Jurisprudence - details - High Court of Cassation and Justice

Asupra apelurilor penale de faţă.

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 81/F din data de 10 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016, În baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, a fost admisă cererea formulată de inculpata A. privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din C. proc. pen. şi a fost sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea acestei excepţii.

În baza art. 386 din C. proc. pen.. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 309 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 248¹ din C. pen. 1968, făcând aplicarea art. 5 din C. pen. din infracţiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. 2014 în infracţiunea prevăzută de art. 264 din C. pen. 1968, făcând aplicarea art. 5 din C. pen. din infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 289 din C. pen. 1968, făcând aplicarea art. 5 din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) şi b) din C. pen. 1968.

1. În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 248¹ din C. pen. 1968 a fost condamnată inculpata A. la 5 ani închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. a fost aplicată inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. 1969 pe o durată de 2 ani.

2. În baza art. 264 din C. pen. 1968 a fost condamnată inculpata A. la 1 an închisoare.

3. În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.. a fost achitată inculpata A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 din C. pen. 1968.

S-a aplicat inculpatei pentru fiecare infracţiune pentru care s-a dispus condamnarea pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. 1968.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare aplicată inculpatei A. prin sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi au fost repuse pedepsele în individualitatea lor, respectiv:

- 5 ani închisoare pentru infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 5 din C. pen.

- 5 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen.

- 5 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen.

- 3 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 5 din C. pen.

- câte 1 an închisoare pentru două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290 alin. (1) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

- 2 ani închisoare pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 5 din C. pen. şi sporul de 2 ani.

În baza art. 33 lit. a) şi b) şi art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 din C. pen. 1969 au fost contopite pedepsele aplicate în cauza de faţă cu pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpata A. având de executat pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, la care se adaugă sporul de 2 ani închisoare, urmând să execute în final pedeapsa de 7 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. 1969.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969 s-au interzis inculpatei A. ca pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei reţinerea din data de 9.08.2013 şi arestul preventiv din 10.08.2013 la 2.09.2014 şi perioada executată de la 2.06.2016 la 17.10.2017.

S-a menţinut liberarea condiţionată a inculpatei A. dispusă prin decizia penală nr. 502 din 17.10.2017 a Tribunalului Prahova.

S-au menţinut măsurile asigurătorii instituite faţă de inculpata A. prin ordonanţa nr. x/2012 din 31.03.2014 privind instituirea sechestrului asigurător şi a popririi pentru următoarele bunuri:

- instituirea sechestrului asigurător, până la concurenţa sumei de 18.839.684,5 RON, constând în poprirea sumelor de 16.923,85 RON din contul IBAN x şi 10.590,80 RON din contul IBAN x, la care figurează titular inculpata, deschise la B. şi B. - Banca Pentru Locuinţe, sumele poprite rămânând blocate la aceste unităţi bancare şi la dispoziţia Direcţiei Naţională Anticorupţie.

- instituirea sechestrului asigurător, până la concurenţa sumei de 18.839.684,5 RON, asupra următoarelor bunuri imobile, proprietatea inculpatei, după cum urmează:

1. Apartament în suprafaţă de 64,10 mp, situat pe str. x., nr. 9, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Târgovişte, jud. Dâmboviţa, cu număr cadastral provizoriu x şi număr cadastral provizoriu al blocului, x, achiziţionat în anul 2004 cu suma de 330.000.000 ROL, având o valoare de impozitare de 165.416 RON;

2. Apartament în suprafaţă de 71,53 mp, dobândit în anul 2006, situat pe Bd. x cel Bătrân (fostă str. x), nr. 10, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Târgovişte, jud. Dâmboviţa, cu nr. cadastral provizoriu x şi număr cadastral provizoriu al blocului, 1017, achiziţionat în anul 2006 cu suma de 75.000 RON, având o valoare de impozitare de 166.131 RON;

3. Teren intravilan arabil în suprafaţă de 1.133 mp situat în Târgovişte, tarlaua x, parcela x, număr cadastral provizoriu x, achiziţionat în anul 2004 cu suma de 15.000.000 ROL, fără valoare de impozitare;

4. Teren intravilan arabil în suprafaţă de 2.025 mp situat în intravilanul mun. Târgovişte, str. x, jud. Dâmboviţa, tarlaua x, parcela x, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Târgovişte, având numărul cadastral provizoriu x, achiziţionat în 2007 cu 30.000 RON, fără valoare de impozitare;

5. Teren extravilan arabil în suprafaţă de 1.800 mp (format din 3 loturi de câte 600 mp fiecare, lotul x din tarlaua x, parcela x, nr. cadastral provizoriu x, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Târgovişte, lotul x din tarlaua x, parcela x, nr. cadastral provizoriu x, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Târgovişte, lotul x din tarlaua x, parcela x, nr. cadastral provizoriu x, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Târgovişte), situat extravilanul mun. Târgovişte, cartier Priseaca, jud. Dâmboviţa şi teren neproductiv în suprafaţă de 233,49 mp (format din 3 loturi de câte 77,83 mp fiecare, lotul x - drum de acces, cu nr. cadastral provizoriu x înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Târgovişte), situat în tarlaua x din extravilanul mun. Târgovişte, fără valoare de impozitare.

A fost obligată inculpata A. la plata dobânzilor legale aferente sumei de 18.838.804,50 RON calculată de la data de 22.02.2012 (data pronunţării deciziei penale nr. 381/2012) până la data de 25.10.2016 (data anulării deciziei penale nr. 381/2012) către partea civilă S.C. C. S.A. prin lichidator judiciar SCP D. SPRL şi lichidator E. SPRL.

A fost obligată inculpata A. la 2500 RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Referitor la cererea formulată de inculpata A. privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa a constatat ca fiind întemeiată şi în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992 a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea acestei excepţii.

Pentru a fi dispusă sesizarea Curţii Constituţionale s-a avut în vedere că sunt îndeplinite prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate se referă la o dispoziţie dintr-o lege, respectiv din C. proc. pen., este ridicată de către o parte din dosar, inculpata A., iar asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea Constituţională nu s-a mai pronunţat.

În opinia instanţei, excepţia este nefondată, deoarece nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi nici dreptul la apărare şi nu contravine niciunei dispoziţii din Constituţie.

Este dreptul statului de a alege modalitatea în care se soluţionează cererea de abţinere sau recuzare, completul care soluţionează aceste cereri.

Prin rechizitoriul nr. x/2012 din 15 aprilie 2014 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, au fost trimise în judecată, în stare de libertate, inculpatele F., A. şi G., pentru comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13²din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 309 din C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi (2) din C. pen.

În esenţă, în actul de inculpare, s-a reţinut în ceea ce priveşte acuzaţia de abuz în serviciu, că, cele trei inculpate, în calitatea lor de judecători la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, întrucât, cu prilejul soluţionării dosarului penal x/2011, având ca obiect contestaţie în anulare, prin decizia penală pronunţată în cauză, nr. 381/22.02.2012, au desfiinţat în mod nelegal hotărârile judecătoreşti prin care numitul H. fusese condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, respectiv, sentinţa penală nr. 1240/15.06.2010 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, decizia penală nr. 802/16.12.2010 a Tribunalului Bucureşti şi decizia penală nr. 741/4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti. Totodată, au anulat mandatul de executare a pedepsei de 7 ani închisoare emis pe numele condamnatului H., cu consecinţa obţinerii unui folos necuvenit de către acesta din urmă, prin exonerarea de executare a unei pedepse privative de libertate de 7 ani închisoare dar şi de la plata despăgubirilor civile în sumă de 18.839 684,5 RON, la care condamnatul fusese obligat către C..

În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a făptuitorului, s-a menţionat în actul de inculpare, că, aceasta a constat în aceea că, pronunţarea de către cele trei inculpate a deciziei penale nr. 381/2012, prin care a fost anulată condamnarea definitivă de 7 ani închisoare suferită de numitul H., a constituit un ajutor pentru acesta din urmă, în sensul de a nu mai executa pedeapsa de 7 ani închisoare, aplicată prin decizia definitivă 741/R/4.04.2011 şi de a nu mai plăti despăgubirile civile la care fusese obligat.

Cât priveşte infracţiunea de fals intelectual, s-a reţinut că aceasta a constat în aceea că, cele trei inculpate, cu prilejul redactării deciziei penale nr. 381/22.02.2012, pe care au pronunţat-o anterior, au atestat fapte şi împrejurări care nu corespund adevărului, respectiv, au susţinut nereal că toate dosarele derivate din dosarul iniţial nr. x/2002 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au avut la bază aceeaşi situaţie faptică-cesiunea de creanţă şi obţinerea de credite, acelaşi prejudiciu şi aceleaşi părţi, aspectele atestate nereal regăsindu-se la paginile 24, 25, 31, 36, 46, 61 şi 62 din decizia pronunţată.

Prin sentinţa penală nr. 97/F din 19.05.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b), teza I din C. proc. pen., a fost achitată inculpata F., pentru infracţiunile de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13²din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 309 din C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen.

În baza dispoziţiilor art. 396 alin. (5) din C. proc. pen.. raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b), teza I din C. proc. pen.. a fost achitată inculpata G., pentru infracţiunile de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13²din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 309 din C. pen., favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă faţă de inculpatele F. şi G.

În baza art. 397 alin. (5) din C. proc. pen.. au fost menţinute măsurile asiguratorii dispuse asupra bunurilor inculpatelor F. şi G. prin ordonanţele nr. x/2012 din 31.03.2014 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 C. proc. pen. a dispus disjungerea cauzei, atât pe latură penală cât şi pe latură civilă, în ceea ce o priveşte pe inculpata A.

Prin decizia penală nr. 216/A din 14.06.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis apelul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 97/F din 19 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pe care a desfiinţat-o, în parte, şi, rejudecând:

1. În temeiul art. 297 alin. (1) cu aplicarea art. 309 din C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnată inculpata G. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 67 din C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) din C. pen., pe o durată de 2 ani, pedeapsă ce se va executa în condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen., s-a interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) din C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 269 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată inculpata G. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În temeiul art. 38 alin. (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatei G., urmând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare, la care se adaugă sporul de o treime din pedeapsa de 1 an închisoare, în final, 4 ani şi 4 luni închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

În baza art. 45 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi.

În temeiul art. 297 alin. (1), cu aplicarea art. 309 din C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnată inculpata F., la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În temeiul art. 67 din C. pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) C. pen., pe o durată de 2 ani, pedeapsă ce se va executa în condiţiile prevăzute de art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen., s-a interzis inculpatei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), lit. b) şi lit. g) din C. pen. ca pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 269 alin. (1) din C. pen., a fost condamnată inculpata F. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În baza art. 38 alin. (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatei F., urmând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare, la care se adaugă sporul de o treime din pedeapsa de 1 an închisoare, în final, 4 ani şi 4 luni închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

Au fost menţinute măsurile asiguratorii instituite faţă de inculpatele G. şi F.

Au fost obligate în solidar inculpatele G. şi F. la plata dobânzilor legale aferente sumei de 18.838.804,50 RON calculate de la data de 22 februarie 2012 (data pronunţării deciziei nr. 381/2012) până la data de 25 octombrie 2016 (data anulării deciziei nr. 381/2012) către partea civilă S.C. C. S.A. prin lichidator judiciar SCP D. SPRL.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale nr. 97/F din 19.05.2016 care nu contravin deciziei penale nr. 216/A din 14.06.2017.

S-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatele A. şi G.

După disjungerea cauzei privind pe inculpata A., pe rolul Curţii de Apel Bucureşti s-a format dosarul nr. x/2016.

Analizând piesele dosarului, Curtea a constatat următoarele:

În rechizitoriu a fost descris contextul general, prealabil pronunţării deciziei penale nr. 381/2012, context referitor la infracţiunile pentru care inculpatul H. a fost cercetat.

Astfel, s-a arătat că, prin rechizitoriul nr. x/2002 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a fost trimis în judecată inculpatul H., pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 26 raportat la art. 246 combinat cu art. 248¹din C. pen. de la 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) raportat la art. 258 din C. pen. de la 1968, faptă constând în aceea că, în perioada iulie 1999 - februarie 2000, C., prin nouă sucursale a cesionat creanţe de 10.678.612,4 RON, unui grup de 11 firme şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a normelor de creditare, beneficiar al acestor operaţiuni ilegale fiind H., asociat/administrator al firmelor din grup.

În urma judecării cauzei în care inculpatul a fost trimis în judecată, pentru infracţiunea de mai sus, a fost pronunţată decizia penală definitivă, nr. 741/R/4.04.2011 de către Curtea de Apel Bucureşti, prin care inculpatul H. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare şi obligat în solidar cu coinculpaţii din acea cauză la plata despăgubirilor către C.

Din dosarul x/2002 s-a disjuns şi constituit dosarul nr. x/2006, dosar în care, prin rechizitoriul cu acelaşi număr, a fost trimis în judecată inculpatul H. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzute de art. 26 raportat la art. 248-248¹din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 323 din C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 din C. pen., fapte constând în aceea că, în perioada august 2000 - iulie 2001, inculpatul, alături de alţi inculpaţi, s-au asociat în scopul comiterii de infracţiuni şi au încheiat în mod fraudulos 14 convenţii de plată care au condus la prejudicierea I., cu suma de 26.082.460,55 RON, la data întocmirii rechizitoriului în cauza de faţă, acest dosar fiind nesoluţionat.

Faţă de inculpatul H. s-au efectuat cercetări şi în alte dosare, în legătură cu circuitul sumelor de bani şi înregistrarea acestora în evidenţele contabile ale firmelor, cercetările fiind efectuate în mai multe dosare disjunse din dosarele de mai sus, nr. x/2002 şi nr. x/2006 şi fiind finalizate cu soluţii de neîncepere a urmăririi penale:

- prin ordonanţa nr. 7D/P/18.05.2008, menţinută prin decizia penală nr. 683/26.06.2009 a Curţii de Apel Craiova, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de H., pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat-, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, în baza art. 10 lit. e) din C. proc. pen., constatându-se că pentru fapta comisă în perioada 1999 -2001 există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei;

- prin rezoluţia nr. 83/P/2008 din 13.11.2009 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, menţinută prin decizia penală nr. 1057/27.09.2010 a Curţii de Apel Craiova s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de H., J. şi K. II, pentru infracţiunile de evaziune fiscală, spălare de bani şi asociere în vedere comiterii de infracţiuni, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 23 din Legea nr. 656/2002 şi art. 323 din C. pen., faptele cercetate în acest dosar fiind acelea că H. şi alţi funcţionari din cadrul L., nu au înregistrat în evidenţa contabilă venituri, reprezentând dobânzi şi penalităţi calculate în baza tranzacţiei de compensare nr. x/10.01.2001 şi cesiunea depozitului în favoarea M. S.A., conform contractului de cesiune de creanţă nr. x;

- prin rezoluţia nr. 59 D/P/2006 din 15.01.2008 a DIICOT - Biroul Teritorial Dolj, menţinută prin deciziile penale nr. 798/18.11.2008 şi nr. 292/11.03.2010 ale Curţii de Apel Craiova s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de H. şi alţii pentru infracţiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, fapte constând în aceea că, la data de 22.02.2006, DGFP Dolj a sesizat organele de urmărire penală, cu privire la faptul că, în urma unui control efectuat la N. S.A. Craiova, administratorul O. a scos din patrimoniu bunuri în valoare de 1.151.350 RON care au fost cedate fundaţiei P., respectiv, că a înstrăinat din patrimoniu suma de 38 638 RON, către Q. S.A., printr-un contract de publicitate încheiat fictiv la 1 octombrie 2004, verificându-se în acea cauză dacă făptuitorii s-au asociat în vederea comiterii infracţiunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani.

În baza deciziei penale definitive nr. 741/R/4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii de 7 ani, nr. x/4.04.2011 de către Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, iar în urma emiterii mandatului european de arestare, inculpatul H., care se sustrăsese de la executarea pedepsei a fost prins în Ungaria şi a fost încarcerat de autorităţile judiciare române la data de 28.04.2011.

După începerea executării pedepsei, la data de 2 mai 2011, H. a formulat o contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 741/R/4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, contestaţie respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia penală nr. 1164/26 mai 2011, ca inadmisibilă, cu motivarea că la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi, din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 386 lit. a), b), c) şi e) din C. proc. pen.

La data de 18.08.2011, condamnatul a formulat o nouă contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 741/R/4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, invocând cazul de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. d) din C. proc. pen., respectiv, autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1057/27.09.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, dar şi-a retras contestaţia, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia penală nr. 2217/11.11.2011 luându-se act de manifestarea sa de voinţă.

La data de 23.11.2011, H. a depus, prin apărător ales, o a treia contestaţie în anulare, în care a invocat dispoziţiile art. 386 lit. d) din C. proc. pen., respectiv autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova. Cauza a fost repartizată completului de judecată format din judecătoarele A., F. şi G., complet care, la termenul din 1.02.2012 a respins contestaţia în anulare întemeiată pe art. 386 lit. c) din C. proc. pen., ca fiind tardiv formulată, iar la termenul din 22.02.2012 a pronunţat decizia 381/2012, prin care a admis contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei penale nr. 741/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, a desfiinţat în parte această decizie, cu motivarea că există autoritate de lucru judecat, dispunând anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii.

Acuzaţiile formulate împotriva inculpatelor pentru cele trei infracţiuni, respectiv, abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos material, fals intelectual şi favorizarea făptuitorului, urmează două coordonate fundamentale:

1. Prima coordonată se referă la faptul că decizia penală nr. 381/2012 pronunţată de cele trei inculpate, în calitatea lor de judecătoare, este nelegală şi netemeinică;

2. A doua coordonată se referă la darea de către condamnatul H. a unei sume de bani, cu titlu de mită, în vederea admiterii contestaţiei în anulare.

1. În ceea ce priveşte nelegalitatea şi netemeinicia deciziei penale nr. 381/2012 pronunţată de către cele trei inculpate:

S-a arătat în actul de acuzare că inculpatele, prin decizia mai sus menţionată, au admis contestaţia în anulare formulată de condamnatul H., în temeiul art. 386 lit. d) din C. proc. pen., respectiv "când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă", au desfiinţat decizia penală nr. 741/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, decizia penală nr. 802/2010 a Tribunalului Bucureşti şi sentinţa penală nr. 1240/2010 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti şi rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) din C. proc. pen., au încetat procesul penal pentru infracţiunile pentru care anterior H. fusese condamnat, fără a fi îndeplinite condiţiile legale pentru admisibilitatea unei astfel de contestaţii în anulare.

Inculpatele au argumentat soluţia de admitere a contestaţiei în anulare şi desfiinţare a hotărârilor anterioare de condamnare, în esenţă, prin aceea că, H. a mai fost cercetat anterior pentru aceleaşi fapte, pentru care, s-au dispus soluţii de netrimitere în judecată de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Dolj, soluţii menţinute prin decizia 1057/2010, decizia nr. 683/2009 şi decizia nr. 282/2010 ale Curţii de Apel Craiova.

S-a arătat că soluţia pronunţată de inculpate este adoptată cu încălcarea legii şi prin denaturarea realităţii, deoarece:

Contestaţia în anulare este un remediu procesual prin intermediul căruia pot fi remediate erori de neînlăturat pe alte căi, fiind o cale de anulare a hotărârilor judecătoreşti, pentru vicii, nulităţi privind actele de procedură, dar nu şi pentru nulităţi care privesc fondul cauzei.

Contestaţia în anulare este o cale de atac admisibilă numai în cazuri excepţionale, iar cea întemeiată pe art. 386 lit. d) din C. proc. pen.. presupune pronunţarea a două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă dar şi existenţa unei identităţi de fapte şi persoane. De asemenea, contestaţia este admisibilă numai atunci când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal, în temeiul art. 10 lit. j) din C. proc. pen.. şi dacă, prin ambele hotărâri definitive s-a soluţionat fondul cauzei.

Pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să fie îndeplinite trei condiţii: să se fi declanşat un proces penal împotriva aceleiaşi persoane, aceasta să aibă calitatea de inculpat/învinuit şi să existe acelaşi fapt material, deci aceeaşi cauză materială care nu se confundă cu cauza juridică şi care se referă la încadrarea juridică.

Parchetul a arătat că în cauză nu a existat autoritate de lucru judecat, în raport cu soluţiile adoptate anterior în legătură cu H., deoarece acele soluţii au fost pronunţate în procedura plângerilor împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, întemeiate pe dispoziţiile art. 278¹din C. proc. pen.. de la 1968. Potrivit dispoziţiilor art. 278¹alin. (8) lit. a) din C. proc. pen., judecătorul pronunţă una din următoarele soluţii:

"a) respinge plângerea, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată."

Potrivit art. 278¹alin. (11) din C. proc. pen., în situaţia prevăzută la alin. (8) lit. a), persoana în privinţa căreia judecătorul a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul dintre cazurile prevăzute de art. 10 din C. proc. pen.

Principiul non bis in idem este reglementat într-o serie de convenţii şi tratate internaţionale precum Convenţia europeană de extrădare, Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen, Convenţia de la Bruxelles, Convenţia Europeană privind transferul de proceduri în materie penală, protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului. Acest principiu este reglementat şi în art. 114 din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară în materie penală şi art. 50 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, potrivit cu care, nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă. În conformitate cu jurisprudenţa CJUE principiul non bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care un organ al unui stat dispune încetarea urmăririi penale într-un stadiu prealabil punerii în mişcare a acţiunii penale, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului naţional al acelui stat, nu stinge definitiv acţiunea penală şi nu constituie un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleaşi fapte.

O persoană nu mai poate fi subiectul unei proceduri penale, de urmărire sau judecată, dacă împotriva sa, s-a pronunţat o hotărâre definitivă cu privire la aceeaşi faptă, fie în sensul condamnării, fie în sensul achitării. În ceea ce priveşte "hotărârea definitivă", potrivit interpretărilor CJUE, "o decizie a unui organ de poliţie, prin care se dispune încetarea urmăririi penale, însă nu se pune definitiv capăt acţiunii penale potrivit ordinii juridice naţionale în cauză, nu poate constitui o decizie care să permită să se considere că în privinţa persoanei implicate a fost pronunţată o hotărâre definitivă".

Jurisprudenţa naţională a statuat în mod constant că o hotărâre pronunţată de o instanţă în cadrul procedurii reglementate de art. 278¹din C. proc. pen.. nu este o hotărâre prin care s-a soluţionat fondul cauzei, astfel că o astfel de hotărâre nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

Printr-o interpretare proprie, în baza unui raţionament fals, făcând trimitere la Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană, precum şi la dispoziţiile art. 278¹alin. (11) din C. proc. pen., care reglementează posibilitatea redeschiderii urmăririi penale atunci când se descoperă fapte sau împrejurări noi, dar şi la deciziile Curţii Constituţionale, inculpatele au ignorat Decizia nr. XVII din 19.03.2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că o hotărâre pronunţată de instanţă, în cadrul procedurii reglementate de art. 278¹din C. proc. pen.. nu conţine o rezolvare a fondului cauzei şi deci nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

Inculpatele au ignorat deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, având ca temei art. 386 lit. d) din C. proc. pen.. atunci când una dintre hotărâri a fost pronunţată ca urmare a plângerii împotriva soluţiilor procurorului, dar şi Deciziile 233/2005 şi 328/2012, ale Curţii Constituţionale, prin care s-a arătat că, în cadrul procedurii prevăzute de art. 278¹din C. proc. pen.. nu se realizează o judecare a fondului cauzei, ci doar un examen de legalitate al soluţiei procurorului.

În plus, inculpatele au examinat existenţa cauzei de încetare a procesului penal, constând în autoritatea de lucru judecat, în condiţiile în care această presupusă autoritate a fost examinată şi de instanţele de apel şi recurs, care au respins-o motivat, iar inculpatele au cunoscut acest lucru, criticând modul în care instanţele de apel şi recurs au "refuzat să recunoască autoritatea de lucru judecat". Prin decizia pronunţată de inculpate, nr. 381/2012, s-a rejudecat fondul cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2006, pe calea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare, admisibilitatea unei astfel de contestaţii întemeiate pe existenţa unei cauze de încetare a procesului penal, fiind exclusă atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat asupra ei, cazul prevăzut la art. 386 lit. d) având caracter subsidiar faţă de cazul prevăzut la art. 486 lit. c) din C. proc. pen.

Reexaminând fapte deja judecate prin hotărâre definitivă, inculpatele au transformat contestaţia în anulare într-un apel deghizat, încălcând dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO, într-o prelungire a procesului penal, creând practic un nou grad de jurisdicţie, respectiv al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege, criticând motivarea instanţei de recurs.

În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Europeană, în cauza Mitrea vs. România, arătând că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui defect fundamental, care duce la arbitrariu. Securitatea raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata potrivit căruia, nicio parte nu este îndreptăţită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive în scopul de a obţine o nouă analiză a cauzei.

Parchetul a mai arătat că nu a existat autoritate de lucru judecat nici în raport cu faptele pentru care H. a fost cercetat anterior, în materialitatea lor, fapte pentru care s-au dispus soluţii de netrimitere în judecată.

Urmărind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti favorabile inculpatului H., care să ducă la neexecutarea pedepsei de 7 ani închisoare, dar şi la neplata prejudiciului stabilit prin hotărârea judecătorească, de 18.839.684,5 RON, cu titlu de despăgubiri civile către C., inculpatele au atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului în conţinutul deciziei penale nr. 381/2002, atunci când au concluzionat că între faptele care au făcut obiectul dosarului nr. x/2002 şi în care s-a pronunţat decizia penală definitivă 741/R/2011 şi cele care fac obiectul dosarelor penale nr. x/2008 (în care s-a pronunţat decizia penală 1057/2010), x/2008 (în care s-a pronunţat decizia penală 798/2008), şi x/2008 (în care s-a pronunţat decizia penală 683/2009), există identitate, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, respectiv aceleaşi acte materiale-obţinerea de credite bancare şi cesiunea de creanţe, însă cu o altă încadrare juridică, aceeaşi sesizare (x/2001), cu acelaşi conţinut, acelaşi prejudiciu, aceleaşi părţi civile.

De altfel, inculpatele nu au menţionat, în mod deliberat, în cuprinsul deciziei pe care au pronunţat-o, care sunt faptele materiale concrete care au stat la baza deciziilor penale nr. 1057/2010, nr. 798/2008, nr. 292/2010 şi nr. 683/2009, după cum nu au menţionat nici faptul că cercetările efectuate de organele de urmărire penală au fost cercetări succesive, ca urmare a disjungerilor şi nu cercetări paralele.

În continuare, în actul de inculpare a fost prezentată situaţia faptică care a stat la baza fiecăreia dintre soluţiile pronunţate şi care redată, în rezumat de Curte, este următoarea:

Decizia nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, i-a vizat pe inculpaţii R., S., T. şi H., primii trei fiind trimişi în judecată pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 raportat la art. 248¹din C. pen. comb. cu art. 258 C. pen. iar inculpatul H., pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 26 raportat la art. 246 comb. cu art. 248¹din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) raportat la art. 258 din C. pen.. Situaţia de fapt care a format obiectul acestui dosar a constat în aceea că, în perioada iunie - februarie 2000, C. S.A. a cesionat creanţe în valoare de 10.678.612,4 RON unui grup de 11 firme din municipiul Craiova şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit în valoare de 8.053.561,1 RON, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a Normelor Interne de creditare, cu privire la documentaţia de creditare, analiza bonităţii, constituirea de garanţii, beneficiarul direct al încălcării de către funcţionarii bancari a normelor de creditare fiind inculpatul H., asociat şi administrator al firmelor din grup.

Prin urmare, situaţia de fapt priveşte cesiunea de creanţe şi obţinerea de credite cu încălcarea legii, prejudiciul a fost în acea cauză de 187.321.734 408 RON, iar parte civilă a fost C.

Deciziile penale nr. 798/18.11.2008 şi 292/11.03.2010 ale Curţii de Apel Craiova au menţinut în procedura prevăzută de art. 278¹din C. proc. pen., rezoluţia nr. x/15.01.2008 a D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Dolj, faţă de numiţii H., U., V., W., X. şi J. (cu privire la infracţiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002), faţă de numiţii U., O., X., Y., V., Z. şi J. (pentru infracţiunile prevăzute de art. 6 şi 13 din Legea nr. 241/2005 şi art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 din C. pen.), faţă de AA., BB., CC. (pentru infracţiunile prevăzute de art. 290 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2).

Situaţia de fapt cercetată în cauza x/2008 priveşte faptul că O., în calitate de administrator al S.C. N. S.A. Craiova, în luna septembrie 2004, a scos din patrimoniul acestei societăţi bunuri în valoare de 11.513.500.000 000 RON, cedate ulterior către fundaţia P., fără ca suma să fie înregistrată ca venituri şi fără să fie colectată taxa pe valoare adăugată de 2.187.470 000 RON.

De asemenea, s-au efectuat cercetări şi în legătură cu faptul că, la 1.01.2004, S.C. N. S.A. - Sucursala DD. a încheiat cu Q., în mod formal contractul având ca obiect efectuarea de reclamă şi publicitate, înregistrând o taxă pe valoare adăugată deductibilă de 38.638 RON, iar S.C. EE. S.R.L., administrată de Y., W. şi J., a încheiat 36 de contracte fictive de prestări servicii, pe baza cărora s-au efectuat plăţi de 1.260.000 RON.

În fine, s-au mai efectuat cercetări şi cu privire la faptul că, S.C. N. nu a înregistrat în evidenţa contabilă creanţa sa asupra S.C. FF. S.A. Craiova, reprezentând venituri din penalităţi de întârziere, încasate prin executare silită, în sumă de 836.056 RON, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 668 813 RON, impozit pe profit şi TVA.

Constatându-se că între faptele descrise mai sus există o legătură, fiind rezultatul unui grup infracţional organizat-, constituit la iniţiativa lui H., precum şi faptul că, prin mai multe societăţi controlate de acesta a fost retrasă suma totală de 2.400.000 RON de către GG. de la HH., au fost efectuate cercetări şi sub aspectul infracţiunii de spălare de bani şi al infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat-.

Prin urmare, faptele cercetate sunt spălarea de bani, evaziunea fiscală, fals şi constituire a unui grup infracţional organizat-, săvârşite în perioada 2004-2005, persoanele cercetate au fost cele mai sus menţionate şi sunt altele decât cele la care se referă decizia 741/2011, prejudiciul este altul, partea civilă ar fi putut fi în cauză statul, prin DGFP Dolj, iar societăţile implicate au fost altele decât cele la care se referă decizia 741/2011.

Decizia penală 683/26.06.2009 a Curţii de Apel Craiova. Prin aceasta a fost menţinută, în procedura prevăzută de art. 278¹din C. proc. pen. de la 1968, soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de H., K. II, J., U. şi V., dispusă prin ordonanţa x/16.05.2008 a DIICOT, în legătură cu infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat-, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, constatându-se că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

În cauza x/2008, cercetările au vizat şi infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare de bani, prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 341/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, însă pentru acestea a fost declinată competenţa în favoarea DNA - Serviciul Teritorial Dolj.

Situaţia faptică în legătură cu care s-au efectuat cercetări a fost aceea că, în perioada 30 iulie 1999-30 septembrie 1999, C. a cesionat creanţele pe care le avea de încasat de la diverşi debitori, în sumă totală de 107.175.632.000 RON, către 11 firme controlate de H. şi deşi suma de 203.330.798 000 RON trebuia încasată în contabilitatea L., acest lucru nu a fost făcut, astfel încât s-a calculat un impozit pe profit sustras de 50.832.699.500 RON.

Astfel, s-a concluzionat de către parchet faptul că, situaţia de fapt cercetată în această cauză priveşte constituirea unui grup infracţional organizat-, perioada fiind 1999-2001, persoanele cercetate sunt cele menţionate mai sus, prin urmare, nu există identitate între această cauză şi cea în care s-a pronunţat decizia 741/2011.

Decizia penală nr. 1057/27.09.2010 a Curţii de Apel Craiova. Prin această decizie s-a menţinut soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă prin rezoluţia nr. x/2008 din 13.11.2009 a DNA - Serviciul Teritorial Craiova, faţă de H., K. II şi J., pentru infracţiunile prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 din C. pen. şi art. 23 din Legea nr. 656/2003.

Faptele cercetate în această cauză au fost acelea că, H. şi alţi funcţionari din cadrul L. nu au înregistrat în contabilitatea acesteia venituri financiare, reprezentând dobânzi şi penalităţi calculate în baza tranzacţiei de compensare nr. x/10 ianuarie 2001, respectiv, neînregistrarea în contabilitate a cesiunii depozitului în favoarea M. S.A., conform contractului de cesiune de creanţe nr. x februarie 2001. Totodată, a fost cercetată şi legalitatea transferurilor de fonduri între L., GG. şi S.C. II. S.A. Craiova, S.C. M. S.A., S.C. JJ. S.A.

Neînregistrarea în evidenţa contabilă de către KK. a sumei de 203.330.798 000 RON a avut ca efect sustragerea de la plata impozitului pe profit în valoare de 50.832.699.500 RON, aşa cum s-a stabilit prin actul de control al DGFP Dolj.

Prin urmare, actele materiale cercetate în această cauză au fost altele decât cele care au stat la baza deciziei 741/2011, prejudiciul este altul, persoanele cercetate şi societăţile implicate au fost altele, iar în cauză nu a fost efectuată o expertiză contabilă, soluţia fiind dispusă în baza actelor premergătoare.

Concluzionând, sub acest aspect, parchetul a arătat că, între cauzele în care s-au pronunţat soluţii de neîncepere a urmăririi penale şi cea în care H. a fost condamnat la 7 ani închisoare, nu există identitate de obiect, modalităţile de sesizare fiind diferite şi succesive, actele materiale fiind diferite, infracţiunile diferite, părţile civile şi prejudiciile diferite, numărul persoanelor cercetate şi calităţile procesuale fiind diferite.

Echivalenţa pusă de inculpate între complicitatea la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor pentru care H. a fost condamnat definitiv şi infracţiunile de evaziune fiscală, spălare de bani, grup infracţional organizat- şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, pentru care s-au adoptat soluţii de neîncepere a urmăririi penale, săvârşite la intervale diferite de timp, în baza unor rezoluţii infracţionale distincte este contrară legii şi practicii judiciare şi contravine adevărului juridic.

Soluţiile de neîncepere a urmăririi penale au fost adoptate în baza actelor premergătoare, care sunt acte de procedură situate în afara procesului penal şi care au rolul limitat de a forma convingerea organului de urmărire penală în vederea începerii sau neînceperii urmăririi penale. De aceea obţinerea probelor în faza actelor premergătoare este supusă cenzurii şi sancţionată de instanţele de judecată, atunci când se apreciază că sunt încălcate dispoziţiile legale, cu consecinţa restituirii cauzei (în acest sens fiind decizia nr. 912/2012 a CSJ).

În cuprinsul rechizitoriului, tot în legătură cu aspectul invocat, că, faptele care au fost cercetate în diferitele cauze, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul H. nu sunt similare, s-a realizat o descriere a succesiunii cauzelor, succesiune pe care Curtea a redat-o, în esenţă:

Astfel, prin rechizitoriul nr. x/2002 din 9.11.2006 al DNA, au fost trimişi în judecată inculpaţii R., S. şi T., pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 comb. cu art. 248¹ din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 258 din C. pen. şi inculpatul H. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 26 raportat al art. 246 combinat cu art. 248¹ din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) raportat la art. 258 din C. pen.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a disjuns cauza cu privire la: valorificarea de către H. a unei părţi din creanţele preluate de la C. pentru obţinerea unor poliţe de risc financiar de la LL. S.A. Bucureşti, utilizate într-un proces de compensare cu S.C. I.; faptele de evaziune fiscală săvârşite de H. ca urmare a neînregistrării în contabilitate a creanţelor cesionate; faptele sesizate de numiţii NN., OO., PP., QQ.; faptele de înşelăciune reclamate de RR. cu privire la H. şi alţii; faptele de înşelăciune reclamate de SS.

Referitor la modalitatea de sesizare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iniţial a fost adoptată rezoluţia nr. x/11.11.2002 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost declinată competenţa în favoarea DNA, în ceea ce priveşte modalitatea de acordare a creditelor de către C. grupului de firme administrate de H., sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 10 lit. b) teza a II-a şi teza a III-a şi lit. c) din Legea nr. 78/2000. Cauza a fost înregistrată la DNA sub nr. x/2002. Prin rezoluţia din data de 20.10.2003 Parchetul Naţional Anticorupţie a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. b) şi c) din Legea nr. 78/2000, în ceea ce priveşte utilizarea creditelor acordate de C., neurmărirea destinaţiei creditelor şi a creditelor restante, cu motivarea că faptele nu erau prevăzute de legea penală la momentul comiterii lor şi declinarea competenţei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru efectuarea de cercetări sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 215 alin. (5) din C. pen. şi art. 266 din Legea nr. 31/1990. Dată fiind existenţa unui conflict negativ de competenţă, Procurorul General al Parchetului de pe lângă ICCJ a stabilit că în cauză competenţa de soluţionare aparţine Parchetului Naţional Anticorupţie, deoarece Legea nr. 78/2000 este una specială, iar infracţiunea reţinută în sarcina membrilor Comitetului de Direcţie al C. este una continuă care a continuat să fie săvârşită şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 78/2000. Prin urmare, s-a stabilit că Parchetul Naţional Anticorupţie va continua să efectueze cercetări sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. b) tezele a II-a şi a III-a şi art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Ulterior, în favoarea Parchetului Naţional Anticorupţie au fost declinate alte două cauze şi anume, la data de 2.11.2014, s-a declinat de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cauza având ca obiect valorificarea creanţelor preluate de la C. pentru obţinerea unor poliţe de risc financiar de la Asigurarea Naţională Română S.A., utilizate într-un proces de compensare cu I., respectiv, deşi societăţile deţinătoare ale poliţelor de risc financiar aparţinând învinuitului H. s-au angajat să achite I., datoriile cuprinse în procesul-verbal de compensare, nu şi-au achitat obligaţia asumată, păgubind societatea creditoare cu suma de aproximativ 125 miliarde RON vechi.

La data de 14.12.2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a declinat în favoarea Parchetului Naţional Anticorupţie competenţa de soluţionare a cauzei, având ca obiect obţinerea de către S.C. TT., din grupul de firme controlate de H. a unor creanţe în valoare de 8.700.000.000 RON de la C.

Întrucât între faptele cercetate exista o strânsă legătură a fost conexat dosarul având ca obiect "valorificarea" creanţelor preluate de la C. prin S.C. LL. SA (dosar x/2004) şi dosarul privind preluarea de creanţe şi obţinerea de credite de la C. de către S.C. TT. S.R.L. Craiova (dosar x/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti) la dosarul nr. x/2002 înregistrat la Parchetul Naţional Anticorupţie.

Prin procesul-verbal din 10 mai 2004, în dosarul nr. x/2002, Parchetul Naţional Anticorupţie se sesizase din oficiu cu privire la comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 248 din C. proc. pen.. şi art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 de către funcţionari din cadrul C.

Ulterior, la dosarul x/2002 au fost conexate sesizările formulate de numiţii NN., OO., PP., UU. şi QQ., vizând comiterea unor fapte penale de către H. şi funcţionari din cadrul C.; prin ordonanţa din 21.06.2006 s-a dispus conexarea la dosar a plângerii formulate de S. faţă de H., VV., TTTT., XXX., AA., YY., U., ZZ., AAA. şi BBB., acţionari sau administratori ai grupului de firme din Craiova, pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 289, 291 şi art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) din C. pen. în legătură cu preluarea de creanţe de la C. şi contractarea de credite în perioada 1999-2000; prin ordonanţa din 3.08.2006 a fost conexată la dosarul x/2002 sesizarea formulată de U. vizând comiterea infracţiunii de înşelăciune cu ocazia derulării procedurii de executare silită asupra unui imobil din Craiova, ipotecat la C., de către H., O., U., CCC. şi DDD.; prin ordonanţa din 12.09.2006 a fost conexată sesizarea DGFP Dolj cu privire la aspectele constatate prin actul de control, încheiat ca urmare a verificărilor efectuate la S.C. N. S.A. dar şi petiţia formulată de SS.

