Abuz în serviciu. Funcţionar public
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu. Infracţiuni de serviciu
Indice alfabetic: Drept penal
- abuz în serviciu
- funcţionar public
C. pen., art. 175, art. 297
1. Fapta funcţionarului public din cadrul unei universităţi de stat care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte acte privind atribuirea contractelor de achiziţie publică cu încălcarea dispoziţiilor din legislaţia primară în materia achiziţiilor publice, cauzând o pagubă universităţii de stat, constituie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen.
2. Persona care exercită, în baza unui contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, funcţia de director general administrativ în cadrul unei universităţi de stat, finanţată din fonduri publice, are calitatea de funcţionar public, conform art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 304/RC din 27 septembrie 2018
Prin sentinţa penală nr. 2590 din 10 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti a hotărât, între altele, următoarele:
1. a) În baza dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. (fapta din 23 decembrie 2014).
b) În baza dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A.
c) În baza dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A.
d) În baza dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. (fapta din 16 decembrie 2014 şi din 23 ianuarie 2015).
e) În baza dispozițiilor art. 301 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. (fapta din 5 noiembrie 2013 - societatea B.).
f) În baza dispozițiilor art. 301 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul A. (fapta din 5 noiembrie 2013 - societatea C.).
A făcut aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C. pen.
2. a) În baza dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., a condamnat-o pe inculpata D. (fapta din 14 ianuarie 2015).
b) În baza dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., a condamnat-o pe inculpata D.
A făcut aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) C. pen.
Prin decizia nr. 1395/A din 19 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise, între altele, apelurile declarate de procuror și inculpații A. şi D. împotriva sentinţei penale nr. 2590 din 10 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, cu privire la individualizarea pedepselor.
Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs în casaţie inculpaţii.
În cererile de recurs în casație formulate, inculpaţii A. şi D. au invocat, în principal, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Prin încheierea din data de 23 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpații A. şi D. împotriva deciziei nr. 1395/A din 19 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.
Analizând recursurile în casaţie potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 23 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt nefondate, în principal, pentru următoarele considerente:
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor în art. 438 C. proc. pen. În această cale de extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentințelor şi deciziilor care sunt contrare legii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că inculpaţii A. şi D. aduc critici comune deciziei penale atacate, susţinând, în primul rând, că sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), întrucât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prin raportare la dispoziţiile Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016. Inculpaţii au susţinut că, cel mult, se poate constata încălcarea unor prevederi din O. U. G. nr. 34/2006, fapte care sunt sancționate contravențional, neintrând în sfera ilicitului penal.
Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017).
Examinând ambele recursuri în casaţie, în limitele impuse prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că faptele reţinute în concret în sarcina inculpaţilor A. şi D. corespund elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu (fapte săvârşite de ambii inculpaţi), în principal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Se constată că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, pornind de la materialul probator administrat în cauză. Așa cum s-a arătat, instanţa de casaţie analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunilor pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.
Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pornind de la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârile atacate, referitor la infracţiunile de abuz în serviciu, cu privire la recurentul inculpat A., constată că în sarcina acestuia s-a reținut că, în calitate de director general administrativ la Universitatea de Medicină şi Farmacie E., nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu în legătură cu modul de atribuire şi derulare a contractelor de achiziţie publică încheiate de instituţia publică Universitatea de Medicină şi Farmacie E. cu societățile F. şi G., în sensul favorizării acestor societăţi în detrimentul celorlalți agenţi economici ofertanți, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale).
De asemenea, s-a mai reţinut că inculpatul A., în aceeași calitate, împreună cu inculpata D., director tehnic în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie E., nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu în legătură cu modul de atribuire şi derulare a contractelor de achiziţie publică încheiate de instituţia publică Universitatea de Medicină şi Farmacie E. cu societatea H., în sensul favorizării acestei societăţi în detrimentul celorlalți agenţi economici ofertanți, aceste fapte întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen.
Cu privire la inculpata D., s-a reținut că la data de 14 ianuarie 2015, în calitate director tehnic în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie E., a primit o sumă de bani de la numita I., reprezentantă a societăţii H., pentru a nu-şi îndeplini în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, respectiv pentru a oferi un tratament preferenţial, avantajos, în legătură cu contractele încheiate de societatea de mai sus cu Universitatea de Medicină şi Farmacie E., fapte care întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută în art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. şi ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen.
