Regimul incompatibilităţilor. Reţinerea stării de incompatibilitate între funcţia de deputat şi calitatea de cenzor supleant al unei societăţi comerciale. Nelegalitate
Legea nr. 161/2003, art. 82 alin. (1) lit.a)
Legea nr. 31/1990
Funcţia de cenzor supleant - desemnat în condiţiile Legii nr. 31/1990 republicată şi modificată, (în forma în vigoare la data întocmirii raportului de evaluare) - nu poate duce la reţinerea stării de incompatibilitate, în condiţiile în care această funcţie nu se regăseşte între cazurile de incompatibilitate stabilite în mod expres şi limitativ de legiuitor prin dispoziţiile art. 82 alin.1 lit.a din Legea nr. 161/2003.
De altfel, un cenzor supleant nu are calitatea de cenzor şi nu este remunerat, acesta devenind cenzor doar în condiţiile art. 162 din Legea nr. 31/1990 respectiv ”în caz de deces, împiedicare fizică sau legală, încetare ori renunţare la mandat a cenzorului”, atribuţiile cenzorilor fiind stabilite la art. 163 din acelaşi act normativ.
Decizia nr. 4022 din 13 decembrie 2017
Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 11578/3/2014, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat instanţei să dispună anularea Raportului de evaluare nr. 10317/G/II/12.03.2014 având în vedere că în mod greşit a reţinut pârâta starea de incompatibilitate a reclamantului în condiţiile în care calitatea de administrator şi membru în consiliul de administraţie a încetat la data de 28 decembrie 2012 iar calitatea de cenzor supleant nu este printre cele incompatibile cu calitatea de deputat şi, oricum, societatea B a fost în lichidare la data validării mandatului de deputat, ceea ce înseamnă că această calitate încetase din punct de vedere juridic.
Prin sentinţa civilă nr. 8481/19.12.2014 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă excepţia de necompetenţă materială iar cauza a fost declinată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti- Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr.1163/24.04.2015 a Curţii de Apel Bucureşti- Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, fiind anulat Raportul de evaluare nr. 10317/G/II/12.03.2014.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut, în esenţă, că nu a existat în perioada 20.12.2012-22.07.2013 o situaţie de incompatibilitate a reclamantului A, având în vedere că acesta a demisionat în termenul prevăzut de lege din funcţia de membru al consiliului de administraţie al SC C SRL. De asemenea, în mod greşit s-a reţinut starea de incompatibilitate în raport de calitatea de cenzor supleant a reclamantului, în condiţiile în care calitatea de cenzor supleant este distinctă de cenzor la care face referire art. 82 alin.1 lit.a) din Legea nr. 161/2003 şi art. 16 alin.2 din Legea nr. 96/2006. Mai mult, societatea unde reclamantul a avut calitatea de cenzor supleant a fost dizolvată din anul 2006, fiind în lichidare din 2007.
Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1163 a Curţii de Apel Bucureşti- Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecând să se respinsă acţiunea formulată de reclamantul A.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, recurenta arată că instanţa de fond a aplicat greşit şi a încălcat dispoziţiile art. 21 alin.4 din Legea nr. 170/2010, art. 82 alin.1 lit.a) din Legea nr. 161/2003, art. 16 alin.2 din Legea nr. 96/2006 şi Legea nr. 20/1990.
Criticile de nelegalitate formulate de recurentă, vizează atât soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii referitoare la constatarea existenţei indiciilor săvârşirii de către reclamant a infracţiunii de fals în declaraţii cât şi soluţia dată de instanţă cu privire la starea de incompatibilitate prevăzută de art. 82 alin.1 lit.a) din Legea nr. 161/2003 coroborat cu art. 16 alin.2 din Legea nr. 96/2006.
Astfel, în mod greşit instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii, reţinând că Agenţia Naţională de Integritate şi-a fundamentat excepţia exclusiv pe faptul că raportul de evaluare nu reprezintă un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, ci doar un act de sesizare a organelor de cercetare penală.
În condiţiile în care raportul de evaluare conţine dispoziţia de sesizare a parchetului cu privire la existenţa indiciilor privind săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, cenzurarea de către instanţa de contencios administrativ a acestei măsuri ar presupune a se pronunţa cu privire la existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, competenţă pe care nu o are.
