Asupra recursului în casaţie de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 347 din 08 iunie 2015 pronunţată de Judecătoria Oneşti, în temeiul art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autoturism cu dreptul de a conduce suspendat, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti.
Prin Decizia penală nr. 1055 din 28 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti, a fost desfiinţată în totalitate, sentinţa penală atacată şi, rejudecând, în fond, în temeiul art. 386 C. pen. a fost dispusă schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. în art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior şi în consecinţă;
În temeiul art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui autovehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată.
În temeiul art. 864 C. pen. a fost revocat beneficiul suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 491 din 19 aprilie 2013 pronunţată de Judecătoria Vaslui, definitivă prin Decizia penală nr. 1121 din 24 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, art. 292 C. pen. anterior cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. anterior, urmând să execute această pedeapsă alături de pedeapsa aplicată în cauză, pedeapsa rezultantă ce o are de executat fiind de 3 ani şi 6 luni închisoare.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale atacate.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie, inculpatul A., prin care a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
A arătat că fapta prevăzută de art. 86 alin. (2) din Codul rutier pentru care a fost condamnat a fost abrogat de pct. 1 al art. 121 din Titlul II al Legii nr. 187/2012. De aceea, a susţinut că fapta pentru care i s-a aplicat o pedeapsă nu era prevăzută de lege, fiind astfel încălcat principiul legalităţii.
În concluzie, a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie şi achitarea în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât infracţiunii de conducere a unui autovehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată a fost abrogată.
Prin încheierea din 7 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie a inculpatului A. împotriva Deciziei penale nr. 1055 din data de 28 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, întemeiată pe disp. art. 438 pct. 7 C. proc. pen. şi s-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casaţie respectiv, C8, în compunere de 3 judecători.
Pentru a dispune admiterea în principiu, instanţa, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, a constatat că sunt respectate dispoziţiile art. 434 - 436 C. proc. pen. şi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 437 alin. (1) şi 438 C. proc. pen.
Examinând pe fond recursul în casaţie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., declarat de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar şi în considerarea cazului menţionat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.) constată următoarele:
În susţinerea căii extraordinare de atac, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, arătând în esenţă, că fapta pentru care s-a dispus condamnarea a fost abrogată prin Legea nr. 187/2012.
În principal, a solicitat achitarea, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală iar, în subsidiar, a solicitat să se dispună casarea, cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău.
Înalta Curte reţine că, recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.
Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul în casaţie are drept scop sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
Înalta Curte având în vedere cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din data de 1 octombrie 2015, publicată în M. Of. , Partea I, nr. 861/19.11.2015 raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. constată că acesta este nefondat, drept pentru care va respinge recursul în casaţie pentru următoarele motive:
Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susţin cererea de recurs în casaţie invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autovehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată prev. de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., întrucât a fost abrogată prin Legea nr. 187/2012. Or, prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal dispoziţiile prevăzute de art. 86 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice nu au fost abrogate, ci au corespondent în dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. pen.
Astfel, potrivit art. 335 alin. (2) teza I C. pen. în vigoare, constituie infracţiune conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv. Spre deosebire de vechiul art. 86 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 195/2002, art. 335 alin. (2) teza I C. pen. în vigoare a înlocuit referirea la "autovehicul sau tramvai" cu referirea la "vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere", extinzând sfera de aplicare a normei de incriminare la toate categoriile de vehicule pentru care se eliberează permisul de conducere.
Ca atare, având în vedere că infracţiunea de conducere a unui autoturism cu dreptul de a conduce suspendat se găsea anterior intrării în vigoare a Codului penal reglementat de art. 86 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 195/2002, aceasta a fost preluată de dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. pen., în esenţă diferenţele între cele două texte sunt reduse ca incidenţă şi constau în faptul că termenul autovehicul a fost înlocuit, în cuprinsul alin. (2) şi (3), cu cel de vehicul, iar din textul alineatului ultim a dispărut referirea la o persoană care suferă de o boală psihică, astfel că nu se poate reţine că a operat o dezincriminare a faptei aşa cum susţine inculpatul A..
Astfel, prin argumentele invocate în susţinerea recursului în casaţie circumscrise cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., recurentul urmăreşte, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casaţie ca al treilea grad de jurisdicţie.
Or, scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de control judiciar, iar argumentele invocate de inculpat nu susţin niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind formal circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, legiuitorul urmărind prin această cale de atac extraordinară nu o rejudecare a litigiului, respectiv a fondului cauzei, ci o verificare a hotărârii pronunţate de instanţele de judecată din perspectiva legalităţii acestora. Cu alte cuvinte, recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara aspectele de legalitate şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea sentinţelor şi deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
Având în vedere limitele prevăzute de dispoziţiile art. 447 C. proc. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de inculpat şi pentru care a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat, formal, nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate, vizând, în realitate, nelegala condamnare pentru de conducere a unui autovehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată.
Drept urmare, criticile invocate de inculpatul A. sunt neîntemeiate şi, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va fi respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1055 din data de 28 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 65 lei, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1055 din data de 28 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 21 martie 2018.
Procesat de GGC - GV