Cu privire la argumentele inculpaţilor referitoare la faptul că nu au fost încălcate norme din legislaţia primară care ar conduce la neconcordanța între fapta reţinută şi modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a analizat infracţiunile de abuz în serviciu reţinute în sarcina ambilor inculpaţi având în vedere efectele Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, cu privire la lipsa prevederii în legea penală a neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu prin raportare la obligaţii regăsite în acte normative infra legale sau documente interne ale angajatorului. Aceasta a făcut ca instanța de apel să constate că acuzația adusă inculpaților îndeplinește condițiile de tipicitate ale infracțiunilor de abuz în serviciul reţinute în sarcina lor.
În analiza acestei chestiuni de drept, și Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se raportează atât la dispozitivul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, cât şi la considerentele acesteia, întrucât, într-o jurisprudență constantă, instanţa constituţională a arătat că deciziile sale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că acestea trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează (în acest sens Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011).
De asemenea, se constată că inculpata D. a susţinut că infracţiunea de abuz în serviciu, reţinută în sarcina sa, nu există, întrucât legiuitorul nu s-a conformat obligației impuse prin Decizia nr. 392/2017 de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei şi nu a modificat, înăuntrul celor 45 de zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, dispoziția legală în sensul celor stabilite de instanţa de contencios constituţional.
Cu privire la susţinerile recurentei inculpate D., în sensul că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen. şi-au încetat efectul ca urmare a pasivității legiuitorului pe o durată mai mare de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, operând practic o dezincriminare a infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, în primul rând, că această decizie nu este una de constatare a neconstituționalității textului incriminator, ci este o „decizie interpretativă.”
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că Decizia nr. 392/2017 face trimitere la Decizia nr. 405/2016, în considerentele căreia instanţa de contencios constituţional a explicat în mod complet şi coerent sintagma „îndeplineşte prin încălcarea legii”, ce intră în elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea Constituţională a statuat că principiul legalităţii incriminării impune ca doar legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancţiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă). Aşa fiind, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Instanţa de control constituţional a reţinut că orice acuzaţie având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepţiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislaţia primară, legi şi ordonanţe simple sau de urgenţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că instanţa constituţională nu a înlăturat textele de lege ca fiind neconstituționale, ci a interpretat în sensul prevăzut de Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (care impun ca o lege să fie clară și predictibilă) o sintagmă neclară folosită în articolul de lege. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale conţine numeroase decizii de interpretare care au stabilit înţelesul unei noțiuni din cuprinsul normei legale (Decizia nr. 418 din 3 iulie 2014, publicată în M. Of. nr. 563 din 3 iulie 2014; Decizia nr. 563 din 3 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 422 din 16 iunie 2011; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012).
Aşadar, textul legal analizat prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 este constituțional dacă sintagma contestată se interpretează în sensul celor statuate de Curtea Constituţională, ceea ce înseamnă că, și în absența intervenției legiuitorului, norma de incriminare a abuzului în serviciu este în vigoare și își produce efectele, însă în limitele stabilite de Curtea Constituțională. În mod evident, urmare a deciziilor pronunțate de Curtea Constituţională, a intervenit o modificare a laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, în sensul că această infracțiune poate fi reținută numai în cazul în care subiectul activ încalcă o dispoziție conținută într-o lege, ordonanță sau o ordonanță de urgență.
Analizând efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpaţilor A. şi D., se constată că instanţa de apel a reţinut că procedura operațională referitoare la achizițiile publice existente la nivelul Universităţii de Medicină şi Farmacie E. se derula în conformitate cu prevederile O. U. G. nr. 34/2006, cu modificările şi completările ulterioare. În cadrul acestei proceduri, ambii inculpaţi erau abilitați, prin funcţiile deţinute în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie E. (A., director general administrativ şi D., şeful serviciului tehnic), să verifice modul de organizare a achiziţiilor publice, în sensul respectării dispoziţiilor prevăzute în O. U. G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.
Instanţa de apel a mai reținut că ambii inculpaţi aveau atribuţii directe referitor la modul de organizare a achiziţiilor publice, în sensul respectării dispoziţiilor referitoare la derularea şi încheierea contractelor, atribuţii pe care le-au încălcat şi au acordat prioritate societăţilor, aşa cum s-a analizat anterior (tratamentul preferențial acordat societăţilor din cercul de interes al inculpaţilor A. şi D., în sensul încredințării directe de lucrări, cu încălcarea prevederilor O. U. G. nr. 34/2006, respectiv art. 2 lit. a - privind promovarea concurenţei între operatorii economici, respectiv a prevederilor art. 23 privind obligaţia de a nu diviza contractul de achiziţie publică în mai multe contracte distincte de valoare mai mică ce au acelaşi obiect).