Ca urmare, poate face obiectul controlului jurisdicţional raportul de evaluare prin care Agenţia Naţională de Integritate a evaluat şi constatat existenţa stării de incompatibilitate prevăzută de art. 82 alin.1 lit.a din Legea nr. 161/2003 raportat la art. 16 alin.2 din Legea nr. 96/2006 dar nu poate face obiectul controlului de către instanţa de contencios administrativ actul prin care s-a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, cu privire la starea de incompatibilitate, recurenta arată că în mod nelegal a reţinut prima instanţă că reclamantul A nu se află în starea de incompatibilitate prevăzută de art. 82 alin.1 lit.a) din Legea nr. 161/2002, raportat la art. 16(2) din Legea nr. 96/2006, având în vedere că reclamantul nu şi-a dat demisia în termenul legal din funcţiile deţinute.
În condiţiile în care reclamantul A a deţinut, potrivit evidenţelor ONRC, calitatea de administrator la SC C SA în perioada 6.11.2012-22.07.2013, neexistând nicio menţiune înregistrată la registrul comerţului privind renunţarea sa la calitatea de administrator al acestei societăţi, rezultă că instanţa de fond, în mod greşit a dispus anularea raportului de evaluare în ceea ce priveşte starea de incompatibilitate generată de deţinerea simultană a demnităţii publice de deputat şi a calităţii de administrator/membru în consiliul de administraţie la societatea menţionată.
În ceea ce priveşte cea de-a doua stare de incompatibilitate reţinută prin raportul de evaluare, prevăzută de art. 82 alin.1 lit.a) din Legea nr. 161/2003 şi art. 16 alin.2 din Legea nr.96/2006, se arată că reclamantul a deţinut calitatea de cenzor supleant la SC B SA, societate ce nu a fost lichidată, păstrându-şi personalitatea juridică până la terminarea lichidării conform art. 233 alin.4 din Legea nr. 31/1990, astfel că, în mod greşit a reţinut instanţa inexistenţa stării de incompatibilitate raportat la deţinerea simultană a calităţii de deputat şi cenzor supleant la o societate comercială.
O ultimă critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, instanţa putând chiar şi din oficiu să reducă - motivat - partea din cheltuieli reprezentând onorariul avocaţial atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport de valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată, ţinând cont şi de circumstanţele cauzei.
În cauza de faţă, onorariul avocaţial acordat de instanţă este vădit disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, având în vedere că dosarul a fost soluţionat la primul termen de judecată.
Intimatul A a formulat întâmpinare la recursul declarat de Agenţia Naţională de Integritate prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, se solicită respingerea criticilor , având în vedere că Raportul de evaluare nu reprezintă doar un act de sesizare a organelor de urmărire penală ci şi un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, în condiţiile în care prin raport s-a reţinut starea de incompatibilitate.
Pe fondul cauzei se arată că după validarea mandatului de deputat reclamantul a renunţat în termen legal la calitatea de administrator al SC C SA, starea de incompatibilitate fiind preîntâmpinată.
Cu privire la starea de incompatibilitate între funcţia de deputat şi calitatea de cenzor supleant, se arată că în mod corect a interpretat instanţa dispoziţiile legale incidente, cu atât mai mult cu cât societatea la care intimatul a fost cenzor supleant a fost dizolvată în anul 2006 iar din anul 2007 a intrat în lichidare.
Cu privire la ultima critică vizând cuantumul cheltuielilor de judecată, se solicită a fi respinsă având în vedere că pârâta s-a aflat în culpă procesuală, iar cheltuielile au fost dovedite, fiind proporţionale în raport cu complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat.
Procedura de filtru a recursului
În procedura de filtru a recursului, prevăzut de art. 493 Cod procedură civilă, pe baza motivelor de recurs şi a apărărilor formulate raportat la dispoziţiile legale incidente, s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu, raport ce a fost comunicat părţilor conform art. 493(4) Cod procedură civilă.
În şedinţa din data de 10 octombrie 2017, instanţa a admis în principiu recursul declarat de recurenta Agenţia Naţională de Integritate şi a dispus citarea părţilor în şedinţă publică, conform art. 493(7) Cod procedură civilă.
Hotărârea instanţei de recurs
Analizând sentinţa recurată în limita criticilor şi a apărărilor formulate în cauză, raportat la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat pentru următoarele considerente.
Prin Raportul de evaluare s-a reţinut că intimatul-reclamant A, deputat în Parlamentul României, a încălcat regimul juridic al incompatibilităţilor întrucât în perioada 20.12.2012 – data validării mandatului de deputat – 22.07.2013, a deţinut simultan calitatea de deputat şi cea de administrator la SC C SA.