Situaţia reţinută în rechizitoriul nr. x/2002 a fost aceea că, în perioada iulie 1999 - februarie 2000, C., prin nouă sucursale ale sale, a cesionat creanţe în valoare de 10.678.612,4 RON unui grup de 11 firme din Craiova şi a acordat credite pe termen scurt sub formă de linii de credit în valoare de 8.053.561,1 RON cu încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998 şi a Normelor Interne de Creditare, beneficiarul acestor încălcări fiind H., asociat/administrator al firmelor din grup. În ceea ce priveşte latura civilă, s-a reţinut că prejudiciul cauzat prin infracţiune este de 187.321.734.408 RON şi se compune din 80.535.611.000 RON creat prin acordarea liniilor de credit şi 106.786.123.408 RON, creat prin aprobarea şi încheierea contractelor de cesiune de creanţă.

În acest act de sesizare s-a prevăzut în mod expres faptul că, vor face obiectul cercetărilor disjunse, compensările cu I. şi societăţile debitoare ale acesteia.

Prin sentinţa penală nr. 1240/15.06.2010 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti: în baza art. 26 raportat la art. 246 comb. cu art. 248¹din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) raportat la art. 258 din C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) - 76 lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul H. la 4 ani închisoare; în baza art. 246 comb. cu art. 248¹din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 258 din C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) - 76 lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul R., la 4 ani închisoare; în baza art. 246 comb. cu art. 248¹din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., raportat la art. 258 din C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) - 76 lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul S., la 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 din C. pen. în baza art. 246 comb. cu art. 248¹din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 258 din C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) - 76 lit. b) din C. pen., a fost condamnată inculpata T. la 3 ani închisoare cu aplicarea art. 81 din C. pen.

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă C., inculpaţii fiind obligaţi în solidar la plata despăgubirilor în sumă de 8.053.561,1 RON, cu dobânda legală.

Prin decizia penală nr. 802/A/16.12.2010 a Tribunalului Bucureşti, au fost admise apelurile declarate de Direcţia Naţională Anticorupţie şi partea civilă C. împotriva sentinţei penale nr. 1240/2010, în sensul că, au fost majorate pedepsele aplicate inculpaţilor, astfel: pedeapsa inculpatului H., la 12 ani închisoare, pedeapsa inculpatului R., la 12 ani închisoare; pedeapsa inculpatului S., la 9 ani închisoare; pedeapsa inculpatei T., la 9 ani închisoare.

Totodată, a fost admisă în totalitate acţiunea civilă formulată de partea civilă C. şi au fost obligaţi inculpaţii în solidar la plata către aceasta a unor despăgubiri civile în sumă de 8.053.561,1 RON -valoare credit şi 10.678.612,4 RON - valoare creanţe cesionate, cu dobânda legală, calculată până la plata efectivă.

Prin decizia penală nr. 741/R/4.04.2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a admis recursurile declarate de inculpaţii H., R., S. şi T., a desfiinţat în parte decizia nr. 802/A/2010 a Tribunalului Bucureşti şi rejudecând: a redus pedeapsa inculpatului H. la 7 ani închisoare, pedeapsa inculpatului R., la 7 ani închisoare, pedeapsa inculpatului S., la 5 ani închisoare, pedeapsa inculpatei T., la 4 ani închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.

Instanţele de apel şi de recurs au examinat criticile inculpatului privind existenţa autorităţii de lucru judecat, în raport cu faptul că faţă de inculpatul H. organele de urmărire penală au dispus soluţii de neîncepere a urmăririi penale, cu motivarea că rezoluţiile procurorului nu pot avea autoritate de lucru judecat în faţa instanţei de judecată.

Prin rechizitoriul nr. x, Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus trimiterea în judecată a inculpatului EEE., pentru infracţiunile prevăzute de art. 248-248¹din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 323 din C. pen., precum şi a inculpaţilor H., U., J., FFF., CCC., GGG. şi HHH. pentru infracţiunile prevăzute de art. 26 raportat la art. 248-art. 248¹din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 323 din C. pen., reţinându-se că, în perioada august 2000 - iulie 2001, cei nouă inculpaţi s-au asociat în scopul comiterii de infracţiuni, încheind în mod fraudulos 14 convenţii de plată care au condus la prejudicierea I. cu suma de 26.082.460,55 RON.

Din acelaşi rechizitoriu, s-a disjuns urmărirea penală şi a fost constituit un nou dosar, fiind declinată competenţa în favoarea DIICOT, Biroul Teritorial Dolj, pentru a efectua cercetări sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002 faţă de H.

Situaţia de fapt reţinută în rechizitoriul nr. x priveşte valorificarea de către inculpatul H. a unei părţi a creanţelor preluate de la C. pentru obţinerea unor poliţe de risc financiar şi utilizarea acestora într-un proces de compensare cu S.C. I.. Din actul de sesizare a rezultat că prejudiciul cauzat I. a fost de 260.824.605.500 RON, nerecuperat.

Acest din urmă rechizitoriu a fost înregistrat la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, fiind pronunţată deja o soluţie de condamnare pentru H., la pedeapsa de 11 ani închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prin sentinţa penală nr. 1199/2013.

Prin ordonanţa nr. x/16.05.2008 a DIICOT - Biroul Teritorial Dolj, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de H., pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat-, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi totodată, disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe H., pentru infracţiunile prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Fapta cercetată menţionată mai sus a constat în aceea că, în perioada august 2000- iulie 2001, inculpaţii H., VV., U., J., FFF., CCC., GGG. şi HHH. şi EEE., s-au asociat în scopul comiterii de infracţiuni, încheind în mod fraudulos paisprezece convenţii de plată, ce au condus la prejudicierea I., cu 260.824.605.500 RON.

În cuprinsul ordonanţei s-a arătat că, în perioada 30.07.1999-30.09.1999, C. a cesionat creanţele pe care le avea de încasat de la diverşi debitori în sumă totală de 107.175.362 000 RON către 11 firme controlate de H. şi deşi suma de 203.330.798 000 RON trebuia înscrisă în contabilitatea L., ca venituri financiare, acest lucru nu a fost făcut, fiind calculat un impozit pe profit sustras în sumă totală de 60.832.699.500 RON.

S-a mai arătat că, infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 nu era prevăzută de legea penală la momentul când au fost comise faptele, în acest sens dispunându-se neînceperea urmăririi penale, pentru această infracţiune, în temeiul art. 10 lit. e) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală, deoarece s-a apreciat că prejudiciul depăşeşte 1 milion de euro, conform art. 13 pct. 1²din O.U.G. nr. 43/2002, s-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, tot acest parchet, urmând a cerceta şi infracţiunea de spălare de bani aflată în strânsă legătură cu infracţiunea de evaziune fiscală.

Împotriva acestei ordonanţe au formulat plângeri, atât H., cât şi YY., plângerile acestora fiind respinse de procurorul şef DIICOT, prin ordonanţa x/13.01.2009, ordonanţă menţinută, ca urmare a respingerii plângerilor formulate de H. şi petentul YY., prin sentinţa penală nr. 188/13.04.2009 a Tribunalului Dolj şi decizia penală nr. 683/26.06.2009 a Curţii de Apel Craiova.

Prin rezoluţia nr. x/2008 din 10.12.2008 Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova a dispus în baza art. 10 lit. d) şi g) din C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de H., J. şi K. II pentru infracţiunile prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 din C. pen. şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, cu motivarea că nu poate fi reţinută vinovăţia unei persoane cu privire la neînregistrarea în evidenţa contabilă a unui înscris ce nu poate produce consecinţe juridice şi nefiind, astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, nu se poate reţine nici întrunirea elementelor infracţiunilor de spălare de bani şi asociere în vederea comiterii de infracţiuni. Prin ordonanţa nr. x/27.04.2009 a procurorului şef al secţiei a fost infirmată rezoluţia nr. x/2008, dispunându-se reluarea cercetărilor.

În această rezoluţie s-a menţionat în mod explicit că faptele cercetate constau în aceea că, H. şi alţi funcţionari din cadrul L. nu au înregistrat în evidenţa financiar contabilă veniturile financiare reprezentând dobânzi şi penalităţi calculate în baza tranzacţiei de compensare nr. 22 din ianuarie 2001 şi pentru faptul că nu a înregistrat în evidenţa contabilă cesiunea depozitului în favoarea S.C. M. S.A., conform contractului de cesiune de creanţe nr. x din 11 februarie 2001.

În urma reluării cercetărilor, prin rezoluţia nr. x/2008 din 13.11.2009 Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus aceeaşi soluţie de neîncepere a urmăririi penale faţă de H., J. şi K. II, pentru faptele prevăzute de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, art. 323 din C. pen. şi art. 23 din Legea nr. 656/2002, cu aceeaşi motivare, anume aceea că, fiind vorba despre un înscris care nu este apt să producă consecinţe juridice, nu se poate pune în discuţie nici obligaţia înregistrării în evidenţa contabilă a acestuia. Pe cale de consecinţă nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracţiunilor de asociere în vederea comiterii de infracţiuni şi spălare de bani.

Soluţia de neîncepere a urmăririi penale a fost menţinută prin sentinţa penală nr. 132/22 martie 2010 a Tribunalului Dolj şi decizia penală nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova.

Prin rezoluţia nr. x/15.01.2008 DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de O., H., U., X., W., J. pentru infracţiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 din Legea nr. 656/2002; neînceperea urmăririi penale faţă de U., O., X., UUUU., V., Z. şi J., pentru infracţiunile prevăzute de art. 6, 9 şi art. 13 din Legea nr. 241/2005 şi art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 din C. pen. neînceperea urmăririi penale faţă de AA., BB., CC., pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen.

Împotriva acestei rezoluţii au formulat plângere UUUU., H. şi U., plângeri respinse prin rezoluţia nr. x/14.10.2008, nr. x/7.11.2008 şi nr. x/26.02.2008 ale procurorului şef al DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova. Soluţiile de neîncepere a urmăririi penale au fost menţinute prin decizia penală nr. 292/2010 a Curţii de Apel Craiova, fiind schimbate temeiurile soluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de H. şi UUUU., acestea fiind art. 10 lit. a) şi c) din C. proc. pen. de la 1968.

Faptele pentru care a fost cercetat H. în această cauză, se referă la implicarea numitului H. în derularea unor tranzacţii suspecte prin III., în cursul anului 2005, GG. încasând de la HH. prin numita U. suma de 2400 milioane RON care au fost viraţi în conturile mai multor societăţi.

Faţă de H. s-a dispus neînceperea urmăririi penale, atât pentru infracţiunea prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002, cât şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, întrucât nu s-a dovedit provenienţa ilicită a banilor.

Împotriva rezoluţiei x/15.08.2008 a formulat plângere şi DGFP Dolj, plângere ce a fost respinsă prin sentinţa penală nr. 280/18.06.2008 a Tribunalului Dolj, sentinţă menţinută prin decizia penală nr. 798/18.11.2008 a Curţii de Apel Craiova.

Ca urmare, faptele cercetate în această cauză au fost spălarea banilor, iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat-, evaziune fiscală, fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 23 din Legea nr. 656/2002, art. 6, art. 9 şi art. 13 din Legea nr. 241/2005, art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 din C. pen. şi art. 290 din C. pen.

Faptele au fost sesizate de DGFP Dolj, vizează perioada 2004-2005, iar societăţile implicate în circuitul suspect au fost S.C. N. S.A., GG., Fundaţia Pater Comunitatis, KK., Q., HH. şi KKK. S.A.

A doua categorie de argumente pe care se întemeiază acuzaţia adusă inculpatelor, în sensul comiterii infracţiunilor de abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului şi fals intelectual, se referă la darea de către condamnatul H. a unei importante sume de bani, în vederea pronunţării unei soluţii favorabile asupra contestaţiei în anulare.

Astfel, au fost redate în rechizitoriu, condiţiile şi împrejurările în care a fost pronunţată decizia penală nr. 381/2012 de către cele trei inculpate.

După ce prin decizia penală nr. 741/R/4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti inculpatul H. a fost condamnat la 7 ani închisoare, a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. x/4.04.2011 de către Judecătoria sectorului 4 Bucureşti şi, întrucât H. s-a sustras de la executarea pedepsei, părăsind teritoriul României, pe numele său a fost emis un mandat european de arestare, mandat executat la 19.04.2011 pe teritoriul Ungariei. La data de 28.04.2011 condamnatul H. (între timp şi-a schimbat numele pe cale administrativă în "BBB."), a fost predat autorităţilor române şi a început executarea pedepsei.

La data de 2.05.2011 H. a formulat o contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 741/2011, întemeiată generic pe dispoziţiile art. 386 din C. proc. pen., contestaţie care a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu motivarea că, la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 386 lit. a), b), c) şi e) din C. proc. pen.

La 18.08.2011 H. a formulat contestaţie în anulare a deciziei penale nr. 741/2011, invocând formal, cazul prevăzut de art. 386 lit. d) din C. proc. pen., respectiv, autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1057/27.09.2010 a Curţii de Apel Craiova, însă, şi-a retras contestaţia, prin decizia penală nr. 2217/11.11.2011, Curtea de Apel Bucureşti luând act de retragerea acesteia.

În aceste condiţii, la data de 23.11.2011, H. a formulat, prin avocata LLL., avocat ales, o a treia contestaţie în anulare, înregistrată sub nr. de dosar x/2011, întemeiată pe art. 386 lit. d) din C. proc. pen., precizând că va depune motivele la primul termen de judecată. La data de 21.12.2011 condamnatul a depus " precizări" la motivele contestaţiei, în care a susţinut că pentru aceeaşi stare de fapt au fost pronunţate două decizii, atât decizia de condamnare nr. 741/2011 a Curţii de Apel Bucureşti cât şi decizia prin care s-a confirmat soluţia de neîncepere a urmăririi penale, nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova, cele două decizii fiind contradictorii.

În motivarea contestaţiei în anulare condamnatul H. a făcut referire şi la deciziile penale nr. 683/2009, 292/2010 şi 671/2009 ale Curţii de Apel Craiova.

Această contestaţie a fost repartizată completului de judecată compus din judecătoarele F., A. şi G., cauza parcurgând cinci termene de judecată: la termenul de judecată din 21.12.2011 a fost respinsă cererea de suspendare a executării pedepsei formulată de contestator şi s-a acordat un nou termen de judecată, la 1.02.2012, în vederea ataşării dosarului de fond; la termenul din 1.02.2012 a fost respinsă contestaţia în anulare întemeiată pe art. 386 lit. c) din C. proc. pen., ca fiind tardiv formulată şi a fost amânată cauza la 8.02.2012, pentru discutarea contestaţiei formulate în temeiul art. 386 lit. d) din C. proc. pen.. la termenul din 8.02.2012 s-a constatat că C. este parte interesată în cauză, fiind acordat un nou termen, la 15.02.2012, în vederea citării acesteia; la termenul din 15.02.2012, a fost acordat un alt termen, în vederea pregătirii apărării de către partea civilă C., prin lichidatorul judiciar E. SPRL.

La termenul din 22.02.2012 s-a pronunţat decizia penală nr. 381/22.02.2012, prin care a fost admisă contestaţia în anulare a condamnatului H., a fost desfiinţată în parte decizia penală nr. 741/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, cu referire la contestatorul H., cu privire la care există autoritate de lucru judecat; s-a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 1240/2010 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti şi decizia penală nr. 802/A/16.12.2010 a Tribunalului Bucureşti, în ceea ce îl priveşte pe contestator şi drept urmare, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.. raportat la art. 10 lit. j) din C. proc. pen.. a încetat procesul penal pornit împotriva contestatorului pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 246 din C. pen. combinat cu art. 248¹din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 258 din C. pen., a anulat mandatul de executare a pedepsei de 7 ani închisoare, emis pe numele contestatorului şi a dispus punerea în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză.

Au fost solicitate de către parchet înregistrările audio ale şedinţelor de judecată, rezultând că la termenul din 22 februarie 2012 preşedinte al completului a fost inculpata F., care i-a solicitat avocatului ales al condamnatului, doamnei MMM., să se refere la presupusa identitate de obiect a cauzelor în care s-au pronunţat decizia 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi decizia nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova. Preşedintele completului a dorit să schimbe ordinea în care se dă cuvântul în susţinerea contestaţiei în anulare - întâi procurorul şi apoi avocatul, cu motivarea că "trebuie să lămurească şi să convingă, atât Parchetul, cât şi instanţa!"

Avocatul contestatorului a procedat la susţinerea orală a contestaţiei, arătând că, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă, conform legii, arătând că la dosarul cauzei a fost depusă această decizie, căreia nu i s-a dat eficienţa cuvenită de instanţa de recurs. Avocatul a arătat în continuare că, în seama clientului său, s-a reţinut că avea calitatea de acţionar majoritar şi reprezentant al grupului M. Craiova şi cesionarea unor creanţe de către C. acestui grup de firme a făcut obiect de cercetare şi în cauza în care s-a pronunţat decizia penală nr. 1057/2010; procurorul care a instrumentat cauza penală anterioară a reţinut că nu există nicio implicare din partea contestatorului H. în semnarea tranzacţiei şi în plus există alte cinci ordonanţe similare şi încă trei decizii pronunţate de Curtea de Apel Craiova, în legătură cu faptele izvorâte din aceasta.

S-a arătat că, la acelaşi termen de judecată, procurorul de şedinţă a susţinut faptul că nu există identitate de obiect între cele două cauze în care s-au pronunţat deciziile penale menţionate, în dosarul Curţii de Apel Craiova fiind vorba de infracţiunile de evaziune fiscală, asociere în vederea comiterii de infracţiuni şi spălare de bani, în cauza în care a fost condamnat fiind vorba de infracţiunea prevăzută de art. 246 raportat la art. 248¹din C. pen.

Pentru a admite contestaţia în anulare şi a anula pedeapsa de 7 ani închisoare la care fusese condamnat H., inculpatele şi-au exercitat abuziv atribuţiile de serviciu, interpretând în mod voit, contrar legii, dispoziţiile art. 386 lit. d) din C. proc. pen., ignorând litera, spiritul legii dar şi practica judiciară majoritară în materia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 278¹din C. proc. pen.. inclusiv decizia nr. XVII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Urmărind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti favorabile condamnatului H., inculpatele au atestat în cuprinsul deciziei fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, atunci când au concluzionat că între faptele pentru care s-a pronunţat decizia nr. 741/R/2011 şi cele care au făcut obiectul dosarelor x/2008 (decizia penală 1057/2010), dosarul x/2008 (decizia penală 798/18.11.2008 şi decizia 292/11.03.2010) şi dosarul x/2008 (decizia 683/26.06.2009), există identitate în ceea ce priveşte situaţia de fapt - aceleaşi acte materiale, respectiv obţinerea de credite bancare şi cesiunea de creanţe, însă, cu o altă încadrare juridică, aceeaşi sesizare, cu acelaşi conţinut, acelaşi prejudiciu, aceleaşi părţi civile.

Tot în scopul favorizării condamnatului H., inculpatele au omis, intenţionat să precizeze în conţinutul hotărârii judecătoreşti pronunţate, faptele cercetate în dosarele anterioare şi faptul că cercetările efectuate de organele de urmărire penală nu au fost paralele ci succesive, neputându-se circumscrie principiului non bis in idem.

În hotărârea pe care au pronunţat-o au omis să facă referire la deciziile anterioare, nr. 1164/2011 şi nr. 2217/2011, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare şi respectiv, s-a luat act de retragerea acesteia.

După pronunţarea deciziei penale nr. 381/22.02.2012 de către cele trei inculpate, ca urmare a denunţului formulat de LLL., s-a constituit dosarul nr. x/2013 de către Direcţia Naţională Anticorupţie prin care s-a dispus trimiterea în judecată, între alţi inculpaţi şi a inculpatei A., pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, reţinându-se că, în cursul lunii februarie 2012, în calitate de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, a primit prin intermediul inculpatei NNN. suma de aproximativ 630 000 de euro de la inculpatul H., prin medierea învinuitului XXX. şi a inculpatei U., pentru a pronunţa împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată investit să soluţioneze dosarul nr. x/2011, o soluţie de admitere a contestaţiei în anulare.

Tot în legătură cu infracţiunea menţionată mai sus, au fost trimişi în judecată, inculpatul H., pentru infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada septembrie 2011- februarie 2012, atât în mod direct cât şi cu ajutorul inculpatului XXX., a inculpatei U., a martorei denunţătoare LLL. şi a învinuitei NNN., a promis suma de 1.500.000 de euro, iar ulterior a dat suma de 1.200.000 de euro din care aproximativ 630.000 de euro a ajuns în posesia inculpatei A., pentru ca aceasta, în calitate de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală să pronunţe, împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată investiţi să soluţioneze dosarul x/2011, o soluţie de admitere a contestaţiei în anulare formulate de H.; inculpata U., pentru complicitate la infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) din C. pen. şi la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada septembrie 2011 - februarie 2012, l-a ajutat împreună cu învinuitul XXX. pe inculpatul H. să promită suma de 1.500.000 de euro, învinuitei NNN. şi ulterior să dea acesteia suma de 1.200.000 de euro, din care aproximativ 630.000 de euro au ajuns în posesia inculpatei A., pentru ca aceasta, în calitate de judecător la Curtea de Apel Bucureşti să pronunţe o soluţie favorabilă asupra contestaţiei în anulare formulate de H.; inculpatul XXX., pentru complicitate la infracţiunea de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 26 din C. pen. raportat la art. 6¹alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada august - septembrie 2011, ca urmare a promisiunii inculpatului H. de remitere a sumei de 500.000 de euro învinuitei NNN., care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor de la Curtea de Apel Bucureşti, pentru a-i determina să pronunţe o soluţie favorabilă, constând în admiterea contestaţiei în anulare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al aceleiaşi instanţe, l-a ajutat pe H. să dea învinuitei respectivul folos, însă, întrucât beneficiul promis nu a fost obţinut, suma de 500.000 de euro a fost restituită învinuitului, respectiv, pentru complicitate la infracţiunea de dare de mită prevăzută de art. 26 din C. pen. raportat la art. 255 alin. (1) din C. pen. şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada septembrie 2011- februarie 2012, l-a ajutat împreună cu inculpata U. pe inculpatul H. să promită suma de 1.500.000 de euro învinuitei NNN. şi ulterior să dea acesteia suma de 1.200.000 de euro, din care aproximativ 630.000 de euro au ajuns în posesia inculpatei A., pentru pronunţarea unei soluţii favorabile în dosarul x/2011; inculpata NNN., pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în perioada august - septembrie 2011 a pretins şi primit de la inculpatul H. suma de 500 000 de euro, lăsând să se creadă că are influenţă asupra judecătorilor de la Curtea de Apel Bucureşti, pentru a-i determina să pronunţe în beneficiul acestuia o hotărâre favorabilă, constând în admiterea contestaţiei în anulare şi înlăturarea pedepsei de 7 ani închisoare, în dosarul x/2011, iar ulterior, pentru că beneficiul produs nu a fost obţinut, banii au fost restituiţi în întregime, precum şi pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) din C. pen. şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cursul lunii februarie 2012, a ajutat-o pe inculpata A., să primească suma de 630.000 de euro de la inculpatul H., prin medierea învinuitului XXX. şi a inculpatei U., în scopul pronunţării de către inculpata A. împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată a unei soluţii favorabile în dosarul nr. x/2011.

Dat fiind faptul că în rechizitoriul nr. x/2013 sunt prezentate fapte şi împrejurări care contribuie la stabilirea activităţii infracţionale a inculpatelor, în legătură cu pronunţarea deciziei nr. 381/2012, în cauză, au fost preluate ca probe din dosarul nr. x/2013, rechizitoriul, înregistrările convorbirilor ambientale şi telefonice, procesele-verbale de redare a acestora împreună cu suporţii optici.

Din aceste probe a rezultat că în cursul lunii februarie 2012, NNN. a ajutat-o pe inculpata A., să primească suma de aproximativ 630.000 de euro de la H. prin intermediul fratelui acestuia XXX. şi a inculpatei U. în scopul pronunţării de către inculpata A. împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată, investiţi să soluţioneze dosarul nr. x/2011 a unei soluţii de admitere a contestaţiei în anulare formulate de H.

A mai rezultat că denunţătoarea LLL., pe fondul acordării asistenţei juridice condamnatului H. a cunoscut-o pe NNN. şi că, în cursul lunii august 2011, aceasta i-a făcut cunoscut lui H. că poate obţine anularea hotărârii de condamnare de 7 ani închisoare, întrucât o cunoaşte pe judecătoarea A. de la Curtea de Apel Bucureşti, deoarece amândouă sunt de origine din Târgovişte şi astfel ar avea "intrare" la completul de judecată din care făcea parte aceasta şi făceau parte judecătoarele F. şi G.. În acest sens, NNN. i-a prezentat lui H. o strategie de urmat, respectiv formularea şi depunerea la instanţă a mai multor contestaţii în anulare, până când una dintre ele va fi repartizată completului de mai sus, precum şi retragerea ulterioară sau anterioară a contestaţiilor care ajungeau la alte complete de judecată.

LLL. a arătat că NNN. a dorit să-i ofere lui H. o dovadă a înţelegerii pe care o avea cu completul de judecată, sens în care i-a spus acestuia că, în următoarea şedinţă de judecată, cele trei judecătoare vor intra în şedinţă cu un pix de aceeaşi culoare, albastru, că, judecătoarea A. va purta părul împletit într-o coadă aşezată pe partea stângă a capului şi că preşedintele completului îi va adresa trei întrebări care printre altele priveau fraudarea MM. şi o expertiză extrajudiciară.

Prima faptă de corupţie a fost comisă atunci când H., ca urmare a pretinderii de către NNN. a sumei de 500.000 de euro, a acceptat să-i dea folosul respectiv, pe care l-a remis prin intermediul lui XXX. şi întrucât contestaţia în anulare formulată în acea perioadă(dosarul x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti) nu a fost repartizată la completul inculpatelor, la solicitarea lui H., NNN. a restituit lui XXX. suma de 500.000 de euro.

Cu ocazia audierii sale, martora NNN. a susţinut că a încheiat un contract de asistenţă juridică cu H. în anul 2011, pentru consiliere juridică în dosarul privind C., pe care acesta îl avea în recurs la Curtea de Apel Bucureşti. După ce H. a fost condamnat la 7 ani închisoare, martora a aflat de la un cunoscut că acesta a fugit în străinătate şi a reluat legătura cu el atunci când a fost încarcerat în arestul DGPMB. După reluarea legăturii cu H., acesta i-a spus că în cauza în care a fost condamnat exista autoritate de lucru judecat, deoarece Curtea de Apel Craiova a pronunţat două-trei decizii în temeiul art. 278¹din C. proc. pen., în dosarul cu C. Tot cu acea ocazie H. i-a cerut martorei NNN. să ia legătura cu LLL., ceea ce a şi făcut, aceasta predându-i toate documentele pe care le deţinea.

Martora a arătat că avea o relaţie de prietenie cu judecătoarea A., pe care o cunoştea de 15 ani şi a avut o discuţie cu aceasta despre dosarul lui H., oferindu-i şi nişte documente. La a doua întâlnire, inculpata A. i-a spus martorei că din punctul său de vedere o contestaţie în anulare ar putea fi motivată, însă, nimeni nu va avea curajul să o admită, întrucât H. avea multe probleme judiciare şi că, personal, ar admite o astfel de contestaţie dacă dosarul i-ar fi repartizat, numai că şi colegele de complet trebuie să fie de aceeaşi părere, pentru ca soluţia să fie dată fără opinie separată. Totodată, a sfătuit-o pe martoră să depună contestaţia în anulare de mai multe ori, până când va ajunge la completul inculpatei. Martora a precizat în continuare, că, după depunerea mai multor contestaţii în anulare, care nu au fost repartizate completului din care inculpata făcea parte, în momentul în care a aflat că dosarul a fost repartizat completului din care făcea parte inculpata, a contactat-o pe aceasta, care i-a spus că va sta de vorbă cu colegele de complet, G. şi F. La următoarea întâlnire, martora a aflat de la inculpată, că, ambele colege de complet sunt de acord să pronunţe o soluţie de admitere a contestaţiei în anulare, întrucât din documentele depuse rezultă că îşi pot motiva hotărârea, însă, fără remiterea unei sume de bani, nu vor admite acea contestaţie. În acest context, martora i-a transmis martorei LLL. cele discutate iar ulterior, lui H., care a fost de acord cu remiterea unei sume de bani către completul de judecată. Martora a arătat că au existat ulterior mai multe discuţii referitoare la cuantumul sumei, purtate între ea, LLL., XXX. şi U., în final fiind stabilită suma de 1.500.000 de euro şi că inculpata A. a fost de acord cu această sumă de bani.

În ceea ce priveşte remiterea banilor, martora a arătat că, la începutul anului 2012, în luna ianuarie sau februarie, a fost anunţată de LLL. că XXX. îi va remite suma de 1.200.000 de euro, iar în seara respectivă i-a adus iniţial 800.000 de euro, după care a venit şoferul acestuia cu încă 400.000 de euro. Martora s-a deplasat apoi la domiciliul inculpatei A., căreia i-a transmis că a intrat în posesia banilor, împreună cu aceasta convenind ca remiterea să aibă loc la locuinţa fiului acesteia OOO., ceea ce s-a şi întâmplat, martora, arătând că i-a dat inculpatei în locuinţa fiului acesteia suma de 650.000 de euro.

În rechizitoriu s-a arătat că cele relatate de martoră sunt confirmate şi de declaraţia martorului PPP., care a relatat că la rugămintea martorei NNN. a condus-o pe aceasta la o adresă din Bucureşti, fără a cunoaşte scopul vizitei şi că martora NNN. avea asupra sa o sacoşă grea, din rafie albă, pe care a lăsat-o la respectiva adresă. Martorul a relatat că NNN. i-ar fi spus că în respectiva sacoşă se află bani, fără a-i oferi vreun alt amănunt.

Potrivit declaraţiei martorei NNN., aceasta a discutat cu inculpata A. despre suplimentarea sumei de bani, în cazul în care totul ar fi decurs conform planului şi întrucât H. dorea o confirmare a faptului că banii au ajuns la completul de judecată, cele două s-au întâlnit înaintea judecării contestaţiei în spatele Curţii de Apel Bucureşti, în dreptul unui gang, ocazie cu care judecătoarea i-a dat un bileţel pe care erau scrise trei întrebări şi pe care preşedintele completului urma să i le adreseze lui H. în timpul judecăţii contestaţiei în anulare, iar A. urma să îşi prindă părul într-o clemă. Martora a susţinut că cele trei întrebări i-au fost adresate lui H. de către preşedintele completului, respectiv, judecătoarea F. şi că judecătoarea A. i-a spus că motivarea deciziei o vor face toate trei, dar cea mai mare parte, F., pentru că este cea mai pregătită.

S-a arătat în rechizitoriu că, cele relatate de martoră sunt confirmate şi de martora LLL., care, a arătat că, NNN. este cea care i-a propus lui H. să formuleze contestaţia în anulare, deoarece are "intrare" la un complet de judecată de la Curtea de Apel Bucureşti, scriindu-i pe hârtie numele judecătoarelor: G., F. şi A.. Iniţial, suma pretinsă de NNN. lui H. a fost de 2.500.000 euro iar după negocieri, suma a fost scăzută la 2.000.000 euro şi ulterior la 1.500.000 euro, pe care H. a acceptat-o.

Martora a confirmat şi garanţiile obţinute de martora NNN., care au constat în semne din partea membrilor completului de judecată şi care aveau rolul să creeze inculpatului H. şi membrilor familiei acestuia convingerea că banii au ajuns în posesia completului. NNN. le-a spus că la un termen de judecată inculpata A. va avea coada împletită pe partea stângă a capului şi că judecătoarele vor avea pix de aceeaşi culoare, respectiv albastru, ceea ce s-a şi întâmplat. A relatat şi că martora NNN. i-a dat lui H. un bilet cu trei întrebări care urmau să-i fie puse de una dintre judecătoare. În ceea ce priveşte remiterea sumei de bani, martora a arătat că, XXX. şi U. nu au reuşit să strângă întreaga sumă de bani de 1.500.000 de euro, iar XXX. a venit în luna februarie la cabinetul de avocatură al martorei NNN. iniţial cu suma de 800.000 de euro, ulterior a venit în aceeaşi zi şi şoferul lui U. cu încă 400.000 de euro, iar despre diferenţa de 300.000 de euro, XXX. i-a promis martorei NNN. că i-o va da la momentul în care se va pronunţa decizia Curţii de Apel. După ce XXX. a plecat de la cabinetul martorei NNN., aceasta i-a spus martorei că va merge în zona Piaţa Alba Iulia, pentru acasă la A., rugând martora să mai stea un timp în maşină împreună cu QQQ., până când ea va pleca cu banii, pentru a-i spune dacă observă ceva suspect.

Parchetul a arătat că şi din procesele-verbale de redare a convorbirilor ambientale purtate între NNN. şi LLL., QQQ. şi NNN., NNN. şi U., H., RRR., NNN. şi LLL., NNN. şi H., NNN. şi OOO., au rezultat indicii temeinice cu privire la: remiterea sumei de 630.000 de euro cu titlu de mită către inculpata A.; împărţirea acestei sume cu ceilalţi membri ai completului de judecată; formularea de cereri repetate având ca obiect contestaţii în anulare şi retragerea lor ulterioară, după ce o contestaţie a ajuns la completul inculpatelor; că, neremiterea diferenţei de 300.000 de euro, i-a creat martorei NNN. dificultăţi în sensul că nu mai avea să fie primită de judecătoare.

S-a arătat şi faptul că, din declaraţiile martorilor SSS., TTT., UUU. - judecători în completul care a pronunţat decizia 741/R/2011, VVV., WWW. - judecători în completul care a pronunţat decizia penală nr. 802/A/2010, a rezultat că între cauza dedusă judecăţii şi cauzele soluţionate de Curtea de Apel Craiova, prin care au fost menţinute soluţiile de neîncepere a urmăririi penale faţă de H., nu a existat identitate de obiect, că, hotărârile pronunţate în procedura plângerii prevăzute de art. 278¹din C. proc. pen.. nu au autoritate de lucru judecat, deoarece nu privesc soluţionarea fondului cauzei.

De asemenea, există şi alte depoziţii de martori care confirmă diferite aspecte legate de împrejurările în care a fost pronunţată decizia penală nr. 381/2012.

Martorul QQQ. a luat cunoştinţă de actele de corupţie săvârşite în legătură cu soluţionarea contestaţiei în anulare de la soţia sa LLL. şi de la martora NNN. Acesta a arătat că s-a deplasat împreună cu soţia sa LLL. la biroul martorei NNN. situat vis - a - vis de Curtea de Apel Bucureşti şi soţia sa a urcat în bloc împreună cu XXX., iar el a rămas în maşină. După câteva minute soţia sa a venit la autoturism şi i-a comunicat că a fost rugată de martora NNN. să mai stea în maşină câtva timp, până când aceasta urma să plece cu banii primiţi de la XXX., pentru a supraveghea zona. De la soţia sa a aflat că NNN. urma să de deplaseze în zona Piaţa Alba Iulia, unde locuia judecătoarea A. Martorul a văzut când NNN. a coborât din bloc, având asupra ei două sacoşe din rafie de culoare albă, fiind însoţită de PPP. A arătat că ştie de la soţia sa că, suma de bani pe care NNN. trebuia să o dea judecătorilor era de 1.500.000 de euro dar fusese remisă numai suma de 1.200.000 de euro iar diferenţa urma să fie dată ulterior.

Martorul YY., şofer al lui XXX. a declarat că l-a însoţit pe acesta de mai multe ori la Bucureşti, ocazie cu care acesta s-a întâlnit cu avocatele NNN. şi LLL. La una dintre vizite, XXX. a urcat cu nişte sacoşe de rafie despre care nu ştie ce conţineau în biroul avocatei NNN. L-a auzit pe XXX. că era nemulţumit de faptul că le-ar fi dat celor două avocate sume mari de bani şi acestea nu au făcut nimic pentru punerea în libertate a fratelui său, H.

Martorul XXX., şoferul avocatei NNN. a confirmat faptul că aceasta o cunoştea pe judecătoarea A. şi pe fiul acesteia OOO.

H., audiat în calitate de martor a confirmat faptul că a avut un rol activ demersurile de corupere a judecătorilor, dându-şi acceptul pentru toate acţiunile întreprinse de NNN. şi LLL. dar şi de către fratele său XXX., recunoscând că a fost de acord să ofere mită judecătorilor pentru a i se admite contestaţia în anulare, precizând că au mai fost formulate alte două cereri, una respinsă şi alta retrasă, până la cea depusă la data de 23.11.2011, în care erau invocate dispoziţiile art. 386 lit. d) din C. proc. pen., respectiv, autoritatea de lucru judecat a deciziei Curţii de Apel Craiova. Cu privire la ultima contestaţie, LLL. i-a transmis că a fost repartizată completului din care făcea parte judecătoarea A., iar cu ocazia unei vizite la penitenciar, NNN. i-a pretins suma de 1.200.000 euro, din care 100.000 de euro pentru ea şi LLL., 650.000 euro pentru "C.V"- A. şi 450.000 euro pentru YYY. Martorul a fost de acord să îi remită suma de 1.200.000 euro, bani pe care aceasta urma să îi primească prin intermediul fratelui său. Cu ocazia unei vizite, i-a comunicat fratelui său XXX. să îi dea martorei NNN. 700.000 de euro, bani adevăraţi iar diferenţa de 500.000 de euro să fie compusă din bani falşi, bani pe care îi mai dăduse anterior avocatei NNN., cu ocazia judecării unei alte contestaţii în anulare. Martorul a arătat că suma de bani a fost remisă avocatei NNN. de către fratele său, la biroul acesteia din Bucureşti, situat vis-a-vis de Curtea de Apel Bucureşti. Din cele relatate de fratele său şi de LLL. NNN. a luat sacoşele cu bani şi aplecat cu ele către locuinţa fiului judecătoarei A., OOO., care locuieşte lângă AAAA. Martorul a mai arătat că niciuna dintre cele trei judecătoare nu i-a transmis vreun semn dintre cele la care a făcut referire NNN., iar întrebările care ar fi trebuit să îi fie puse de membrii completului de judecată, au fost dictate de el avocatei LLL., conform interesului pe care în avea în dosarul cu MM.

Martorul XXX. a relatat că la indicaţia fratelui său a remis avocatei NNN. suma de 1.200.000 de euro, dar nu a avut cunoştinţă de scopul acestei remiteri, respectiv, coruperea judecătorilor care judecau contestaţia în anulare. A confirmat că anterior au mai existat încercări de corupere a magistraţilor, dar fără rezultat.

Parchetul a apreciat că declaraţia martorului H. dată la urmărirea penală este contrazisă de susţinerile celorlalţi martori, inclusiv de cele ale martorei U., care, a declarat că spre sfârşitul anului 2011 a aflat de la XXX., LLL. şi NNN. despre faptul că aceştia, în schimbul unei sume de bani oferite magistraţilor de la Curtea de Apel Bucureşti ar fi putut obţine admiterea unei contestaţii în anulare în urma căreia pedeapsa de 7 ani închisoare la care fusese condamnat H. ar fi fost anulată. Pe parcursul mai multor discuţii a aflat de la LLL. că suma oferită judecătorilor ca mită ar fi fost de 2.500.000 de euro, ulterior această sumă a fost modificată în repetate rânduri, în final, în luna februarie 2012, H. Marina i-a comunicat că s-a înţeles cu NNN. pentru suma de 1.200.000 de euro. XXX. i-a spus că pentru a remite această sumă mai are nevoie de 200 000 de euro şi pentru a face rost de această sumă de bani, martora a vândut acţiuni către societate BBBB., apoi a efectuat schimburi valutare până la concurenţa sumei de 200.000 de euro, bani pe care i-a trimis prin intermediul şoferului CCCC. lui XXX. la Bucureşti.