Ambele instanţe au reţinut în mod expres că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, inculpaţii A. şi D. au încălcat dispoziţii din legislaţia primară, respectiv art. 2 lit. a) - privind promovarea concurenţei între operatorii economici şi art. 23 - privind obligaţia de a nu diviza contractul de achiziţie publică în mai multe contracte distincte de valoare mai mică ce au acelaşi obiect din O.U.G. nr. 34/2006. Sub acest aspect, se constată că inculpaţii nu şi-au îndeplinit atribuţiile de atribuire şi derulare a contractelor de achiziţie publică încheiate de instituţia publică Universitatea de Medicină şi Farmacie E. cu societățile F., G. şi H., în mod corespunzător, cu încălcarea unor dispoziţii dintr-un act normativ cu delegare legislativă, astfel că faptele acestora se încadrează în exigenţele impuse de Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu.
O altă critică a inculpatului A. a vizat lipsa de preocupare a instanţelor de fond şi apel în a analiza dacă prin faptele reţinute în sarcina acestuia s-a cauzat un prejudiciu Universităţii de Medicină şi Farmacie E.
Contrar celor susţinute de inculpatul A., se constată că instanţa de apel a analizat şi aceste aspecte, arătând că inculpaţii, prin prisma funcţiilor deţinute în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie E., nu au organizat licitaţie publică cu privire la lucrările care erau necesare, deşi aveau această posibilitate, ci au procedat la atribuirea directă a contractelor şi au favorizat societăţi în detrimentul altor agenţi economici, ceea ce a condus la pagube materiale, în sensul că unele lucrări au fost realizate necorespunzător sau chiar deloc. Aşadar, s-a produs o pagubă şi au fost vătămate, în acelaşi timp, şi interesele legitime ale Universităţii de Medicină şi Farmacie E.
Rezultă, așadar, că faptele inculpaților corespund tiparului de incriminare al infracțiunii de abuz în serviciu, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de norma penală de incriminare, neputându-se constata că aceste fapte constituie doar contravenții.
Împrejurarea că prin dispozițiile art. 293 lit. a) din O. U. G. nr. 34/2006 sunt sancționate contravențional fapte similare celor pentru care au fost condamnați inculpații nu este suficientă pentru înlăturarea răspunderii penale.
Trebuie avut în vedere caracterul subsidiar al incidenței răspunderii contravenționale față de răspunderea penală. Astfel, conform art. 296 din O. U. G. nr. 34/2006: „Contravenţiilor prevăzute la art. 293 le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare”, iar potrivit art. 1 din acest ultim act normativ: „Legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală.”
Pe de altă parte, există o evidentă diferență între conținutul faptelor incriminate de legea penală și cele descrise de O. U. G. nr. 34/2006 ca temei al răspunderii contravenționale, cele din urmă neprevăzând elemente de prejudiciu sau de vătămare a intereselor legale ale altei persoane.
Or, răspunderea penală a fost atrasă în speţă nu doar de nerespectarea prevederilor O. U. G. nr. 34/2006 (ca act normativ special aplicabil activității de serviciu desfășurată de inculpați), ci tocmai pentru că faptele săvârșite de inculpați nu au constituit simple contravenții, ci au depăşit cu mult sfera abaterilor sancționate de O. U. G. nr. 34/2006, producând urmări specifice infracțiunii de abuz în serviciu.
În continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând criticile recurentului inculpat A. referitoare la faptul că nu i se poate atribui calitatea de funcţionar public, întrucât era angajat potrivit Legii nr. 1/2011 din 5 ianuarie 2011 - Legea educației naţionale, şi nu potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, constată următoarele:
Instanţa de apel a reţinut că inculpații A. și D. îndeplineau funcțiile de director general administrativ, respectiv director administrativ financiar - șef serviciu tehnic, fiind angajaţi în baza unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată, în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie E., instituţie de învăţământ publică. De asemenea, s-a reținut că, în aceste calități, au exercitat funcţii specifice în cadrul unei autorități publice, funcţii ce intră în sfera calităţii de funcţionar public, instanța de apel stabilind cu claritate incidența dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen.
Concluzia a fost în mod just argumentată prin referiri la dispozițiile legale incidente, dar și la decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate prin mecanismele de unificare a practicii judiciare și decizii ale Curții Constituționale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reține că noţiunea de funcţionar public, în sensul legii penale, este definită în art. 175 C. pen., care prevede că funcţionarul public este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuţii şi responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, declarând neconstituționale dispozițiile art. I pct. 5 și art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative și articolul unic din Legea pentru modificarea art. 2531 C. pen. anterior, Curtea Constituțională a statuat următoarele: „semnificația noțiunii de funcționar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcționar din dreptul administrativ (...), potrivit legii penale, noțiunile de funcționar public și de funcționar au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. (...) În legea penală, funcționarul este definit exclusiv după criteriul funcției pe care o deține sau, cu alte cuvinte, dacă își exercită activitatea în serviciul unei unități determinate prin legea penală, supus unui anumit statut sau regim juridic.”
