționate, au fost folosite de societățile beneficiare în scopul diminuării bazei impozabile și, implicit, a sumelor datorate bugetului de stat cu titlu de impozit pe profit, au fost stabilite pe deplin concordant împrejurărilor ce rezultă din probatoriu, temeinic evaluat prin sentință.
I. Acuzația de fals în declarații:
În circumstanțele obiective relevante, acest segment al activității infracționale deduse judecății a fost corect reținut de către curtea de apel, atât sub aspectul întocmirii de către inculpat, într-o manieră necorespunzătoare adevărului, a două declarații de interese, în cuprinsul cărora a omis menționarea calității sale de administrator la societatea B. şi societatea C. (ambele declarații servind, potrivit art. 84 alin. 1 lit. c și alin. 2 din Legea nr. 161/2003, la excluderea unei eventuale stări de incompatibilitate între funcția de secretar de stat și, inter alia, cea de administrator al unei societăți), cât și sub aspectul cunoașterii, de către inculpat, a caracterului nereal al declarațiilor astfel date și a aptitudinii lor de a servi la producerea consecinței juridice anterior menționate.
Înscrisurile administrate pe parcursul procesului, în special referatele de informații comunicate de Oficiul Național al Registrului Comerțului, dar și corespondența aferentă procedurii de control desfășurată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la societatea B. în perioada 2008 - 2010, evidențiază, similar constatărilor instanței de fond, că, pe parcursul anul 2009, inculpatul a deținut calitatea de administrator atât la societatea B., cât și la societatea C.
Susținerile apărării privind încetarea acestei calități în cadrul societăţii B., anterior momentului întocmirii declarațiilor de interese, ca urmare a unei pretinse cesionări a părților sociale deținute de inculpat, inițial către G., iar ulterior către H., au rămas la stadiul unor simple alegații. În acest sens, nu au fost administrate, nici în cel de-al doilea grad de jurisdicție, minime mijloace de probă care să releve realitatea cesiunilor și circumstanțele spațio-temporale în care acestea au fost pretins încheiate (denumirea ori sediului biroului notarial care ar fi autentificat contractele de cesiune).
În plus, așa cum just a subliniat și instanța de fond, pretinsa cesiune invocată de apărare nu are eo ipso aptitudinea de a conduce la încetarea calității de administrator a cedentului, o atare operațiune neavând ca efect automat și revocarea acestuia din urmă din funcția de administrator, eventual deținută până la data cesiunii. Revocarea/înlocuirea administratorului unei societăți cu răspundere limitată, desemnat prin actul constitutiv al acesteia (ipoteza speței), se realizează printr-un act modificator al actului constitutiv al societății care, pentru a fi opozabil terților, trebuie înregistrat la Oficiul Național al Registrului Comerțului. Or, în istoricul celor două societăți în discuție nu există o astfel de mențiune, după cum nu există vreo mențiune referitoare la cesionarea părților sociale deținute de inculpat în cadrul firmelor.
În schimb, informațiile extinse privind cele două societăți, gestionate de Oficiul Național al Registrului Comerțului, relevă cu certitudine faptul că inculpatul A. a deținut calitatea de administrator al societăţii C., începând cu anul 2005 și până la momentul radierii societății, la data de 12 iunie 2012, aceeași calitate fiind deținută de inculpat și în cadrul societăţii. B., începând cu anul 2005 și cel puțin până la data de 11 mai 2016 (data ultimelor referate de informații solicitate în cursul cercetării judecătorești).
Introducerea societăţii B. pe lista contribuabililor inactivi, în perioada 11 iunie 2009 - 16 aprilie 2010, în baza Ordinului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 819/2008, ca urmare a neîndeplinirii de către societate a obligațiilor declarative prevăzute de lege, a avut efecte exclusiv în plan fiscal, iar nu și asupra structurii și administrării societății.
Nici starea îndelungată de inactivitate a societăţii C. (confirmată prin adresa Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală din 1 noiembrie 2013), care, în final, a condus la dizolvarea societății și la radierea acesteia la solicitarea Oficiului Național al Registrului Comerțului, nu a avut efecte asupra continuității mandatului de administrator al inculpatului, acesta încetând doar la momentul radierii persoanei juridice, respectiv la data de 12 iunie 2012.