Martorul YYY. a declarat că a luat cunoştinţă de modul cum a fost soluţionat dosarul x/2011 atunci când a fost audiat în calitate de martor în dosarul nr. x/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. A arătat că în cursul lunii iulie - august 2012, în timp ce se afla la birou, a primit o vizită din partea numiţilor XXX., LLL. şi U., ocazie cu care XXX. i-a relatat că a avut o înţelegere cu NNN. cu privire la acea contestaţie în anulare, însă martorul nu a dorit să afle mai multe amănunte.

* *

Faţă de cele mai sus arătate, Direcţia Naţională Anticorupţie a arătat că cele trei inculpate au săvârşit infracţiunile de fals intelectual, abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit şi favorizarea făptuitorului.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, s-a arătat că, deşi inculpatele au avut la dispoziţie actele dosarelor în care s-au pronunţat deciziile penale nr. 741/R/2011, 1057/2010, 798/18.11.2008, 292/11.03.2010, 683/26.06.2009, au atestat în mod nereal în cuprinsul deciziei pronunţate că acestea au avut la bază aceeaşi sesizare, vizează aceeaşi situaţie de fapt, acelaşi prejudiciu, aceleaşi părţi, aceleaşi societăţi comerciale, aceeaşi parte civilă - C., aceeaşi expertiză contabilă.

Lipsa identităţii de obiect între deciziile penale nr. 1057/2010 şi 741/R/2011 a fost cunoscută de către inculpate, aşa cum rezultă din examinarea conţinutului deciziei pe care acestea au pronunţat-o, menţiunile făcute de inculpate la pagina 24, paragraf 2, pagina 25 paragraf ultim, pagina 31 paragraf 3, pagina 36, paragraf 3-6, pagina 46, paragraf ultim, pagina 47 paragraf 3, pagina 61 paragraf 3 şi pagina 62 paragraf 2, conform cărora toate dosarele au avut la bază aceeaşi sesizare, aceeaşi situaţie de fapt, acelaşi prejudiciu, aceleaşi părţi, aceleaşi societăţi comerciale, acelaşi probatoriu, aceeaşi parte civilă C., aceeaşi expertiză, sunt nereale.

În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, s-a arătat că, inculpatele şi-au exercitat cu rea credinţă atribuţiile de serviciu, cu prilejul pronunţării deciziei penale nr. 381/2012, contrar obligaţiei pe care o aveau de a afla adevărul prin aplicarea şi interpretarea legii cu bună credinţă, cu respectarea jurisprudenţei naţionale şi europene, a deciziilor în interesul legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a deciziilor Curţii Constituţionale. Legea procesual penală impune exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile legii, examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac în alte condiţii decât cele determinate de dreptul naţional sau internaţional, reprezentând o încălcare a acestora, un abuz care nu poate avea un corespondent într-o sancţiune disciplinară ci, într-una penală. Admiterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora dar şi a principiului egalităţii în faţa legilor şi a autorităţilor, ceea ce este o soluţie inadmisibilă pentru ordinea de drept.

Atunci când aplicarea legii, în aceste condiţii este urmată de obţinerea unor foloase materiale, pentru sine sau pentru altul, devine cu atât mai evidentă exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu.

Pronunţând decizia penală nr. 381/2012, prin care a fost anulată condamnarea la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru H., inculpatele au nesocotit cadrul legal reglementat de legea procesual penală, practica judiciară naţională, jurisprudenţa CEDO, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale. Inculpatele au încălcat dispoziţiile art. 386 lit. d) din C. proc. pen. şi ale art. 278 ¹din C. proc. pen., interpretând jurisprudenţa în materie, naţională şi europeană, într-un sens original.

Inculpatele au încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1164/26.05.2011 prin care inculpatele au respins, ca tardiv, formulată contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. c) din C. proc. pen. şi, de asemenea, prin decizia pronunţată, au antamat fondul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2006 şi y/2006, făcând aprecieri cu privire la vinovăţia inculpatului, la competenţa materială a organelor de urmărire penală, la limitele sesizării instanţelor de judecată, la motivarea hotărârilor anterioare.

Decizia pe care au pronunţat-o este fundamentată pe falsificarea realităţii şi contrafacerea adevărului. Desfiinţarea ilegală a hotărârilor judecătoreşti anterioare şi anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii de 7 ani, emis pe numele lui H., a avut drept consecinţă obţinerea unui folos necuvenit de către acesta din urmă, prin exonerarea de executarea pedepsei privative de libertate şi de plata despăgubirilor civile în sumă de 18.839.684,5 RON, către C., ceea ce a condus la prejudicierea intereselor legale ale acesteia.

Prin urmare, s-a apreciat de către parchet că fapta constituie infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzut de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 309 din C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a făptuitorului, s-a arătat în rechizitoriu că aceasta constă în aceea că, prin pronunţarea deciziei penale nr. 381/2012, cele trei inculpate l-au ajutat pe H. să nu mai execute pedeapsa aplicată prin decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii revăzute de art. 269 alin. (1) din C. pen.

Infracţiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., prin împrejurările şi efectele produse, s-a consumat în ambele variante, atât favorizarea personală a lui H., prin zădărnicirea executării pedepsei de 7 ani închisoare şi favorizarea prin acordarea ajutorului pentru asigurarea produsului infracţiunii.

S-a arătat şi faptul că, infracţiunea de favorizare a făptuitorului nu este absorbită de infracţiunea de abuz în serviciu, deoarece cele două infracţiuni au un obiect juridic diferit.

În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. (1) dar şi dispoziţiile art. 38 alin. (2) din C. pen., privind concursul real şi formal de infracţiuni, existând concurs ideal între infracţiunile de abuz în serviciu şi favorizare a făptuitorului şi concurs formal între aceste infracţiuni şi infracţiunea de fals intelectual.

În rechizitoriu s-a mai arătat şi faptul că, deşi inculpatele au fost cercetate şi în procedura disciplinară, iar prin decizia civilă nr. 435/25.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă, s-a stabilit că nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare a inculpatelor, în legătură cu pronunţarea deciziei penale nr. 381/2012, totuşi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a avut cum să prevadă împrejurarea că, ulterior, inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru infracţiunea de luare de mită, constând în aceea a primirii sumei de 630.000 de euro, pentru a dispune anularea pedepsei de 7 ani închisoare la care fusese condamnat H. De altfel, în alte două decizii de speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Braşov au apreciat că, atunci când normele procedurale sau penale au fost încălcate, depăşind simpla interpretare şi aplicare a legii ‚,această acţiune ilicită poate angaja răspunderea penală sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu".

Tot astfel, s-a arătat că împotriva inculpatelor s-au mai efectuat anterior cercetări de către Direcţia Naţională Anticorupţie, ca urmare a sesizării din oficiu, la data de 28 februarie 2012, pentru infracţiunile de abuz în serviciu prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. comb. cu art. 248¹din C. pen. şi favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 264 din C. pen. de la 1968 raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000 în legătură cu modul în care inculpatele şi-au exercitat atribuţiile de serviciu, cu ocazia pronunţării deciziei penale nr. 381/2012, însă, prin rezoluţia din data de 7 august 2012 emisă de procuror în dosarul nr. x/2012, în temeiul art. 249 alin. (1) şi (2) raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) şi la art. 10 lit. b) din C. proc. pen., art. 249 alin. (2) raportat la art. 245 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. şi art. 38 raportat la art. 45 alin. (1) din C. proc. pen. s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitelor şi revocarea măsurilor asiguratorii.

Procurorul de caz a concluzionat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor mai sus menţionate, prin emiterea cu ştiinţă a unui act nelegal, însă, judecătorii se bucură de inamovibilitate, sunt independenţi şi orice autoritate sau instituţie este datoare să respecte această independenţă, potrivit art. 2 din Legea nr. 303/2004. Din textul de lege ar putea rezulta interpretarea potrivit căreia judecătorii nu pot răspunde în condiţiile art. 246-249 din C. pen., pentru hotărâri pronunţate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în aceleaşi condiţii cu ceilalţi funcţionari şi astfel, s-a apreciat că există îndoială asupra cadrului legal în care poate fi atrasă răspunderea penală a unui judecător pentru infracţiuni de serviciu care au ca obiect măsuri dispuse prin hotărâri judecătoreşti, motiv pentru care, în baza principiului in dubio pro reo, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, reţinând, totodată, că, aceeaşi faptă face obiectul cauzei disciplinare nr. x/2012 aflată pe rolul CSM, secţia pentru judecători, fiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 10 lit. b) C. proc. pen.

Ulterior, prin ordonanţa nr. x/29.01.2014, a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a fost infirmată din oficiu rezoluţia mai sus menţionată, dispunându-se redeschiderea şi reluarea urmăririi penale în acest dosar faţă de inculpate.

În esenţă, prin ordonanţa de redeschidere a urmăririi penale s-a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2013 din 15 noiembrie 2013 inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru infracţiunile de luare de mită, trafic de influenţă, complicitate la trafic de influenţă, instigare la infracţiunea de spălare de bani, înşelăciune în formă continuată, prevăzute de art. 254 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 257 din C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, art. 26 raportat la art. 257 şi la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, art. 25 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 şi la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., art. 290 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.

S-a reţinut în sarcina inculpatei, în ceea ce priveşte legătura cu prezenta cauză, între altele faptul că, în cursul lunii februarie 2012 a primit de la H., prin intermediul învinuitei NNN. suma de 630.000 de euro, în scopul pronunţării, împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată, a unei soluţii de admitere a contestaţii în anulare formulate de H. în dosarul nr. x/2011.

Trimiterea în judecată a inculpatei A. pentru infracţiunea de luare de mită săvârşită în legătură cu pronunţarea deciziei penale nr. 381/2012 constituie temei de redeschidere a urmăririi penale.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei şi măsurile asiguratorii dispuse, s-a arătat că, persoana vătămată C. S.A. prin lichidator judiciar E. SPRL s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 18.839.684,5 RON, reprezentând despăgubiri civile, la care a solicitat adăugarea dobânzilor legale până la plata efectivă a debitului. Prin adresa ulterioară nr. x/5 martie 2014, partea civilă şi-a menţinut cererea de constituire ca parte civilă pentru suma de 18.838.804,50 RON, la care a solicitat calcularea dobânzilor legale, arătând că suma iniţială pentru care s-a constituit parte civilă a fost diminuată cu 880 RON, încasată în contul acestei creanţe de la executorul judecătoresc.

Întrucât prin decizia penală nr. 381/2012 pronunţată de cele trei inculpate au fost desfiinţate deciziile penale nr. 741/2011, nr. 802/16.12.2010 şi sentinţa penală nr. 1240/15.06.2010 în integralitatea lor, în privinţa contestatorului H., dispunându-se încetarea procesului penal, pe motivul existenţei autorităţii de lucru judecat, a fost paralizată şi obligaţia inculpatului H. de a plăti despăgubirile civile în solidar cu ceilalţi inculpaţi, aceasta în condiţiile în care niciunul dintre coinculpaţi nu are bunuri asupra cărora să se poată face executarea.

Prin pronunţarea deciziei penale de către inculpate, au fost prejudiciate interesele legale ale părţii civile, iar pentru repararea pagubei, prin ordonanţele nr. x/31.03.2014 s-au instituit măsuri asiguratorii, respectiv poprire şi sechestru asiguratoriu asupra unor bunuri mobile, imobile şi sume de bani aparţinând inculpatelor:

- pentru inculpata G., s-a instituit poprire asupra sumelor de 4.823,71 euro, 22.949,16 euro şi 82.229,92 RON, aflate în trei conturi deschise la B.; s-a instituit sechestru asiguratoriu asupra apartamentului situat în strada x, nr. 101, asupra imobilului din strada x, nr. 48, sector 4 şi asupra imobilului din Predeal, strada x, nr. 2, judeţul Braşov, aflate în coproprietatea acesteia;

- pentru inculpata F., s-a instituit sechestru asiguratoriu asupra autoturismului DDDD., cu număr de înmatriculare x, proprietatea inculpatei şi sechestru asiguratoriu asupra cotei părţi din apartamentul situat în Bucureşti, strada x, nr. 24, sector 3;

- pentru inculpata A., s-a instituit poprire asupra sumelor de 16.923,85 RON şi 10.590,80 RON, aflate în cont la B. şi respectiv B. Banca pentru locuinţe, sechestru asiguratoriu asupra apartamentului de 64,10 m.p., situat în strada x, Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, asupra apartamentului de 71,53 m.p., situat pe B-dul x, situat în Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, asupra terenului intravilan de 1.133 m.p., situat în Târgovişte, tarlaua x, parcela x, asupra terenului intravilan arabil în suprafaţă de 2.025 m.p., situate în intravilanul municipiului Târgovişte, strada x, judeţul Dâmboviţa, tarlaua x, parcela x, asupra terenului extravilan în suprafaţă de 1.800 m.p., format din trei loturi, de câte 600 m.p., fiecare, lotul x, lotul 5 şi lotul x, situate în extravilanul municipiului Târgovişte, cartier Priseaca, judeţul Dâmboviţa şi teren neproductiv de 233,49 m.p., situate în tarlaua x din extravilanul municipiului Târgovişte.

Mijloace de probă.

În susţinerea acuzaţiilor au fost invocate de către parchet, următoarele mijloace de probă:

- declaraţiile martorilor: NNN., LLL., EEEE., XXX., YY., PPP., XXX., QQQ., YYY., U., H., SSS., TTT. A., UUU., VVV., WWW.;

- procesele-verbale de redare a convorbirilor ambientale din datele de 23.04.2013, 25.04.2013, 19.06.2013, 02.07.2013, 25.04.2013, 19.05.2013, 27.05.2013, 04.06.2013, 06.06.2013, 20.06.2013, 02.07.2013, 05.07.2013, 10.07.2013, 6.08.2013, 06.08.2013, 07.08.2013, 08.08.2013;

- copii din dosarul de fond nr. x/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, anume, motive de recurs depuse de inculpatul H.; încheierea nr. 14165/4/2006 din 07.02.2011; motive de recurs formulate de avocat FFFF., apărător ales al inculpatului H. împotriva deciziei penale nr. 802/16.12.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală; încheierea nr. 14165/4/2006 din 07.03.2011; motive de recurs şi concluzii formulate de inculpatul H. în dosarul nr. x/2006 depus la 16.03.2011; încheierea nr. 14165/4/2006 din 21.03.2011; minuta deciziei penale din 04.04.2011 emisă în dosarul nr. x/2006; decizia penală nr. 741/R din 04.04.2011 emisă în dosarul nr. x/2006; încheierea nr. 14165/4/2006 din 07.10.2010 a Tribunalului Bucureşti; încheierea nr. 14165/4/2006 din 04.11.2010 a Tribunalului Bucureşti; adresă GGGG. din 09.11.2011; memoriu formulat de H. înregistrat la 11.11.2010 la dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti; decizia penală nr. 1057 din 27.09.2010 a Curţii de Apel Craiova emisă în dosarul nr. x/2010; decizia penală nr. 292/11.03.2010 a Curţii de Apel Craiova emisă în dosarul nr. x/2009; decizia penală nr. 683 din 26.06.2009 a Curţii de Apel Craiova emisă în dosarul nr. x/2009;

motive de apel formulate de inculpatul H.; recurs formulat de HHHH. în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti; încheierea nr. 14165/4/2006 din 12.11.2010 a Tribunalului Bucureşti; motive de apel formulate de inculpat H. şi documente depuse; încheierea nr. 14165/4/2006 din 02.10.2010 a Tribunalului Bucureşti; decizia penală nr. 14165/4/2006 din 16.12.2010 a Tribunalului Bucureşti; decizia penală nr. 288/R din 09.03.2012 a Tribunalului Bucureşti emisă în dosarul nr. x/2010; acţiunea disciplinară exercitată de Comisia de disciplină pentru judecători împotriva judecătoarelor F., A. şi G., în dosarul nr. x/2012; nota de relaţii privind cercetarea disciplinară; fişa ECRIS dosar nr. x/2011;

- dosarul Inspecţiei Judiciare - Serviciul de inspecţie judiciară pentru judecători nr. x/2012;

- procesul-verbal de redare a dialogului dintre grefierul IIII. şi F. la 22.02.2012 în dosarul nr. x/2011 şi un CD conţinând înregistrarea respectivei convorbiri; contestaţia în anulare formulată de H. înregistrată la data de 23.11.2011 la Curtea de Apel Bucureşti în dosarul x/2011; fişa ECRIS dosar nr. x/2006; precizări cu privire la contestaţia în anulare depuse de H. în dosarul nr. x/2011; decizia penală nr. 2333 din 18.11.2011 a Curţii de Apel Bucureşti emisă în dosarul nr. x/2011; decizia penală nr. 1057 din 27.09.2010 a Curţii de Apel Craiova emisă în dosarul nr. x/2010; raportul de expertiză contabilă extrajudiciară; încheierea nr. 9972/2/2011 a Curţii de Apel Bucureşti emisă în dosarul nr. x/2011 din 21.12.2011; fişa ECRIS dosar nr. x/2006; concluziile scrise formulate de H. în dosarul nr. x/2011 în susţinerea contestaţiei în anulare; decizia nr. 155 din 22.03.2010 emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători; ordonanţa emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie din 27.04.2009 în lucrarea nr. 372/II-2/2009; ordonanţa emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie din 23.11.2005 în dosarul nr. x/2003; încheierea nr. 9972/2/2011 a Curţii de Apel Bucureşti emisă în dosarul nr. x/2011 din data de 01.01.2012; concluziile scrise depuse de H. în dosarul nr. x/2011 la data de 06.02.2011; concluziile scrise depuse de H. în dosarul nr. x/2011 la data de 08.02.2011; încheierea nr. 9972/2/2011 a Curţii de Apel Bucureşti emisă în dosarul nr. x/2011 din data de 08.02.2012; încheierea nr. 9972/2/2011 a Curţii de Apel Bucureşti emisă în dosarul nr. x/2011 din data de 15.02.2012; raportul de expertiză contabilă extrajudiciară; memoriul formulat de H. în dosarul nr. x/2011; minuta deciziei nr. 9972/2/2011 din 22.02.2012; decizia penală nr. 381 din 22.02.2012 emisă de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011; punctul de vedere suplimentar formulat de A. la data de 14.05.2012; dosarul de penitenciar nr. x/2011 al inculpatului H.; rezoluţia nr. x/2008 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova, din 13.11.2009; ordonanţa nr. x/2009, din 27.04.2009 a D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; plângerea formulată de YY., înregistrată sub nr. x/2009, la data de 09.03.2009; rezoluţia de conexare nr. x/2006 din 12.12.2006 a D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; rezoluţia nr. x/2006 din 06.06.2007 a D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; rezoluţia nr. x/2007 din 16.07.2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova; adresa M.F.P. Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj nr. 25870/26.05.2009; decizia penală nr. 798 din 18.11.2008 a Curţii de Apel Craiova emisă în dosarul nr. x/2008; sentinţa penală nr. 146 din 23.03.2009 a Tribunalului Dolj emisă în dosarul nr. x/2008; ordonanţa nr. x/2007 din 25.05.2007 a D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; rezoluţia de respingere a plângerii emisă în dosarul nr. x/2008 a D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova; rezoluţia nr. x/2008 din 10.12.2008 a D.N.A. - Serviciul Teritorial Craiova; referatul cu propunere de declinare a competenţei din 18.04.2006 B. C. C.O. Craiova emisă în dosarul nr. x/18.04.2006; raportul de constatare preliminară întocmit de D.N.A. - Serviciul specialişti în dosarul nr. x/2002, la data de 30.09.2004; procesul-verbal nr. x/ 2012 din data de 22.06.2012 a D.N.A., secţia de combatere a corupţiei; ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale nr. x/2008 din 16.05.2008 a D.I.I.C.O.T. - B.T. Dolj;plângerea formulată de H. din 08.01.2009 adresată D.N.A. - S.T. Craiova;plângerea formulată de YY. din 07.01.2009 adresată D.N.A. - S.T. Craiova; ordonanţele 3/D/II-2/2009 din 13.01.2009 ale D.I.I.C.O.T.- B.T. Dolj; plângerea din 30.01.2009 adresată de YY. Tribunalului Dolj; plângerea formulată la 30.01.2009 de H. adresată Tribunalului Dolj; sentinţa penală nr. 188 din 13.04.2009 a Tribunalului Dolj în dosarul nr. x/2009; recursurile din 16.04.2009 şi 25.05.2009 formulate de H. împotriva sentinţei penale nr. 188 din 13.04.2009; decizia penală nr. 683 din 26.06.2009 a Curţii de Apel Craiova în dosarul nr. x/2009; ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale nr. x/2008 din 16.05.2008 a D.I.I.C.O.T. - B.T. Dolj; rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. x2008 a D.N.A. - S.T. Craiova din 10.12.2008; ordonanţa nr. x/2009 din 27.04.2009 a D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 13.11.2009 a D.N.A. - S.T. Craiova; plângerea formulată de YY. la data de 04.12.2009; rezoluţia nr. x/2009 din 17.12.2009 a procurorului şef al D.N.A. - S.T. Craiova; plângerea D.G.F.P. Dolj din data de 19.02.2010; rezoluţia nr. x/2010 a D.N.A. - S.T. Craiova; plângerea D.G.F.P. Dolj din data de 13.01.2010; plângerea formulată de YY. din data de 24.12.2009; plângerea formulată de H. din datele de 21.01.2010 şi 03.02.2010 depuse la Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2010; sentinţa penală nr. 132 dispusă de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2010 la data de 22.03.2010; recursul formulat de H. la data de 30.03.2010; recursul formulat de D.G.F.P. Dolj la 09.04.2010; recursul formulat de D.N.A. - S.T. Craiova la 23.07.2010; decizia penală nr. 1057/27.09.2010 a Curţii de Apel Craiova; rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. x/2006 din 15.01.2008 a D.I.I.C.O.T. - S.T. Craiova; plângerea formulată de U. la data de 10.10.2008; rezoluţia procurorului şef D.I.I.C.O.T. - S.T. Craiova nr. x/2008; plângerea formulată de U. la data de 15.12.2008 împotriva rezoluţiei x/2008; încheierea de conexare a Tribunalului Dolj din data de 02.03.2009;plângerea formulată de H. la data de 08.10.2008 împotriva soluţiei dispusă prin rezoluţia de N.U.P. nr. x/2006 din 15.01.2008; rezoluţia x/2008 a D.I.I.C.O.T. - S.T. Dolj din 14.10.2008; plângerea formulată de H. adresată Tribunalului Dolj la data de 30.10.2008; rezoluţia nr. x/2008 din 26.02.2008 a D.I.I.C.O.T. - S.T. Craiova; plângerea formulată de UUUU. din data de 14.03.2008 împotriva ordonanţei x/2008; sentinţa penală nr. 1293 a Judecătoriei Craiova din data de 22.05.2008; încheierea de conexare a Tribunalului Dolj din data 16.02.2009;încheierea de conexare a Tribunalului Dolj din data 16.02.2009; sentinţa penală nr. 146 a Tribunalului Dolj din data de 23.03.2009 emisă în dosarul nr. x/2008; recursul formulat de DIICOT - ST Dolj la data de 13.04.2009; decizia penală nr. 671 din 24.06.2009 a Curţii de Apel Craiova; sentinţa penală nr. 433 din 20.10.2009 a Tribunalului Dolj; recursul declarat de D.G.F.P. Dolj la data de 04.11.2009 împotriva sentinţei penale nr. 433 din 20.10.2009 a Tribunalului Dolj; recursul formulat de D.I.I.C.O.T. - S.T. Craiova la data de 20.10.2009 împotriva sentinţei penale nr. 433; recursul formulat de H. la data de 25.01.2010; decizia penală nr. 292 din 11.03.2010 a Curţii de Apel Craiova pronunţată în dosarul nr. x/2009; sentinţa penală nr. 280 din 18.06.2008 pronunţată de Tribunalul Dolj; decizia penală nr. 798 din 18.11.2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova; rechizitoriul nr. x/2006 din data de 02.11.2007 al D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; rechizitoriul nr. x/2002 din data de 09.11.2006 al D.N.A., secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; copia dosarului nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, în care se află încheierea din data de 21.03.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi decizia penală nr. 1164 din data de 26.05 2011 emisă de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011; copia dosarului nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, în care se află încheierea din data de 07.10.2011 şi decizia penală nr. 2217 din 11.2011; hotărârile pronunţate de inculpate în alte cauze; rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din data de 07.08.2012, dispusă în dosarul nr. x/2012; rechizitoriul nr. x/2013, din 25.11.2013, al D.N.A., secţia de combatere a corupţiei; adresa înaintată de avocatul JJJJ. către H. şi BBB. în data de 08.10.2012; înscrisurile din dosarul x/2006, respectiv: ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie din 15.02.2006, sesizarea numitei RR., adresată Direcţiei Naţionale Anticorupţie, scrisoarea adresată de QQ. Ministerului Justiţiei, memoriul formulat de NN. şi KKKK., procesul-verbal privind sesizarea lui LLLL., plângerea penală depusă la Direcţia Naţională Anticorupţie de S., ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie din 21.06.2006, sesizarea anonimă privind nereguli comise de H., rezoluţia Parchetului Naţional Anticorupţie din 27.09.2004, ordonanţa Parchetului Naţional Anticorupţie din 24.01.2005, rezoluţia Parchetului Naţional Anticorupţie din 27.09.2004, ordonanţa Parchetului Naţional Anticorupţie din 28.09.2004, rezoluţia Parchetului Naţional Anticorupţie din 04.01.2005, sesizarea anonimă adresată Parchetului Naţional Anticorupţie, sesizarea lui PP., plângere C., ordonanţa Parchetului Naţional Anticorupţie din 28.09.2004 de extindere a cercetărilor,ordonanţa Parchetului Naţional Anticorupţie din 24.01.2005, rezoluţia Parchetului Naţional Anticorupţie din 04.01.2005, rezoluţia P.I.C.S.J. de declinare a competenţei din 11.11.2002, rezoluţia Parchetului Naţional Anticorupţie din 20.10.2003, de neîncepere a urmăririi penale,sesizarea numitului UU., ordonanţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din 18.02.2004,ordonanţa din 16.08.2006 de schimbare a încadrării juridice a învinuiţilor,ordonanţa din 16.08.2006 de schimbare a încadrării juridice a învinuiţilor, precum şi procesul-verbal din 11.03.2014 de copiere a respectivelor înscrisuri; înscrisuri din dosarul nr. x/2/2011 al Curţii de Apel Bucureşti şi al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv: cerere contestaţie în anulare formulată de H., detalii dosar x/2006 ECRIS, motive contestaţie în anulare, decizia penală nr. 2333 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, decizia penală nr. 1057 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, raport de expertiză contabilă extrajudiciară, minuta încheierii din 21.12.2011, încheierea nr. 3858/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, detalii dosar x/2006 ECRIS, concluzii scrise formulate de H., decizia nr. 155 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010, ordonanţa nr. x/2009 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ordonanţa nr. x/2003 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, contract de asociere în participaţiune, declaraţie V., minuta încheierii din 01.02.2012; încheierea nr. 3858/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, concluzii scrise formulate de H., concluzii scrise formulate de H. încheierea nr. 3858/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cerere de amânare formulată de C., încheiere nr. 3858/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, raport de expertiză contabilă extrajudiciară, minuta deciziei nr. 9972/2/2011 din 22.02.2012, memoriu în susţinerea contestaţiei în anulare, cerere formulată de H., decizia penală nr. 381 a C.A.B. în dosarul nr. x/2011, cerere recurs formulată de C., cerere recurs formulată de C., cerere formulată de H. pentru respingerea recursului formulat de E. SPRL, motive de recurs formulate de C. prin E. SPRL, cerere formulată de H. pentru respingerea recursului formulat de E. SPRL, minuta deciziei nr. 2288 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, decizia nr. 2288 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2011, precum şi procesul-verbal din 25.02.2014 de copiere a respectivelor înscrisuri; înscrisuri din dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv: cerere recurs formulată de Inspecţia Judiciară, întâmpinare formulată de G. cu privire la cererea de recurs a Inspecţiei Judiciare, jurisprudenţă, notă către Consiliul Superior al Magistraturii, formulată de G. în dosarul nr. x/2012, opinie separată în sensul admiterii acţiunii disciplinare, transcrierea şedinţei de judecată din data de 01.10.2012 privind dosarul nr. x/2012, cerere formulată de Inspecţia judiciară în dosarul nr. x/2013, minuta încheierii în dosarul nr. x/2013, încheierea din 30.09.2013 în dosarul nr. x/2013, cerere formulată de Inspecţia judiciară în dosarul nr. x/2013, decizia civilă din 25.11.2013 în dosarul nr. x/2013, precum şi procesul-verbal din 03.03.2014 de copiere a respectivelor înscrisuri; ordonanţa nr. x/2002 din 03.08.2006 şi ordonanţa nr. x/2002 din 12.11.2006; proces-verbal din data de 28.03.2014 de ridicare a unor înscrisuri de la H.; adresa nr. x/21.06.2012 a lichidatorului judiciar E. SPRL de constituire parte civilă; adresă nr. 151/05.03.2014 a lichidatorului judiciar E. SPRL de constituire parte civilă; un număr de 15 suporturi optici, tip CD-R şi DVD-R marca MMMM., pe care se află înregistrările convorbirilor purtate în mediul ambiental interceptate şi înregistrate în dosarul nr. x/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, în dosarul nr. x/2013 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, respectiv, autorizaţia nr. x şi încheierea nr. x, din data de 12.04.2013, autorizaţia nr. x şi încheierea nr. x, din data de 18.04.2013, încheierea nr. x, din data de 23.04.2013, autorizaţia nr. x şi încheierea nr. 157, din data de 09.05.2013, autorizaţia nr. x şi încheierea nr. x, din data de 16.05.2013, autorizaţia nr. x şi încheierea nr. x, din data de 27.05.2013, autorizaţia nr. x şi încheierea nr. x, din data de 04.06.2013,

Camera preliminară

După sesizarea Curţii de Apel Bucureşti cu rechizitoriul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, inculpatele G., F. şi A. au formulat excepţii privind legalitatea sesizării instanţei şi legalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale.

Prin încheierea din 16.06.2014, Curtea de Apel Bucureşti-judecătorul de cameră preliminară, a respins excepţiile invocate de inculpate, a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunând începerea judecăţii în cauză.

În esenţă, excepţiile invocate de cele trei inculpate au fost:

- redeschiderea urmăririi penale nu a fost confirmată de către judecătorul de cameră preliminară;

- excepţia necompetenţei DNA de a efectua urmărirea penală în cauză;

- procurorul care a emis ordonanţa x/29 ianuarie 2014 şi prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale în dosarul x/2012, este incompatibil;

- urmărirea penală este nelegală deoarece în cauză au existat cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv puterea de lucru judecat a ordonanţei anterioare de scoatere de sub urmărire penală, menţinută prin sentinţa penală nr. 379/F/2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a dar şi aceea că fapta nu există;

- a fost încălcat principiul ne bis in idem, în raport cu faptul că prin rezoluţia din 7 august 2012, s-a dispus scoaterea inculpatelor de sub urmărire penală, soluţie confirmată de procurorul şef de secţie şi prin hotărârea judecătorească - s. p. nr. 379/2012;

- s-a mai invocat şi nelegalitatea constituirii ca parte civilă a lichidatorului judiciar E. SPRL;

- s-a invocat nelegalitatea probelor, în sensul că în mod nelegal şi cu nerespectarea principiului loialităţii administrării probelor au fost preluate declaraţiile de martori date de judecătorii cauzei din prima procedură a urmăririi penale care aveau o opinie contrară, exprimată în hotărârile pe care ei le-au pronunţat. Încălcând prevederile art. 101 noul C. proc. pen., procurorul a respins cererea de probatorii care avea ca obiect opinia juridică şi a altor jurişti decât magistraţii cu privire la soluţia dată de ei şi a înlăturat audierea avocatului cauzei, deşi proba nu era înlăturată de lege;

- în cauză au fost audiate persoane care nu au nicio legătură cu dosarul x/2012, respectiv au fost audiaţi inculpaţii din cauza x/2013 - NNN., XXX., YYY., U., H., LLL. Toţi aceşti inculpaţi au fost audiaţi nelegal, deoarece o persoană care a dobândit calitatea de parte în procesul penal, nu poate avea şi calitatea de martor;

- nelegalitatea citării prin intermediul DNA a doi martori, LLL. şi QQQ.;

- rechizitoriul este viciat şi goleşte de conţinut normele prevăzute de art. 371 din C. proc. pen. Rechizitoriul se limitează doar la prezentarea pe larg a propriilor opinii juridice exhibate ale autorului actului de sesizare şi care sunt în disonanţă cu propriile convingeri ale celor trei magistraţi judecători.

- au solicitat înlăturarea depoziţiilor martorelor NNN. şi LLL., persoane care au avut calitatea de colaboratori ai organului de urmărire penală;

Excepţiile formulate de inculpate au fost respinse, în esenţă, pentru următoarele argumente:

- În ceea ce priveşte competenţa teritorială şi după calitatea persoanei, această competenţă aparţine Curţii de Apel Bucureşti, deoarece persoanele faţă de care s-a realizat inculparea, îndeplinesc funcţia de judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, iar faptele de care sunt acuzate, sunt prezentate în actul de inculpare a fi fost comise în legătură cu exercitarea funcţiei. Potrivit art. 38 alin. (1) din C. proc. pen., Curtea de Apel judecă în primă instanţă, lit. f) infracţiunile săvârşite de magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe. Prin urmare, s-a apreciat că au fost respectate dispoziţiile legale referitoare la competenţa instanţei.

În ceea ce priveşte lipsa de competenţă materială a DNA, judecătorul a reţinut că, inculpatele au fost trimise în judecată, între alte infracţiuni şi pentru aceea prevăzută de art. 13²din Legea nr. 78/2000, respectiv infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial. Or, această infracţiune este reglementată de Legea nr. 78/2000, ca făcând parte din categoria infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie (secţiunea 3).

Potrivit art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002, sunt de competenţa Departamentului Naţional Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în RON a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în RON a 10.000 de euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai primului-ministru; membrii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim viceguvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul generai şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilierii judeţeni; prefecţii şi subprefecţii; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţii; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 81 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare; lichidatorii judiciari; executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin urmare, faţă de calitatea inculpatelor de judecători, nu este necesară nici îndeplinirea condiţiei prejudiciului.

Astfel, Parchetul de pe lângă ICCJ-DNA, a fost organul de urmărire penală competent să instrumenteze cauza în această etapă.

- În ceea ce priveşte legalitatea sesizării instanţei, s-a constatat că actul de sesizare este legal întocmit. Potrivit art. 327 din C. proc. pen., atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal.

Potrivit art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) din C. proc. pen., datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331 din C. proc. pen., dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni.

Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Din examinarea conţinutului actului de sesizare, judecătorul de cameră preliminară a constatat că acesta are conţinutul şi forma prevăzute de lege şi a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul şef de secţie urmărire penală din cadrul DNA.

Pentru a satisface cerinţele art. 371 din C. proc. pen. este necesar ca fapta să fie prezentată în rechizitoriu în toate elementele ce prezintă relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, pentru a înlătura orice îndoială că fapta face obiectul judecăţii, creându-se, astfel posibilitatea inculpatului să se apere şi instanţei să se pronunţe asupra acestei fapte.

Pentru sesizarea instanţei cu judecarea unei infracţiuni nu este suficientă descrierea acesteia în expunerea făcută în rechizitoriu; sesizarea instanţei este legală numai în cazul în care în dispozitivul de trimitere în judecată al rechizitoriului este menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică

Activitatea apreciată ca fiind infracţională de organele de urmărire penală, de care sunt acuzate inculpatele, este descrisă detaliat în conţinutul rechizitoriului şi fiecare faptă este încadrată juridic.

Descrierea faptelor în rechizitoriu se referă la împrejurările de loc, de timp, mijloace, mod şi scop în care a fost săvârşită fapta, iar expunerea cuprinde descrierea tuturor faptelor reţinute.

Satisfacerea exigenţelor art. 6, paragraful 1 din CEDO, în sensul dreptului la un proces echitabil, paragraful 3 lit. a), în sensul că orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi paragraful 3 lit. b), în sensul dreptului la apărare, presupune o descriere adecvată în rechizitoriu a naturii şi cauzei acuzei ce i se aduce, determinarea precisă a persoanei şi a faptei, pe ce probe este bazată acuzaţia; încadrarea în drept, respectiv încadrarea juridică a fiecărei fapte.

Judecătorul de cameră preliminară constată că în rechizitoriu au fost indicate probele pe care se sprijină acuzaţia iar criticile referitoare la forţa probantă a unora dintre probele indicate, nu este un aspect care să fie examinat în procedura de cameră preliminară ci este unul care vizează temeinicia acuzaţiilor, urmând să fie apreciat la soluţionarea cauzei în fond.

Faptul că în rechizitoriu procurorul de caz şi-a expus opiniile personale, juridice, nu este un aspect care să afecteze rechizitoriul de nelegalitate.

Nici indicarea ca mijloc de probă, în cuprinsului rechizitoriului a unui alt rechizitoriu, x/2013, nu îi afectează legalitatea întrucât menţionarea acestuia în categoria probelor, s-a făcut în considerarea sa de înscris, emanând de la o autoritate judiciară, a cărui utilitate şi relevanţă nu face obiectul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară având doar rolul de a elimina, în această fază, acele probe obţinute nelegal astfel cum prevăd dispoziţiile art. 102 din C. proc. pen.

- În ceea ce priveşte neconfirmarea redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară, această neconfirmare nu atrage nelegalitatea redeschiderii, deoarece, la momentul la care s-a redeschis urmărirea penală, 29.01.2014, aceasta nu era supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.

Potrivit art. 335 alin. (1) din C. proc. pen., dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată ulterior că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale. Potrivit alin. (4), redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii.

Însă, potrivit art. 4 din Legea nr. 255/2013, de punere în aplicare a Noului C. proc. pen., actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a C. proc. pen., cu respectarea dispoziţiilor în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de lege. Or, în privinţa acestor acte, legea nu a făcut vreo excepţie.

Prin urmare, redeschiderea urmăririi penale, la data de 29 ianuarie 2013, era guvernată de dispoziţiile art. 270 şi 273 vechiul C. proc. pen., potrivit cărora redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală are loc dacă ulterior se constată că nu a existat faptul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire. Potrivit alin. (2), redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, redeschidere care potrivit normelor procesuale în vigoare la momentul la care a fost dispusă, nu era supusă niciunui control.

Prin urmare, reluarea urmăririi penale prin redeschiderea acesteia, în cauza de faţă nu este afectată de vreun element de nelegalitate.

- În ceea ce priveşte nelegalitatea urmăririi penale, dată fiind existenţa unuia din cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, acela al autorităţii de lucru judecat, judecătorul de cameră preliminară apreciază că această excepţie este neîntemeiată.

Prin rezoluţia nr. x din 7 august 2012, emisă de procuror în dosarul nr. x/2012, în temeiul art. 249 alin. (1) şi (2) raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) şi la art. 10 lit. b) din C. proc. pen., art. 249 alin. (2) raportat la art. 245 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. şi art. 38 raportat la art. 45 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitelor: F., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 comb. cu art. 248¹din C. pen. şi art. 264 din C. pen. raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 33 lit. b) din C. pen. A., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 comb. cu art. 248¹ din C. pen. şi art. 264 din C. pen. raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 33 lit. b) din C. pen. şi G., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 comb. cu art. 248¹ din C. pen. şi art. 264 din C. pen. raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 33 lit. b) din C. pen.