De asemenea, Curtea Constituțională a statuat că „determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidența normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză și autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public.”
Chestiunea privind statutul funcţionarilor publici a fost tranșată și de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 26/2014, publicată în M. Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2015 şi prin Decizia nr. 8/2017, publicată în M. Of. nr. 290 din 25 aprilie 2017, de altfel, invocate de instanţa de apel în considerentele deciziei penale atacate.
Astfel, prin Decizia nr. 26/2014 a fost interpretată, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., sintagma „funcţie publică de orice natură” ca definind „o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ”, reținându-se că noţiunea de „funcţionar public este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”
Instanţa supremă a analizat conţinutul noțiunii de „funcţie publică”, dar și corelația cu „interesul public” și noţiunea de „serviciu public”, stabilind că „funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale, iar interesul public este acel interes care implică garantarea și respectarea de către instituțiile și autoritățile publice a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor, recunoscute de Constituție, legislația internă și tratatele internaționale la care România este parte. Așadar, conceptul de funcție publică se află în strânsă corelație cu noțiunea de interes public, ambele urmărind satisfacerea trebuințelor de interes general, în baza prerogativelor constituționale care fac să prevaleze interesul public față de cel privat. Or, funcționarul public își desfășoară activitatea în scopul realizării interesului public și, ca atare, în exercitarea funcției, are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal. Noțiunea de serviciu public desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituții din administrația internă împărțită pe secții, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entități care, prin activitatea pe care o desfășoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societății.”
În plus, prin aceeași Decizie nr. 26/2014, s-au reținut următoarele: „între autoritatea publică și persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligația să presteze munca sub autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcționarilor publici prevăzuți de art. 175 alin. (1) C. pen. - dacă angajatorul este o persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) C. pen. - dacă angajatorul era o persoană de drept privat.”
Totodată, prin Decizia nr. 8/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în M. Of. nr. 290 din 25 aprilie 2017), s-a reţinut că „legiuitorul a urmărit, prin modul de reglementare a ipotezei prevăzute la art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., folosirea sintagmei funcţie publică de orice natură cu scopul eliminării oricărei suprapuneri cu noţiunea de funcţie publică în accepţiunea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabilind sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în sensul legii penale şi rolul de a nu restrânge categoria funcţionarilor publici prevăzută în art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. la categoria funcţionarilor publici prevăzută în Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”
De asemenea, prin decizia de mai sus, s-a statuat că „sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. poate fi determinată pe baza a două criterii: exercitarea unei funcţii specifice în cadrul unui sistem public şi finanţarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia este exercitată funcţia specifică.”
Universitatea de Medicină şi Farmacie E. este o instituţie publică de învăţământ superior şi funcționează în temeiul Legii nr. 1/2011 - Legea educației naţionale. Conform art. 1 din această lege: „Prezenta lege asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii. Legea reglementează structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ de stat, particular şi confesional.” Potrivit art. 3 lit. f) din lege, unul dintre principiile care guvernează învățământul superior din România este principiul răspunderii publice - în baza căruia unităţile şi instituţiile de învăţământ răspund public de performanţele lor. De asemenea, potrivit art. 118 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, sistemul naţional de învăţământ superior se bazează pe principiul răspunderii publice. În plus, este reglementat rolul statului în învățământul superior, iar conform art. 222 și art. 223 din Legea nr. 1/2001, finanțarea învățământului superior de stat se asigură din fonduri publice, instituțiile de învățământ superior de stat funcţionând ca instituții finanțate, în principal, din fondurile alocate de la bugetul de stat, precum şi din venituri extrabugetare și din alte surse, potrivit legii.
În concluzie, în speţa de faţă, calitatea în care a acţionat inculpatul A. se circumscrie noţiunii de funcţionar public în sensul legii penale, acesta îndeplinind, la data săvârşirii faptei, funcţia de director general administrativ în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie E., fiind angajat în baza unui contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, având obligația de a presta munca sub autoritatea angajatorului, persoană de drept public, finanțată din fonduri publice, fiind astfel incidente dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi D. împotriva deciziei nr. 1395/A din 19 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală.