Deliberând asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 285 din 14 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în baza art. 386 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor A., B., C., D., E., F., G., H. din infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în vigoare la data faptelor (anul 2009) rap. la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.
S-a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului I. din infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 2531 din C. pen. din 1969 în infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în vigoare la data faptei (anul 2009) rap. la art. 246 C. pen. din 1969 şi art. 2531 din C. pen. din 1969, ambele cu aplic. art. 5 C. pen.
S-a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatei J. din infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.
S-au respins cererile inculpaţilor A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de neglijenţă în serviciu - prev. de art. 288 C. pen./art. 249 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.
S-a respins cererea inculpatului F. de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 308 alin. (2) C. pen.
S-au respins, în rest, cererile de schimbare a încadrării juridice a faptelor.
În baza art. 396 alin. (1), (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. corob. cu art. 121, 122 alin. (1) lit. d), 124 din C. pen. în vigoare la data faptei (anul 2009) cu aplic. art. 5 C. pen. - prescripţia specială a răspunderii penale, s-a încetat procesul penal sub aspectul săvârşirii de către inculpata J., a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen. - rezultată în urma schimbării încadrării juridice.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. corob. cu art. 121, 122 alin. (1) lit. d), 124 din C. pen. în vigoare la data faptei (anul 2009) cu aplic. art. 5 C. pen. - prescripţia specială a răspunderii penale, s-a încetat procesul penal sub aspectul săvârşirii de către inculpatul I., a infracţiunii de conflict de interese, prev. de art. 2531 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen.
În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., au fost condamnaţi fiecare din următorii 5 inculpaţi: A., B., C., D., I., la câte 1 an închisoare pentru infracţiunea de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în vigoare la data faptelor (anul 2009) rap. la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen., cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), (76) alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969;
A fost condamnat fiecare din următorii 3 inculpaţi: 1) E., 2) G., 3) H., la câte 9 luni închisoare pentru infracţiunea de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în vigoare la data faptelor (anul 2009) rap. la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen., cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), (76) alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969;
A fost condamnat inculpatul F. la 6 luni închisoare pentru infracţiunea de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie prev. de art. 13 indice 2 din Legea nr. 78/2000 în vigoare la data faptei (anul 2009) rap. la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen., cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), (76) alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969, art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
În baza art. 71 din C. pen. din 1969, s-a aplicat tuturor inculpaţilor sus-menţionaţi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat) din C. pen. din 1969.
În baza art. 81 şi urm. din C. pen. din 1969, art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor închisorii şi accesorii aplicate inculpaţilor A., B., C., D., I., E., G., H., F., pe durata unor termene de încercare stabilite conform art. 82 din C. pen. din 1969, de:
a) 3 ani, în cazul primilor 5 inculpaţi - A., B., C., D., I.;
b) 2 ani şi 9 luni, în cazul următorilor 3 inculpaţi - E., G., H.;
c) 2 ani şi 6 luni, în cazul inculpatului F.
S-a atras atenţia tuturor celor 9 inculpaţi sus-menţionaţi asupra disp. art. 83 din C. pen. din 1969.
În baza art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 19 şi urm. C. proc. pen., art. 998 şi urm. C. civ. din 1864, s-au respins pretenţiile civile formulate de partea civilă K. (prin reprezentant convenţional L.), vizând acordarea de despăgubiri materiale şi morale şi restabilirea situaţiei anterioare.
S-a constatat că M. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea parţială a următoarelor înscrisuri: 1) Procesul-verbal din 03.03.2009 al Comisiei locale de stabilire a dreptului de proprietate Bujoreni, doar în ceea ce priveşte situaţia lui N. - doar rândurile 2 - 16 de la pagina 48 din registru; 2) Anexa 2 B, doar în ceea ce priveşte situaţia lui N. - doar rândul 2 din tabelul nominal.
Totodată, s-a dispus desfiinţarea totală a următoarelor înscrisuri:
1) "Schiţa de plan a terenului autor N. din comuna Bujoreni, sat Olteni, jud. Vâlcea", punctul "Leasă", extravilan, sup. 1050 mp, tarlaua x, parcela x, întocmită de ing. C.;
2) "Proces-verbal de punere în posesie" nr. x/2009;
3) Extrasul de pe procesul-verbal din 03.03.2009 al Comisiei locale de stabilire a dreptului de proprietate Bujoreni, referitor la situaţia lui N.
S-a respins cererea părţii civile K. (prin reprezentant convenţional L.) de desfiinţare/anulare şi a altor înscrisuri decât cele sus-menţionate.