Din această perspectivă, apărările inculpatului A. - vizând pretinsa eroare în care s-ar fi aflat cu privire la calitatea deținută în cadrul societăţii B. și societăţii C., la data întocmirii celor două declarații de interese, sunt nefondate. Expertiza inculpatului în materia dreptului comercial implica cunoașterea particularităților și a efectelor actelor de cesiune pretins întocmite, excluzând, așadar, eventuala sa eroare asupra întinderii acestor efecte în planul dobândirii și menținerii calității de administrator.
De altfel, faptul cunoașterii de către inculpat, la data completării declarațiilor de interese, a deținerii calității de administrator al societăţii B., este demonstrat și prin actele întocmite de acesta în cadrul controlului financiar efectuat de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în perioada 2008 - 2010. Pe durata operațiunilor de control efectuate de organele fiscale, inculpatul și-a asumat manifest calitatea de administrator al societăţii B., semnând, cu această titulatură, situația activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, fișa intitulată „contul de profit și pierdere”, precum și fișa datei informative. Indicarea, în cuprinsul acestor documente, a zilei de 30 iunie 2009 ca dată a întocmirii lor, constituie o dovadă a faptului că inculpatul și-a exercitat calitatea de administrator al societății pe durata exercitării funcției de secretar de stat, alegațiile apărării privind emiterea lor ulterioară datei de 1 octombrie 2009 neputând fi primite.
Aceeași poziție a adoptat inculpatul și în cadrul anchetei penale efectuate inițial față de acesta, pentru săvârșirea, în calitate de administrator al societăţii B., a infracțiunii de evaziune fiscală, în toate declarațiile date în respectiva procedură (la datele de 3 august 2010, 2 decembrie 2010, 2 februarie 2011 și 30 iunie 2011), precum și în declarația dată conform art. 105 alin. (8) din O. G. nr. 92/2003, la data de 2 februarie 2010, în fața organelor fiscale, el asumându-și calitatea de administrator al societății pe întreaga perioadă cuprinsă între data înființării acesteia și momentul efectuării investigației (declanșate în anul 2010).
Abia după dispunerea începerii urmăririi penale față de inculpat și sub aspectul săvârșirii infracțiunii analizate (prin rezoluția din 17 septembrie 2013), în cuprinsul declarației din 17 octombrie 2013, acesta a invocat faptul că, la momentul întocmirii celor două declarații de interese, nu mai deținea funcția de administrator al societăţii B., urmare a cesionării, în luna mai 2009, a părților sociale către numitul H., aspect reiterat și în faţa instanțelor de fond și de apel, dar neconfirmat probatoriu.
În raport cu argumentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, aspectul subiectiv al cunoașterii de către inculpat, la data întocmirii celor două declarații de interese, a deținerii calității de administrator al societăţii B. şi al societăţii C.
Totodată, constată că scopul omisiunii inculpatului de a menționa, în cuprinsul declarațiilor de interese, calitatea sa de administrator în cadrul celor două societăți, l-a constituit ascunderea stării de incompatibilitate dintre această funcție și cea de secretar de stat.
Astfel, potrivit art. 42 alin. (1) și (3) raportat la art. 39 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, în versiunea consolidată la 21 aprilie 2008 (în vigoare la data săvârșirii faptei deduse judecății), în termen de 15 zile de la data numirii sau a alegerii în funcție, respectiv în termen de cel mult 15 zile de la data încheierii mandatului sau a încetării activității, secretarii de stat au obligația declarării averii și a intereselor.
Conform art. 41 alin. (3) din același act normativ, declarația de interese se face în scris, pe propria răspundere și cuprinde funcțiile și activitățile, potrivit prevederilor Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale O. U. G. nr. 14/2005.
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 144/2007 rezultă că scopul întocmirii declarațiilor de interese este aducerea la cunoștința publicului și a autorităților publice a eventualelor funcții deținute de persoanele cărora le incumbă această obligație, în vederea identificării situațiilor în care declaranții s-ar putea găsi în stări de incompatibilitate în exercitarea unei funcții sau demnități publice ori într-un conflict de interese.