În esenţă, procurorul de caz a reţinut că " F., A. şi G., în calitate de judecători la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a Penală, în dosarul nr. x/2011, şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, cu prilejul emiterii deciziei penale nr. 381/22.02.2012. Prin săvârşirea acestei fapte H. a obţinut un avantaj patrimonial, constând în desfiinţarea obligaţiilor civile, în cuantum de 18.839.684,5 RON, către C., prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., cu caracter definitiv, cu consecinţa vătămării intereselor legale ale părţii civile. Efectele aceleiaşi hotărâri judecătoreşti s-au constituit într-un ajutor efectiv dat condamnatului H., pentru a asigura folosul infracţiunii şi pentru a zădărnici, prin anulare, executarea pedepsei definitive din dosarul penal nr. x/2006, în care a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 26 raportat la art. 246 comb. cu art. 248¹ din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., raportat la art. 258¹ din C. pen.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză, procurorul de caz a concluzionat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, în legătură directă cu o infracţiune de corupţie, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 comb. cu art. 248¹ din C. pen. şi art. 264 din C. pen. raportat la art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 33 lit. b) din C. pen., în sarcina învinuitelor F., A. şi G., prin emiterea cu ştiinţă a unui act nelegal - decizia nr. 381/22.02.2012.

Procurorul a motivat soluţia de scoatere de sub urmărire penală pe împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 303/2004, judecătorii se bucură de inamovibilitate, sunt independenţi şi "orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor". A apreciat că din formularea respectivului text de lege ar putea rezulta o interpretare potrivit căreia judecătorii nu pot răspunde în condiţiile art. 246-249 din C. pen. pentru hotărârile date în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în aceleaşi condiţii cu ceilalţi funcţionari, bucurându-se de un tip de "imunitate" reglementat prin conceptele de "inamovibilitate" şi "independenţă", atunci când atribuţiile de serviciu încălcate, cu ştiinţă sau din culpă, vizează chiar conţinutul soluţiei adoptate într-o cauză dedusă judecăţii. Procurorul de caz a apreciat că există o îndoială asupra cadrului legal în care poate fi atrasă răspunderea penală a unui judecător pentru infracţiuni de serviciu care au ca obiect măsurile dispuse prin hotărârile judecătoreşti, motiv pentru care, în baza principiului in dubio pro reo, a dispus scoaterea de sub urmărire penală, reţinând, totodată, că aceeaşi faptă face obiectul cauzei disciplinare nr. 10/J/2012, aflată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători, astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. b) din C. pen. procedură penală."

Examinând din oficiu rezoluţia procurorului de caz, s-a constatat că aceasta este nelegală, motiv pentru care a fost infirmată, prin ordonanţa de redeschidere a urmăririi penale nr. 10/C1/29.01.2014 emisă de procurorul şef adjunct al DNA.

S-a reţinut că," prin rechizitoriul nr. x/2013 din data de 15 noiembrie 2013 emis de Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei s-a dispus trimiterea în judecată, printre alţii, a numitei A. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi trafic de influenţă, complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, instigare la infracţiunea de spălare a banilor, comisă în legătură directă cu infracţiunea de luare de mită, infracţiunea de înşelăciune, în formă continuată (65 acte materiale), două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (65 acte materiale), prevăzută de art. 254 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 257 din C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, art. 26 din C. pen. raportat la art. 257 din C. pen. şi la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, art. 25 din C. pen. raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 şi la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, republicată, art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., art. 290 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) din C. pen. şi art. 290 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

În esenţă, procurorul ierarhic superior a reţinut că, în cursul lunii februarie 2012, inculpata A., judecător la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, a primit aproximativ 630.000 euro de la inculpatul H., în scopul pronunţării împreună cu ceilalţi doi membri ai completului de judecată învestit să soluţioneze dosarul nr. x/2011, a unei soluţii de admitere a contestaţiei în anulare formulate de inculpat.

Procurorul ierarhic superior a apreciat că soluţia dispusă de procurorul de caz în dosarul nr. x/2012 vine în contradicţie cu motivarea acesteia. Astfel, la fila x din rezoluţia din 7 august 2012, procurorul a reţinut că decizia penală nr. 381/22.02.2012 excede interpretarea judiciară, creativitatea şi originalitatea, în sensul că legea penală nu a fost interpretată şi aplicată, ci a fost încălcată într-un mod evident, actul de justiţie fiind transformat într-un simulacru de proces penal prin falsificarea realităţii şi prin contrafacerea grosieră a conceptului de adevăr. De asemenea, la fila x s-a reţinut că la dosarul nr. x/2011, învinuitele F., A. şi G. au avut la dispoziţie actele din care rezultă inexistenţa unei identităţi de obiect între cele două hotărâri judecătoreşti - 1057/2010 şi 741/R/2011, şi din motivarea deciziei nr. 381/2012 a rezultat că au şi cunoscut această lipsă de identitate. În continuare, la fila x din aceeaşi rezoluţie, procurorul de caz a arătat că învinuitele F., A. şi G. au cunoscut că autoritatea de lucru judecat, în raport, cu deciziile nr. 1057/27.09.2010, nr. 292/11.03.2010 şi nr. 683/29.06.2009 ale Curţii de Apel Craiova, a fost invocată în dosarul x/2006, atât în faţa instanţei de apel, cât şi în faţa instanţei de recurs, instanţe care le-au respins motivat. Din acţiunea disciplinară nr. 18/CDJ/2012, înregistrată cu nr. 10/J/2012, pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, a rezultat că judecătorii inspectori au constatat că F., A. şi G., au transformat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare care a format obiectul dosarului nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, într-o prelungire a procesului penal, creând practic un nou grad de jurisdicţie în cauza analizată, respectiv al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege.

În acelaşi sens, la fila x s-a reţinut, că intenţia învinuitelor F., A. şi G. de a-şi încălca atribuţiile de serviciu, a rezultat din contrafacerea adevărului în ceea ce priveşte identitatea de obiect între cauzele cu privire la care au constatat autoritatea de lucru judecat, coroborată cu multitudinea interpretărilor greşite ale legii. În final, procurorul de caz reţine, la fila x din rezoluţie, că învinuitele au transformat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare într-o prelungire a procesului penal, creând practic un nou grad de jurisdicţie, respectiv un al patrulea grad de jurisdicţie, neprevăzut de lege.

În literatura juridică şi în doctrină s-a apreciat că magistratul poate fi subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu. Pentru a angaja răspunderea penală a judecătorului sau procurorului, în cadrul anchetei sau a cercetării judecătoreşti trebuie dovedită reaua-credinţă sau neglijenţa gravă.

Pentru a se bucura de protecţia legală în ce priveşte soluţiile dispuse, raţionamentul juridic al magistratului trebuie să fie în concordanţă cu principiile de drept care guvernează instituţiile de drept penal sau drept procesual penal. În situaţia în care magistratul distorsionează în mod vădit legea, nu mai poate beneficia de protecţia conferită de aceasta.

În literatură s-a apreciat că activităţile judiciare desfăşurate de magistrat prin încălcarea gravă a normelor procesuale, a normelor procedurale şi printr-o interpretare vădit eronată a probelor, care conduc la pronunţarea unei soluţii favorabile unei părţi şi, în mod corelativ, prejudicierea gravă a alteia, pot constitui elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu.

În speţa de faţă a rezultat clar că învinuitele nu au fost interesate să pronunţe o hotărâre legală şi temeinică şi au urmărit încă de la început pronunţarea unei hotărâri favorabile condamnatului H., prin anularea hotărârii de condamnare.

În condiţiile în care în practica judiciară au fost trimise în judecată şi condamnate persoane care deţineau calitatea de funcţionar public pentru acte de serviciu mult mai puţin grave decât hotărârea pronunţată de învinuite în care au anulat hotărârea unui condamnat, a accepta motivarea în sensul că judecătorii nu pot răspunde în condiţiile art. 246-248 din C. pen. pentru hotărârile date în exercitarea atribuţiilor de serviciu în aceleaşi condiţii cu ceilalţi funcţionari ar însemna crearea unui concept de imunitate care ar excede prevederilor legale şi constituţionale.

De altfel, trimiterea în judecată a numitei A. pentru infracţiunea de luare de mită săvârşită tocmai în legătură cu pronunţarea deciziei penale nr. 381/2012 în dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti constituie temei de redeschidere a urmăririi penale şi de reluare a acesteia".

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că rezoluţia dată în dosarul x/7 august 2012, a fost atacată în procedura prevăzută de art. 278¹din C. proc. pen., plângerea împotriva acesteia fiind respinsă prin hotărârea penală 379/F/1.10.2012 a Curţii de Apel Bucureşti.

Inculpatele au invocat existenţa autorităţii de lucru judecat, ca o cauză care împiedică reluarea urmăririi penale, în raport cu această sentinţă penală rămasă definitivă menţionată, dar şi nesocotirea principiului non bis in idem.

Această excepţie de nelegalitate a celei de-a doua urmăriri penale a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece, soluţia adoptată de parchet prin rezoluţia 51/P/2012 nu este una care priveşte fondul cauzei, ci a fost pronunţată ca urmare a aprecierii inexistenţei unui cadru legal în care să poată fi atrasă răspunderea penală a unui magistrat pentru presupuse fapte comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Prin urmare, nu se poate stabili existenţa autorităţii de lucru judecat în raport de această rezoluţie 51/P/2012, astfel cum a rămas definitivă prin s. p. x/2012 a Curţii de Apel Bucureşti.

Potrivit articolul 4 al Protocolului nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, " Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de instanţele aceluiaşi stat din cauza unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea şi procedura penală a acestui stat."

Prevăzut în mod expres în legislaţia noastră principiul "non bis in idem " pune în balanţă două drepturi legitime din dreptul procesual penal; pe de o parte există dreptul societăţii exercitat prin Ministerul Public de a obţine condamnarea oricărei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte există dreptul acuzatului de a şti că procesul penal finalizat nu poate fi repus în discuţie. Într-o exprimare de mare acurateţe juridică, s-a statuat că o justiţie care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea nici prestigiu faţă de justiţiabili, nici încrederea acestora şi nici vreun folos pentru societatea juridiceşte organizată şi chiar pentru dreptatea în sine. Totodată, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori este prevăzut în mod expres de către Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la art. 4.

De asemenea, garanţia mai este prevăzută de către art. 54 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen(CAAS) precum şi de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Pentru a-şi găsi aplicare principiul non bis in idem, trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzaţie în materie penală, iar autorităţile să demareze o a doua procedură penală(elementul bis), pentru aceeaşi faptă(elementul idem), cu privire la aceeaşi persoană.

Sintetic, putem spune că o persoană se bucură de trei garanţii: nu poate fi urmărită, judecată sau pedepsită de două ori pentru aceeaşi faptă.

În ceea ce priveşte doctrina noastră recentă s-a apreciat că se bucură de autoritate de lucru judecat şi rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată, dispuse pentru motive de drept şi care sunt confirmate de către judecător în cadrul procedurii prevăzute de art. 278¹ din C. proc. pen.

De asemenea, practica noastră judiciară a statuat că, în raport cu dispoziţiile art. 278¹alin. (11) din C. proc. pen., rezoluţia sau ordonanţa prin care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, în situaţia în care este atacată cu plângere împotriva actelor procurorului, potrivit dispoziţiilor art. 278 din C. proc. pen., iar prin hotărâre definitivă se dispune respingerea plângerii, capătă caracter definitiv şi împiedică o nouă urmărire şi o nouă judecată pentru aceeaşi faptă şi împotriva aceleiaşi persoane.

Instanţa supremă a apreciat, de asemenea, că rezoluţia Ministerului Public a intrat sub autoritate de lucru judecat, având în vedere că aceasta a fost menţinută de către instanţele de judecată în cadrul procedurii prevăzută de art. 278¹ din C. proc. pen.. (ICCJ - decizia penală nr. 354/2010).

Însă, numai ordonanţele sau rezoluţiile dispuse pentru" motive de drept", pot dobândi această autoritate nu şi cele care au fost pronunţate în temeiul unor "excepţii". În cauză, prima rezoluţie de scoatere de sub urmărire penală, nu a analizat faptele, nu a constatat vinovăţia ori nevinovăţia inculpatelor, ci scoaterea de sub urmărire penală s-a pronunţat pentru că există o cauză de impunitate şi anume inamovibilitatea şi independenţa judecătorilor în exercitarea funcţiei.

În cauza Miraglia (C-469/03) CJUE a decis că nu se aplică principiul ne bis in idem şi că o decizie emisă de procuror, de neurmărire penală, pe simplul motiv de procedură (şi nu de fond) într-o altă jurisdicţie, nu are caracterul unei hotărâri definitive.

În ceea ce priveşte posibilitatea redeschiderii urmăririi penale prevăzută de art. 278¹alin. (11) din C. proc. pen., aceasta nu afectează caracterul definitiv al soluţiei Ministerului Public. Caracterul definitiv al soluţiei, dispuse conform art. 278¹din C. proc. pen., se păstrează până la constatarea apariţiei unor fapte noi.

Prin urmare, excepţia de nelegalitate a urmăririi penale, pentru existenţa unei cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale-autoritatea de lucru judecat şi pentru nesocotirea principiului non bis in idem, este neîntemeiată.

Neîntemeiată a fost apreciată şi susţinerea cum că ar exista autoritate de lucru judecat dată fiind existenţa deciziei civile nr. 435/25.11.2013 a ICCJ - Completul de 5 judecători, prin care s-a respins recursul Inspecţiei Judiciare împotriva hotărârii 15J/4.12.2012 a CSM, secţia pentru judecători, deoarece, această hotărâre vizează în mod exclusiv răspunderea disciplinară, pentru fapte de natură disciplinară, or, în cauza de faţă, în discuţie sunt fapte de natură penală, pentru care Ministerul Public urmăreşte atragerea răspunderii penale, cele două răspunderi fiind total diferite, având consecinţe diferite şi temeiuri diferite.

Critica privind nelegala reluare a urmăririi penale pentru că fapta nu există, existând încă un caz care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale - art. 16 lit. a) noul C. proc. pen., nu poate fi primită în procedura de cameră preliminară, fiind un aspect asupra căruia judecătorul se va apleca la soluţionarea cauzei în fond.

Tot cu privire la nelegalitatea urmăririi penale, s-a invocat incompatibilitatea procurorului şef adjunct NNNN., cu motivarea că, acesta a emis ordonanţa de infirmare nr. 10/c1/29 ianuarie 2014, în ceea ce priveşte rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală nr. 51/P/2012 şi tot acesta a întocmit rechizitoriul nr. x/2002 prin care a fost trimis în judecată H.

Excepţia formulată de neîntemeiată. Potrivit art. 49 vechiul C. proc. pen., în vigoare la momentul emiterii ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale, dispoziţiile art. 46 vechiul C. proc. pen... se aplică procurorului şi magistratului asistent sau după caz grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei şi unul dintre membrii completului de judecată (art. 46 vechiul C. proc. pen... se referă la motivul de rudenie). De asemenea, potrivit art. 49 alin. (2) dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit. b)-i) şi alin. (2) se aplică şi procurorului (b) a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi; c) a fost expert sau martor; d) există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată e) soţul, ruda sau afinul său, până la gradul al patrulea inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale; f) este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia; g) există duşmănie între el, soţul sau una dintre rudele sale până la gradul al patrulea inclusiv şi una dintre părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul al treilea inclusiv; h) este tutore sau curator al uneia dintre părţi; i) a primit liberalităţi de la una dintre părţi, avocatul sau mandatarul acesteia.

S-a menţionat existenţa cazului prevăzut de art. 48 lit. d), anume există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă. Interesul procurorului se susţine a fi unul profesional, dat fiind faptul că a întocmit rechizitoriul mai sus menţionat, fiind interesat în menţinerea lui.

Judecătorul de cameră preliminară a apreciat că nu există cazul de incompatibilitate invocat. Prin rechizitoriul nr. x/2002 a fost trimis în judecată H., iar prin ordonanţa de infirmare a soluţiei de scoatere de sub urmărire penală, care le priveşte pe cele trei inculpate, din cauza de faţă, acelaşi procuror a susţinut că această ordonanţă, x/2012, nu este legală, faţă de temeiurile invocate. Rechizitoriul şi dispoziţia de trimitere în judecată au aparţinut însă unui alt procuror, acesta din urmă fiind cel care a stabilit dacă sunt îndeplinite condiţiile legii pentru trimiterea în judecată şi pentru tragerea la răspundere penală. Redeschiderea urmăririi penale s-a făcut ca urmare a dispoziţiei procurorului care a întocmit rechizitoriul nr. x/2002, însă urmărirea penală în sine a fost efectuată de un alt procuror, astfel încât această urmărire nu a fost viciată de incompatibilitatea procurorului.

În doctrină s-a arătat că sintagma "interesat sub orice formă" presupune existenţa unor împrejurări de fapt ce trebuie arătate în concret, pentru a putea fi verificate şi pentru a se putea aprecia asupra lor.

În ceea ce priveşte cazurile în care ar putea fi dedusă existenţa unui interes al magistratului s-au reţinut cu titlu de exemplu: situaţia în care magistratul se află într-o legătură de dependenţă materială faţă de una din părţi, fiind debitorul sau creditorul acesteia, el personal sau o rudă apropiată a sa; are un proces similar la o altă instanţă; a fost victima unei infracţiuni identice cu cea care formează obiectul dosarului care îi revine spre soluţionare. Curtea de la Strasbourg a analizat diverse situaţii în care se punea problema unui eventual interes al judecătorului. Pentru identitate de raţiune, respectivele statuări sunt pe deplin aplicabile şi în privinţa procurorilor. Curtea Europeană a apreciat că interesul poate fi unul material, cum s-a reţinut în cauza D c. Irlandei, unde judecătorul deţinea acţiuni la societatea pârâtă din dosarul pe care îl judeca. De asemenea, interesul poate fi şi unul moral: de exemplu, în cauza Remli c. Franţei s-a constatat că în timpul soluţionării unei cauze unul dintre juraţi s-a declarat rasist; în cauza Pescador Valero c. Spaniei a fost pusă în discuţie imparţialitatea judecătorului în contextul în care reclamantul a fost concediat de către universitatea cu care magistratul implicat avea strânse relaţii profesionale.

Beneficiarul deciziei luate de către magistrat poate fi: decidentul - interes direct; familia, prietenii, apropiaţii săi - interes indirect.

Desigur, nu este de neglijat nici interesul profesional, însă, aşa cum s-a arătat urmărirea penală nu a fost efectuată de procurorul care aparent ar avea un interes profesional ci de un alt procuror, care a dispus de altfel şi trimiterea în judecată a celor trei inculpate.

Existenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 lit. f) noul C. proc. pen., nu poate fi pusă în discuţie, deoarece actul emis de procurorul la care se referă excepţia de incompatibilitate, datează din 29 ianuarie 2014, când încă nu intrase în vigoare Noul C. proc. pen.

Criticile referitoare la nelegalitatea redeschiderii urmăririi penale în dosarul x/2012, pe motiv că, atât dispoziţiile art. 273 din C. proc. pen.. de la 1968, cât şi dispoziţiile art. 335 alin. (2) noul C. proc. pen., prevăd că reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere, trebuie să aibă în vedere fapte sau împrejurări noi din care să rezulte că a dispărut împrejurarea pe care s-a întemeiat scoaterea sau neînceperea urmăririi penale (clasarea potrivit legii noi), sunt neîntemeiate.

Această critică priveşte în fapt netemeinicia redeschiderii urmăririi penale, nu neconformarea ei la lege. S-a criticat redeschiderea urmăririi penale, prin aceea că, după emiterea soluţiei de scoatere de sub urmărire penală, la data de 7 august 2012, nu au apărut fapte sau împrejurări noi din care să rezulte că a dispărut împrejurarea pe care s-a întemeiat scoaterea de sub urmărire, emiterea rechizitoriului nr. x neconstituind o astfel de împrejurare .

Or, judecătorul de cameră preliminară verifică numai aspecte care privesc legalitatea actelor de urmărire penală, conform art. 342 din C. proc. pen.. nu şi pe cele care privesc temeinicia acestora şi care vor fi avute în vedere la fondul cauzei.

Nelegalitatea urmăririi penale datorită nelegalei constituiri ca parte civilă a C. prin lichidator judiciar E. SPRL, este un evident aspect al fondului cauzei, inadmisibil a fi verificat în procedura de cameră preliminară.

Aspectele care ţin de inexistenţa infracţiunilor de fals intelectual, abuz în serviciu şi favorizarea făptuitorului, deoarece toate vizează raţionamentul logico-juridic al magistratului, sunt aspecte care vizează fondul cauzei şi nu pot face obiectul procedurii de cameră preliminară În ceea ce priveşte criticile privind nelegalitatea probelor:

- S-a susţinut în primul rând faptul că, sunt probe nelegale depoziţiile martorilor NNN. şi LLL., întrucât acestea au avut calitatea de colaboratori, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 101 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen.

Critica este neîntemeiată, deoarece potrivit art. 103 alin. (3) din C. proc. pen., hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.

Prin urmare, legea nu interzice audierea acestor persoane, ci doar recomandă aprecierea cu rezerve a acestor probe atunci când sunt probe exclusive. Or, art. 102 alin. (2) din C. proc. pen.. prevede că, numai probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

- S-a susţinut şi faptul că în mod nelegal în cauza de faţă au fost audiaţi ca martori, inculpaţii din rechizitoriul nr. x/2013 (dosarul x/2013) anume NNN., LLL., YYY., XXX., PPP., U., H.

Critica este neîntemeiată, deoarece persoanele mai sus menţionate sunt inculpaţi într-un alt dosar penal, acuzaţi de alte fapte penale, neavând calitatea de inculpaţi în cauza de faţă.

Legea nu interzice ca inculpaţii într-o cauză penală să aibă calitatea de martori într-o altă cauză penală.

Inculpatele sunt cercetate în prezenta cauză pentru fapte presupus comise în legătură cu modul în care au soluţionat cauza, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de H. iar utilitatea, pertinenţa şi corectitudinea depoziţiilor lor sunt aspecte care urmează a fi analizate de instanţa de judecată la soluţionarea cauzei în fond.

Aceste probe nu sunt probe obţinute în mod ilegal, sunt prevăzute de lege ca probe (art. 97 noul C. proc. pen., art. 64 vechiul C. proc. pen.), motiv pentru care nu există motive de excludere a lor. Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce îi priveşte pe martorii YY. şi XXX., pe considerentul că aceştia, în calitatea lor de magazioner la S.C. N. S.R.L. Craiova şi şofer la Cab. Av. NNN., nu aveau cum să cunoască modul în care inculpatele au deliberat şi pronunţat decizia penală 381/2012. Proba este prevăzută de lege, fiind vorba despre proba testimonială şi nu există dovezi că ar fi fost obţinută prin violenţă, ameninţări, ori alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri (art. 101 alin. (1), prin tortură art. 102 alin. (1) ori într-un alt mod nelegal).

Potrivit art. 103 din C. proc. pen., probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Prin urmare, nu există motiv legal de excludere a acestor probe, utilitatea şi concludenţa lor, urmând a fi apreciată la soluţionarea cauzei în fond.

- Tot astfel, s-a solicitat şi excluderea depoziţiilor martorilor SSS., WWW., VVV., UUU., TTT., aceştia fiind judecători care au soluţionat aceeaşi cauză, ca şi inculpatele fie în acelaşi stadiu procesual, fie în alte stadii procesuale.

Cererea de excludere s-a întemeiat pe faptul că, mijlocul de probă prin care au fost obţinute probele este nelegal, că aceşti judecători nu pot avea o opinie legală echidistantă şi că, în Codul deontologic se interzice în mod expres magistratului să-şi exprime opinia profesională cu privire la activitatea altui magistrat.

Critica a fost apreciată ca fiind neîntemeiată.

Potrivit art. 63 alin. (1) din C. proc. pen.. de la 1968, probele sunt elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei fapte prevăzute de legea penală, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

Potrivit art. 97 alin. (1) din C. proc. pen.. în vigoare, este probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

Obiectul probaţiunii în cauza de faţă este unul care ţine în mare măsură de modul de interpretare şi aplicare a legii, în materia autorităţii de lucru judecat, existenţa identităţii de obiect material între cauzele definitiv judecate în ceea ce îl priveşte pe inculpatul H., obiectul şi succesiunea procedurilor penale privindu-l pe acest inculpat, diferitele acte materiale care compun activitatea infracţională a acestuia.

În mod evident, că aceşti martori nu îşi pot exprima părerea cu privire la raţionamentul logico-juridic şi la modul de interpretare a dispoziţiilor procesual penale de către judecătorii inculpaţi în cauză, interpretarea normelor de drept procesual neputând fi cenzurată decât în căile legale de atac, atâta vreme cât interpretarea este raţională, argumentată şi rezonabilă (în acest sens fiind şi hotărârea ICCJ în materie disciplinară).

Însă, aceşti martori, în calitatea lor de judecători ai aceleiaşi cauze, în diferite etape procesuale, îşi pot exprima părerea, ca persoane care cunosc în mod nemijlocit o situaţie de fapt, asupra a cele ce au constatat cu ocazia instrumentării acelor cauze, cu privire la actele materiale care compun activitatea infracţională a inculpatului H., cu privire la succesiunea procedurilor penale care l-au privit pe acesta, cu privire la identitatea de fapte supuse judecăţii în cele două cauze, aceste elemente fiind împrejurări de fapt, a căror cunoaştere poate fi necesară în vederea justei soluţionări a cauzei.

Prin urmare, proba nu este ilegală, neexistând motive de excludere a acesteia.

- În fine, judecătorul de cameră preliminară a constatat că neîntemeiată este şi critica potrivit căreia, în cuprinsul rechizitoriului se menţionează în mod nelegal că martorii LLL. şi QQQ. vor fi citaţi prin intermediul DNA.

Este adevărat că un astfel de mod de citare nu este prevăzut de lege însă, în concret, modul de citare a părţilor la instanţa de judecată va fi stabilit de judecătorul fondului, fiind astfel o menţiune a rechizitoriului lipsită de eficienţă la momentul soluţionării cererilor şi excepţiilor.

Ca urmare, toate criticile privind nelegalitatea urmăririi penale şi a administrării probelor sunt neîntemeiate.

Faţă de considerentele expuse, judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 346 alin. (1) din C. proc. pen., a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi astfel, a dispus începerea judecăţii în cauză.

Încheierea judecătorului de cameră preliminară a rămas definitivă prin respingerea contestaţiilor declarate de inculpate împotriva acesteia de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea nr. 2732 din 30 septembrie 2014.

În faza cercetării judecătoreşti, anterior disjungerii, a fost formulată o cerere de intervenţie în interesul inculpatelor, de către numitul HHHH., acţionar al C. prin care a invocat lipsa calităţii de reprezentant al părţii civile C., a lichidatorului judiciar E. SPRL. A arătat că procedura falimentului C. a fost declanşată la 10.07.2000, prin sentinţa penală 4461 a Tribunalului Bucureşti, fiind desemnat lichidator S.C. OOOO., devenită ulterior S.C. PPPP. Reprezentantul acestei societăţi de lichidare a susţinut în mod nereal că s-a transformat în S.C. E. SPRL, în realitate această societate transformându-se în S.C. QQQQ. S.R.L.

A arătat că, în fapt, partea civilă C. este reprezentată de Consiliul de Administraţie al acestei bănci. În susţinerea acestei cereri, au fost depuse o serie de înscrisuri la dosarul cauzei.

În raport cu cererea formulată, Curtea a dispus efectuarea unei adrese la Tribunalul Bucureşti, prin care a solicitat clarificări privind procedura insolvenţei C. şi lichidatorul acesteia.

Prin încheierea din 22.12.2014, s-a constatat legala reprezentare în cauză a părţii civile C. prin lichidatorul judiciar E. SPRL, întrucât din sentinţa civilă nr. 2465/20.06.2007 a Tribunalului Bucureşti, s-a constatat calitatea acestui lichidator de a reprezenta C., fiind succesorul în drepturi al S.C. PPPP. S.A., societate desemnată iniţial lichidator al părţii civile din prezenta cauză.

La acelaşi termen de judecată, inculpata F., prin apărător, a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Justiţiei, ca parte responsabilă civilmente, cerere la care au achiesat şi inculpatele A. şi G., în temeiul raportului de prepuşenie dintre inculpate şi Ministerul Justiţiei.

Prin aceeaşi încheiere, Curtea a încuviinţat cererea formulată şi a dispus introducerea în cauză, ca parte responsabilă civilmente, a Ministerului Justiţiei.

S-a reţinut în încheierea mai sus menţionată, că, potrivit art. 21 C. proc. pen., introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea persoanelor îndreptăţite, potrivit legii civile. Persoana îndreptăţită, potrivit legii civile, poate fi, atât partea civilă, interesată să îşi recupereze prejudiciul reclamat dar şi inculpatele, în măsura în care ar cădea în pretenţii.

Cât priveşte stabilirea părţii responsabile civilmente, instanţa a notat faptul că prepus este cel care lucrează în beneficiul şi sub îndrumarea, autoritatea unei persoane fizice sau juridice-comitent, iar acesta din urmă este cel în măsură să direcţioneze, să controleze, să supravegheze activitatea prepusului. Chiar dacă magistratul are un statut special, în sensul că în activitatea sa se supune numai legii şi conştiinţei sale, totuşi nu se poate face abstracţie că şi magistratul este parte a unui raport de muncă, raport care întotdeauna este fundament al raportului de prepuşenie. Statutul magistratului şi limitele în care acesta ar putea fi îndrumat, coordonat, direcţionat, sunt aspecte care au legătură pe soluţionarea în fond a acţiunii civile, nefiind examinate la admisibilitatea cererii de introducere în cauză a părţii responsabile civilmente.

Constatând că din punct de vedere formal, sunt întrunite condiţiile pentru introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente, parte care în opinia instanţei nu poate fi decât Ministerul Justiţiei, în calitate de angajator şi ordonator principal de credite, asigurând buna administrare şi gestionare a justiţiei ca serviciu public, potrivit art. 5 şi art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea a dispus introducerea în cauză a acestuia, ca parte responsabilă civilmente.

Tot anterior disjungerii, inculpatele au dat următoarele declaraţii:

Inculpata F. a arătat că organele de urmărire penală nu pot avea atribuţii de control judiciar asupra soluţiilor judecătorilor, iar hotărârea judecătorească reprezintă convingerea judecătorului ca urmare a evaluării probelor şi eventualele erori care pot apărea în interpretarea şi aplicarea legii pot fi îndreptate numai pe calea controlului judiciar. Art. 15 din Recomandarea Consiliului de Miniştri din 17.11.2010 prevede că judecătorii nu trebuie să fie obligaţi să-şi justifice soluţiile pronunţate, iar acuzaţiile parchetului prin care se critică soluţia pronunţată de inculpate sunt împotriva acestor recomandări.

Cu referire la inaplicabilitatea principiului non bis in idem, în situaţia pronunţării unor hotărâri judecătoreşti în procedura prevăzută de art. 278¹ din C. proc. pen., a arătat că există dispoziţii exprese în acest sens şi anume dispoziţiile art. 278¹alin. (11) din C. proc. pen., care prevăd că persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale nu mai poate fi urmărită penal pentru aceeaşi faptă, iar o serie de instanţe civile şi militare au recunoscut autoritatea de lucru judecat a dispoziţiilor pronunţate în procedura prevăzută de art. 278¹ din C. proc. pen. Faptul că alte instanţe au opinia contrară nu poate însemna decât că există divergenţă de opinii, iar pronunţarea unei soluţii în condiţii de practică neunitară asupra unei probleme de drept cu constituie infracţiune.

Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, a arătat că aceasta nu poate fi concepută fără existenţa unei vătămări a intereselor unei persoane, însă, prin decizia pronunţată, inculpatele nu au înlăturat obligarea condamnatului la plata despăgubirilor. Infracţiunea de abuz în serviciu în legătură cu soluţiile magistraţilor nu poate exista în absenţa unui element exterior procesului cognitiv.

În ceea ce priveşte faptele în materialitatea lor, pentru care H. a fost cercetat în multiplele proceduri, a arătat că începând cu dosarul x/2011, toate actele materiale au fost aceleaşi, respectiv toate se referă la cesiunea de creanţe şi luarea de credite de la C. iar cu ocazia deliberării au fost verificate şi prejudiciile din diferitele cauze, acestea fiind aceleaşi.

Cu privire la semnul pe care parchetul pretinde că inculpatele l-au trimis inculpatului H., în timpul soluţionării contestaţiei, pentru a-l asigura de soluţionarea favorabilă, anume faptul că toate trei au avut în timpul şedinţei de judecată pixuri de culoare albastră, a arătat că de la nivelul publicului din sală nu se pot vedea obiectele de pe pupitrul judecătorilor. În plus, consumabilele sunt date judecătorilor şi personalului auxiliar de către grefierul şef al secţiei şi pixurile distribuite sunt unele comune, de unică folosinţă, cu corpul transparent şi mina albastră. De asemenea, iluminatul din sala de judecată este slab şi nu permite vizualizarea adevăratelor culori.

A mai arătat că nu cunoaşte niciun aspect referitor la darea unei sume de bani de către persoana condamnată în legătură cu soluţia pronunţată în cauză şi nu a simţit nicio insistenţă sau presiune din partea colegelor de complet. Din lecturarea rechizitoriului nr. x a observat că modul de lucru al avocatelor NNN. şi LLL. este unul specific pentru unii avocaţi şi cunoaşte că există astfel de comportamente încă de la începutul profesiei. Avocata NNN. a mai fost condamnată pentru trafic de influenţă şi în afara faptului că este trimisă în judecată prin rechizitoriul nr. x, mai are încă o cauză penală în curs de derulare.

Nu a avut vreo înţelegere cu condamnatul H. referitoare la adresarea unor întrebări în timpul şedinţei de judecată, ca semn al soluţionării favorabile a cauzei şi nu a transmis lui H. să formuleze mai multe contestaţii până când una dintre acestea vor fi repartizate completului din care făcea parte. Nu a adresat nicio întrebare condamnatului în legătură cu fraudarea MM., ci doar în legătură cu măsura arestării preventive, deoarece acesta fusese extrădat şi mai avea o cauză şi pe rolul unei judecătorii. Întrebările nu au fost discutate cu celelalte inculpate, au fost întrebări spontane. Nu le cunoaşte pe avocatele NNN. şi LLL., pe avocata NNN. a văzut-o pentru prima dată în publicaţia RRRR.. Nu a discutat anterior şedinţei de judecată cu colegele de complet referitor la admisibilitatea unei astfel de contestaţii. Nu a cunoscut despre faptul că H. a formulat mai multe contestaţii în anulare, a aflat despre acest aspect când s-a format dosarul de faţă.

A mai arătat că a preluat din decizia 1057 şi din celelalte ordonanţe de netrimitere în judecată, numai acele aspecte care vizau perioada infracţională reţinută în rechizitoriul nr. x şi în urma căruia inculpatul a fost condamnat.

A precizat că are o vechime de 32 de ani în magistratură iar colegele de complet au de asemenea o experienţă considerabilă.

Inculpata G. a declarat următoarele:

Ca şi la urmărirea penală, doreşte să arate că nu poate fi cercetată pentru opinia juridică pe care a avut-o la pronunţarea deciziei nr. 381/2012. Prin trimiterea în judecată, parchetul a încercat să dea o nouă cale de atac necunoscută de lege iar opiniile judecătorilor şi atributul jurisdicţional nu pot face obiectul unor anchete penale.

Prin decizia pe care a pronunţat-o nu a încălcat decizii ale Curţii Constituţionale sau date de Înalta Curte în recursuri în interesul legii, iar prioritar a aplicat jurisprudenţa CEDO. Nu a discutat cu celelalte două colege de complet despre dosar înaintea şedinţei de judecată, întrucât în mod obişnuit dosarele din şedinţă sunt studiate în mod individual de către judecători. Şi-a îndeplinit cu bună credinţă atribuţiile de serviciu şi nu există niciun indiciu că ar fi încălcat atribuţiile de serviciu sau le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, aspect confirmat şi de secţia pentru judecători din cadrul CSM şi Completul de 5 judecători din cadrul ICCJ. Hotărârea pronunţată este legală şi temeinică, a vizat numai aspecte de nelegalitate, iar contestaţia a funcţionat ca un remediu, nefiind condiţionată de discutarea anterioară în căile de atac ordinare a autorităţii de lucru judecat iar acolo unde legea nu distinge nici judecătorul nu poate adăuga la lege.

Completul de judecată din care a făcut parte nu a administrat probe, nu a stabilit vinovăţia, ci a verificat doar încălcarea principiului non bis in idem, nu s-a pronunţat asupra laturii civile, iar partea civilă în aceste condiţii nu poate pretinde că este prejudiciată. Şi alte instanţe, cum ar fi Curtea de Apel Oradea au dat soluţii similare în cazuri asemănătoare.

A arătat că nu doreşte să ofere detalii cu privire la modul în care a construit raţionamentul în cauză dar va depune la dosar un memoriu în care va explica aceste lucruri. Nici ea şi nici colegele de complet nu au urmărit favorizarea condamnatului, iar parchetul nu a răsturnat prezumţia de bună credinţă.

Inculpata A. a declarat următoarele:

A pronunţat soluţia în cauza cu care a fost investită cu bună credinţă, cu respectarea normelor şi a jurisprudenţei europene iar soluţia a fost adoptată în unanimitate. Nu a discutat cu nimeni şi nicăieri despre această cauză, în afara membrilor completului de judecată. A îndeplinit un act de justiţie corect şi nu a prejudiciat pe nimeni prin această soluţie, deoarece nu a dispus nimic cu privire la latura civilă a cauzei. Stabilirea identităţii faptelor pentru care a fost trimis în judecată H. a preocupat în mod deosebit completul de judecată, iar după ce au examinat faptele, inculpatele au constatat că există această identitate fiind vorba despre aceleaşi părţi, acelaşi prejudiciu, aceleaşi acte materiale. Din compararea deciziei 1057 şi a deciziei 741 a rezultat că sunt aceleaşi fapte. În toate rezoluţiile anterioare parchetele au reţinut aceeaşi situaţie de fapt. Deşi s-a arătat că aplicabilitatea principiului non bis in idem a fost examinat şi de instanţele anterioare, acestea nu au examinat identitatea de fapte şi nici măcar concluzii nu au fost formulate sub acest aspect, cu ocazia dezbaterilor în faţa instanţelor anterioare. Contestaţia formulată, întemeiată pe art. 386 lit. d) din C. proc. pen.. nu condiţionează examinarea anterioară a autorităţii de lucru judecat şi nici nu se soluţionează în două etape, ca celelalte contestaţii. Nu a încălcat principiul legalităţii, contestaţia pe care a soluţionat-o fiind o cale de atac prevăzută de lege. Forţa argumentelor deciziei pronunţate exclude orice formă de neglijenţă în exercitarea funcţiei.

În legătură cu aspectul vizând formularea mai multor contestaţii în anulare de către H., a arătat că în cadrul secţiei funcţionau 12 complete şi având în vedere că iniţial cauzele se repartizează aleatoriu între cele două secţii şi apoi aleatoriu în cadrul secţiei, probabilitatea ca o cauză să ajungă la un complet anume este foarte mică. Au existat anterior două contestaţii în anulare formulate de H., însă situaţia lor a fost diferită: prima s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 386 lit. a), b), c), e) şi f) din C. proc. pen., contestaţie ce a fost soluţionată la 26.05.2011, fiind introdusă, potrivit declaraţiei lui H. de un avocat din Cabinetul SSSS., condamnatul H. neavând cunoştinţă de introducerea acesteia şi aflând despre ea numai după soluţionarea dosarului; din declaraţiile martorelor LLL. şi NNN. a rezultat că au avut o înţelegere cu acesta privind introducerea mai multor contestaţii în anulare în luna august 2011, declaraţiile acestora fiind nesincere pentru că prima contestaţie a fost introdusă în luna mai 2011, iar ele nici nu l-au reprezentat pe contestator în acea cauză; o a doua contestaţie a format obiectul dosarului x/11.11.2011, s-a întemeiat pe art. 386 lit. d) din C. proc. pen., contestatorul retrăgându-şi contestaţia în acea cauză, în care a fost asistat de avocata TTTT. A arătat că formularea unor căi de atac multiple este un obicei al persoanelor aflate în detenţie aşa cum a formulat şi S., cercetat în aceeaşi cauză cu H., un număr de patru căi extraordinare de atac.