De asemenea, pe perioada 20.12.2012-28.05.2013, a deţinut calitatea de deputat şi cenzor supleant la SC B SA, încălcând astfel prevederile art. 82 alin.1 lit.a) din Legea nr. 161/2003, dispoziţiile art. 16 alin.2 lit.a) şi art. 17 alin.1 şi 2 din Legea nr. 96/2006.
Prin acelaşi raport de evaluare, s-a constatat că există indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către A a infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 Cod penal, infracţiune pentru care a fost sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind format dosarul penal nr.189/P/2014 în care s-a pronunţat Ordonanţa din 17.11.2014, prin care s-a dispus clasarea cauzei cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 Cod penal.
Prin sentinţa recurată corect a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de recurenta-intimată Agenţia Naţională de Integritate, având în vedere că prin Raportul de evaluare s-a constatat starea de incompatibilitate contestată în faţa instanţei de contencios administrativ şi în raport de care instanţa s-a pronunţat. Cu privire la sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, Raportul de evaluare constituie un act de sesizare ce nu a făcut obiectul de analiză al instanţei de fond, ci al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 189/P/2014 în care s-a pronunţat Ordonanţa din data de 17.11.2014.
De altfel, nici reclamantul prin acţiunea formulată nu a invocat critici cu privire la sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ci, exclusiv pe aspectele reţinute în raport de starea de incompatibilitate constatată prin Raportul de evaluare, iar sub aspectul stării de incompatibilitate, raportul de evaluare poate fi contestat la instanţa de contencios administrativ şi fiscal competentă, conform art. 22 alin.1 din Legea nr. 176/2010.
Recurenta arată că instanţa de fond a respins greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte anularea raportului de evaluare referitor la constatarea existenţei indiciilor privind săvârşirea de către reclamant a infracţiunii de fals în declaraţii dar instanţa de fond nu s-a pronunţat pe aspectul invocat de recurentă, nefiind învestită de reclamant să verifice legalitatea măsurii privind sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ci exclusiv pe starea de incompatibilitate.
Instanţa de fond a reţinut corect că raportul de evaluare contestat în cauza de faţă reprezintă un act administrativ cu privire la starea de incompatibilitate şi un act de sesizare a organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, instanţa de contencios administrativ neanalizând partea din raportul de evaluare ce vizează sesizarea organelor penale, excepţia inadmisibilităţii fiind analizată şi respinsă exclusiv cu privire la starea de incompatibilitate reţinută prin Raportul de evaluare nr. 10317/G/II/12.03.2014 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate.
Concluzionând, se reţine că instanţa de fond a respins corect excepţia inadmisibilităţii, analizând excepţia invocată doar în raport de starea de incompatibilitate, partea din raport vizând sesizarea organelor de urmărire penală nefiind cenzurată de instanţa de contencios administrativ, nefiind obiectul analizei judiciare contestate.
Nici motivul doi de recurs nu poate fi reţinut în raport de situaţia factuală şi dispoziţiile legale incidente.
Astfel, la data de 20.12.2012, intimatul A a fost validat pe funcţia de deputat, dar în termenul prevăzut de art. 83(2) din Legea nr. 161/2003, respectiv la data de 28.12.2012 a demisionat din funcţia de administrator/membru al consiliului de administraţie al C SA, astfel cum rezultă din demisia înregistrată sub nr.29551/28.12.2012.
Intimatul a optat în termenul legal, fiind făcută dovada înregistrării demisiei la organul competent, schimbarea administratorului/membrilor consiliului de administraţie la Registrul Comerţului fiind atributul exclusiv al societăţii comerciale care trebuia să convoace adunarea generală şi să voteze modificarea actului constitutiv în sensul înlocuirii administratorilor/membrilor consiliului de administraţie.
Susţinerea recurentei, în sensul că demisia intimatului nu a fost înregistrată la Registrul Comerţului nu poate fi reţinută, menţiunile în Registrul Comerţului, fiind făcute la cererea societăţii comerciale pe baza hotărârilor adunării generale, intrând în competenţa exclusivă a adunării generale ordinare, conform art. 111 alin.2 lit.h din Legea nr. 31/1990 republicată şi modificată, să aleagă sau să revoce membrii consiliului de administraţie.