Potrivit art. 84 alin. (2) raportat la art. 84 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, funcția de secretar de stat este incompatibilă cu exercitarea altei funcții publice de autoritate, precum și cu exercitarea, printre altele, a funcției de administrator la societăți.
În contextul normativ astfel prezentat, se constată că, întrucât funcția de administrator deținută în cadrul celor două societăți determina incompatibilitatea inculpatului în exercitarea demnității publice, acesta a omis, cu bună-știință, să declare în cele două documente această calitate, urmărind să evite identificarea stării sale de incompatibilitate. Atitudinea subiectivă a inculpatului a fost, așadar, specifică intenției directe calificate prin scop, criticile apărării - relative la absența laturii subiective a infracțiunii - fiind neîntemeiate.
Încadrarea juridică dată faptei este, de asemenea, legală și nu se justifică cenzurarea, din oficiu, a hotărârii apelate sub acest aspect.
II. Criticile parchetului:
Critica de nelegalitate a procurorului vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 404 alin. (4) raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., acuzarea susţinând că instanţa de fond trebuia să dispună şi anularea celor trei contracte de consultanţă întocmite de inculpat şi a facturilor fiscale emise în baza acestora.
Critica este întemeiată, dar pentru alte argumente decât cele prezentate de acuzare.
Conform art. 25 alin. (3) C. proc. pen., instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.
Desființarea totală sau parțială a unui înscris, reglementată în art. 25 alin. (3) C. proc. pen., reprezintă o modalitate fie de reparare în natură a prejudiciului cauzat prin infracțiuni de rezultat (când desființarea unui înscris constituie o măsură de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunii), fie de înlăturare a stării de pericol ce ar deriva din menținerea în circuitul civil a unor înscrisuri necorespunzătoare adevărului, caracteristică infracțiunilor de fals.
În cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, prin ipoteză, repararea prejudiciului se realizează prin echivalent, respectiv prin plata unei sume de bani corespunzătoare prejudiciului cauzat bugetului de stat, și nu „în natură”, prin modalitatea desființării de înscrisuri, chiar dacă unele dintre aceste acte au fost utilizate de autori în vederea denaturării conținutului evidențelor contabile. Aceasta deoarece, concretizându-se în absența unei sume de bani de la bugetul de stat, prejudiciul cauzat prin evaziune este susceptibil a fi reparat numai prin plata sumei echivalente, desființarea de înscrisuri fiind inaptă a produce un atare efect.
Din această perspectivă, desființarea atât a celor trei contracte de consultanță indicate de procuror în apel, cât și a celor trei analize menționate în sentință, nu se circumscrie specificului și finalității modalității de reparare în natură prevăzută în art. 25 alin. (3) teza finală C. proc. pen., impunându-se modificarea hotărârii apelate sub acest aspect. Totodată, în condițiile în care obiectul judecății nu a inclus, în cauza de față, eventuale acuzații de falsificare a acestor înscrisuri, nu se justifică desființarea lor nici prin raportare la teza I a normei de procedură evocate.
În schimb, textul de lege instituie obligația instanței învestite cu judecarea cauzei de față de a dispune desființarea celor două declarații de interese necorespunzătoare adevărului - obiect material al infracțiunii de fals în declarații pentru care a fost condamnat inculpatul A.
În consecință, apreciind întemeiate criticile formulate de procuror numai în limitele anterior precizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de procuror împotriva sentinței nr. 124/F din 30 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, a desființat, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând:
A înlăturat dispoziția privind anularea următoarelor înscrisuri: „Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005, contract nr. X.”, „Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005, contract nr. Y.,” „Analiza privind activitatea de asigurări și evoluția pieței de asigurări în România în anul 2005, contract nr. Z.”
În baza art. 404 alin. (4) raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus desființarea declarațiilor de interese din 26 iunie 2009 și 1 octombrie 2009 întocmite de inculpatul A.
A menţinut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași hotărâri judecătorești.