În ceea ce priveşte pretinderea şi primirea unei sume de bani de la H. a arătat că suma despre care se face vorbire a variat de la 2 milioane euro la 500.000 de euro, în final a fost acuzată că a primit 630.000 euro, însă acuzaţia de luare de mită este formulată ambiguu şi deşi se susţine că nu există probe pentru pretindere, se reţine totuşi că există dovezi pentru primire. NNN., H. şi LLL. se contrazic în declaraţii referitor la locul în care se pretinde că s-au dat şi respectiv primit banii, dar şi cu privire la sume şi la mijlocul de transport.

NNN. este o persoană cunoscută cu astfel de preocupări, insistând foarte mult să o cunoască pe inculpată, prin intermediul unei cunoştinţe comune. NNN. are cabinetul chiar lângă Curtea de Apel Bucureşti şi deşi inculpata a fost monitorizată o lungă perioadă de timp nu s-au adus probe din care să rezulte întâlnirile pe care NNN. pretinde că le-ar fi avut cu inculpata, martora nerelatând adevărul atunci când a declarat că o cunoaşte pe inculpată de 20-25 de ani. A avut câteva întâlniri întâmplătoare cu martora, o dată fiind chiar cu fiul său, pe care l-a prezentat martorei.

NNN. a menţionat pentru prima dată despre mita primită de inculpată atunci când a fost prinsă în flagrant, cu suma de bani pretinsă pentru traficul de influenţă pe care urma să-l comită în legătură cu un dosar aflat la Înalta Curte, în vederea favorizării unui inculpat pe nume UUUU. Declaraţiile ulterioare ale martorei sunt contradictorii şi contrazic tot ceea ce aceasta afirmase în perioada în care a fost monitorizată. Declaraţiile martorei nu au fost confirmate de niciun martor, nimeni nu a văzut conţinutul sacoşelor şi nimeni nu a asistat la momentul când martora pretinde că a fost la fiul inculpatei, în apartament.

Inculpata a arătat că este în obişnuinţa martorei de a se lăuda cu relaţiile pe care le are cu diverşi judecători şi procurori, folosindu-se, ca de exemplu, de numele judecătorului VVV., de la Tribunalul Bucureşti, al judecătorului VVVV., de la Curtea de Apel Bucureşti. Martora NNN. a pretins bani prin intermediul martorei LLL. şi în legătură cu alte dosare pe care fraţii H. le-au avut la alte complete de judecată, aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fapte pentru care a fost trimisă în judecată. Referitor la semnele despre care se menţionează în rechizitoriu, a arătat că acestea erau ideile martorei NNN., care în acest fel încerca să dea asigurări de soluţii favorabile lui H., prin intermediul martorei LLL., numai pentru a obţine bani de la el. În acest fel a procedat martora şi atunci când a încercat să dea asigurări investigatoarei sub acoperire WWWW., în sensul că, nu poate primi semnul de la judecătorul XXXX. de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca garanţie a soluţiei favorabile pentru inculpatul UUUU., a cărui cauză fusese repartizată la completul acesteia, pentru că judecătorul intrase în concediu de odihnă, dar, va avea acest semn, ca simbol al înţelegerii frauduloase, tot de la inculpata A., care va intra în sala de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, se va ruja în sală, va zâmbi şi îşi va aranja părul. În realitate, inculpata A. nu s-a prezentat la şedinţa de judecată, fiind în concediu medical şi atunci martora i-a spus investigatoarei că de fapt, nu cu inculpata A. s-a înţeles în legătură cu semnele, ci cu judecătorul XXXX., care, la rândul acesteia a promis că va vorbi cu judecătoarea A., pentru a transmite semne în locul său şi că deşi i-a transmis această rugăminte, nu a primit un răspuns de la aceasta din urmă. Ulterior, martora NNN. a revenit cu privire la acest aspect, arătând că de fapt nu a vorbit cu inculpata despre semne, ci cu fiul acesteia, dar, a sperat ca inculpata să îi zâmbească în sală. Referitor la aceleaşi semne pe care martora NNN. spunea că le va primi, ca garanţie a soluţiei favorabile, inculpata a arătat că şi cu ocazia precedentei contestaţii în anulare, formulată de H., pe care a retras-o, martora NNN. l-a asigurat pe acesta că toţi membrii completului de judecată vor avea pixuri albastre, că preşedintele de complet va ridica pixul în sus şi cu cealaltă mână îşi va aranja părul, însă, în sala de judecată a intrat un alt complet, al cărui preşedinte era un bărbat, iar martora dăduse deja aceste garanţii ale semnelor. Tot astfel şi când H. a introdus prima contestaţie în anulare, martora NNN. i-a solicitat 500.000 euro, pentru soluţionarea favorabilă(în vara anului 2011), nu a spus cui urma să dea banii, însă şi cu acea ocazie a spus că judecătorii din complet vor avea toţi pixuri de aceeaşi culoare. În acelaşi registru al declaraţiilor nesincere făcute de martora NNN. se înscrie şi afirmaţia acesteia, că, pentru recursul declarat de H. în dosarul de fond finalizat cu condamnarea acestuia la 7 ani închisoare, urma să dea suma de 350.000 euro judecătorului SSS., că, judecătorul îi va da o soluţie favorabilă, deoarece are ca profesor coordonator la doctorat pe avocatul FFFF., avocat care l-a reprezentat pe H. la recurs. În fine, în acelaşi sens sunt şi afirmaţiile martorei, potrivit cu care îşi transmitea semne cu inculpata prin geamurile birourilor celor două, lucru imposibil, dată fiind orientarea birourilor.

A mai arătat că martora a mai procedat într-o manieră similară şi atunci când i-a arătat martorei LLL., un bilet pe care era scris numele inculpatului (fiind vorba despre XXX.) care avea dosar la Înalta Curte, numărul de dosar şi numele completului, bilet despre care i-a spus martorei LLL. că este scris de judecătorul XXXX., în realitate biletul fiind scris de o grefieră de la arhivă, care, la insistenţele acesteia i-a scris acele date pe bilet.

Inculpata A. a arătat în continuare, că, martora NNN. s-a contrazis în declaraţii şi cu privire la cele trei întrebări, referitor la care a arătat că a avut o înţelegere cu inculpata în sensul de a-i fi adresate condamnatului în sală, cu ocazia soluţionării contestaţiei, ca semn al înţelegerii cu membrii completului. Astfel, într-o declaraţie (de la Curtea de Apel Constanţa) martora a arătat că cele trei întrebări au fost scrise de inculpată pe un bileţel, în momentul în care a primit banii (în apartamentul fiului inculpatei), iar într-o altă declaraţie a susţinut că cele trei întrebări i-au fost date de inculpată, într-un gang din apropierea Curţii de Apel. Afirmaţia martorei potrivit căreia a dat biletul cu întrebările martorei LLL., pentru a fi transmise lui H., sunt contrazise de acesta din urmă, care, a arătat că nu a primit un astfel de bilet. Declaraţiile martorilor NNN., LLL., QQQ. şi XXX. sunt contradictorii în ceea ce priveşte întâlnirea dintre martora NNN. şi inculpată, în restaurantul YYYY. A arătat astfel, că, nu a fost niciodată cu martora NNN. în restaurantul YYYY., fiind un obicei al acesteia de a merge acolo, aşa cum rezultă din discuţiile ambientale.

Prin urmare, inculpata a arătat că nu a primit niciodată bani de la martora NNN., că nu s-a înţeles niciodată cu aceasta referitor la anumite semne, că, nu s-a întâlnit cu aceasta la restaurant şi nu a cunoscut despre aceasta faptul că fusese condamnată.

După disjungere, în dosarul format sub nr. x/2016, pentru respectarea principiului nemijlocirii a fost audiată inculpata A., s-au depus înscrisuri, respectiv hotărâri judecătoreşti de practică judiciară, au fost audiaţi martorii YYY., U. şi NNN.

Deşi instanţa a depus diligenţe, nu s-a putut realiza audierea tuturor martorilor.

Inculpata A. a declarat că se consideră nevinovată, iar hotărârea pe care a dat-o este legală. A mai precizat inculpata că infracţiunea de abuz şi celelalte două pentru care este judecată în cauza de faţă sunt subsidiare infracţiunii de luare de mită pentru care a fost condamnată prin sentinţa penală a Curţii de Apel Constanţa, rămasă definitivă prin decizia nr. 242/A/2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar între faptele pentru care a fost condamnată la 7 ani închisoare şi cele pentru care este judecată în prezent există doar o diferenţă de încadrare juridică, faptele în materialitatea lor fiind aceleaşi.

Din probele administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, înainte de disjungere cât şi după disjungere, Curtea a reţinut ca fiind dovedite acuzaţiile privind infracţiunile de abuz în serviciu şi favorizarea infractorului.

Prin actul de sesizare, inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, favorizarea infractorului şi fals intelectual.

În actul de sesizare s-a reţinut că fapta inculpatelor A., F. şi G., constând în aceea că, în calitate de judecători la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2011 şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu iar cu ocazia pronunţării deciziei penale nr. 381/22.02.2012, în mod ilegal au desfiinţat sentinţa penală nr. 1240 din 15.06.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, decizia penală nr. 802 din 16.12.2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală şi decizia penală nr. 741 din 4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi au anulat mandatul de executare a pedepsei de 7 ani închisoare emis pe numele H., având drept consecinţă obţinerea unui folos necuvenit de către acesta, prin exonerarea de executare a unei pedepse privative de libertate şi plata daunelor civile în cuantum de 18.839.684,5 RON către C. S.A. prin lichidator judiciar, ceea ce a condus la prejudicierea şi vătămarea intereselor legale ale acesteia, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 309 din C. pen.

În actul de sesizare s-a arătat că sunt aplicabile prevederile art. 309 din C. pen., potrivit cărora, dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave (arătate în art. 183 din C. pen., ca depăşind 2.000.0000 RON), limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.

În actul de sesizare s-a mai arătat că fapta inculpatelor A., F. şi G. care, în calitate de judecători la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au pronunţat decizia penală nr. 381 din 22.02.2012 şi prin anularea executării pedepsei definitive de 7 ani închisoare aplicată condamnatului H., pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în dosarul nr. x/2006, l-au ajutat pe acesta să nu mai execute pedeapsa stabilită prin decizia penală nr. 741/R/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 169 alin. (1) din C. pen.

În rechizitoriu s-a mai arătat că fapta inculpatelor A., F. şi G., constând în falsificarea, cu prilejul redactării deciziei penale nr. 381/22.02.2012, prin atestarea unor aspecte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv menţionarea în mod nereal că obiectul tuturor dosarelor penale apărute din dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire penală şi criminalistică, a avut la bază aceeaşi sesizare, dosarul nr. x/2001 cu acelaşi conţinut, aceeaşi situaţie de fapt, (cesiune de creanţe şi obţinerea de credite), acelaşi prejudiciu, aceleaşi părţi, aceleaşi societăţi comerciale, acelaşi probatoriu, aceeaşi parte civilă (C. SA) aspecte regăsite în conţinutul deciziei penale nr. 381/22.02.2012 la pag. 24 par. 2, pag. 25, par. ultim, pag. 31, par3, pag. 36, par. 3-6, pg. 46, par. ultim, pag. 47, par. 3, pag. 61, par. 3 şi pag. 62, par. 2, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen.

Jurisprudenţa a stabilit că magistraţii pot fi subiect activ a infracţiunilor de serviciu, ceea ce se verifică în acest gen de cauze prin respectarea principiului legalităţii în emiterea actelor procesuale ori procedurale şi buna credinţă în evaluare.

Calitatea de funcţionar în sensul legii penale a judecătorului a fost stabilită cu certitudine, ţinând cont de dispoziţiile care reglementează acest aspect.

Funcţionarul public în sensul Codului public este şi procurorul şi judecătorul, deoarece şi aceştia exercită atribuţiuni şi responsabilităţi stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii judecătoreşti.

Magistratul este funcţionar, atât în sensul art. 147 din C. pen. 1969, cât şi potrivit art. 175 alin. (1) lit. a) din C. pen. în vigoare de la 1.02.2014.

Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Jurisprudenţa instanţei supreme a atestat constant faptul că identificarea unei conduite infracţionale în cadrul activităţii desfăşurate de magistrat, se analizează din perspectiva infracţiunilor de serviciu.

Plecând de la principiile constituţionale, justiţia este unică, egală şi imparţială pentru toţi şi nimeni nu este mai presus de lege, o altă interpretare ar fi exclusă de plano pentru că ar genera o imunitate a magistratului în desfăşurarea activităţii specifice funcţiei, imunitate de care nu se bucură nicio altă funcţie publică, nicio altă categorie de salariaţi.

Imunitatea magistratului nu se defineşte ca imunitate în faţa legii, ci ca o obligaţie de a se supune legii, liber de orice influenţă.

Ca urmare, independenţa magistratului nu este nelimitată, limita este dată de cadrul legal ce trebuie aplicat cu bună-credinţă, la baza factuală dedusă judecăţii.

Ceea ce se impută inculpatei A. în prezenta cauză nu este modalitatea de interpretare şi aplicare a legii ori evaluarea probatoriului, activităţi specifice magistratului ori aspectul achiesării la o opinie izolată sau chiar generarea unei noi şi singulare opinii pe o problemă de drept sau reluarea unei problematici tranşate în căile ordinare de atac.

În sarcina inculpatei A., ca, de altfel şi a celorlalte două inculpate care au fost condamnate definitiv, se reţine generarea unui raţionament juridic cu o aparenţă de validitate pentru a sprijini o anumită soluţie, astfel imposibil de pronunţat.

Se constată pe situaţia de fapt că după ce numitul H. a fost condamnat la 7 ani închisoare şi a fost emis mandatul de executare a pedepsei, la data de 4.04.2011 acesta s-a sustras părăsind teritoriul României. Pe numele condamnatului a fost emis un mandat european de arestare, mandat executat la 19.04.2011 pe teritoriul Ungariei.

La data de 28.04.2011, condamnatul H. a fost predat autorităţilor române în vederea începerii executării pedepselor definitive.

Numitul H. la data de 2.05.2011 a formulat prima contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 741/2011, întemeiată generic pe dispoziţiile art. 386 din C. proc. pen.. de la 1968, contestaţie care a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu motivarea că, la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi din care să rezulte că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 386 lit. a), b), c), e) şi f) din C. proc. pen.. de la 1968.

La date de 18.08.2011 H. a formulat, prin avocata LLL., a doua contestaţie în anulare a deciziei penale nr. 741/2011, invocând cazul prevăzut de art. 386 lit. d) din C. proc. pen.. de la 1968, respectiv, autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1057/27.09.2010 a Curţii de Apel Craiova, însă, şi-a retras contestaţia, prin acelaşi apărător, iar prin decizia penală nr. 2217/11.11.2011, Curtea de Apel Bucureşti a luat act de poziţia sa.

La data de 23.11.2011, H. a formulat, prin avocata LLL., o a treia contestaţie în anulare, înregistrată sub nr. de dosar x/2011, întemeiată pe cazul prevăzut de art. 386 lit. d) din C. proc. pen. de la 1968, nemotivată în fapt şi în drept, precizând doar că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică şi va depune motivele la primul termen de judecată. La data de 21.12.2011 condamnatul a depus Note în care a susţinut că pentru aceeaşi stare de fapt au fost pronunţate două decizii, atât decizia de condamnare nr. 741/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, cât şi decizia prin care s-a confirmat soluţia de neîncepere a urmăririi penale, nr. 1057/2010 a Curţii de Apel Craiova, cele două decizii fiind contradictorii. În motivarea contestaţiei în anulare condamnatul H. a făcut referire şi la deciziile penale nr. 683/2009, 292/2010 şi 671/2009 ale Curţii de Apel Craiova.

Este de subliniat susţinerea numitei LLL. care a precizat că martora NNN. a afirmat că trebuie introduse mai multe contestaţii în anulare până ce aceasta ajunge la completul din care face parte doamnele A., G. şi F..

Această ultimă contestaţie a fost repartizată completului de judecată compus din judecătoarele F., G. şi A. care, la termenul din 22.02.2012 a pronunţat decizia penală nr. 381 din 22.02.2012, a admis contestaţia în anulare a condamnatului H., a fost desfiinţată în parte decizia penală nr. 741/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, cu referire la contestatorul H. şi s-a constatat autoritatea de lucru judecat; a fost desfiinţată în parte sentinţa penală nr. 1240/2010 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi decizia penală nr. 802/A din 16.12.2010 a Tribunalului Bucureşti în ceea ce-l priveşte pe contestatorul H. şi drept urmare în baza art. 11 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. 1968 raportat la art. 10 lit. j) din C. proc. pen. 1969 a încetat procesul penal pornit împotriva contestatorului pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 246 din C. pen. combinat cu art. 248¹ din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 raportat la art. 258 din C. pen. 1969 a anulat mandatul de executare a pedepsei de 7 ani închisoare emis pe numele contestatorului şi a dispus punerea în libertate a acestuia dacă nu este arestat în altă cauză.

Din cuprinsul deciziei penale nr. 381 din 22.02.2012, reiese că inculpata A. împreună cu celelalte membre de complet de judecată au invocat identitatea de bază factuală în cauzele privindu-l pe H., evaluând autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1057/27.09.2011 a Curţii de Apel Craiova prin care s-a soluţionat o plângere împotriva unei soluţii de neîncepere a urmăririi penale, în procedura prevăzută de art. 278¹ din C. proc. pen. 1968 în raport cu decizia penală nr. 741/4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care H. fusese condamnat la 7 ani închisoare.

Inculpata A. împreună cu G. şi F. au susţinut că prin aceasta a doua hotărâre, H. a fost supus unei noi urmăriri penale şi judecăţii, încălcându-se principiul non bis in idem.

Din analiza deciziei penale nr. 1057 din 27.09.2011 şi a deciziei penale nr. 741 din 4.04.2011 se constată fără niciun dubiu că aceste hotărâri nu au o bază factuală comună, inculpata A. acţionând cu intenţia de a-l ajuta pe condamnatul H.

Susţinerea inculpatei A. şi a celorlalte două persoane, referitoare la identitatea de bază factuală este o contrafacere a datelor certe din dosar, o ignorare a unor realităţi judiciare asupra cărora era interzisă reformarea datorită autorităţii de lucru judecat. Constatarea identităţii de bază factuală a fost necesară în susţinerea soluţiei apte a asigura exonerarea de executare a pedepsei şi a obligaţiilor civile de către H.

Oricum, în cauză inculpata cunoştea că la pronunţarea deciziei penale nr. 741 din 4.04.2011 se ridicase problema autorităţii de lucru judecat, aspect ce reieşea cu claritate din această hotărâre, dar şi din susţinerile procurorului.

Spre deosebire de G. şi F., inculpata A. a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 3/P din 26.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru luare de mită, deoarece a primit o mare sumă de bani, respectiv peste 600.000 euro de la H. prin intermediul numitei NNN. pentru a desfiinţa pe calea contestaţiei în anulare hotărârea de condamnare la pedeapsa de 7 ani închisoare a acestuia.

În aceste condiţii este clar că inculpata A. a acţionat cu intenţia de a-l ajuta pe H., comiţând infracţiunea de abuz în serviciu.

Potrivit art. 297 din C. pen., constituie infracţiunea de abuz în serviciu fapta funcţionarului public care în exercitarea atribuţiilor de serviciu nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime a unei persoane fizice sau persoane juridice.

Nu avea niciun sens comiterea infracţiunii de luare de mită dacă inculpata nu ar fi acţionat în continuare, comiţând infracţiunea de abuz în serviciu tocmai pentru a-l ajuta pe numitul H.

Este de subliniat faptul că infracţiunea de luare de mită s-a consumat în momentul în care A. a acceptat şi a primit suma de bani.

Actele materiale comise ulterior luării mitei, respectiv desfiinţarea în mod nelegal a deciziei penale nr. 741 din 4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti constituie acte ce intră în conţinutul laturii obiective al infracţiunii de abuz în serviciu.

Reaua-credinţă a inculpatei A. a rezultat din aceea că a fost condamnată definitiv pentru luare de mită şi nu avea nicio logică această luare de mită dacă inculpata nu îşi continua activitatea infracţională.

Este cert că infracţiunea de luare de mită nu ar fi avut nicio consecinţă juridică favorabilă numitului H. dacă ulterior nu s-ar fi desfăşurat procedura contestaţiei în anulare care a dus la înlăturarea executării pedepsei de 7 ani închisoare şi la înlăturarea la plata despăgubirilor civile către C. S.A. în cuantum de 18.839.684,5 RON.

Infracţiunea de abuz în serviciu are un caracter subsidiar, în raport cu infracţiunea de luare de mită, fiind absorbită de aceasta atunci când ambele vizează acelaşi obiect.

În cazul în care actul pentru a cărui îndeplinire sau neîndeplinire funcţionarul este mituit, presupune săvârşirea unei infracţiuni (de pildă, fals sau abuz în serviciu) aceasta va fi reţinut în concurs cu luarea de mită; dimpotrivă, luarea de mită poate fi reţinută în concurs real cu traficul de influenţă sau cu favorizarea infractorului.

În cauză, inculpata A. a fost condamnată pentru infracţiunea de luare de mită prin sentinţa penală nr. 3/P din 26.03.2015 a Curţii de Apel Constanţa reţinându-se că a primit suma de 630.000 euro în scopul pronunţării, cu încălcarea legii, a deciziei penale nr. 381/22.02.2012.

Pentru infracţiunea de abuz în serviciu pentru care este trimisă în judecată în cauza de faţă, s-a reţinut că obiectul acesteia constă în generarea unui raţionament juridic, cu aparenţă de validitate, pentru a pronunţa o anumită soluţie.

Inculpata A. împreună cu celelalte două inculpate G. şi F., au modificat voit baza factuală, definitiv statuată în cauzele privindu-l pe H. pentru a susţine ideea principiului ne bis in idem în hotărârea pronunţată, principiu străin judecăţii în alte condiţii.

Reaua-credinţă a inculpatei a rezultat pe de o parte din faptul că a fost condamnată definitivă pentru luare de mită, iar pe de altă parte din aceea că din toate probele administrate nu reiese niciun argument juridic care să susţină legalitatea şi temeinicia deciziei penale nr. 381/22.02.2012.

La expunerea acuzaţiei reţinute în rechizitoriu, s-a arătat pe larg că nu există nicio bază factuală comună, între decizia penală nr. 1057 din 27.09.2011 a Curţii de Apel Craiova şi decizia penală nr. 741 din 4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, astfel că nu mai este necesar reluarea acestor aspecte.

A reieşit din cele arătate mai sus că nu este întemeiată susţinerea inculpatei A., că există autoritate de lucru judecat, deoarece a fost condamnată pentru luare de mită, iar abuzul în serviciu se referă la aceleaşi acte materiale.

Fapta inculpatei A. care, în calitate de judecător, şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu în sensul că a constatat în mod voit că, între decizia penală nr. 1057 din 27.09.2011 a Curţii de Apel Craiova şi decizia penală nr. 741 din 4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, există aceeaşi bază factuală şi a admis contestaţia în anulare formulată de numitul H., contestaţie care era total neîntemeiată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen.

În speţă, s-a produs, pe de o parte, urmarea corespunzătoare obiectului juridic generic, şi anume lezarea bunului mers al unei instanţe judecătoreşti, mai mult a fost afectat însuşi prestigiul justiţiei, iar pe de altă parte s-a produs o vătămare a intereselor legitime ale unor justiţiabili, persoane care au figurat în procesul penal anterior finalizat şi care au fost vătămate în anumite drepturi şi interese legitime (parte civilă C.).

Sub aspectul laturii subiective, inculpata A. a acţionat cu intenţie directă, urmărind atingerea rezultatului fraudulos.

De-a lungul întregului proces inculpata nu a adus nicio explicaţie plauzibilă asupra deformării bazei factuale, susţinând, împotriva evidenţei că a acţionat corect.

Soluţia pe care a pronunţat-o prin decizia penală nr. 381/22.02.2012 este în totală contradicţie cu practica judiciară, cu normele legale.

Având în vedere valoarea prejudiciului cauzat sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 309 din C. pen.

Normele legale şi principiile încălcate de inculpata A. în procedura de pronunţare a deciziei penale nr. 381/22.02.2012.

În actul de sesizare s-a reţinut încălcarea de către inculpată a principiului legalităţii şi egalităţii în faţa legii, principiul autorităţii de lucru judecat, principiul ne bis in idem.

Instanţa a reţinut că textele de lege, cu valoare de principiu încălcate de inculpată sunt următoarele:

Art. 124 Constituţie, Înfăptuirea justiţiei

(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Art. 129 Constituţie, Folosirea căilor de atac

Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Art. 2 C. proc. pen., Principiul legalităţii

Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

Art. 5 alin. (2) C. proc. pen., Aflarea adevărului

Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la fapte şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

Art. 6 C. proc. pen., Ne bis in idem

Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.

Art. 2 alin. (3) Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.

Art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.

Inculpata A. a solicitat încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., deoarece în cauză ar exista autoritate de lucru judecat, în condiţiile în care faptele pentru care a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 3/P din 26.03.2015 a Curţii de Apel Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt identice cu cele care fac obiectul prezentului dosar.

Această solicitare a inculpatei nu poate fi primită, deoarece faptele din prezenta cauză nu sunt identice cu cele pentru care a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 3/P din 26.03.2015 a Curţii de Apel Constanţa.

Actele materiale care formează latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, constă în generarea unui raţionament juridic cu aparenţă de legalitate, prin care s-a constatat fără niciun temei legal şi probatoriu că decizia penală nr. 1057 din 27.09.2011 a Curţii de Apel Craiova şi decizia penală nr. 741 din 4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti au aceeaşi bază factuală.

La infracţiunea de luare de mită pentru care inculpata a fost condamnată s-a reţinut că latura obiectivă este alcătuită din actele materiale de primire a sumei de bani pentru desfiinţarea deciziei penale nr. 741 din 4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti.

De asemenea, inculpata a solicitat achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., respectiv că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Nici această susţinere nu poate fi primită, deoarece s-a arătat anterior că actele comise de inculpată întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu.

Este adevărat că între faptele din prezenta cauză şi cele pentru care inculpata a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 3/P din 26.03.2015 există o strânsă legătură, aflându-se în conexitate etiologică, dar totuşi ele au un obiect diferit.

Cu privire la infracţiunea de favorizarea infractorului reţinută în sarcina inculpatei A., art. 209 alin. (1) din C. pen. prevede că ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspunderii penale, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă.

A rezultat din probele administrate că numita A., în calitate de judecător împreună cu celelalte membre ale completului de judecată, respectiv G. şi F., prin decizia penală nr. 381 din 22.02.2012 au anulat o condamnare anterioară intrată în puterea lucrului judecat, astfel l-au ajutat pe condamnatul H. să fie exonerat de executarea pedepsei.

Aşa fiind, fapta inculpatei A. de a-l ajuta pe numitul H. să nu mai execute pedeapsa de 7 ani închisoare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., favorizarea infractorului.

Şi în cazul acestei infracţiuni, inculpata A. a acţionat cu intenţie directă, scopul fiind acela de a-l ajuta pe numitul H. să scape de executarea pedepsei.

Aspecte privind latura civilă

Prin hotărârea nr. 318/2012 a fost cauzat un prejudiciu părţii vătămate C., aceasta constituindu-se parte civilă în cauză cu suma de 18.802.405,24 RON.

Efectele hotărârii nr. 318/2012 ar fi continuat şi în prezent dacă nu intervenea anularea acesteia în revizuire prin decizia penală nr. 1589 din 25.10.2016 în urma condamnării inculpatei A. pentru infracţiuni de corupţie în legătură cu pronunţarea deciziei nr. 318/2012 (sentinţa penală nr. 3 din 26.03.2015 definitivă prin decizia penală nr. 242 din 2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În urma anulării deciziei nr. 318/2012 s-a procedat la rejudecarea căii de atac declarate de contestatorul condamnat H., iar prin decizia nr. 1702 din 15.11.2016 s-a luat act de retragerea contestaţiei în anulare formulată împotriva hotărârii de condamnare nr. 741 din 14.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Soluţia laturii penale se răsfrânge asupra laturii civile şi duce la împiedicarea executării silite sau a urmăririi condamnatului pentru acoperirea prejudiciului.

Art. 346 alin. (4) din C. proc. pen. 1968, în vigoare la data pronunţării, arăta că instanţa nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă încetarea procesului penal pe cazul prevăzut de art. 10 lit. j) din C. proc. pen. 1968.

După anularea deciziei nr. 318/2012 în cadrul procesului de revizuire a fost repus în fiinţă titlul executoriu faţă de numitul H., iar creditorul a avut posibilitatea să continue procedura de executare.

În această situaţie este limitat cuantumul prejudiciului numai la dobânzile aferente perioadei în care titlul executoriu nu a fost în fiinţă.

Aşa fiind, instanţa a obligat inculpata A. la plata dobânzilor legale aferente sumei precizate în titlul executoriu (18.838.104,50 RON) calculate de la data de 22.02.2012 (data pronunţării deciziei nr. 381/2012) până la data de 25.10.2016 (data anulării deciziei nr. 318/2012) către partea civilă S.C. C. S.A.

Referitor la calitatea de parte responsabilă civilmente a Ministerului Justiţiei, instanţa a arătat că magistraţii nu se află în raport de prepuşenie sau de subordonare, astfel încât nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a Ministerului Justiţiei, în condiţiile reglementate de C. civ. pentru o faptă prejudiciabilă săvârşită de magistrat, (ICCJ, Completul de 5 Judecători, dec. pen. 66 din 6.05.2015, dosar nr. x/2015: Înalta Curte, analizând criticile, apreciază că acestea sunt nefondate deoarece între parchet şi inculpat nu există un raport de prepuşenie sau de subordonare, astfel încât nu se poate reţine existenţa răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane, în condiţiile art. 1373 din C. civ.

Prin decizia civilă nr. 4428 din 10 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2011, s-a statuat că nu se poate reţine existenţa unui raport de subordonare, de prepuşenie, întrucât sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire penală procurorul nu este un prepus al instituţiei unde este încadrat.

Lipsa raportului de subordonare, de prepuşenie, rezultă în mod indubitabil din dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 care prevede că "În soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile legii" şi din dispoziţiile art. 68, din aceiaşi lege, în care se arată, în mod expres, că "Procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale".

Astfel, din interpretarea acestor dispoziţii legale a rezultat, fără putinţă de tăgadă, că măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorul fiind liber să aprecieze asupra oportunităţii măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate sau dispoziţii de la conducerea parchetului în cadrul căruia funcţionează.

În atare situaţie, în lipsa unui raport de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, între inculpatul A. (procuror învestit cu soluţionarea dosarelor) şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Buzău, nu a putut fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1373 din C. civ., neavând astfel calitate procesuală.).

În această situaţie, Ministerul Justiţiei nu a putut avea calitatea de parte responsabilă civilmente.

Măsuri asigurătorii

În faza de urmărire penală, prin ordonanţa nr. x/2012 din 31.03.2014 s-a dispus, cu privire la inculpata A.:

- instituirea sechestrului asigurător, până la concurenţa sumei de 18.839.684,5 RON, asupra următoarelor bunuri imobile, proprietatea inculpatei, după cum urmează:

4. Apartament în suprafaţă de 64,10 mp, situat pe str. x., nr. x, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Târgovişte, jud. Dâmboviţa, cu număr cadastral provizoriu x şi număr cadastral provizoriu al blocului, 1501, achiziţionat în anul 2004 cu suma de 330.000.000 ROL, având o valoare de impozitare de 165.416 RON;

5. Apartament în suprafaţă de 71,53 mp, dobândit în anul 2006, situat pe Bd. x cel Bătrân (fostă str. x), nr. 10, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Târgovişte, jud. Dâmboviţa, cu nr. cadastral provizoriu x şi număr cadastral provizoriu al blocului, 1017, achiziţionat în anul 2006 cu suma de 75.000 RON, având o valoare de impozitare de 166.131 RON;

6. Teren intravilan arabil în suprafaţă de 1.133 mp situat în Târgovişte, tarlaua x, parcela x, număr cadastral provizoriu x, achiziţionat în anul 2004 cu suma de 15.000.000 ROL, fără valoare de impozitare;

Acuzaţia de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen.

În sarcina inculpatei A. s-a reţinut că împreună cu celelalte două inculpate condamnate, G. şi F., a generat un raţionament juridic cu aparenţă de validitate, pentru a sprijini o anumită soluţie, altfel imposibil de pronunţat în acea cauză potrivit legii, ci numai contra sa. Inculpata A. împreună cu celelalte două inculpate a generat tiparul unui silogismului juridic, în care a introdus date străine dosarelor analizate, respectiv a modificat voit baza factuală, definitiv statuată în cauzele privindu-l pe H., pentru a susţine incidenţa principiului ne bis in idem în hotărârea pronunţată, principiu străin judecăţii în alte condiţii.

Efectul juridic urmărit s-a produs la momentul pronunţării şi comunicării minutei, iar nu la momentul redactării considerentelor.

În cuprinsul considerentelor unei hotărâri sunt menţionate toate argumentele ce au justificat soluţia din dispozitiv sau minută.

În cazul hotărârilor definitive în materie penală, minuta se pune de îndată în executare, respectiv anterior redactării considerentelor ori hotărârii in extenso.

Ca urmare, consecinţele se produseseră la momentul întocmirii înscrisului, hotărârii în ansamblu, ce se reţine că ar constitui obiectul material al infracţiunii de fals, or, în cazul infracţiunii de fals, plăsmuirea materializată în înscris este efectuată cu scopul producerii de consecinţe juridice.

În cazul inculpatei A. şi a condamnatelor G. şi F., ce au pronunţat o hotărâre executorie, minuta nu a încorporat falsul, acesta este propriu considerentelor, redactată ulterior punerii în executare a minute.

În acest context s-a constatat că acţiunile inculpatei A. nu se circumscriu infracţiunii de fals intelectual, rămânând numai în sfera abuzului în serviciu.

Aşa fiind, instanţa a dispus achitarea inculpatei A. pentru infracţiunea de fals intelectual, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Aplicarea legii penale mai favorabile

Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 265/2014 şi ţinând cont de faptul că de la comiterea infracţiunilor pentru care inculpata A. este trimisă în judecată a intrat în vigoare noul C. pen., nu este permisă combinarea de dispoziţii penale din legea penală veche şi legea penală nouă.

În privinţa inculpatei A. s-a apreciat de către instanţă că mai favorabile sunt dispoziţiile vechiul C. pen. de la 1968, având în vedere regimul care sancţionează concursul de infracţiuni.

Faptele din prezenta cauză sunt concurente cu cele aplicate prin sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în cazul aplicării dispoziţiilor noului C. pen. este obligatorie sporirea pedepsei celei mai grele cu o treime din totalul celorlalte pedepse, astfel s-ar ajunge la o pedeapsă rezultantă exagerat de mare, în raport cu faptele reţinute în sarcina inculpatei.

Potrivit vechiul C. pen., aplicarea sporului nu este obligatorie, aspect ce rezultă din dispoziţiile art. 33 şi art. 34 ale acestui Cod.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatei A., instanţa a avut în vedere criteriile stabilite de art. 72 din C. pen. şi a ţinut cont de dispoziţiile părţii generale ale acestui Cod, de gradul de pericol social al faptelor săvârşite, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de persoana inculpatei, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, de atitudinea procesuală a inculpatei, de circumstanţele personale ale acesteia.

Trebuie amintit că inculpata a comis faptele în calitate de magistrat, aducând o gravă atingere reputaţiei justiţiei, încrederii oamenilor în actul de justiţie.

S-a ţinut cont că prin sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpata A. a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 7 ani, fiind liberată condiţionat din executarea acesteia.

Totodată, la stabilirea pedepselor pentru faptele din prezenta cauză s-a ţinut cont de legătura strânsă dintre acestea şi faptele pentru care inculpata a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare.

S-au aplicat pedepse în cauza de faţă care în concurs cu cele stabilite prin sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să nu depăşească pedeapsa rezultantă de 7 ani şi s-a menţinut liberarea condiţionată.

Faptele din prezenta cauză se află în concurs ideal între ele şi în concurs real cu cele reţinute prin sentinţa penală nr. 3/P din 26.03.2015, astfel că s-a făcut aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 33 lit. b) din C. pen. din 1968.

Aşa fiind, Curtea în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, a admis cererea formulată de inculpata A. privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din C. proc. pen.. şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea acestei excepţii.

În baza art. 386 din C. proc. pen.. a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 309 din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 248¹ din C. pen. 1968 făcând aplicarea art. 5 din C. pen. din infracţiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. 2014 în infracţiunea prevăzută de art. 264 din C. pen. 1968, făcând aplicarea art. 5 din C. pen. din infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 289 din C. pen. 1968, făcând aplicarea art. 5 din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) şi b) din C. pen. 1968.

1. În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 248¹ din C. pen. 1968 a condamnat inculpata A. la 5 ani închisoare.

În baza art. 71 din C. pen. a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. 1969 pe o durată de 2 ani.

2. În baza art. 264 din C. pen. a condamnat inculpata A. la 1 an închisoare.

3. În baza art. 396 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.. a achitat inculpata A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 din C. pen. 1968.

S-a desconopit pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare aplicată inculpatei A. prin sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi s-au repus pedepsele în individualitatea lor, respectiv:

- 5 ani închisoare pentru infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 5 din C. pen.

- 5 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen.

- 5 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen.

- 3 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 5 din C. pen.

- câte 1 an închisoare pentru două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290 alin. (1) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 33 lit. a) şi b) şi art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 din C. pen. 1969 a contopit pedepsele aplicate în cauza de faţă cu pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpata A. având de executat pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de 2 ani închisoare, urmând să execute în final pedeapsa de 7 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. 1969.

În baza art. 71 alin. (2) din C. pen. 1969 a interzis inculpatei A. ca pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei, reţinerea din data de 9.08.2013 şi arestul preventiv din 10.08.2013 la 2.09.2014 şi perioada executată de la 2.06.2016 la 17.10.2017.

S-a menţinut liberarea condiţionată a inculpatei A. dispusă prin decizia penală nr. 502 din 17.10.2017 a Tribunalului Prahova.

- instituirea sechestrului asigurător, până la concurenţa sumei de 18.839.684,5 RON, asupra următoarelor bunuri imobile, proprietatea inculpatei, după cum urmează:

7. Apartament în suprafaţă de 64,10 mp, situat pe str. x., nr. 9, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Târgovişte, jud. Dâmboviţa, cu număr cadastral provizoriu x şi număr cadastral provizoriu al blocului, x, achiziţionat în anul 2004 cu suma de 330.000.000 ROL, având o valoare de impozitare de 165.416 RON;

8. Apartament în suprafaţă de 71,53 mp, dobândit în anul 2006, situat pe Bd. x cel Bătrân (fostă str. x), nr. x, înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Târgovişte, jud. Dâmboviţa, cu nr. cadastral provizoriu x şi număr cadastral provizoriu al blocului, x, achiziţionat în anul 2006 cu suma de 75.000 RON, având o valoare de impozitare de 166.131 RON;

9. Teren intravilan arabil în suprafaţă de 1.133 mp situat în Târgovişte, tarlaua x, parcela x, număr cadastral provizoriu x, achiziţionat în anul 2004 cu suma de 15.000.000 ROL, fără valoare de impozitare;

A fost obligată inculpata A. la 2500 RON cheltuieli judiciare statului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat în termenul legal, apeluri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi apelanta intimată inculpată A., ale căror motive de apel formulate în scris se află la dosar.

În dezvoltarea motivelor de apel declarat de parchet, aflate în volumul I, dosarul Înaltei Curţi, procurorul a criticat sentinţa sub două motive, netemeinicia individualizării judiciare a pedepsei şi greşita achitare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual prevăzut de art. 289 din C. pen. 1968.

Referitor la primul motiv de apel, instanţa de fond s-a arătat că instanţa de fond a reţinut că legea penală mai favorabilă, legea veche C. pen. din 1968 faţă de regimul concursului de infracţiuni în materia aplicării facultative a sporului.