Ca urmare, nu se poate reţine starea de incompatibilitate a intimatului în raport de data de 22.07.2013, când a fost înregistrată schimbarea consiliului de administraţie al SC C SA, în condiţiile în care manifestarea de voinţă exprimată prin demisia formulată a fost înregistrată sub nr. 29551/28.12.2012, în termenul prevăzut de art. 83 alin.2 din Legea nr. 161/2003.
De altfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, îndeplinirea formalităţilor de publicitate, respectiv înregistrarea menţiunilor la Registrul Comerţului este de competenţa comerciantului, conform art. 5, art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 26/1990, menţiuni ce pot fi făcute pe baza hotărârii adunărilor generale conform art. 100 alin.2 lit.b din Legea nr. 31/1990 modificată şi completată. În sensul celor arătate mai sus este şi practica constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi soluţia de principiu luată în acest sens de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia contencios administrativ şi fiscal.
Nici starea de incompatibilitate a intimatului A, în raport de calitatea de cenzor supleant la SC B SA, nu poate fi reţinută în condiţiile în care societatea a fost dizolvată în anul 2006 iar în anul 2007 a intrat în lichidare.
Dizolvarea unei societăţi comerciale are ca efect deschiderea procedurii lichidării, societatea păstrându-şi personalitatea juridică doar pentru operaţiunile specifice lichidării, lichidatorii autorizaţi în condiţiile legii efectuând operaţiunile specifice ale acestei proceduri cu respectarea prevederilor art. 256-260 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Potrivit art. 82 alin.1 lit.a din Legea nr. 161/2003 cu modificările şi completările ulterioare „Calitatea de deputat şi senator este, de asemenea, incompatibilă cu funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru în consiliul de administraţie sau cenzor la societăţi comerciale …”.
În cuprinsul dispoziţiilor legale evocate, sunt enumerate expres funcţiile incompatibile cu calitatea de deputat sau senator, iar funcţia de cenzor supleant nefiind prevăzută de lege nu poate duce la reţinerea stării de incompatibilitate, legiuitorul stabilind în mod expres şi limitativ cazurile de incompatibilitate în raport de dispoziţiile art. 82 alin.1 lit.a din Legea nr. 161/2003.
De altfel, un cenzor supleant desemnat în condiţiile Legii nr. 31/1990 republicată şi modificată, (în forma în vigoare în anul 2014, - data întocmirii raportului de evaluare) nu are calitatea de cenzor şi nu este remunerat, un cenzor supleant devenind cenzor doar în condiţiile art. 162 din Legea nr. 31/1990 respectiv ”în caz de deces, împiedicare fizică sau legală, încetare ori renunţare la mandat a cenzorului”, atribuţiile cenzorilor fiind stabilite la art. 163 din acelaşi act normativ.
În concluzie, în mod corect, instanţa de fond nu a reţinut starea de incompatibilitate a reclamantului, deputat în Parlamentul României, funcţia de cenzor supleant nefiind prevăzută de dispoziţiile art. 82 alin.1 lit.a din Legea nr. 161/2003, funcţia de cenzor supleant neputând fi echivalată cu funcţia de cenzor, cenzorul supleant dobândind calitatea de cenzor la care face referire dispoziţiile art. 82 alin.1 lit.a din Legea nr. 161/2003 doar în condiţiile art. 162 din Legea nr.31/1990 modificată şi republicată.
Ultima critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, critică ce nu poate fi reţinută în raport de dispoziţiile art. 153(1) Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă fiind în culpă procesuală, astfel că potrivit textului de lege evocat „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat procesul, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată”.
În cauza de faţă, reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată, suma pretinsă având caracter necesar şi rezonabil în sensul jurisprudenţei CEDO, având în vedere complexitatea cauzei şi munca depusă de avocaţi atât în faţa Tribunalului Bucureşti cât şi în faţa Curţii de Apel Bucureşti, respectiv cererea de chemare în judecată, concluzii scrise, administrare de probe şi reprezentare.
Contrar celor susţinute de recurentă, se reţine că onorariul de avocat nu este nerezonabil ci unul adecvat în raport de natura pricinii şi actele de procedură îndeplinite, reclamantul fiind îndreptăţit să apeleze la serviciile unei case de avocatură având în vedere natura şi complexitatea cauzei.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 Cod procedură civilă, raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva Sentinţei civile nr. 1163 din 24 aprilie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.