În baza art. 399 C. proc. pen. rap. la art. 272 - 276 C. proc. pen., a fost obligată partea civilă K. (prin reprezentant convenţional L.) să plătească expertului tehnic judiciar O. suma de 400 RON (cota-parte de 1/6 ce îi revine acesteia din onorariul definitiv aprobat de instanţă, în cuantum de 2400 RON).
Au fost obligaţi inculpaţii la plata de cheltuieli judiciare către stat, astfel: inculpaţii A., B., C., D., I., E., G., H., la plata a câte 550 RON, inculpatul F. la plata sumei de 400 RON.
În baza art. 276 alin. (6) C. proc. pen. corob. cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 2 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus, din oficiu, reducerea la 4000 RON a cheltuielilor judiciare reprezentând onorariile avocatului părţii civile K. (prin reprezentant convenţional L.) - pe motiv că suma totală solicitată (de 16771 RON) este vădit disproporţionată în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei (cu precizarea că măsura luată nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul acestuia).
S-a stabilit cuantumul total al cheltuielilor judiciare cuvenite părţii civile la suma de 4500 RON (în care se include şi suma de 400 RON cu privire la care s-a dispus obligarea părţii civile la plata către expertul O., cu titlu de onorariu restant datorat) şi, în consecinţă, au fost obligaţi inculpaţii A., B., C., D., I., E., G., H. şi F., la plata a câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare, către persoana vătămată - parte civilă K. (prin reprezentant convenţional L.).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri inculpaţii A., B., C., D., I., E., G., H. şi F. şi partea civilă K. prin procurator L.
Prin Decizia penală nr. 559/A din data de 25 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile declarate de partea civilă K. prin procurator L. şi de inculpaţii E., G., H., F. împotriva Sentinţei penale nr. 285 din 14 iunie 2017 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea în Dosarul nr. x/2014.
A fost desfiinţată în parte sentinţa apelată şi, rejudecând, a fost înlăturată dispoziţia de condamnare a inculpaţilor E., G., H. şi F., cu toate consecinţele.
În baza art. 386 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor E., G., H. şi F., din infr. prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 246 C. pen. anterior cu aplic. art. 5 C. pen. în infracţiunea de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 C. pen. anterior cu aplic. art. 5 C. pen.
În baza art. 396 alin. (1), (6) C. pen. rap. la art. 16 lit. f) C. proc. pen. coroborat cu art. 121, art. 122 alin. (1) lit. d) şi art. 124 C. pen. anterior, cu aplic. art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de apelanţii-inculpaţi ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea parţială a Hotărârii nr. 211 din 07 mai 2009 a Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din Vâlcea numai în ceea ce priveşte validarea propunerii de constituire a dreptului de proprietate în favoarea numitului N.
S-a dispus desfiinţarea totală a Titlului de proprietate nr. x din 15 iulie 2009 eliberat numitului N. (fotocopie ataşată la dosar urm. pen.).
A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.
Prin aceeaşi decizie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A., B., C., D. şi I., împotriva aceleiaşi sentinţe, cu obligarea lor la câte 300 RON cheltuieli judiciare către stat.
*****
Împotriva deciziei din apel au formulat recursuri în casaţie inculpaţii A., B., D. şi I., în termenul legal, prev. de art. 435 C. proc. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data 11.09.2018, fiind fixat termen la data de 16.11.2018, în vederea examinării, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie, conform art. 440 C. proc. pen.
Prin încheierea din data de 16 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii D., B., I. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 559/A din 25 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi s-a trimis cauza completului care judecă recursul în casaţie, în compunere de 3 judecători.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererilor de recurs în casaţie, a constatat că recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B., D. şi I. au fost declarate în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen., iar Decizia penală nr. 559/A din data de 25.05.2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti face parte din categoria hotărârilor împotriva cărora se poate formula recurs în casaţie, fiind întrunite cerinţele art. 434, 435, 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că, în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B., D. şi I. a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi motivarea acestuia, reţinându-se, în esenţă, următoarele:
Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost indicat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
În esenţă, în motivarea cererii, inculpatul A. a criticat decizia instanţei de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât condamnarea lui s-a făcut cu încălcarea Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a României, pentru o faptă care nu mai este prevăzută de legea penală, solicitând în consecinţă admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel şi în rejudecare, achitarea sa pentru infracţiunea de abuz în serviciu, având în vedere dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Astfel, s-a arătat de către inculpat că a fost condamnat pentru infracţiunea de abuz în serviciu, însă, prin raportare la Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, fapta de care a fost acuzat nu mai este prevăzută de legea penală, având în vedere că, în actul de inculpare cu care a fost sesizată instanţa de judecată, nu s-a menţionat încălcarea vreunei dispoziţii din legi sau ordonanţe ale guvernului, ci doar H.G. nr. 890/2005.