Cu toate acestea instanţa de fond, deşi a reţinut circumstanţe personale nefavorabile faţă de calitatea de judecător în care este reţinută săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, precum şi dovedirea, în mod definitiv prin decizia penală nr. 242/02.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2014, a elementului exterior activităţii infracţionale de abuz în serviciu, care s-a concretizat ulterior prin rechizitoriul nr. x/2013 emis la data de 15.11.2013 sub forma acuzaţiei de luare de mită faţă de unul din membrii completului de judecători, anume inculpata A., a orientat pedepsele la limita minimă de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), c) din C. pen. pe o durată de 2 ani pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi respectiv de 1 an închisoare pentru infracţiunea de favorizare a infractorului, puţin peste limita minimului special de 3 luni închisoare.

Ulterior instanţa de fond a dispus contopirea acestor pedepse cu pedepsele componente de 5 ani închisoare pentru infracţiunea de spălare de bani, 5 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită, 5 ani pentru infracţiunea de trafic de influenţă, 3 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune, câte 1 an închisoare pentru două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, 2 ani închisoare pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi sporul de 2 ani descontopite din pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare şi a dat spre executare pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, la care a adăugat sporul de 2 ani închisoare, urmând să execute 7 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 12 din Legea nr. 187/2012 şi a menţinut liberarea condiţionată dispusă prin decizia penală nr. 502/17.10.2017 a Tribunalului Prahova.

Aşa cum a precizat, pedepsele principale şi complementare aplicate nu respectă recomandările privind individualizarea pedepsele aplicate pentru infracţiunile de corupţie date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind criterii de individualizare: calitatea sau funcţia făptuitorului, modalitatea de săvârşire a infracţiunii, cuantumul sumei de bani ce are în vedere folosul necuvenit condamnatului H. prin exonerarea de executare a unei pedepse privative de libertate şi de plata despăgubirilor civile în cuantum de 18.839.684,5 RON către C. S.A., prin lichidator judiciar E. SPRL, aspecte faţă de care se propune reindividualizarea pedepselor principale cu închisoarea spre limita medie de câte 7 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969 pe o durată de 5 ani pentru cele două infracţiuni de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit şi de favorizarea infractorului.

Cu referire la calitatea inculpatei de judecător, aceasta se încadrează ca gravitate în vârful piramidei, urmează un alt criteriu de agravare referitor la modalitatea de săvârşire a infracţiunii în exerciţiul atribuţiilor de judecător într-un complet colegial al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi, nu în ultimul rând, criteriul referitor la prejudiciul generat de lăsarea nesoluţionată a despăgubirilor civile în cuantum de 18.839.684,5 RON către C. S.A., prin lichidator judiciar E. SPRL.

Ulterior efectuării concursului real de infracţiuni s-ar da spre aplicarea pedeapsa cea mai grea de 7 ani şi 6 luni închisoare la care se adaugă sporul de 2 ani închisoare, în final rezultă pedeapsa de 9 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. din 1969 pe o durată de 5 ani, anularea ultimului mandat de executare a pedepsei de 7 ani închisoare şi emiterea unui nou mandat.

S-a arătat că se impune ca în prezenta cauză să se aplice pedepse corespunzătoare gravităţii infracţiunilor subliniind că pregătirea profesională, judecător de carieră, cunoştinţele juridice vaste ale inculpatului au fost folosite pentru in interes material al unei persoane condamnate, inculpata s-a eschivat permanent, explicând că nu a avut în vedere decât respectarea procedurii chiar şi după rămânerea definitivă a condamnării pentru infracţiunea de luare de mită.

În acest context, în care nu se poate face abstracţie de gravitatea acuzaţiilor prin prisma naturii relaţiilor sociale ocrotite de normele penale, de înalta deontologie profesională ce caracterizează puterea judecătorească, de poziţia procesuală constantă a inculpatei de nerecunoaştere a săvârşirii infracţiunilor, prin prezentarea unor explicaţii neplauzibile în principal faţă de legislaţia primară încălcată.

În mod neîntemeiat, imediat după rămânerea definitivă a condamnării, inculpata a susţinut că nu a săvârşit infracţiunea de luare de mită şi cu toate acestea a invocat ne bis in idem în mod formal, conjunctural, doar pentru că era în favoarea sa faţă de acuzaţiile din prezenta cauză.

S-a reţinut în motivarea deciziei penale nr. 242/02.06.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2014 pentru infracţiunea de luare de mită, că inculpata A. susţine că nu rezultă din probe certitudinea că suma de 630.000 de euro i-ar fi fost dată pentru soluţia din februarie 2012, nici măcar că s-ar fi întâlnit cu NNN.

În al doilea rând, din motivarea achitării în primă instanţă a inculpatelor F. şi G. a reieşit că din probele administrate, instanţa nu a avut niciun element pe care să îşi fundamenteze convingerea fermă asupra faptului că aceste judecătoare ar fi săvârşit un act de justiţie abuziv, dintr-un interes material.

În al treilea rând, motivul redeschiderii urmăririi penale în prezenta cauză a fost determinat tocmai de dovedirea unor circumstanţe ilicite exterioare activităţii de judecător, ce au avut drept consecinţă condamnarea definitivă a inculpatei A., pentru infracţiunea de luare de mită, pentru că după această primă etapă infracţională ce a vizat-o pe această inculpată, s-a pus în aplicare planul infracţional derulat în a doua etapă infracţională sun forma unei aparente proceduri legale a contestaţiei în anulare.

Atitudinea procesuală a inculpatei în faţa instanţei de judecată a fost una constantă de refuz de a participa la procesul penal, ulterior după liberarea condiţionată din 17.10.2017 şi până la termenul din 05.03.2018 şi-a manifestat rezerva dreptului la tăcere, ulterior şi-a exprimat nemulţumirea că s-au readministrat probe în faţa noului complet de judecată şi a recuzat completul de judecată la termenul din 19.03.2018.

Această presupusă suprapunere a activităţii infracţionale cu infracţiunea de luare de mită şi a abuzului în serviciu, a favorizării făptuitorului, a falsului intelectual şi reţinerea unei unice infracţiuni de luare de mită este neîntemeiată în raport cu argumentul referitor la caracterul subsidiar al infracţiunii de abuz în serviciu faţă de infracţiunea de luare de mită şi probele administrate în faţa instanţei de judecată.

Această susţinere denotă un veritabil abuz de drept pe care inculpata A. îl comite în folosirea acestui raţionament juridic, deoarece cronologic infracţiunea de luare de mită este comisă în legătură cu săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului, fals intelectual în scopul pronunţării unei soluţii ilegale prin încălcarea C. pen. şi a C. proc. pen. în favoarea condamnatului H. pentru suma de 630.000 euro, efectul admiterii contestaţiei în anulare a fost anularea mandatului de executare a pedepsei de 7 ani închisoare emis pe numele condamnatului H., cu consecinţa obţinerii unui folos necuvenit de către acesta, prin exonerarea de executare a unei pedepse privative de libertate şi de plata despăgubirilor civile în cuantum de 18.839.684,5 RON către C. S.A., prin lichidator judiciar E. SPRL.

Prin urmare comiterea infracţiunii de luare de mită de către inculpata A. nu avea nicio consecinţă juridică favorabilă pentru condamnatul H., în lipsa ulterioară a procedurii contestaţiei în anulare şi finalizarea acesteia prin admitere, încetarea procesului penal, cu consecinţă înlăturării executării pedepsei de 7 ani închisoare în curs de executare şi înlăturarea obligării la plata despăgubirilor civile în cuantum de 18.839.684,5 RON către C. S.A., prin lichidator judiciar E. SPRL.

Dacă inculpata judecător A. s-ar fi limitat numai la infracţiunea de luare a mitei de 630.000 euro, pe care oricum nu a recunoscut-o, ar fi rezultat o altă acuzaţie pentru săvârşirea unei infracţiuni de înşelăciune, având în vedere că procedura extraordinară a judecării unei contestaţii în anulare se derulează de un complet de 3 judecători, aspect cunoscut, atât inculpatei, cât şi martorilor audiaţi, parte dintre ei prezenţi la derularea contestaţiei în anulare, parte dintre ei cu cunoştinţe superioare de drept avocaţi/judecători, parte dintre ei obişnuiţi ai procedurilor penale în care participau pentru infracţiunile comise.

În consecinţă, nu există nicio suprapunere a activităţii infracţionale a luării de mită anterioare activităţii infracţionale efectuată ulterior sub forma exercitării abuzive a atribuţiilor de serviciu de pronunţare a unei decizii penale ilegale, fundamentate pe un raţionament juridic cu aparenţă de validitate pentru a argumenta o astfel de soluţie neprevăzută de lege, prin falsificarea realităţii şi contrafacerea adevărului, cu consecinţă favorizării condamnatului H..

De altfel, chiar inculpata a motivat la pagina 49 paragraful 3 al deciziei penale nr. 381 că, în privinţa condiţiilor de aplicare a dispoziţiilor art. 4 al Protocolului nr. 7 al Curţii Europene a Drepturilor Omului, persoana în cauză trebuie să fi suferit o condamnare, să fi fost achitată sau să se fi dispus încetarea urmăririi penale pentru fapta cu privire la care este din nou urmărită sau judecată.

Având în vedere că în materia CEDO, potrivit Constituţiei României au prioritate Convenţiile şi tratatele la care statul român a aderat, faţă de reglementările naţionale, cu privire la principiul ne bis in idem inculpata nu l-a invocat la data la care prima instanţă de fond a pus în discuţie disjungerea ca urmare a nesoluţionării apelului ce avea ca obiect tocmai acuzaţia de luare de mită.

În aceste condiţii, pronunţarea, în mod nelegal, a deciziei penale nr. 381/22.02.2012, în dosarul nr. x/2011, de către inculpatele F., A. şi G., în contextul atestării unor fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului, al interpretării şi aplicării abuzive a legii procesual penale, al ignorării deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în recursul în interesul legii sau al inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, atunci când una din hotărâri priveşte procedura reglementată de art. 278 ¹ din C. proc. pen.. şi ale Curţii Constituţionale şi al jurisprudenţei CEDO, având drept efect desfiinţarea deciziei penale prin care H. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, ceea ce reprezintă un folos necuvenit pentru acesta, precum şi prejudicierea şi vătămarea intereselor legale ale C. S.A. prin lichidator judiciar E. SPRL, ca urmare a desfiinţării obligaţiilor civile în cuantum de 18.839.684,5 RON, realizează elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13 ² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. comb. cu art. 309 din C. pen., favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen. şi fals intelectual prevăzut de art. 321 alin. (1) din C. pen.

S-a subliniat că această infracţiune de abuz în serviciu s-a săvârşit de către inculpata A., în considerarea faptului că anterior a primit 630.000 de euro cu titlu de mită la începutul lunii februarie 2012, în calitate de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin intermediul martorei NNN., de la martorul H., prin medierea, fratelui său, martorul XXX. şi a martorei U., pentru a pronunţa împreună cu inculpatele F. şi G., ceilalţi doi membri ai completului de judecată, învestit să soluţioneze dosarul nr. x/2011, o soluţie de admitere nelegală a contestaţiei în anulare formulată de inculpatul H., aşa cum s-a dovedit în mod definitiv prin decizia penală nr. 242/02.06.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, prin săvârşirea infracţiunii de luare de mită inculpata, judecător A. nu avea cum să rezolve o problemă de drept a anulării mandatului de executare a pedepsei închisorii de 7 ani a condamnatului H., ci prin intermediul unei contestaţii în anulare de către un complet de 3 judecători şi condiţionat de plătirea prealabilă a acestei soluţii.

Aceste aspecte referitoare la mecanismul infracţional pus la punct de inculpata, judecător A. şi apropiata sa, avocata NNN. în scopul denaturării actului de justiţie, cu consecinţa favorizării unei persoane condamnate definitiv prin încetarea executării pedepsei de 7 ani închisoare şi înlăturarea obligaţiei de plată a unui prejudiciu de 18.839.684,5 RON, prin folosirea ca instrument a unei hotărâri judecătoreşti ce atesta date, informaţii, aspecte de fapt necorespunzătoare adevărului au fost confirmate prin declaraţiile martorilor reaudiaţi după disjungere în prezenta cauză.

S-a reiterat orientativ practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauze similare privind: reţinerea în concurs real de infracţiuni a săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi luare de mită având în vedere, că în realitatea faptică, cele două activităţi infracţionale se aflau în strânsă legătură, cu consecinţe juridice distincte corespunzător scopului urmărit; reţinerea în concurs real de infracţiuni a săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi fals intelectual; reţinerea în concurs real de infracţiuni a săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi delapidare; reţinerea în concurs real de infracţiuni a săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi pentru fals intelectual, achitarea în apel faţă de decizia nr. 405/2016 pronunţată de Curtea Constituţională în materia interpretării infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv achitarea faţă de acuzaţie de fals intelectual, întrucât nu s-a produs urmarea socialmente periculoasă, nu s-a probat conivenţa frauduloasă între judecătorul şi beneficiarul reclamant în procesele civile, încheierile au fost redactate de grefierul de şedinţă cu vicierea procedurii civile.

În acest sens, în decizia penală nr. 234/A/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosar nr. x/2014, unde instanţa de apel a constatat existenţa a două activităţi infracţionale ale inculpatului, judecătorul sindic ZZZZ. în cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi a menţinut condamnările pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzut de art. 13 ² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 din C. pen. din 1968 şi luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1), (2) din C. pen. din 1968, întrucât inculpatul, în calitate de judecător, într-o cauză repartizată spre judecată, a urmărit şi a generat prin încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 11 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006, desemnarea preferenţială,. În calitate de administratori judiciari provizorii, atât în interes personal, cât şi în interesul AAAAA. SPRL şi BBBBB., care nu au depus oferte la dosarul cauzei.

Acest mod de desemnare nelegală a administratorului judiciar provizoriu, a reţinut instanţa de apel, este în strânsă legătură cu primirea cu titlu de mită a unui TV CCCCC. cu suport, în valoare de 1139,70 RON, de către inculpat, judecător sindic ZZZZ., bun adus în curtea locuinţei magistratului, în contextul demersurilor anterioare ce au dovedit relaţionarea dintre judecător şi persoane interesate de deturnarea procedurii, indicarea denumirii societăţii care nu depusese ofertă, filele nr. x, 111-113.

Şi în acest caz, în opinia instanţei supreme, inculpatul, în calitate de magistrat a urmărit şi a acceptat, sub aspectul laturii subiective, faptul că, prin dispoziţiile date cu încălcarea legii în procedura insolvenţei, în cursul unui proces, poate obţine în acest mod bani sau alte foloase care nu i se cuvin, infracţiunea de luare de mită este distinctă, autonomă, în raport cu condiţiile de existenţă ale infracţiunii de abuz în serviciu.

O altă decizie penală nr. 40/A/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosar nr. x/2014, unde instanţa de apel a constatat existenţa a două activităţi infracţionale ale inculpatului, judecător şi membru ales în cadrul secţiei de Judecători din Consiliul Superior al Magistraturii, DDDDD. şi a dispus condamnarea pentru săvârşirea în participaţie improprie a infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 13 ²din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen. din 1968, art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1968, art. 76 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen. şi fals intelectual prevăzut de art. 289 din C. pen. din 1968 raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1968, art. 76 alin. (1) lit. e) din C. pen. din 1968 şi art. 5 din C. pen., întrucât inculpatul, în calitate de judecător membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a urmărit încasarea drepturilor salariale necuvenite în valoare de 13.136,12 RON, prin depunerea repetată a cererilor de plată a diurnei de detaşare aferente perioadei iulie - decembrie 2012, însoţite de documente justificative ce cuprindeau date nereale privind prezenţa la sediul Consiliului Superior al Magistraturii, determinând ordonatorul principal de credite să încalce, fără vinovăţie, dispoziţiile legale în materia justificării documentaţiei financiar-contabile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 82/1991, filele nr. x.

O altă decizie penală nr. 66/A/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători în dosar nr. x/2015, unde instanţa de apel a constatat existenţa a două activităţi infracţionale ale inculpatului, magistrat-procuror EEEEE. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Biroul Teritorial Buzău şi a menţinut condamnările pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzut de art. 13 ² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 din C. pen. din 1968, art. 41 alin. (2) din C. pen. şi art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.. şi delapidare prevăzut de art. 215 ¹ alin. (1) din C. pen. din 1968, întrucât inculpatul în calitate de procuror de anchetă DIICOT - Biroul Teritorial Buzău, investit cu soluţionarea dosarelor nr. x/2013, nr. x/2012, nr. x/2012, nr. x/2012, nr. x/2011, nr. x/2011 a încălcat dispoziţiile de procedură penală privind consemnarea sumelor şi bunurilor în valoare de 420.313 RON, 7140 euro, 121 USD, 30 lire sterline, identificate în urma percheziţiilor în vederea indisponibilizării în cursul urmăririi penale şi pe care le-a cheltuit în interes propriu, respectiv şi-a însuşit suma de 13.500 euro pusă la dispoziţie de DIICOT pentru asigurarea flagrantului dispus pentru soluţionarea dosarului nr. x/2013

Şi în acest caz, opinia instanţei supreme, cererea inculpatului de introducere în calitate de parte responsabilă civilmente a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Biroul Teritorial Buzău, este nefondată conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 ca urmare a lipsei raportului de subordonare dintre procuror, acesta este independent în dispunerea soluţiilor şi instituţia unde este încadrat, cu consecinţe asupra lipsei cerinţelor prevăzute de art. 1372 din C. civ. în materia răspunderii civile delictuale.

Într-o altă decizie penală nr. 474/A/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosar nr. x/2014, unde instanţa de apel a constatat incidenţa Deciziei nr. 405/2016 pronunţată de Curtea Constituţională în materia interpretării infracţiunii de abuz în serviciu faţă de precizările încălcării legislaţiei primare efectuate de procuror în raport cu activitatea infracţională a inculpatei, judecător FFFFF. în cadrul Judecătoriei Piatra Neamţ privind soluţionarea a 34 de cauze civile, prin hotărâri judecătoreşti care ţineau loc de contracte de vânzare-cumpărare şi a dispus achitarea şi faţă de acuzaţia de fals intelectual, întrucât nu s-a produs urmarea socialmente periculoasă, nu s-a probat conivenţa frauduloasă între judecătorul condamnat în primă instanţă prin sentinţa penală nr. 81/2015 de Curtea de Apel Bacău, secţia Penală şi beneficiarul reclamant în procesele civile, inculpatul GGGGG., încheierile au fost redactate de grefierul de şedinţă cu vicierea procedurii civile.

Din această ultimă motivare a Curţii Supreme a rezultat concluzia că, dacă s-ar fi dovedit această conivenţă frauduloasă între judecătorul cauzelor şi reclamant, acuzat şi de complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, soluţia ar fi fost diametral opusă.

S-a indicat orientativ şi practica judiciară a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală în cauze similare privind aplicarea legii penale mai favorabile în materia abuzului în serviciu contra intereselor publice în formă calificată, inclusiv situaţia în care nu s-a menţinut liberarea condiţionată, faţă de condamnările penale multiple: reţinerea concurs real de infracţiuni prin care instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art. 36 din C. pen. 1968 în condiţiile în care în timpul procesului penal inculpatul se liberase condiţionat dintr-o pedeapsă mai mică decât pedeapsa rezultantă.

În acest sens, în extras ECRIS decizia penală nr. 1758/A/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosar nr. x/2011, privind inculpatul HHHHH., unde instanţa de apel a descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare, a redus pedeapsa pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 248-248 ¹ din C. pen. 1968 la 8 ani închisoare şi în baza art. 36 alin. (1) din vechiul C. pen. raportat la art. 33 lit. a) din vechiul C. pen. şi 34 lit. b) din vechiul C. pen. s-au contopit pedepsele astfel reduse, cu pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 3/07.01.2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1260/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în final, inculpatul, urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare.

În baza dispoziţiilor art. 72 din noul C. pen. a dedus din pedeapsa de mai sus, prevenţia de la 17.06.2009 la 26.01.2012 şi perioada executată de la 17.10.2014, la 17.07.2015, când inculpatul a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 3/07.01.2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 1260/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În situaţia de faţă inculpata A. a fost liberată condiţionat la data de 17.10.2017 prin decizia penală nr. 502/2017 a Tribunalului Prahova din executarea unei pedepse rezultante de 7 ani închisoare aplicată prin decizia penală nr. 242/02.06.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru infracţiuni de corupţie concurente cu acestea din prezenta cauză şi din considerente de echitate s-a apreciat că pedeapsa propusă spre limita medie de 7 ani şi 6 luni închisoare depăşeşte pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare aplicată pentru alte 8 acuzaţii de luare de mită, trafic de influenţă, instigare la spălare a banilor, înşelăciune calificată, în formă continuată (65 acte materiale), de fals în înscrisuri sub semnătură privată (65 acte materiale).

O pedeapsă finală după contopire tot de 7 ani închisoare ar fi o inechitate faţă de celelalte două judecătoare din complet aflate în executarea pedepsei rezultante de 4 ani şi 4 luni închisoare în situaţia în care nu s-a dovedit că au luat mită pentru pronunţarea acestei soluţii nelegale şi nici nu au condamnări penale pentru alte infracţiuni de corupţie ş.a.

În concluzie, faţă de aspectele subliniate şi practica judiciară în speţe similare a solicitat orientarea spre limite medie a cuantumului pedepselor, să nu se menţină liberarea condiţionată, ţinând seama de poziţia procesuală a inculpatei de nerecunoaştere şi de respingere a consecinţelor juridice ale infracţiunilor, de prejudiciul material ridicat, de implicaţiile grave pe plan social prin slăbirea încrederii societăţii faţă de instituţiile publice şi capacitatea acestora de a eradica fenomenul corupţiei.

Un al doilea motiv de apel este greşita achitare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual prevăzut de art. 289 din C. pen. 1968.

Instanţa de fond a dispus achitarea pentru acuzaţia de fals intelectual, întrucât se încorporează în sfera abuzului în serviciu odată cu pronunţarea minutei, moment la care se produc consecinţele juridice.

Această interpretare este prezentată şi în motivarea deciziei penale nr. 216/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014 privind inculpatele F. şi G., când a menţinut achitarea din prima instanţă.

Procurorul a menţionat că nu este de acord cu acest argument, deoarece în cazul falsului intelectual alterarea adevărului priveşte menţiunile şi constatările cuprinse în textul înscrisurilor oficiale întocmite de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Întotdeauna, la falsul intelectual înscrisul oficial este regulat şi legal, ca formă şi sursă, falsitatea priveşte faptele şi împrejurările despre care înscrisul oficial este chemat să facă probă.

Prin urmare legarea momentului consumării infracţiunii de fals intelectual de pronunţarea unei soluţii nelegale, ca urmare a stabilirii unui raţionament juridic fictiv în considerentele unei astfel de hotărâri, nu afectează existenţa falsului, dimpotrivă prin falsificarea realităţii se construieşte motivarea hotărârii care face corp comun cu dispozitivul/minuta, fiind obligatorii deopotrivă.

Într-o decizie penală nr. 474/A/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosar nr. x/2014, instanţa de apel a constatat incidenţa deciziei nr. 405/2016 pronunţată de Curtea Constituţională în materia interpretării infracţiunii de abuz în serviciu faţă de precizările încălcării legislaţiei primare efectuate de procuror, în raport cu activitatea infracţională a inculpatei, judecător FFFFF. în cadrul Judecătoriei Piatra Neamţ privind soluţionarea a 34 de cauze civile, prin hotărâri judecătoreşti care ţineau loc de contracte de vânzare-cumpărare şi a dispus achitarea şi faţă de acuzaţia de fals intelectual, întrucât nu s-a produs urmarea socialmente periculoasă, nu s-a probat conivenţa frauduloasă între judecătorul condamnat în primă instanţă prin sentinţa penală nr. 81/2015 de Curtea de Apel Bacău, secţia Penală şi beneficiarul reclamant în procesele civile, inculpatul GGGGG., încheierile au fost redactate de grefierul de şedinţă cu vicierea procedurii civile.

Dacă acest argument nu este suficient pentru a dispune o soluţie de condamnare a solicitat, în baza art. 386 din C. proc. pen.. schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor dispuse de instanţa de fond din abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzut de art. 13 ² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 248 ¹ din C. pen. 1968 făcând aplicarea art. 5 din C. pen., favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 din C. pen. 1968, făcând aplicarea art. 5 din C. pen. şi fals intelectual prevăzut de art. 289 din C. pen. 1968, făcând aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunile prevăzute de art. 13 ² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 248 ¹ din C. pen. 1968 făcând aplicarea art. 5 din C. pen., favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 din C. pen. 1968, făcând aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a absorbirii falsului intelectual în infracţiunea de abuz în serviciu.

Pentru motivele arătate, procurorul a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale nr. 81 din data de 10.05.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2016 privind pe inculpata A. şi, rejudecând, să se majoreze pedepsele principale şi complementare, să nu se menţină liberarea condiţionată, să se pronunţe o soluţie de condamnare şi pentru infracţiunea de fals intelectual, cu subsidiar schimbarea încadrării juridice şi reţinerea unei infracţiuni de abuz în serviciu care încorporează şi falsul intelectual.

La termenul de judecată, în apel, la data de 6 septembrie 2018, Înalta Curte a apreciat ca fiind întemeiată cererea formulată de apelanta intimată inculpată A. de a fi citată la adresa indicată şi în vederea depunerii motivelor de apel de către apelanta intimată inculpată, a amânat cauza la data de 18 octombrie 2018, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la data menţionată, aflată în dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată din 18 octombrie 2018, Înalta Curte conform dispoziţiilor art. 356 din C. proc. pen., art. 10 din C. proc. pen., precum şi art. 6 CEDO, a constatat întemeiată cererea de amânare formulată de către apelanta-intimată inculpată A., pentru a-i da posibilitatea să-şi angajeze apărător şi să-şi pregătească apărarea, cauza fiind la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită a stabilit data de 29 noiembrie 2018, punându-i în vedere că este singurul termen de judecată acordat în vederea angajării unui apărător ales şi pentru pregătirea apărării, să depună motivele de apel, precum şi alte măsuri faţă de celelalte părţi, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată în vol. I, dosarul Înaltei Curţi.

La dosarul cauzei apelanta intimată inculpată a formulat în baza art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.. raportat la art. 6 din CEDO o cerere de recuzare cu privire la toţi membrii completului de judecată, invocând că acest complet de judecată a judecat o contestaţie în anulare formulată de contestatoare împotriva unei soluţii de condamnare, decizia nr. 242/A/2016 ce a privit aceleaşi fapte, circumscrise modului în care împreună cu doi colegi de complet a pronunţat decizia 381/22.02.2012, în calitate de judecători ai CAB, secţia I penală, iar în subsidiar a formulat o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din C. proc. pen., aflată în vol. I, dosarul Înaltei Curţi.

La dosarul cauzei a fost depusă, după ce în prealabil a fost înregistrată prin Registratura Generală a instanţei supreme sub nr. x la 26 noiembrie 2018, o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (2) din C. proc. pen., solicitând sesizarea Curţii Constituţionale. Textele din Constituţia României invocate au fost dispoziţiile art. 1 alin. (5), principiul legalităţii, art. 124 şi art. 126 alin. (2), menţionând că legiuitorul nu a impus şi repartizarea aleatorie a acestora, lăsând loc arbitrariului, fiind arătate în opinia apelantei şi alte argumente privind incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, aflată în filele x.

De asemenea, apelanta intimată inculpată a depus la dosarul cauzei, fiind înregistrate în prealabil prin Registratura Generală a instanţei supreme sub nr. x la 26 noiembrie 2018, aflate în filele x, motivele de apel, în care a solicitat, în principal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.. achitarea, în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât activitatea pretins infracţională nu se încadrează în tipicitatea normei de incriminare, neputându-se identifica vreun prejudiciu sau vreo altă vătămare adusă părţii civile prin hotărârea judecătorească 381/22.02.2012. Astfel, prin acea hotărâre a stabilit că temeiul încetării procesului penal faţă de petentul inculpat H. a fost art. 10 lit. j) din C. proc. pen.. în vigoare la acea dată, caz în care, potrivit art. 346 alin. (4) teza a II-a şi art. 20 din acelaşi cod.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta consideră că acuzarea a devoalat că în cauză nu a existat prejudiciu, că nu au antamat în niciun mod elementele ce ţin de latura civilă ce a făcut obiectul deciziei anulate pe calea contestaţiei prin decizia nr. 381/22.02.2012 ce a atras inculparea celor trei judecători, că s-a recurs la o interpretare extensivă, de către procuror, susţinându-se că prin decizia menţionată ar fi avut loc două exonerări de răspundere, înlăturarea executării pedepsei închisorii şi înlăturarea obligării la plata despăgubirilor civile către C.

Apelanta face referiri la decizii ale Curţii Constituţionale, menţionând că rolul judecătorilor este acela să aplice legea şi să o interpreteze, orice interpretare a legii, chiar greşită, se circumscrie îndeplinirii de către aceştia a atribuţiilor lor de serviciu, considerând că nu a existat rea-credinţă în a vătăma ori a crea o pagubă unei părţi, cerinţă esenţială pentru latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, la momentul pronunţării deciziei indicate nu exista niciun prejudiciu, iar identificarea unui prejudiciu, constând în dobânzile pentru suma neîncasată de partea civilă pentru suma neîncasată de partea civilă în perioada scursă de la 22.02.2012 la 15.11.2016, când petentul şi-a retras contestaţia, nu este legal.

S-a subliniat că în timp cei 3 judecători erau judecaţi pentru abuz în serviciu, partea civilă se afla în curs de recuperare a prejudiciului, executând decizia nr. 802/2010 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 741/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, anulată în parte din decizia nr. 381/2012, astfel cum o atestă adresa nr. x/12.12.2014 emanând de la executorul judecătoresc, care la cererea părţii civile a constituit dosar de executare silită nr. x/2011 al BEJ - IIIII.

De asemenea, apelanta inculpată A. a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 435/21.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura disciplinară.

Totodată şi în ceea ce priveşte infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 din C. pen. a solicitat achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., arătând că anularea mandatului de executare nu a fost un scop ci este consecinţa legală a admiterii căii de atac şi a încetării procesului penal, este un efect impus de lege ca urmare a desfiinţării hotărârii judecătoreşti în baza căruia fusese emis.

În subsidiar, în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen. şi art. 17 alin. (2) ultima teză, cu art. 6 din acelaşi cod a solicitat încetarea procesului penal ca efect al stingerii acţiunii penale, ca urmare a incidenţei autorităţii de lucru judecat, în speţă fiind pe deplin aplicabil principiul "ne bis in idem", care a şi primit o consacrare expresă prin art. 6 din C. proc. pen., făcând referire concretă la dosarele pe care le-a avut, dosarul nr. x/2014, dosarul nr. x/2016.

De asemenea, apelanta a solicitat respingerea apelului parchetului, scoaterea de sub sechestru a bunurilor arătate, menţionând că anexează mai multe documente, acestea aflându-se în vol. I, dosarul Înaltei Curţi.

Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din 28 noiembrie 2018 a fost respinsă, ca nefondată, cererea de recuzare a domnilor judecători JJJJJ., KKKKK. şi LLLLL., formulată de apelanta intimată inculpată A., în dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, aflată în filele x.

Apelanta intimată inculpată a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. pen., în raport cu art. 1, art. 11, art. 124 din Constituţia Românei, apreciind că sunt îndeplinite şi condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv norma legală care face obiectul excepţiei este în vigoare, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat anterior cu privire la constituţionalitatea acestei norme legale, între dispoziţiile legale şi modul de soluţionare a prezentei cauze există o strânsă legătură. S-a arătat că prin noul C. pen., legiuitorul a reconfigurat definiţia abuzului în serviciu, apreciind că definiţia acestuia este imprecisă, fiind contrară normelor constituţionale, lipsind de claritate şi precizie norma incriminată, din punctul de vedere al stabilirii formei de vinovăţie cu care este săvârşită fapta, contravine, atât Convenţiei de la New York privind combaterea corupţiei, în care România este parte, cât şi recomandărilor Comisiei de la Veneţia în materie, încalcă normele constituţionale care consacră independenţa judecătorului, permiţând incriminarea acestuia chiar şi atunci când încălcarea pretinsă a legii nu s-a făcut cu ştiinţă, adică cu scopul dovedit de a produce o pagubă sau a vătăma o persoană, fapt ce contravine celor tranşate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 54/2018, au fost menţionate mai multe dispoziţii legale ale abuzului în serviciu în reglementări succesive, a fost arătată definiţia abuzului în serviciu în tratatele în care România este parte, s-a invocat decizia nr. 54/2018 a Curţii Constituţionale, cerere aflată în dosarul Înaltei Curţi.

La dosarul cauzei a fost depusă o notă de probe formulată de apelanta intimată inculpată A., în dosarul Înaltei Curţi, în care a solicitat ataşarea dosarului ICCJ, secţia civilă nr. 3225/1/2013, cu indicarea tezei probatorii, emiterea unei adrese către BEJ - IIIII. pentru a înainta dosarul de executare silită nr. x/2011, cu indicarea tezei probatorii, adresă către Curtea de Apel Bucureşti prin care să se solicite o copie a deciziei nr. 1702/15.11.2016 pronunţată de secţia I penală, prin care s-a soluţionat cerea de revizuire, formulată de DNA, cu indicarea tezei probatorii, emiterea unei adrese către DNA în care să se facă precizări cu privire la cuantumul prejudiciului, în sensul ce reprezintă suma de 18.839.684,5 RON, în legătură cu fapta generatoare a prejudiciului şi legătura dintre faptă şi prejudiciu să se precizeze în ce a constat consecinţa faptei comise, să se precizeze care sunt cele 8 infracţiuni de luare de mită, să se precizeze dacă se mai insistă în argumentul prin care se susţine că se impune majorarea pedepsei aplicate şi anularea suspendării condiţionate, pe motiv că nu a recunoscut faptele (luare de mită şi abuzul în serviciu) şi pe motiv că ar fi comis un abuz de drept în momentul în care a invocat "ne bis in idem".

La termenul de judecată, în apel de la 29 noiembrie 2018, Înalta Curte, din oficiu a pus în discuţie excepţia de necompetenţă funcţională a procurorului în raport cu dispoziţiile art. 88⁸ alin. (2) din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ce stabilesc că participarea la şedinţele de judecată în cauzele în care sunt cercetaţi magistraţi se asigură de procurori din cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei, concluziile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta intimată inculpată şi poziţia apelantei intimate inculpate au fost consemnate în partea introductivă a încheierii de la termenul menţionat. Înalta Curte a prorogat pronunţarea asupra excepţiei invocate din oficiu până la unificarea practicii, având în vedere că, atât la nivelul instanţelor din ţară, cât şi la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie există o practică neunitară cu privire la participarea procurorului DNA la şedinţele de judecată în cauzele în care sunt cercetaţi magistraţi, în raport, cu dispoziţiile art. 88⁸ alin. (2) din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, amânând cauza la 13 decembrie 2018, conform încheierii aflate în vol. I, dosarul Înaltei Curţi.

Prin încheierea de şedinţă de la 5 decembrie 2018, cu majoritate a fost admisă excepţia invocată din oficiu, de necompetenţă funcţională a procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, fiind emisă adresă către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - în atenţia procurorului general, în vederea desemnării unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie din cadrul secţiei judiciare, fie din cadrul Parchetului General, care să participe la soluţionarea cauzei, cu opinia separată a domnului judecător LLLLL., în sensul respingerii excepţiei invocate din oficiu, de necompetenţă funcţională a procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, încheiere aflată în vol. I, dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată de la 13 decembrie 2018, Înalta Curte a constatat întemeiată cererea de amânare formulată de reprezentantul Ministerului Public pentru a-i da posibilitatea să studieze dosarul cauzei, fiind într-adevăr primul termen de judecată în care la soluţionarea acestei cauze participă un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie, aflată în vol. I, dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată de la 17 ianuarie 2019, Înalta Curte, având în vedere sesizarea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea dispoziţiilor art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, art. 88⁸ alin. (2) din Legea nr. 207/2018 şi a art. 3 alin. (1) lit. c) ² din O.U.G. nr. 43/2002, participarea la şedinţele de judecată în cauzele de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în care urmărirea penală s-a efectuat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, se asigură de procurori din cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurori din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie? cu termen de soluţionare la data de 26 februarie 2019, chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei, a acordat termen la 28 februarie 2019, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă, aflată în vol. I, dosarul Înaltei Curţi.

La dosarul cauzei apelanta intimată inculpată A. a depus o completare la nota de probe, aflată în filele x, la care a anexat fotocopiile unor înscrisuri, prin care s-au cerut informaţii de către BEJ - IIIII. cu privire la contul debitorului H., că persoana fizică autorizată "PFA H." cu sediul menţionat, nu înregistrează obligaţii la bugetul general consolidat şi nici nu deţine conturi bancare, cu privire la situaţia unui titlu executor al debitorului H., procesul-verbal de eliberare/distribuire a sumelor rezultate din executarea silită prin poprire, un proces-verbal, aflate în filele x.

În completarea la nota de probe aceasta a solicitat citarea părţii civile E. S.R.L., pentru a se prezenta în vederea lămuririi unor aspecte esenţiale legate de existenţa prejudiciului, cu indicarea tezei probatorii, citarea contestatorului H., în vederea audierii în calitate de martori, întrucât în rechizitoriu s-a reţinut că acesta nu are bunuri, astfel că, în cazul sau nu a fost aplicat sechestru, în condiţiile în care dobânzile aferente unei sume datorate de acesta au fost considerate prejudiciu cauzat de către judecătorii contestaţiei în anulare, cu indicarea tezei probatorii.

Apelanta intimată inculpată A. a formulat o excepţie privind nelegala compunere a completului de judecată format din 3 judecători C 9 cu încălcarea dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, lipsa de imparţialitate a completului prin constituirea acestuia prin desemnare administrativă a judecătorilor, iar nu în mod aleatoriu, prin tragere la sorţi, aflată în vol. I, dosarul Înaltei Curţi.

În dezvoltarea argumentelor în susţinerea excepţiei au fost invocate Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 80 din 12.12.2017 prin art. 1, pct. 4 în temeiul art. 19 lit. a) ¹ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nota nr. 369/C din 7 decembrie 2017 întocmită de preşedintele secţiei penale, criticând că aprobarea înfiinţării completelor nu s-a făcut la propunerea preşedintelui sau vicepreşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, că aprobarea înfiinţării completelor pentru anul 2018 s-a făcut cu încălcarea Regulamentului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce produce consecinţe juridice, invocând art. 3 alin. (7), art. 354 alin. (1) din C. proc. pen. Totodată a invocat aparenţa lipsei de imparţialitate a Completului nr. 9 ca urmare a desemnării administrative a judecătorilor care îl compun.

De asemenea au fost făcute referiri la decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018, apreciind că desemnarea de către conducerea instanţei a compunerii completelor de 3 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil. Între aceste garanţii se înscrie caracterul aleatoriu, atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât şi al compunerii completului de judecată instituit prin lege, sistem care nu se aplică desemnării completelor de 3 judecători.

Apelanta intimată inculpată A. a formulat şi o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, solicitând constatarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate şi sesizarea, prin încheiere a Curţii Constituţionale a României, cu soluţionarea excepţiei, însoţită de punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei, aflată la dosarul Înaltei Curţi.

În dezvoltarea argumentelor, în ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale, s-a arătat că excepţia a fost invocată în cadrul dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care apelanta este parte, excepţia vizează dispoziţii din legi în vigoare, respectiv din Legea nr. 303/2004, excepţia este pertinentă, normele vizate ca fiind neconstituţionale având legătură directă cu soluţionarea cauzei penale, critica de neconstituţionalitate referindu-se la art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care reglementează modalitatea de înfiinţare a completelor de judecată specializate de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv a completului de 3 judecători care soluţionează prezentul apel, verificarea legalităţii compunerii completului de judecată este o obligaţie procedurală, iar decizia finală în cadrul recursului în casaţie nu poate fi pronunţată decât de o instanţă legal constituită şi în compunerea prevăzută de lege, că a invocat în cadrul acestui dosar excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, modul de soluţionare a acestei excepţii având legătură directă cu excepţia de neconstituţionalitate pe care o invocă, referindu-se şi la decizia nr. 704 din 29 noiembrie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 158 din 02.03.2017, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat, invocând mai multe decizii ale Curţii Constituţionale, dispoziţiile lege invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Sub aspectul argumentelor excepţiei a invocat încălcarea art. 73 alin. (3) lit. l), a) art. 126 alin. (4) şi art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

Prin urmare, nu numai regulile generale de organizare ale instanţei supreme trebuie reglementate prin lege organică, ci toate aspectele în legătură cu organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite şi a completurilor de judecată.

Or, din lectura Legii nr. 304/2004 rezultă cât se poate de clar că în privinţa completelor de 3 judecători nu există nicio dispoziţie care să prevadă modul de compunere al acestora.

Dispoziţiile legale criticate, în ciuda prevederilor cât se poate de clare ale art. 73 alin. (3) lit. l) şi art. 125 alin. (4) din Constituţia României, nu numai că nu asigură reglementarea constituirii completelor de 3 judecători dar deleagă acest atribut Colegiului de conducere al Înaltei Curţi, care este abilitat să stabilească în mod unilateral şi arbitrar completele specializate de 3 judecători.

Prin urmare potrivit dispoziţiilor legale criticate, se ajunge la situaţia în care nu numai că modul de compunere a completelor de judecată este reglementat printr-un act administrativ dar acest act administrativ este emis de însăşi conducerea instanţei.

Aşadar, faptul că aspectele esenţiale ale compunerii celei mai înalte instanţe naţionale sunt prevăzute în acte administrative, cu caracter inferior legii, conduce la încălcarea normei constituţionale potrivit căreia organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege organică, şi anume la art. 73 alin. (3) lit. l) şi art. 126 alin. (4) din Constituţia României, republicată.

Mai mult, normele de compunere a instanţelor ar trebui să se bucure de accesibilitate, previzibilitate şi stabilitate. Or, delegarea atribuţiei de a stabili aceste norme Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin emiterea unor hotărâri de stabilire a completelor, ceea ce nu reprezintă altceva decât acte administrative cu caracter infralegal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte, având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 172/24 martie 2016,§18-22 şi decizia Curţii Constituţionale nr. 307/2018 § 21-29).

Prin urmare, soluţia legislativă prevăzută de art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 republicată contravine şi normelor de tehnică legislativă, de vreme ce, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, actele infralegal cu caracter normativ se emit numai pe bază şi în executarea legii şi trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe bază şi în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată legea.

A fost invocată încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţia Românei, republicată şi art. 6 § 1 CEDO sub aspectul imparţialităţii instanţei.

Pe lângă faptul că normele de compunere a instanţelor trebuie să se bucure de accesibilitate, stabilitate şi previzibilitate, este imperios necesar ca acestea să se bucure de transparenţă şi încredere din partea justiţiabililor. Compunerea completelor reprezintă desemnarea nominală a judecătorilor ce urmează să formeze un complet, este o problemă jurisdicţională ce ţine de însăşi săvârşirea actului de justiţie şi, prin urmare, trebuie realizată printr-o procedură legală menită să asigure independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, fiind făcute referiri la decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2018 § 149, §179, § 181.

Neexistând un mecanism procedural care să reglementeze în vreun fel, o modalitate şi o procedură de constituire a completelor de 3 judecători, aceştia fiind numiţi în mod unilateral şi arbitrar de conducerea instanţei, temerile privind imparţialitatea obiectivă a instanţei apar total justificate, creându-se astfel o puternică aparenţă de subiectivism, suspiciunea rezonabilă că aceste complete au fost "aranjate", pe criterii care să satisfacă anumite interese.

Se apreciază că textul art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 nu reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil. Între aceste garanţii se înscrie caracterul aleatoriu, atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât şi al compunerii completului de judecată instituit prin lege, sistem care nu se aplică desemnării completelor de 3 judecători.

De asemenea au fost făcute referiri şi la dispoziţiile art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.020 din 29.11.2018.

La termenul de judecată, în apel, de la 28 februarie 2019, au avut loc ample discuţii cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate referitoare la art. 68 alin. (2) din C. proc. pen., apelanta precizând că nu o mai susţine, a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. pen., precum şi cererile de probe, toate concluziile fiind menţionate în partea introductivă a încheierii de şedinţă de la data arătată, aflată în vol. II, dosarul Înaltei Curţi.

Prin încheierea de la termenul din 28 februarie 2019, Înalta Curte a respins cererea inculpatei A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. pen.. De asemenea a fost încuviinţată cererea formulată de inculpata A. vizând administrarea următoarelor probe: înscrisuri constând în emiterea unei adrese către Curtea de Apel Bucureşti în vederea înaintării unei copii a deciziei nr. 1702 din 15.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2016, audierea martorului PPP. În baza art. 100 alin. (4) lit. a) şi b) din C. proc. pen.. a respins cererea privind administrarea următoarelor probe: solicitarea de ataşare a dosarului nr. x/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, soluţionat prin decizia penală nr. 435 din 25.11.2013; emiterea unei adrese către BEJ - IIIII. în vederea înaintării dosarului de executare silită nr. x/2011; emiterea unei adrese către Direcţia Naţională Anticorupţie în atenţia doamnei procuror NNNNN.; introducerea în cauză a Biroului de Insolvenţă E. SPRL, citarea martorului H.; încuviinţarea unei expertize pe latură civilă solicitată în cauză. S-a acordat termen la data de 14 martie 2019 pentru când se va cita martorul PPP., s-a rectificat citativul în sensul citării intimatei - părţi civile C., prin lichidatorul judiciar E. SPRL, apelanta intimată inculpată A. şi intimata parte responsabilă civilmente Ministerul Justiţiei, păstrând termen în cunoştinţă, urmând a nu mai fi citate, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 353 alin. (2) din C. proc. pen., privind luarea termenului în cunoştinţă. În considerentele încheierii au fost menţionate argumentele soluţiilor mai sus menţionate, vol. II, dosarul Înaltei Curţi.

La dosarul cauzei a fost depusă adresa din partea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului din care rezultă că C. Bucureşti - Sucursala Parlament S.A. este radiată, vol. II, dosarul Înaltei Curţi.

De asemenea a fost depusă la dosar, după ce în prealabil a fost înregistrată prin Registratura Generală a instanţei supreme sub nr. x din 8.03.2019, adresa Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, Biroul Executări Penale prin care ni se comunică decizia penală nr. 1702 din 15.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2016 prin care s-a luat act de retragerea contestaţiei în anulare formulată de contestatorul condamnat H. împotriva deciziei penale nr. 741/04.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen.. a fost obligat contestatorul la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, suma de 260 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiţiei, aflată la dosarul Înaltei Curţi.

La dosarul cauzei au fost depuse cereri şi înscrisuri, concretizate în înscrisul olograf, înregistrat în prealabil prin Registratura Generală a instanţei supreme sub nr. x din 11 martie 2019, aflat în vol. II, dosarul Înaltei Curţi.

A fost depusă o cerere formulată de apelanta intimată inculpată A., având ca obiect recuzarea domnului judecător LLLLL., întemeiată pe dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. raportat la art. 6 CEDO, în sensul că există o suspiciune rezonabilă ce afectează imparţialitatea acestuia. În motivarea cererii de recuzare, apelanta intimată inculpată a învederat că i-a fost respinsă cererea de acordare a cuvântului în replică, la acuzaţiile făcute de procurorul de şedinţă în cauzele instrumentate de aceasta la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, preşedintele completului, lăsând să se înţeleagă că este de acord cu acuzarea, inclusiv prin gestul discret de înclinare a capului în semn de încuviinţare a capului în semn de încuviinţare a susţinerilor făcute de procuror, cu privire la unele probe propuse, respectiv ataşarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, nr. x/2013 soluţionat prin decizia nr. 435/25.11.2013, cu privire la adresa solicitată către DNA, la cele 8 infracţiuni de luare de mită, la tezele probatorii susţinute, la modul în care procurorul a răspuns şi poziţia preşedintelui de complet. Pe de altă parte, s-a mai arătat că domnul judecător a mai luat o atitudine pozitivă faţă de poziţia DNA formulând într-o manieră personală, subiectivă o opinie separată în favoarea participării procurorului DNA la judecarea acestei cauze, concluzionând, în pofida opiniei majoritare, că se impune respingerea excepţiei de necompetenţă funcţională a acestui procuror. S-a arătat că este de notorietate legătura de rudenie dintre domnul judecător cu mai multe persoane care activează în sfera dreptului, printre care şi doamna procuror DNA, OOOOO., putând constitui un motiv de suspiciune.

Au fost depuse note de şedinţă formulate de apelanta intimată inculpată A., alte cereri, fotocopia declaraţiei de inculpat a sa din data de 03.02.2015 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2014, vol. II, dosarul Înaltei Curţi.

Prin încheierea de şedinţă din Camera de consiliu din 12 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă, ca nefondată, cererea de recuzare a domnului judecător LLLLL., formulată de inculpata A., în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Completul nr. 9, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., inculpata fiind obligată la plata sumei de 50 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, încheiere aflată în vol. II, dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată din 14 martie 2019, Înalta Curte în conformitate cu art. 420 alin. (4) din C. proc. pen.. cu referire la art. 378 din C. proc. pen. a procedat la audierea inculpatei A., declaraţia acesteia fiind consemnată în scris, semnată şi ataşată la dosarul cauzei, în vol. II, dosarul Înaltei Curţi.

În continuare, în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (5) din C. proc. pen.. cu referire la art. 382 din C. proc. pen., Înalta Curte a procedat la audierea martorului PPP., sub prestare de jurământ, declaraţia acestuia fiind consemnată, semnată şi ataşată la dosarul cauzei, aflată în vol. II, dosarul Înaltei Curţi. În timpul audierii martorului PPP.

PPP., Înalta Curte a respins întrebările menţionate, motivat, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la 14 martie 2019, fila x verso.

Înalta Curte a acordat cuvântul în susţinerea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale depuse la termenul anterior de către inculpata A., susţinerile părţilor şi dezbaterile asupra acestora fiind consemnate în încheiere separată din aceiaşi dată, încheiere care face parte din prezenta.

Prin încheierea separată din 14 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016 s-a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate de apelanta intimată inculpată A., apărătorul desemnat din oficiu pentru apelanta intimată inculpată menţionând că susţine doar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, solicitând să se constate îndeplinite condiţiile de admisibilitate şi în consecinţă să se dispună sesizarea, prin încheiere a Curţii Constituţionale a României cu judecarea excepţiei, însoţită de punctele de vedere ale părţilor şi opinia instanţei, amplele susţineri ale sale, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi poziţia apelantei inculpate au fost consemnate în partea introductivă a încheierii separate.

Înalta Curte a respins cererea inculpatei A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, considerentele acestei soluţii aflându-se în cuprinsul încheierii separate de la 14 martie 2019, aflată în vol. II, dosarul Înaltei Curţi.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepţii de ridicat, Înalta Curte a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbateri, precizând faptul că în cauză se va amâna pronunţarea deciziei la data de 27 martie 2019.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, în concluziile orale, în dezbateri a arătat că unul dintre motivele de apel ale parchetului vizează individualizarea pedepsei aplicată în cauză pentru infracţiunea de abuz în serviciu. De asemenea, a arătat că instanţa de fond a apreciat că aspectele sesizate prin rechizitoriu sunt corecte şi, în consecinţă, a dispus o soluţie de condamnare în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, însă parchetul a apreciat că modalitatea de individualizare a pedepsei este una incorectă prin raportare la dispoziţiile generale prevăzute de art. 72 din vechiul C. pen., normă aplicabilă în cauză.

Raportat la aspectele precizate cu caracter de principiu în acest articol legat de modalitatea de săvârşire a faptei în concret, prin modul în care a înţeles DNA-ul să expliciteze săvârşirea faptelor, a susţinut că, din punctul de vedere al parchetului, raţionamentul juridic al instanţei de fond este incorect, prin urmările produse în concret în speţă legat de faptul că o persoană care era condamnată definitiv la o pedeapsă de 7 ani, nu a mai executat acea pedeapsă. A doua urmare evidentă este cea legată de titlul executoriu care îl privea pe H., titlu executoriu care nu a mai putut fi executat ca urmare a deciziei pronunţate, chiar dacă în decizia pronunţată nu se face niciun fel de referire la latura civilă.

În ceea ce priveşte natura relaţiilor care au fost afectate în cazul de faţă, a susţinut că este vorba de aspecte cu caracter de principiu, de relaţii sociale referitoare la încrederea persoanelor în activitatea de justiţie.

În opinia parchetului, pedeapsa aplicată în prezenta cauză, chiar la minimul prevăzut de lege, este una neîntemeiată.

Un al doilea aspect a vizat necorelarea pedepselor aplicate pentru că s-a dispus o soluţie de condamnare pentru infracţiunea de abuz în serviciu la pedeapsa minimă de 5 ani prevăzută de lege şi s-a dispus o soluţie de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului la pedeapsa de 1 an închisoare, în acest caz limitele erau între 3 luni şi 7 ani închisoare, apreciind că în această din urmă situaţie s-a produs o justă individualizare între minimul şi maximul prevăzut de lege. Astfel încât, în opinia parchetului acelaşi tip de individualizare ar trebui să existe şi în ceea ce priveşte abuzul în serviciu, având în vedere modalitatea în care a fost săvârşită această faptă şi efectele concrete în cauză.

A arătat că prin dispozitivul hotărârii instanţei de fond s-a dispus condamnarea pentru cele două infracţiuni, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor din vechiul C. pen. cu privire la concursul de infracţiuni, s-a dispus contopirea cu pedepsele pentru care fusese anterior condamnată inculpata şi ulterior există o menţiune în dispozitiv în sensul menţinerii liberării condiţionate din pedeapsa care fusese aplicată anterior, apreciind că această din urmă referire este una incorectă prin raportare la dispoziţiile din C. pen. anterior, care prevedeau o singură ipoteză în care se putea dispune o astfel de menţiune în hotărâre de menţinere a liberării condiţionate, respectiv doar în situaţia în care o persoană liberată condiţionat în termenul de încercare săvârşeşte o altă faptă şi este trimisă în judecată. Ca atare, doar în această situaţie judecătorul putea să aprecieze asupra menţinerii sau nemenţinerii liberării condiţionate. În C. pen. anterior, aplicabil în această situaţie, nu este nicio altă dispoziţie cu privire la vreo altă situaţie în care să se mai poată menţine sau nu liberarea condiţionată, menţionând că a făcut această precizare, întrucât în C. pen. în vigoare există o astfel de posibilitate, numai că având în vedere aspectele ce ţin de legea penală mai favorabilă şi sancţionarea concursului de infracţiuni, în cazul de faţă legea care se aplică este C. pen. anterior, neputându-se aplica dispoziţia din art. 101 din C. pen. în vigoare. Astfel că, în opinia parchetului, această dispoziţie existentă în minuta pronunţată de către judecătorul fondului este nelegală.

În ceea ce priveşte aspectul legat de infracţiunea de fals intelectual, a susţinut că, în opinia sa, aspectele reţinute în actul de sesizare cu privire la modalitatea în care s-ar fi săvârşit falsul intelectual prin acele menţiuni din hotărârea judecătorească sunt aspecte care ţin de abuzul în serviciu. Infracţiunea de fals intelectual este absorbită în infracţiunea de abuz în serviciu, întrucât abuzul în serviciu s-a săvârşit prin inserarea acelor elemente care pleacă de la o bază factuală nereală. Astfel încât, în opinia sa, nu există o infracţiune separată de fals intelectual, aşa cum s-a dispus prin actul de sesizare. A susţinut că, aşa cum se şi precizează şi în motivele de apel, pentru cele două infracţiuni de abuz în serviciu şi fals intelectual, ar trebui să se dispună schimbarea de încadrare şi să fie reţinută doar infracţiunea de abuz în serviciu.

Apărătorul desemnat din oficiu pentru apelanta intimată inculpată A., având cuvântul, în dezbateri a arătat că apelanta a declarat apel împotriva sentinţei nr. 81/F din 10 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, apreciind că în mod nelegal s-a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa de 5 ani închisoare şi la pedeapsa de 1 an închisoare, reţinându-se în sarcina acesteia comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, în concurs cu cea de favorizare a infractorului.

În principal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a solicitat achitarea, în sensul că fapta nu e prevăzută de legea penală, întrucât activitatea pretins infracţională nu se încadrează în tipicitatea normei de incriminare, neputându-se identifica vreun prejudiciu sau vreo altă vătămare adusă părţii civile prin hotărârea judecătorească nr. 381/22.02.2012. Astfel, prin această hotărâre s-a stabilit că temeiul încetării procesului penal faţă de petentul-inculpat H., a fost art. 10 alin. (1) lit. j) din C. proc. pen.. în vigoare la acea dată, caz în care, potrivit art. 346 alin. (4) teza a II-a din acelaşi cod "instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă, când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) şi lit. j)" iar, potrivit art. 20 din acelaşi cod, persoana vătămată avea posibilitatea, într-un asemenea caz, să pornească acţiunea civilă.

A solicitat să se aibă în vedere că pentru a exista infracţiunea de abuz în serviciu se cer a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv: fapta să fie comisă de un funcţionar public; existenţa unor obligaţii de serviciu, iar judecătorul are obligaţia de serviciu de a interpreta legea aplicând-o; existenţa unei inacţiuni sau acţiuni a judecătorului în interpretarea legii, prin care se produce o pagubă sau se încalcă drepturile unor persoane.

A susţinut că prin decizia nr. 405/08.07.2016 a fost restrâns abuzul în serviciu, reformulându-l, având loc o abrogare implicită, o lămurire a laturii obiective a infracţiunii, limitându-se cazurile în care poate fi reţinută săvârşirea abuzului în serviciu. Prin decizia nr. 54/08.02.2018, care practic dublează decizia nr. 405/2016, sau mai bine zis o completează, Curtea Constituţională a statuat că activitatea de interpretare a legii, în principiu, nu poate fi niciodată contrară unor dispoziţii legale, abuzivă, generatoare de infracţiuni, cât timp acesta este rolul constituţional şi legal al judecătorilor, să înfăptuiască justiţia, prin interpretarea legii; doar în mod excepţional aceştia sunt ţinuţi să răspundă, anume atunci când interpretarea legii s-a făcut cu scopul de a se produce o pagubă sau de a fi încălcate drepturile unei persoane. În acest fel, se reconfigurează, fiind redefinită şi clarificată latura obiectivă a acestei infracţiuni, în cazul în care ea ar fi comisă de judecători.

Aşadar, acesta fiind rolul judecătorilor, să aplice legea şi să o interpreteze, orice interpretare a legii, chiar greşită, se circumscrie îndeplinirii de către aceştia a atribuţiilor lor de serviciu. În cazul în care aceste interpretări sunt greşite, acestea se pot corecta doar prin căile de atac prevăzute de lege.

Cu privire la protejarea independenţei externe a judecătorilor, Comisia de la Veneţia şi Opinia nr. 3 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, la art. 75, a statuat că judecătorii pot să fie traşi la răspundere penală pentru fapte comise în afara exercitării funcţiei, însă "răspunderea penală nu ar trebui să fie impusă pentru deficienţe neintenţionate în exercitarea funcţiilor lor".

Cu privire la reaua-credinţă, intenţia de a vatămă drepturile ori de a crea o pagubă în dauna unei părţi, cerinţa esenţială pentru latura obiectivă, a solicitat să se aibă în vedere că potrivit considerentelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 54/08.02.2018, nu poate exista o încălcare, de către judecători, a obligaţiilor de serviciu care să se constituie în latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, decât dacă acesta a acţionat cu intenţia de a crea o pagubă sau de a vătăma drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice. Adică judecătorul să dea o hotărâre cu intenţia, cu scopul calificat de a crea prejudiciu în dauna unei părţi.

Cu privire la alte elemente care exclud existenţa vreunui prejudiciu în acest caz, a susţinut că nu înţelege cum se poate susţine că s-a urmărit producerea unei pagube, când aceasta nu a făcut obiectul judecăţii, legea prevăzând că în cazul respectiv, instanţa nu are competenţă să se pronunţe pe latura civilă, prevăzând, în mod imperativ că instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă.

La momentul pronunţării deciziei nr. 381/2012, nu exista niciun prejudiciu, cu alte cuvinte nu se născuse dreptul la reparaţie al părţii civile (reparaţie pusă în sarcina judecătorilor contestaţiei în anulare). Pentru că prejudiciul să fie susceptibil de reparare este necesară îndeplinirea mai multor condiţii, în sensul că prejudiciul trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea sau lezarea unui drept sau interes legitim. Niciuna din aceste condiţii nu era îndeplinită, iar când ne referim la caracterul direct, practica judiciară a statuat în mod constant, în aceasta materie, ca pagubele să fie o consecinţă directă a faptei păgubitoare, caracterul direct al prejudiciului fiind consacrat de dispoziţiile art. 1553 C. civ., care prevăd în mod imperativ că acesta trebuie să fie "o consecinţă directă şi necesară".

Cu privire la dispariţia aşa-zisului prejudiciu pe parcursul judecării în fond a cauzei, a solicitat să se aibă în vedere că prejudiciul a dispărut, deoarece la data de 15.11.2016, H., în cadrul revizuirii deciziei nr. 381/22.02.2012 (promovată de DNA, ca urmare a condamnării inculpatei pentru mită), şi-a retras contestaţia în anulare. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a luat act de această împrejurare prin decizia nr. 1702/15.11.2016, astfel încât din acest moment nu se mai putea invoca aşa-zisa imposibilitate a părţii civile de a-şi recupera prejudiciul.

Deci, depăşindu-se cadrul procesual fixat prin rechizitoriu, în mod neloial şi nelegal a fost identificat alt aşa-zis prejudiciu, anume dobânzile pentru suma neîncasată de partea civilă în perioada scursă de la 22.02.2012 la 15.11.2016, când petentul şi-a retras contestaţia.

În opinia apărării, calcularea unor dobânzi ce s-ar fi adunat ulterior pronunţării deciziei nr. 381/2012, este absolut abuzivă, reprezentând o pagubă care nu a fost avută în vedere la formularea acuzaţiilor în prezenta cauză, pe de altă parte, dobânzile, potrivit legii, reprezintă un accesoriu al debitului principal, datorat de debitor şi nu pot fi imputate judecătorului care a anulat doar condamnarea pe latură penală a inculpatului.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională prin decizia nr. 405/2016, paragraful 75, a reţinut că "infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice".

Instanţa supremă a reţinut că "în ipoteza în care o soluţie ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor cauzei, ori a unei norme de drept substanţial sau procedural, pentru a se reţine în sarcina magistratului comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească că acesta a acţionat cu intenţia de a prejudicia una dintre părţi".

Astfel, rezultă că este necesar ca fapta omisivă sau comisivă să aibă că urmare imediată (şi necesară pentru a se reţine abuzul în serviciu) cauzarea vătămării menţionate. În acest sens, este şi decizia penală nr. 1854/30.05.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De altfel, şi în decizia Curţii Constituţionale nr. 54/08.02.2018, se apreciază că, simpla proiecţie subiectivă a organului de anchetă, în sensul că judecătorul a pronunţat, cu rea-credinţă o hotărâre, nu poate sta la baza tragerii la răspundere penală a acestuia. Curtea apreciază că fiecare dintre elementele anterior expuse trebuie avute în vedere şi dovedite prin probe, ele neputându-se prezuma.

Cu privire la neafectarea, în niciun mod a laturii civile, respectiv pasivitatea părţii civile, a solicitat să se aibă în vedere că petentul H., prin decizia nr. 741/2011 a Curţii de Apel Bucureşti era obligat în solidar cu alţi 3 inculpaţi faţă de C. Astfel, prin decizia nr. 381/2012, care a atras incriminarea inculpatei A. pentru abuz în serviciu, pe lângă faptul că a lăsat nesoluţionată latura civilă, pentru că aşa o impunea chiar legea, decizia nr. 741/2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost anulată în parte, doar cu privire la H., cu consecinţa anulării mandatului de executare a pedepsei de 7 ani închisoare şi atât. Astfel, a solicitat să se aibă în vedere că rămâneau ceilalţi codebitori, care erau obligaţi la aceeaşi prestaţie ca şi acesta, prestaţia fiind unică şi indivizibilă, aceasta fiind de esenţa solidarităţii.

Astfel, partea civilă avea la îndemână contestaţia la executare prevăzută de art. 461 lit. c) din C. proc. pen.. şi, de asemenea, putea uza şi de art. 20 din C. proc. pen.

A solicitat să se aibă în vedere că la momentul la care cei 3 judecători au fost judecaţi pentru abuz în serviciu, partea civilă se afla în curs de recuperare a prejudiciului, executând decizia nr. 802/2010 a Tribunalului Bucureşti (rămasă definitivă prin decizia nr. 741/2011 a Curţii de Apel Bucureşti), astfel cum o atestă adresa nr. x/12.12.2014, emanând de la executorul judecătoresc care, la cererea părţii civile, a constituit dosar de executare silită nr. x/2011 al BEJ - IIIII.

Aşadar susţinerea acuzării, cum că instanţa de executare ar fi fost pusă în imposibilitate de a proceda la recuperarea prejudiciului, este neîntemeiată.

Drept urmare, inexistenţa unui prejudiciu, lipseşte fapta ce i se impută inculpatei de latura obiectivă, o atare faptă nefiind prevăzută de legea penală.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 435/21.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, pronunţată în procedura disciplinară, a solicitat să se aibă în vedere că în rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală, pronunţată iniţial în această cauză, la 07.08.2012, de către procurorul PPPPP., s-a arătat că "...având în vedere că aceeaşi faptă - emiterea în mod nelegal a deciziei nr. 381/2012- face obiectul cauzei disciplinare 10/J/2012, aflată pe rolul CSM, rezultă că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.".

În concluzie, chiar din partea acuzării s-a considerat că ambele proceduri, atât urmărirea penală, cât şi procedura disciplinară, vizează aceeaşi faptă.

Prin urmare, fiind vorba de aceeaşi faptă, a susţinut că nu înţelege cum a fost posibilă redeschiderea urmăririi penale, prin infirmarea ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, după ce CSM şi ICCJ s-au pronunţat cu privire la aceeaşi faptă statuând legalitatea emiterii deciziei nr. 381/2012, întrucât nu a fost încălcată nicio îndatorire de serviciu.

A susţinut că prin decizia nr. 54/08.02.2018 a Curţii Constituţionale s-a tranşat obiectul material al abuzului în serviciu în cazul în care este comis de judecător, iar ceea ce s-a reţinut în sentinţa apelată, prin preluarea acuzaţiilor din rechizitoriu referitoare la lipsa autorităţii de lucru judecat, lipsa identităţii de fapte, crearea unui al IV-lea grad de jurisdicţie, deşi insuficiente pentru a constitui prin ele însele, latura obiectivă a abuzului în serviciu aceste aspecte au făcut odată obiectul verificărilor organelor judiciare competente, în procedura disciplinară. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 435/25.11.2013, în complet de 5 judecători, a menţinut hotărârea nr. 15/2012 a CSM, secţia pentru judecători, statuând, în esenţă, că din motivarea amplă şi argumentată a deciziei penale nr. 381/2012 pronunţată în dosarul nr. x al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, s-a considerat că rezultă faptul că judecătorii au procedat la interpretarea normei de drept procesul penal menţionate, reţinând că în speţa concretă dedusă judecăţii a fost încălcat principiul non bis in idem. Mai mult decât atât, în practica judiciară a instanţelor nu este conturat un punct de vedere unitar cu privire la limitele aplicării dispoziţiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen., în sensul condiţionării sau necondiţionării soluţiei de admitere a contestaţiei în anulare întemeiată pe aceste dispoziţii, de rediscutare a excepţiei autorităţii de lucru judecat în căile ordinare de atac.

În acest context, s-a reţinut că interpretarea normei de drept procesual nu poate constitui un element care să angajeze în vreun fel răspunderea judecătorilor pentru soluţiile date, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii exclusă a fi supusă altui control decât cel exercitat prin căile legale de atac, atâta vreme cât interpretarea este raţional argumentată şi rezonabilă.

Cu privire la apelul formulat de către parchet, a solicitat respingerea acestuia pentru motivele învederate, cu menţiunea că şi apărarea consideră că infracţiunea de fals intelectual este absorbită de abuzul în serviciu.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul cu privire la apelul formulat de către inculpata A., referitor la chestiunea legată de pronunţarea în decizia dispusă în contestaţia în anulare asupra acţiunii civile, a arătat că apărarea consideră că nu s-a produs niciun fel de prejudiciu, întrucât în acea dispoziţie nu există nicio menţiune cu privire la soluţionarea laturii civile. Este adevărat acest lucru, însă se omite un aspect fundamental şi anume faptul că orice acţiune civilă este strâns legată de modul de rezolvare a acţiunii penale, iar o acţiune civilă nu poate exista atâta timp cât nu există o soluţie de condamnare pe latură penală. În cazul de faţă, a dispărut soluţia de condamnare pe latură penală, implicit a dispărut şi acel titlu executoriu faţă de H., chiar dacă faţă de acesta nu există o menţiune concretă în acel dispozitiv. De altfel, şi din înscrisurile depuse de către inculpată la instanţa supremă, respectiv relaţiile de la BEJ - IIIII. rezultă faptul că ulterior acestei decizii, printr-un proces-verbal, s-a încetat să mai fie urmărit debitorul H. tocmai datorită acestei soluţii.

Cu privire la aspectul legat de dispariţia prejudiciului pe parcursul soluţionării cauzei, a arătat că s-a făcut referire la o revizuire promovată de către parchet ca urmare a unei condamnări pronunţată faţă de inculpată şi, ulterior, ca urmare a admiterii în principiu a acestei revizuiri, la data de 15.11.2016, H. şi-a retras contestaţia în anulare, susţinându-se de apărare că astfel ar fi dispărut prejudiciul. Or, parchetul nu poate fi de acord cu această noţiune "de dispariţie a prejudiciului", întrucât excede dispoziţiilor legale. În cazul de faţă a avut loc o acţiune concretă de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, care în continuare consemnează aspecte greşite cu privire la elementele de fapt care au fost justificate în mod voit de către inculpată. În urma pronunţării acelei decizii în contestaţie în anulare au fost prejudiciate interesele părţii civile din acel dosar, C., care nu a mai putut să execute faţă de debitorul H. acea hotărâre judecătorească.

Toate aceste aspecte au fost generate de decizia pronunţată în contestaţie în anulare de inculpată. Astfel, din punctul de vedere al parchetului, la 12 februarie 2012, s-au şi realizat concomitent toate elementele constitutive ale infracţiunii şi de la acel moment vorbim de existenţa acestei infracţiuni, cu elementele în ceea ce priveşte aspectele de latură obiectivă, inclusiv aspectul legat de producerea unui prejudiciu. Nu se poate reaprecia asupra existenţei infracţiunii de abuz în serviciu, pentru faptul că ulterior datei 12 februarie 2012 a apărut un element exterior, generat de către parchet, neavând niciun fel de legătură nici cu inculpata A., nici cu debitorul de la acel moment - H., şi acest element nu duce la dispariţia prejudiciului care fusese generat prin hotărâre.

În opinia parchetului, suntem într-o situaţie asemănătoare ca în ipoteza existenţei unei infracţiuni de înşelăciune, care se produce într-o manieră simplă prin inducerea în eroare a unei bănci, folosindu-se acte false, producându-se un prejudiciu. Or, infracţiunea de înşelăciune rămâne şi în ipoteza în care persoana care a indus în eroare acea bancă a achitat în totalitate acel credit. Achitarea creditului nu înseamnă că a dispărut infracţiunea de înşelăciune.

Tot legat de prejudiciu, a arătat că un alt aspect criticat este cel legat de adăugare neloială, nelegală a acelor dobânzi pentru perioada 2012 - 2016 în care nu a existat acel titlu executoriu care să fie pus în aplicare de către Biroul executorului judecătoresc faţă de H., nu este nicio problemă de nelegalitate în cauză, pentru că a analizat actul de sesizare, capitolul în drept şi capitolul în latură civilă, se face referire încă de la acel moment de constituirea de parte civilă a părţii civile - C., care a solicitat, atât acea valoare a titlului executoriu de peste 18 milioane RON, cât şi dobânzile legale. De la momentul actului de sesizare a existat o modalitate unică de solicitare a valorii titlului executoriu, cât şi a dobânzilor legale, astfel încât acestea nu au apărut din senin ulterior trimiterii în judecată a inculpatei.

La interpelarea instanţei cu privire la obligaţia de serviciu, de interpretare şi aplicare a legii susţinută de apărare ca fiind atribuţie specifică judecătorului, procurorul de şedinţă a susţinut că la începutul declaraţiei inculpatei s-a apreciat, în mod concret, că la pronunţarea acelei decizii s-a respectat obligaţia de serviciu, constând în interpretarea legii. Or, parchetul nu a formulat o acuzaţie legată de interpretarea legii, acest lucru fiind foarte clar având în vedere că a existat un moment al sesizării de către parchet şi ulterior s-a mai parcurs o etapă procesuală, cea a judecării cauzei în fond. Parchetul nu a spus niciodată că se formulează această acuzaţie prin raportare la modul în care ar fi fost sau nu respectate dispoziţiile legii cu privire la contestaţia în anulare, la modul acesteia de a se discuta admiterea în principiu şi soluţionarea acesteia, susţinând că parchetul a apreciat că a existat o intenţie de mistificare a unor situaţii faptice evidente şi anume că între o decizie pronunţată la Craiova şi decizia de condamnare pronunţată în ceea ce-l priveşte pe H. ar exista identitate. Or, acest lucru nu poate fi real niciodată în opinia parchetului. Sunt două chestiuni total diferite, nu vizau niciodată aceleaşi fapte aceste două hotărâri. Dincolo de faptul că decizia de la Craiova era pronunţată într-o procedură care nu însemna o analiză pe fond a elementelor constitutive ale infracţiunii pentru o plângere împotriva soluţiei, aspectele legate de infracţiunile cercetate şi mai ales de perioada temporală erau total diferite. Acest lucru a fost denaturat în mod voit la pronunţarea acelei hotărâri şi nu modul în care au fost respectate sau nu atribuţiile de serviciu legate de dispoziţiile privind contestaţia în anulare.

De altfel, acest aspect are importanţă şi cu privire la chestiunea legată de aplicarea principiului ne bis in idem, prin raportare la soluţia pronunţată în acţiunea de cercetare disciplinară, atât de secţia pentru judecători, cât şi de completul ICCJ. Sunt două chestiuni total diferite în opinia parchetului, pentru că acţiunea disciplinară a avut ca scop tocmai a se aprecia asupra modului în care şi-au îndeplinit acele atribuţii privind dosarul de contestaţie în anulare, precizându-se în acea acţiune că "nu se poate reţine în sarcina pârâtelor judecător nerespectarea normelor de drept procesual reglementate de art. 2 alin. (1) C. proc. pen.. şi art. 386 lit. d) C. proc. pen..". Fiind două lucruri total diferite nu poate exista autoritate de lucru judecat. De asemenea, nu poate exista autoritate de lucru judecat şi dintr-un alt motiv, respectiv vorbim de o hotărâre a unei instanţe civile care niciodată conform dispoziţiilor C. proc. pen.. nu poate avea autoritate de lucru judecat în faţa unei instanţe penale cu privire la vinovăţia unei persoane şi fapta imputată acesteia. Astfel că şi prin raportare la acest principiu de drept procesual penal, nu poate exista autoritate de lucru judecat.

Pentru toate aceste motive, a solicitat respingerea apelului formulat de inculpata A. şi să se ţină cont la pronunţarea hotărârii de aspectele susţinute în cadrul apelului formulat de către parchet.

Poziţia apelantei intimate inculpate A. din ultimul cuvânt a fost consemnată în detaliu în cuprinsul încheierii de la 14 martie 2019 ce face parte integrantă din prezenta decizie.

Examinând apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, aşa cum a fost completat şi de apelanta intimată inculpată A. împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă, în raport cu motivele de apel invocate de fiecare, ce se vor analiza în limitele prevăzute de art. 417 din C. proc. pen.. şi prin prisma dispoziţiilor art. 420 alin. (8)-(10) din acelaşi cod, Înalta Curte constată că apelul declarat de parchet este fondat, iar apelul declarat de inculpată este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare.

În ceea ce priveşte apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, aşa cum a fost completat:

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat, atât în cursul urmăririi penale, în primă instanţă şi în apel, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă în mod judicios şi temeinic motivat a stabilit situaţia de fapt, precum şi vinovăţia inculpatei A. în comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 13 ² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 248 ¹ din C. pen. 1968 şi art. 264 din C. pen. 1968, ca urmare a schimbării încadrării juridice iniţiale, stabilind că legea penală mai favorabilă, în condiţiile art. 5 din C. pen. că în cauză incidentă este legea veche, adică C. pen. anterior.

Totodată, Înalta Curte consideră că în mod corect şi temeinic motivat prima instanţă a dispus achitarea inculpatei A. în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.. pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 din C. pen. 1968, ca urmare a schimbării de încadrare juridică şi stabilirea legii mai favorabile în condiţiile art. 5 din C. pen., a C. pen. anterior.

Înalta Curte apreciază că prima instanţă a motivat temeinic, în raport, cu baza factuală reţinută, în care a clarificat situaţia dosarelor în care inculpata A. a fost trimisă în judecată, evidenţiind şi soluţiile de netrimitere în judecată, redeschiderea procesului penal, precum şi etapele ulterioare acesteia, pentru ca în procesul de coroborare a mijloacelor de probă administrate şi evidenţiate în concret în considerentele sentinţei, aşa cum au fost arătate mai sus, să stabilească contribuţia inculpatei în comiterea infracţiunilor de abuz în serviciu şi favorizarea infractorului, în tipicitatea normelor din C. pen. anterior, în condiţiile schimbării de încadrare juridică arătată şi legii penale mai favorabile, aşa încât a fost dovedită vinovăţia acesteia.

Totodată, prima instanţă a stabilit conţinutul concret al infracţiunilor de abuz în serviciu şi favorizare a infractorului comise de inculpata A.

A., atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, argumentele, precum şi înlăturarea motivată a apărărilor acesteia cu privire la acuzaţiile aduse, pentru fiecare din infracţiunile mai sus arătate, (filele x; 186 ale sentinţei) sunt însuşite în integralitate de către instanţa de control judiciar, aşa încât nu vor fi reluate.

Înalta Curte consideră că exigenţele privind motivarea hotărârii judecătoreşti au fost îndeplinite, atât din perspectiva art. 401-404 din C. proc. pen., cât şi a art. 6 § 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului şi a criteriilor stabilite sub acest aspect în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauzele Hiro Balani contra Spaniei 1994, cauza Vandehurk contra Olandei, cauza Ruiz Torija contra Spaniei 1994, cauza Highins contra Franţei 1998, cauza Helle contra Finlandei 1997, Boldea contra României 2007.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în cauzele mai sus menţionate că art. 6 § 1 din Convenţie obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument. Amploarea acestei obligaţii putând varia în funcţie de natura hotărârii. Trebuie avute în vedere diversitatea solicitărilor pe care inculpatul le-a formulat în faţa instanţei, precum şi diferenţele existente în fiecare stat contractant cu privire la dispoziţiile legale obligatorii, cutume, opinii exprimate în doctrină, de aceea aprecierea îndeplinirii obligaţiei de a motiva, ce rezultă din art. 6 al convenţiei poate fi determinată în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.

Tot, instanţa de contencios european a arătat că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea pronunţată, este aceea de a demonstra părţilor că au fost ascultate (cauza Tatishvili contra Rusiei 2007).

Or, în contextul concret al cauzei, prima instanţă s-a conformat dispoziţiilor din C. proc. pen.. mai sus arătate şi art. 6 § 1 din Convenţie, atâta timp cât au fost analizare şi s-a răspuns solicitărilor inculpatei A., indicându-se suficiente argumente pentru a permite instanţei de control judiciar, verificarea lor şi însuşirea lor de către aceasta.

Instanţa de control judiciar, în baza propriului examen asupra mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă şi în apel, apreciază că din evaluarea lor coroborată, dovedesc tipicitatea infracţiunilor mai sus menţionate, atât din punct vedere obiectiv, cât şi subiectiv, ca fiind comise de inculpata A.

În ceea ce priveşte infracţiunea de fals intelectual, în condiţiile schimbării încadrării juridice şi a legii penale mai favorabile, respectiv C. pen. anterior, în tipicitatea art. 289 din C. pen. anterior, prima instanţă în mod legal şi temeinic motivat a dispus achitarea inculpatei A., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Astfel, prima instanţă a reţinut că inculpata A. împreună cu celelalte două inculpate condamnate, G. şi F. au generat un raţionament juridic cu aparenţă de validitate, pentru a sprijini o anumită soluţie, altfel imposibil de pronunţat în acea cauză potrivit legii, prin introducerea unor date străine dosarelor analizate, respectiv a modificat voit baza factuală, definitiv statuată în cauzele privind-ul pe H., pentru a susţine incidenţa principiului ne bis in idem în hotărârea pronunţat.

În cazul inculpatei A. şi a condamnatelor G. şi F., ce au pronunţat o hotărâre executori, minuta nu a încorporat falsul, acesta fiind propriu considerentelor, redactarea având loc ulterior punerii în executare a minutei, aşa încât acţiunile inculpatei nu se circumscriu infracţiunii de fals intelectual.

Înalta Curte constată că în mod judicios prima instanţă a stabilit că în ceea ce priveşte acuzaţia de fals intelectual, fapta concretă a inculpatei A., în condiţiile arătate, nu constituie o faptă prevăzută de legea penală.

Instanţa de control judiciar nu poate avea în vedere solicitarea parchetului de schimbare a încadrării juridice în sensul reţinerii unei infracţiuni de abuz în serviciu ca urmare a absorbirii infracţiunii de fals intelectual în conţinutul acesteia, întrucât cele două incriminări sunt distincte, prima face parte din cadrul infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciu, având un obiect juridic general, ce ocroteşte valoarea socială referitoare la bunul mers al instituţiilor publice, iar obiectul juridic special se referă la valorile sociale de apărarea cărora depinde proteguirea interesului public,în timp ce infracţiunea de fals intelectual, face parte din cadrul infracţiunilor de fals, al căror obiect juridic general, ocroteşte valoarea socială a încrederii publice, iar obiectul juridic special vizează deplina încredere în conţinutul înscrisurilor oficiale.

Aşadar, cele două incriminări sunt distincte, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice neputând absorbi infracţiunea de fals intelectual, aşa încât critica parchetului ce invocă baza factuală care ar atrage schimbarea de încadrare juridică şi absorbirea infracţiunii de fals intelectual în infracţiunea de abuz în serviciu este nefondată.

De asemenea, Înalta Curte consideră că şi în ceea ce priveşte operaţiunea de individualizare sub aspectul pedepselor principale, cât şi complementare aplicate inculpatei A., prima instanţă a făcut o corectă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 din C. pen. anterior, la condiţiile concrete ale cauzei, ţinând cont de dispoziţiile părţii generale ale acestui cod, gradul de pericol social al fiecăreia dintre infracţiunile comise, în concret, de limitele de pedeapsă din partea specială, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, circumstanţele personale ale inculpatei, calitatea de magistrat a acesteia, care prin faptele comise a adus o atingere reputaţiei justiţiei, încrederii în actul de justiţie.

Instanţa de control judiciar consideră că cele două cuantumuri ale pedepselor principale aplicate inculpatei A., respectiv de 5 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 248¹ din C. pen. 1968 şi de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 264 din C. pen. 1968 reflectă evaluarea plurală şi proporţională în mod efectiv a criteriilor generale prevăzute de art. 72 din C. pen., neimpunându-se majorarea acestora, considerând că sunt suficiente şi apte pentru realizarea funcţiilor pedepsei, de coerciţie, prevenţie şi reinserţie socială.

Totodată, cuantumul de 2 ani, ca pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din C. pen. anterior reflectă la rândul său în mod concret criteriile în atingerea finalităţii acestui fel de pedeapsă, în raport cu jurisprudenţa instanţei de contencios european şi apărarea interesului public, faţă de drepturile interzise inculpatei şi nu se impune majorarea cuantumului acesteia.

Prima instanţă în mod judicios a făcut referire la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 265/2014, ţinând cont şi de faptul că de la momentul săvârşirii infracţiunilor de către inculpata A. şi trimiterii sale în judecată a intrat în vigoare noul C. pen., nefiind permisă combinarea de dispoziţii penale din legea penală veche şi legea penală nouă.

Înalta Curte consideră că prima instanţă, în mod corect a constatat că în privinţa inculpatei A. legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior 1968, având în vedere regimul care sancţionează concursul de infracţiuni, sub aspectul aplicării pedepsei, ce este mai blând decât pedeapsa aplicabilă în condiţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. în vigoare, care statuează că "când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite".

De asemenea, prima instanţă în mod corect a avut în vedere şi sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faptele pentru care a fost condamnată inculpata A. în cauza arătată fiind concurente cu cele din prezenta cauză.

Mai mult s-a făcut precizarea că faptele din prezenta cauză se află în concurs ideal între ele şi în concurs real cu cele reţinute prin sentinţa penală nr. 3/P din 26.03.2015, precum şi faptul că pedepsele aplicate pentru faptele din prezenta cauză nu vor depăşi pedeapsa rezultată de 7 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală menţionată rămasă definitivă.

În ceea ce priveşte concursul de infracţiuni au fost avute în vedere dispoziţiile art. 33 lit. a) şi art. 33 lit. b) din C. pen. din 1968, în raport cu art. 5 din C. pen., legea penală mai favorabilă fiind legea veche, respectiv C. pen. anterior.

Astfel, s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare aplicată inculpatei A. prin sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi au fost repuse pedepsele în individualitatea lor, respectiv:

- 5 ani închisoare pentru infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 25 din C. pen. 1969 raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 5 din C. pen.

- 5 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 7 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen.

- 5 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen.

- 3 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 5 din C. pen.

- câte 1 an închisoare pentru două infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290 alin. (1) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 5 din C. pen.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei reţinerea din data de 9.08.2013 şi arestul preventiv din 10.08.2013 la 2.09.2014 şi perioada executată de la 2.06.2016 la 17.10.2017.

Astfel, Înalta Curte consideră că pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie aplicată inculpatei A. este singura în măsură să asigure scopurile acesteia, atât cel coercitiv, cât şi preventiv-educativ, dând posibilitatea unei conştientizări a consecinţelor faptelor comise şi o reintegrare socială viitoare pozitivă a acesteia.

De altfel, instanţa de control judiciar consideră că prima instanţă, prin pedeapsa aplicată inculpatei A. de 5 ani închisoare pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, a făcut o evaluare plurală şi proporţională, în raport cu legea penală mai favorabilă reţinută, ca fiind C. pen. anterior, faţă de regimul concursului de infracţiuni mai blând decât cel prevăzută în actualul cod, neputându-se compara cu pedepsele aplicate condamnatelor G. şi F. de câte 4 ani închisoare pentru aceeaşi infracţiune, întrucât în situaţia acestora a fost reţinută ca lege penală mai favorabilă, C. pen. în vigoare, care pentru infracţiunea arătată are limite reduse chiar dacă se reţin şi dispoziţiile art. 13² din Legea nr. 78/2000, care le majorează.

Cu toate acestea cuantumul de 5 ani închisoare este un cuantum mai mare decât cel aplicat condamnatelor pentru aceeaşi faptă penală, iar având în vedere şi condamnarea pentru favorizarea infractorului, concurente cu cele din sentinţa arătată mai sus, prin operaţiunile de descontopire şi recontopirea a tuturor, pedepselor inclusiv a sporului, inculpata A. urmează să execute ca pedeapsă rezultantă principală 7 ani închisoare şi 2 ani pedeapsă complementară, în condiţiile mai sus arătate, pedeapsa principală dispusă, asigurând conştientizarea conduitei ilicite avute şi reintegrarea pozitivă în societate.

Jurisprudenţa indicată în motivarea apelului parchetului cu privire la individualizarea unor pedepse în cauze în care inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice şi fals intelectual, nu pot fi avute în vedere, întrucât fiecare cauză în parte prezintă particularităţi, atât cu privire la bazele factuale reţinute, contribuţiile inculpaţilor, cuantumurile prejudiciilor, circumstanţele personale ale acestora, ceea ce le conferă unicitate, iar pedepsele aplicate reflectă condiţiile concrete ale acestora, care nu pot fi avute în vedere analogic.

Mai mult, operaţiunea de individualizare judiciară a pedepselor are la bază criterii obiective, însă presupune un proces de apreciere asupra acestora, care implică şi aspecte de ordin subiectiv, aşa încât fiecare pedeapsă, fie principală, fie complementară reflectă numai condiţiile de unicitate ale cauzei deduse judecăţii.

Înalta Curte consideră ca fiind fondat, însă, motivul de apel formulat în scris, care a fost completat oral de către procuror, în sensul unei critici de legalitate, referitoare la menţinerea greşită a dispoziţiei de liberare condiţionată a inculpatei A. dispusă prin decizia penală nr. 502 din 17.10.2017 a Tribunalului Prahova.

Astfel, potrivit art. 61 alin. (1) din C. pen. anterior 1968, în raport cu legea penală mai favorabilă stabilită, se prevede că "Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la eliberare până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune. Dacă în acelaşi interval cel liberat a comis din nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea. În acest din urmă caz, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară se contopesc, putându-se aplica un spor până la 5 ani."

Or, ipoteza legală din conţinutul art. 61 alin. (1) din C. pen. anterior ce ar fi atras posibilitatea menţinerii liberării condiţionate consta în aceea ca ulterior liberării condiţionate să se fi comis o nouă infracţiune, ceea ce nu este situaţia din prezenta cauză, întrucât toate faptele comise de inculpata A. sunt concurente şi deci anterioare liberării condiţionate dispuse, care nu mai poate fi menţinută.

Aşadar, apelul declarat de parchet este fondat numai sub acest aspect mai sus menţionat.

Referitor la apelul declarat de apelanta intimată inculpată A. împotriva aceleiaşi sentinţe:

Înalta Curte consideră că aşa cum s-a arătat în considerentele expuse în apelul parchetului, că prima instanţă în mod legal şi temeinic motivat a stabilit situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatei A. pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 248¹ din C. pen. 1968 şi favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 din C. pen. 1968, fiind îndeplinite toate condiţiile de tipicitate ale celor două incriminări.

În contextul concret al cauzei, aşa cum a fost arătat de prima instanţă şi însuşit şi de către instanţa de apel, în considerentele sentinţei atacate a fost prezentată toată situaţia în succesiunea faptică în ceea cel priveşte pe H., a contestaţiilor în anulare formulate, a soluţiilor pronunţate cât şi de netrimitere în judecată, a situaţiei cauzelor privind pe inculpata A., a soluţiilor în ceea ce o priveşte, în succesiunea lor, redeschiderea procesului penal, a cauzei disciplinare şi disjungerea şi judecarea acesteia în prezentă cauză, prima instanţă în mod detaliat evidenţiind nu numai baza factuală la care a făcut referire, dar şi motivarea în drept, în raport cu mijloacele de probă administrate, care susţin tipicitatea celor două infracţiuni, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, constatând vinovăţia inculpatei în comiterea lor.

Din verificarea sentinţei atacate a rezultat că în considerentele acesteia, aşa cum au fost reţinute şi însuşite şi de instanţa de apel, prima instanţă a răspuns la toate criticile formulate de inculpata A., care a susţinut nevinovăţia sa cu privire la faptele pentru care a fost trimisă în judecată.

În apel, apelanta inculpată A. a fost audiată, declaraţia sa aflându-se în vol. II la dosarul Înaltei Curţi, în care aceasta a arătat că menţine declaraţia dată în data de 12 aprilie 2018 în faţa Curţii de Apel Bucureşti, pe care a depus-o în fotocopie la dosar la o dată anterioară şi a mai făcut câteva precizări cu privire la pronunţarea deciziei nr. 381 din 22 februarie 2012 prin care a admis o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. d) din C. proc. pen., susţinând că toate trei judecătoarele au respectat obligaţiile de serviciu, constând din interpretarea legii pe care au aplicat-o cu bună-credinţă, invocând hotărârea CSM a secţiei Judecători din decembrie 2012, menţinută în totalitate prin decizia nr. 435/25.11.2003 a Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, apelanta inculpată a făcut referiri la aceste două hotărâri, citând câteva constatări, exprimându-şi poziţia critică de neacceptat în raport cu judecătorul de la prima instanţă care a judecat cauza şi care a repus în discuţie pentru a justifica soluţia nelegală toate aspectele tranşate definitiv de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, îmbrăţişând punctul de vedere al acuzării, în sensul că a dat o soluţie contra naturii dreptului ca urmare a existenţei identităţii faptelor, că autoritatea de lucru judecată fusese discutată în căile ordinare de atac, că ar fi inventat un al patrulea grad de jurisdicţie că ar fi generat un raţionament juridic cu aparenţă de validitate. În conţinutul declaraţiei apelanta intimată inculpată a mai făcut referiri punctuale la pagina 45 alin. (5) din sentinţa apelată cu privire la latura obiectivă a faptei de care a fost acuzată, că a comparat extrasele din cele două decizii, aflate la filele x şi respectiv 160 dosarul ICCJ, că a depus extrasele din sentinţa penală 1240/2010, fila x şi din decizia dată în apel, respectiv nr. 803/A/2010 a Tribunalului Bucureşti, fila x, din care a executat o parte, apreciind că există identitate evidentă. De asemenea a făcut referire la împrejurarea că a depus şi o schiţă din care rezultă o compensare, iar că această tranzacţie de compensare a fost adusă în discuţie în mod tendenţios de către acuzare pentru a susţine perioade infracţionale diferite, precizând că schiţa şi extrasele din hotărâri au fost examinate de CSM în secţia de Judecători şi de ICCJ, constatând că a respectat toate obligaţii de serviciu. A precizat că la pag. 13 alin. (2), precum şi la pag. 11 a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au punctat, încă odată, aspecte ce ţin de modul în care a interpretat şi aplicat legea, concluzionându-se că aceasta a fost o operaţiune în acord cu legea, nefiind adevărată susţinerea din motivele de apel ale parchetului de la pag. 4 alin. (2). Apelanta intimată inculpată a mai precizat că identitatea între faptele imputate în procedura disciplinară şi faptele din această cauză este clară şi sigură, acest lucru fiindu-i spus şi de procurorul de caz, doamna procuror PPPPP., care a pus bazele acestui caz de abuz în serviciu, care l-a închis prin rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală din 07.08.2010. În legătură cu fapta care i-a fost imputată, a precizat că a îndeplinit corect actul de justiţie şi prin aceea că nu doar că a nu a urmărit să producă vreun prejudiciu în dauna cuiva, dar nu a antamat în niciun mod latura civilă. În tot cuprinsul celor 70 de pagini de considerente nu s-a adus în discuţie problema exonerării de răspundere civilă a contestatorului, iar în dispozitivul deciziei a scris o singură dispoziţie de anulare, anume "anulează mandatul de executare a pedepsei". Apelanta a menţionat că în opinia sa, este de neacceptat adăugarea la dispozitiv de către parchet a sintagmei "înlăturarea obligaţiei civile către C.". Pe această menţiune a fost construită întreaga acuzaţie şi adăugând la dispozitiv s-a adăugat la lege, pentru că temeiul încetării procesului penal a fost art. 10 lit. j) din C. proc. pen. anterior, caz în care potrivit art. 346 alin. (4) teza II-a instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă, iar potrivit art. 20 din acelaşi cod persoana vătămată are posibilitatea să pornească acţiunea civilă într-un asemenea caz. De altfel, în rechizitoriu se devoalează că de fapt au deranjat partea civilă prin aceea că ar fi anulat părţii civile nişte avantaje ce ţin de constituirea de parte civilă (pag. 199, penultimul alineat rechizitoriu). În mod cu totul excepţional în cuprinsul motivelor de apel, autorul le reproşează pe pag. 9 alineat ultim că prejudiciul a fost "generat de nesoluţionarea laturii civile". Apelanta a vrut să mai precizeze că în momentul în care au fost acuzate de abuz în serviciu s-a pornit de la o premisă greşită, uitând acuzarea că se aflu într-o cale extraordinară de atac, ce viza strict compararea a două hotărâri sub aspectul laturii penale. Acesta a fost obiectul judecăţii. Nu se aflau într-o rejudecare a recursului că să rezolve latura civilă. În opinia sa, i se pare foarte grav faptul că s-a încercat identificarea unui prejudiciu după ce contestatorul a renunţat la contestaţia în anulare. În rechizitoriu, iniţial, s-a reţinut că prejudiciul înseamnă valoarea creditului şi creanţei solicitate, pag. 199 alin. (2). Apoi, pe parcursul judecării acestui dosar la 15.11.2016 se renunţă la contestaţie, în contextul solicitării revizuirii lor de către parchet. Titlu executoriu a fost definitiv în anul 2010, nu s-a încercat recuperarea prejudiciului decât în luna mai 2012, după ce a pronunţat ele decizia. Din toate actele emanând de la instituţiile financiare a rezultat că acest contestator nu are bani în conturi şi nici bunuri mobile şi imobile. Deci, nu s-a putut executa nimic de la el. Situaţia de fapt fiind previzibilă rezultând din actul de acuzare Astfel, relaţiile de poprire au apărut în mai 2012, aflând că nici acum nu sunt bunuri pentru a fi executate. În opinia sa, este lipsit de logică să fie obligate la plata unor dobânzi ce s-ar fi acumulat în cei patru ani, din februarie 2012 până la renunţarea la contestaţie, întrucât este de notorietate că dobânzile sunt accesorii ale debitului principal, iar să se spună că ele trebuie să plătească dobânzi trebuie să se prezume că pe data de 22 februarie 2012 în mod cert s-ar fi recuperat de la H. întreaga sumă dacă nu ar fi dat ele hotărârea şi că tocmai de aceea le-au obligat pe ele la plata dobânzilor pentru că se presupune că în ziua aceea s-ar fi recuperat de la insolvabilul H. suma de 18 milioane RON. La întrebarea reprezentantului Ministerului Public în ce an s-a deschis dosarul de executare la Biroul de executări? Apelanta a răspuns că din ce a reuşit ea să cunoască, este începutul anului 2012.

Tot, în apel a fost audiat şi martorul PPP., declaraţia acestuia aflându-se în vol. II, dosarul Înaltei Curţi, în care a arătat că menţine declaraţiile date la data de 20.03.2014 la DNA şi respectiv 22.05.2017 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ambele în calitate de martor, ce i-au fost prezentate şi astăzi, în care a spus adevărul şi pe care le-a dat de bunăvoie. A precizat că a mai dat declaraţii în această cauză şi în alte cauze disjunse în calitate de suspect. Martorul a relatat împrejurări de la sfârşitul lunii februarie 2012 când a fost sumat de NNN., în biroul căreia îşi desfăşura sporadic activitatea în calitate de avocat. Mergea la biroul acesteia în medie de două ori pe săptămână, fie să se întâlnească cu un client, fie să îşi ia roba atunci când trebuia să meargă în instanţă. A cunoscut-o pe doamna A., crede că în anul 2011, primăvara spre vară, când a venit în biroul doamnei NNN., împreună cu aceasta şi a reţinut că doamna NNN. i-a dat din agendă un număr de expert auto, crede, de care avea nevoie pentru cineva din familia dânsei. Atunci i-a fost prezentată, iar în durata de 5 minute cât a durat cele menţionate nu a iniţiat şi nu a purtat vreo discuţie cu aceasta. În cei 15 ani de avocatură nu a avut niciun dosar penal. La sfârşitul lunii februarie 2012, aşa cum a arătat, doamna NNN. l-a sunt şi l-a rugat să treacă pe la birou şi să o conducă acasă cu autoturismul său, întrucât maşina dânsei era stricată, după afirmaţiile acesteia. Având în vedere locurile de parcare deficitare din faţa curţii de apel a sunat-o înainte de a ajunge şi rugat-o să coboare. Când a ajuns în faţa scării s-a deschis uşa de la scara blocului, doamna NNN. a ieşit singură. Ştie că avea pe umăr o poşetă şi crede că o sacoşă albă de rafie, deasupra crede că avea roba. I-a deschis portiera, s-a urcat în maşină şi au pornit pentru că nu putea să staţioneze. A ieşit în rondul Unirii şi ştia că locuieşte la Piaţa Chibrit, însă l-a rugat să ocolească pe la AAAA., întrucât are de dat o datorie cuiva, nespunându-i vreun nume. El şi-a închipuit că duce banii de întreţinere către administratorul blocului. După ce a virat dreapta pe Calea x şi-a amintit că după ce a depăşit mall-ul care se afla pe partea stângă a sensului de mers, pentru că erau locurile de parcare ocupate, a intrat între două blocuri şi a parcat în faţa unui boutique. A ieşit imediat vânzătoarea şi i-a spus să nu parcheze acolo pentru că primeşte marfă. A spus că va rămâne în maşină şi dacă va fi cazul va pleca. Doamna NNN. a coborât din autoturismul său, luând atât poşeta, cât şi sacoşa de rafie şi i-a spus să o aştepte 5 minute. A ieşit la trotuarul dinspre Vitan şi s-a dus în faţă. A revenit cam în 10 minute, fără a avea sacoşa de rafie asupra sa. Când a fost adus la DNA, cei doi ofiţeri care îl însoţeau, l-au introdus în biroul doamnei procuror PPPPP. unde se afla NNN. Nu era audiată, nu avea hârtii în faţă, era într-o discuţie cu doamna procuror. Doamna procuror l-a întrebat dacă este coleg de birou cu NNN., răspunzându-i afirmativ şi că uneori lucrează. I-a invitat pe amândoi afară pe hol şi s-a exprimat de maniera că "vă rog să ieşiţi şi să vă puneţi de acord", neexprimându-se cu privire la ce trebuie să se pună de acord. A ieşit împreună cu NNN. pe hol, a discutat circa 2 minute. De fapt cea care a discutat a fost NNN., el ascultând-o. S-a uitat şi a observat o cameră de luat vederi instalată pe hol şi atunci s-a apropiat de urechea sa şi i-a spus aproape plângând "trebuie să mă ajuţi când mai dus cu maşina la AAAA., am avut o sacoşă în care aveam 650.000 de euro, pe care i-am lăsat fiului doamnei judecător A. şi a precizat că dacă nu vei susţine acest lucru, aşa cum am precizat eu în denunţ, şi eu, şi tu vom fi reţinuţi preventiv." Nu poate să descrie prin ce stare a trecut la acel moment. I-am replicat "cum să spune ceva când nu am văzut la tine niciun ban". A spus mergi pe mâna mea, ţinta este A., nouă nu ni se va întâmpla nimic. Am întrebat-o dacă o să fiu martor, iar ea mi-a spus da, o să fiu martor pentru această deplasare cu maşina. Au intrat împreună la doamna procuror în birou şi apoi a venit domnul procuror QQQQQ. care l-a luat în biroul său. Acolo a dat declaraţie cu cele întâmplate şi a recunoscut că a susţinut-o pe NNN. la acel moment. Nu ştie de ce procurorul QQQQQ. a avut impresia că ştie mai multe, dar că nu vreau să spun şi că doresc să o acopăr pe NNN.. El şi-a dat seama cum se doreşte a fi dată declaraţia. Nu a dat-o chiar la dictare, dar i se sugera răspunsul, lăsându-se să înţeleagă că sunt coroborate mai multe probe şi că este bine să dea aşa declaraţia. Cu unele aspecte nu a putut să fie de acord şi domnul QQQQQ. s-a înfuriat şi pe urmă declaraţia a fost dată în calitate de suspect. Ulterior a fost inculpat şi trimis în judecată. Martorul a vrut să precizeze că pe NNN. în ziua respectivă a dus-o de la mall acasă. A lăsat-o în faţa porţii în jurul orelor 17-18, se înserase, a descuiat parte şi a intrat în curte, după care el a plecat. Ceea ce mai poate să spună despre NNN. este că aceasta cunoştea foarte multă lume şi nu ştie dacă fabula, impresia sa era că fabula despre relaţiile şi pilele pe care le-ar fi avut. A mai precizat că a aflat ulterior în timpul cercetărilor şi când a ajuns la Curtea de Apel Constanţa, din declaraţia inculpatului H., la instanţă, acesta a afirmat că făcuse un plan cu NNN. să se răzbune împotriva lui A. pentru că îi respinsese, crede, un recurs în anulare. A asistat la declaraţia lui H. la Curtea de Apel Constanţa şi a declarat că posterele electorale, crede, pentru un post de la Primăria Craiova din cele care i-au rămas, pe faţă având bancnota 50 de euro şi pe cealaltă faţă "votaţi-mă pentru un trai mai bun", le-a tăiat la dimensiunea bancnotei de 50 de euro, deasupra şi dedesubt a pus două bancnote reale pe care le-a legat cu elastic şi că de fapt această sacoşă nu ar fi conţinut bani, doar postere electorale pe care NNN. nu le-a verificat şi nu ştie ce

a făcut cu ele. La întrebările puse de către inculpata A. şi consemnate în conţinutul declaraţiei, Unde era cabinetul doamnei avocat NNN.? martorul a răspuns. Vizavi de intrarea la Curtea de Apel Bucureşti, între Biserica Domniţa Bălaşa şi magazinul RRRRR. de pe colţ, la etajul 4. Dacă martorul a auzit vreo discuţie telefonică între NNN. şi ea sau a auzit-o pe NNN. făcând afirmaţii despre ea? Martorul a răspuns că atâta timp cât a lucrat în biroul doamnei NNN. nu a auzit alte discuţii şi nici nu le-a văzut împreună vreo dată pe acestea. Dacă martorul poate preciza data certă a situaţiei relatate de la sfârşitul lunii februarie? Martorul a răspuns că crede că era ultima zi a lunii februarie pentru că atunci când a primit telefonul de la NNN. era împreună cu fiul său în oraş să cumpere mărţişoare şi practic după ce l-a lăsat pe el la şcoală s-a dus să o ia pe NNN. de la cabinet. Dacă martorul l-a cunoscut pe fiul său, OOO.? Martorul a răspuns că nu l-a cunoscut niciodată, crede că a aflat despre dânsul pe site-ul lui, întâmplător.

Instanţa de apel a coroborat atât declaraţia apelantei inculpate A., declaraţia martorului PPP., cu înscrisurile depuse la dosar, în apel şi menţionate în concret în considerente, cât şi cu întreg materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, cât şi în primă instanţă, ce a mai fost indicat în conţinutul sentinţei atacate, în raport, cu criticile formulate, ca motive de apel, de către apelanta inculpată, în verificarea sentinţei atacate, constatând că aspectele afirmate de apelanta inculpată sunt infirmate de celelalte mijloace de probă administrate, iar în ceea ce priveşte declaraţia martorului PPP., acesta a menţionat aspecte care au fost evaluate de către instanţa ce a pronunţat sentinţa definitivă de condamnare a inculpatei A. pentru infracţiunea de luare de mită, faptă concurentă cu infracţiunile din prezenta cauză.

Înalta Curte consideră că în mod corect prima instanţă a reţinut că fapta inculpatei A., în calitate de judecător şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu, în sensul generării unui raţionament juridic, cu aparenţă de validitate, pentru a pronunţa o anumită soluţie, în sensul că împreună cu celelalte două inculpate G. şi F. au constatat în mod voit că, între decizia penală nr. 1057 din 27.09.2011 a Curţii de Apel Craiova şi decizia penală nr. 741 din 4.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, există aceeaşi bază factuală şi au admis contestaţia în anulare formulată de numitul H., contestaţie care era total neîntemeiată, ceea ce se circumscrie tipicităţii infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 şi 248¹ din C. pen. 1968, în condiţiile art. 5 din C. pen.

Din conţinutul deciziilor penale nr. 1057 din 27 septembrie 2011 şi nr. 741 din 4 aprilie 2011 rezultă că acestea nu au o bază factuală comună, iar susţinerea inculpatei A. împreună şi cu celelalte două condamnate, referitoare la identitatea de bază factuală reprezintă o contrafacere a datelor certe din dosar, ignorând realităţile judiciare asupra cărora este interzisă reformarea datorită autorităţii de lucru judecat, identitatea de bază factuală fiind necesară în susţinerea soluţiei apte a asigura exonerarea de executare a pedepsei şi a obligaţiilor civile de către H.

Inculpata A. cunoştea că la pronunţarea deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 fusese ridicată problema autorităţii de lucru judecat, aspect ce rezulta din hotărâre şi din susţinerile procurorului.

De asemenea, inculpata A. a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 3/P din 26.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru infracţiunea de luare de mită, primind o mare sumă de bani, respectiv peste 600.000 euro de la H. prin intermediul numitei NNN. pentru a desfiinţa pe calea contestaţiei în anulare hotărârea de condamnare la pedeapsa de 7 ani închisoare a acestuia.

Infracţiunea de luare de mită s-a consumat în momentul în care inculpata A. a acceptat şi a primit suma de bani.

Actele materiale comise ulterior luării de mită, concretizate în desfiinţarea în mod nelegal a deciziei penale nr. 741 din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti constituie acte ce intră în conţinutul laturii obiective al infracţiunii de abuz în serviciu.

Reaua-credinţă a inculpatei A. rezultă din condamnarea definitivă pentru luarea de mită care nu s-ar fi justificat dacă inculpata nu îşi continua activitatea infracţională.

Instanţa de control judiciar consideră corectă constatarea primei instanţei că infracţiunea de luare de mită nu ar fi avut nicio consecinţă juridică favorabilă numitului H. dacă ulterior nu s-ar fi desfăşurat procedura contestaţiei în anulare care a dus la înlăturarea executării pedepsei de 7 ani închisoare şi la înlăturarea la plata despăgubirilor civile către C. S.A. în cuantum de 18.839.684,5 RON.

De asemenea, din punct vedere subiect intenţia directă calificată a infracţiunii rezultă ex re.

Aşadar, ca o consecinţă a generării raţionamentului juridic, cu aparenţă de validitate au fost nerespectate dispoziţiile art. 124, 129 din Constituţia României, art. 2, art. 5 alin. (2), art. 6 din C. proc. pen., art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ceea ce se circumscriu şi limitelor referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu statuate în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 8 iulie 2016, care a restrâns sfera ilicitului penal al incriminării cu privire la sintagma "îndeplineşte prin încălcarea legii" numai la legi şi ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, dispoziţiile enumerate intrând în accepţiune de lege.

Apelanta intimată inculpată a invocată în apărare incidenţa deciziei nr. 54 din 7 februarie 2018 a Curţii Constituţionale prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de SSSSS. În dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969, ale art. 294 alin. (1) din C. pen. şi ale art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 683 din 6 august 2018 şi care arătă în considerentele ei aspecte referitoare la judecători, în raport, cu răspunderea juridică a acestora, în susţinerea apărării că activitatea de interpretare a legii, în principiu, nu poate fi niciodată contrară unor dispoziţii legale, abuzivă, generatoare de infracţiuni, cât timp acesta este rolul constituţional şi legal al judecătorilor, să înfăptuiască justiţie, prin interpretarea legii, că nu poate exista o încălcare, de către judecători, a obligaţiilor de serviciu care să se constituie în latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, decât dacă acesta a acţionat cu intenţia de a crea o pagubă sau de a vătăma drepturilor sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Înalta Curte consideră că este incidentă decizia mai sus invocată, însă nu în susţinerea unei exonerări de răspundere pentru infracţiunea de abuz în serviciu a apelantei inculpate A., ci dimpotrivă în argumentarea răspunderii pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, în contextul concret al cauzei.

Astfel, în § 23 al deciziei menţionate Curtea arată că"… În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară) Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012)" în § 42 al aceleiaşi decizii se arată că"Analizând, elementul rea-credinţă, în practică judiciară s-a precizat că "reaua-credinţă presupune distorsionarea conştientă a dreptului, fiind o eroare evidentă şi conştientă. Reaua-credinţă presupune aplicarea în mod greşit a legii, pronunţarea de către judecător, conştient că greşeşte, a unei hotărâri evident eronate. Pentru a ne afla în prezenţa relei-credinţe nu este suficient ca hotărârea/actul respectiv să fie evident eronat, trebuie să existe şi alte indicii care să ducă la convingerea că magistratul a acţionat cu intenţia directă de a încălca legea şi în deplină cunoştinţă de cauză. Distorsionarea legii trebuie să fie evidentă. Nici un alt judecător, având această cauză şi aflat în aceleaşi condiţii, nu ar fi judecat astfel. Raţionamentul juridic al magistratului respectiv este în contradicţie flagrantă cu principiile de drept din materia respectivă. Sub aspect probator, elementele se pot găsi doar în motivarea hotărârii şi doar dacă există indicii că motivaţia este străină de obiectul cauzei. Trebuie să existe şi alte indicii care să argumenteze credinţa că magistratul a distorsionat legea în mod conştient, care să demonstreze că judecătorul a aplicat legea în mod eronat în deplină cunoştinţă de cauză. Există erori care sunt comise fără ca persoana în cauză să fie conştientă că a încălcat legea…" în § 43 "..Astfel, reaua-credinţă presupune intenţia de a produce un prejudiciu, dublată de un element imoral, judecătorul fiind conştient că acţionează împotriva propriei sale convingeri şi că manipulează legea." în § 44"… Astfel, conduita proprie a judecătorului acuzat în legătură cu actele de serviciu trebuie să fie cauza ce determină producerea prejudiciului (paguba ori vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice), care reprezintă efectul."

Or, în contextul concret al cauzei, reaua-credinţă a inculpatei A. a fost dovedită nu numai prin generarea raţionamentului juridic cu aparenţă de legalitate, cât şi prin comiterea infracţiunii de luare de mită a unei sume de peste 600.000 de euro de la H. prin intermediul numitei NNN. pentru a desfiinţa pe calea contestaţiei în anulare a hotărârii de condamnare la pedeapsa de 7 ani închisoare a acestuia şi la înlăturarea la plata despăgubirilor civile către C. S.A. în cuantum de 18.839.684,5 RON, infracţiune pentru care inculpata A. a fost condamnată prin hotărâre rămasă definitivă.

Totodată, nu poate fi reţinută nici apărarea cu privire la principiul non bis in idem, constatându-se din compararea celor două decizii penale nr. 1057 din 27 septembrie 2011 şi nr. 741 din 4 aprilie 2011 că nu există o bază factuală comună, aşa încât este nefondată solicitare de achitare a inculpatei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât fapta de abuz în serviciu în condiţiile mai sus arătate, comisă de către inculpată, se circumscrie conţinutului constitutiv al acesteia, din punct vedere obiectiv, subiectiv, al legăturii de cauzalitate cu prejudiciul produs, cât şi prin prisma criteriilor statuate de Curtea Constituţională în cele două decizii menţionate.

De asemenea, instanţa de control judiciar a reţinut că în mod corect şi motivat prima instanţă a respins apărările inculpatei A. cu privire la încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen., deoarece ar exista autoritate de lucru judecat, în condiţiile în care faptele pentru care a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 3/P din 26 martie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 242/A din 2 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt identice, întrucât din analiza sentinţei menţionate a rezultat că faptele din prezenta cauză şi cele din hotărârea arătată nu sunt identice, existând doar o conexitate etiologică, cu obiect diferit.

Totodată, nu se poate avea în vedre nici motivul de apel referitor la autoritatea de lucru judecată dată fiind de existenţa deciziei civile nr. 435 din 25 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, prin care s-a respins recursul Inspecţiei Judiciar împotriva hotărârii 15 J din 4.12.2012 a CSM, secţia pentru judecători, deoarece aceasta se referă la răspunderea disciplinară, pentru fapte de natură disciplinară, or în cauză sunt comise de inculpată fapte de natură penală, aşa încât sfera celor două răspunderi este diferită, având consecinţe şi temeiuri diferite.

De asemenea, aspectele invocate în apărare referitoare la soluţia de scoatere de sub urmărirea penală dispusă, precum şi de redeschidere a urmăririi penale, acestea sunt infirmate de temeiurile care au stat la baza dispunerii lor şi motivările soluţiile dispuse.

De asemenea, Înalta Curte constată ca fiind dovedită şi infracţiunea de favorizarea infractorului reţinută în sarcina inculpatei în condiţiile art. 264 din C. pen. anterior, potrivit art. 5 din C. pen., inculpata A., în calitatea sa de judecător împreună cu celelalte membre ale completului de judecată, respectiv G. şi F., prin decizia penală nr. 381 din 22 februarie 2012 au anulat o condamnare anterioară intrată în autoritate de lucru judecată, ajutându-l pe condamnatul H. să fie exonerat de executarea pedepsei, aşa încât apărările invocate cu privire la această faptă nu pot fi avute în vedere.

De asemenea, nu se susţin argumentele invocate de apelanta intimată inculpată sub aspectul laturii civile, inexistenţa prejudiciului, a stabilirii dobânzilor în mod abuziv, în condiţiile în care contestatorul şi-a retras contestaţia aşa cum rezultă din decizia nr. 1702 din 15.11.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, depusă în apel la dosarul cauzei, prima instanţă motivând aspectele existenţei laturii civile şi a prejudiciului, pe care instanţa de apel şi le-a însuşit.

Astfel, prin hotărârea nr. 318/2012 a fost cauza un prejudiciu părţii vătămate C., aceasta constituindu-se parte civilă cu suma de 18.802.405,24 RON, aceasta fiind anulată în revizuire prin decizia penală nr. 1589/25.10.2016 în urma condamnării inculpatei prin sentinţa penală nr. 3/26.03.2015 definitivă prin decizia penală nr. 242/2.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca urmare a anulării deciziei nr. 318/2012 s-a procedat la rejudecarea căii de atac declarate de contestatorul condamnat H., iar prin decizia nr. 1702 din 15 noiembrie 2016 s-a luat act de retragerea contestaţiei în anulare formulată împotriva hotărârii de condamnare nr. x/14.04.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Soluţia laturii penale se răsfrânge asupra laturii civile şi a dus la împiedicarea executării silite sau a urmăririi condamnatului pentru acoperirea prejudiciului.

Dispoziţiile art. 346 alin. (4) din C. proc. pen. 1968 în vigoare la data pronunţării prevedea că instanţa nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă încetarea procesului penal pe cazul prevăzut de art. 10 lit. j) din C. proc. pen. 1968.

După anularea deciziei nr. 318/2012 în cadrul procesului de revizuire a fost repus în fiinţă titlul executoriu faţă de numitul H., putându-se continua procedura de executare, cuantumul prejudiciului fiind limitat la dobânzile aferentei perioadei în care titlul executoriu nu a fost în fiinţă, în aceste condiţii fiind obligată inculpata A. la plata dobânzilor legale aferente sumei precizate în titlul executoriu (18.838.104,50 RON) calculate de la data de 22.02.2012 (data pronunţării deciziei nr. 381/2012) până la data de 25.10.2016 (data anulării deciziei nr. 318/2012) către partea civilă S.C. C. S.A.

Aşadar, Înalta Curte a constatat că toate criticile formulate de apelanta intimată inculpată A. nu pot fi avute în vedere, aşa încât apelul declarat de aceasta este nefundat.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, aşa cum a fost completat, împotriva sentinţei penale nr. 81/F din data de 10 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa atacată şi rejudecând:

Se va înlătura dispoziţia referitoare la menţinerea liberării condiţionate a inculpatei A. dispusă prin decizia penală nr. 502 din 17.10.2017 a Tribunalului Prahova.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, fiind date cu respectarea dispoziţiilor legale.

În conformitate cu art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen.. se va respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen.. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. se va obliga apelanta intimată inculpată la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În conformitate cu art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta intimată inculpată A., în sumă de 868 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, aşa cum a fost completat, împotriva sentinţei penale nr. 81/F din data de 10 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Desfiinţează, în parte, sentinţa atacată şi rejudecând:

Înlătură dispoziţia referitoare la menţinerea liberării condiţionate a inculpatei A. dispusă prin decizia penală nr. 502 din 17.10.2017 a Tribunalului Prahova.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina statului.

Obligă apelanta intimată inculpată la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta intimată inculpată A., în sumă de 868 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 27 martie 2019.

High Court of Cassation and Justice

scj