În opinia inculpatului, odată cu publicarea deciziei Curţii Constituţionale a operat dezincriminarea, parţial, a infracţiunii de abuz în serviciu, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 4 C. pen. Astfel, după ce s-au împlinit cele 45 de zile de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, textul care incriminează abuzul în serviciu nu mai există, sens în care se impune achitarea sa pentru această infracţiune.
Inculpatul a mai susţinut că a fost condamnat fără a se stabili în concret dacă există beneficiu material şi direct sau dacă a existat o încălcarea esenţială a legii de către el ca şi funcţionar public, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
S-a arătat că, în concret, prin rechizitoriu, DNA a reţinut în sarcina sa că soluţia propusă pentru reconstituirea dreptului de proprietate este consecinţa exercitării defectuoase a atribuţiilor de serviciu şi a încălcării normelor, a regulamentelor şi dispoziţiilor interne, care vizează procesul de restituire pe cale administrativă a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, prin acţiunile conjugate inculpaţii contribuind la diminuarea patrimoniului părţii rezultată din restituirea terenului în favoarea doar a unuia dintre comoştenitori. Or, nici în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, cum nici în actul de inculpare, nu se menţionează că inculpatul ar fi încălcat prevederile vreunei legi.
Faţă de cele arătate în scris, inculpatul A. a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare, întrucât din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că vreunul dintre inculpaţi ar fi îndeplinit (cu ştiinţă sau din culpă) atribuţiile de serviciu prin încălcarea legii şi, de asemenea, nu rezultă că fapta pentru care a fost trimis în judecată constituie infracţiune.
Cu privire la latura civilă, inculpatul a arătat că partea civilă nu poate pretinde, în mod legal, un bun care nu face parte din patrimoniul său, motiv pentru care solicită respingere cererii de constituire parte civilă formulată în cauză.
S-a mai menţionat în cererea de recurs în casaţie că, analizând toate actele şi lucrările dosarului întocmite atât în faza de urmărire cât şi în faza de judecată în cursul cercetării judecătoreşti, nu se poate reţine că ar fi săvârşit cu intenţie faptele pentru care a fost trimis în judecată prin actul de inculpare, astfel că, în subsidiar, faţă de lipsa intenţiei, se impune schimbarea încadrării juridice a faptei din abuz în serviciu în infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
A susţinut inculpatul că nu s-a făcut în niciun fel dovada, prin vreun mijloc de probă, că ar fi luat legătura în vreun mod cu dobânditorul terenului nici înainte, cum nici după obţinerea titlului de proprietate sau înstrăinarea terenului. Inculpatul şi ceilalţi inculpaţii, membrii ai comisiei, au făcut propunere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul rezultat prin sentinţa de partaj. Niciun membru al comisiei nu avea competenţa sau atribuţia de a cenzura actele oficiale depuse la dosar, având în vedere că, sarcina probei revine persoanei care se pretinde îndreptăţită, iar răspunderea pentru cele consemnate în aceste acte revine semnatarilor acestora şi nu există nicio prevedere legală care să oblige comisia la un asemenea demers.
În concluzie, prin motivele de recurs în casaţie, inculpatul A. a menţionat că, prin decizia pronunţată, Curtea de Apel Piteşti nu a putut face diferenţa între obligaţiile Comisiei locale şi cele ale Comisiei judeţene. Astfel, Comisia locală nu dispune reconstituirea, nu este organ jurisdicţional, ci organ administrativ, nu hotărăşte, ci doar face propuneri. Or, faţă de aceste considerente nu se putea dispune condamnarea sa.
În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei Curţii de apel şi, cu ocazia rejudecării, achitarea sa pentru infracţiunea de abuz în serviciu, ţinând cont de faptul că această infracţiune nu mai este prevăzută de legea penală.
Prin cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii D. şi I., având un conţinut similar, apărarea inculpaţilor a solicitat în temeiul cazului de casare invocat în ambele cereri de recurs în casaţie - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., admiterea recursurilor, casarea hotărârii atacate şi achitarea inculpaţilor potrivit art. 16 lit. b) C. proc. pen.
În esenţă, apărătorul inculpaţilor a arătat că aceştia au fost condamnaţi la pedeapsa închisorii de 1 an, cu aplic. art. 81 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, apreciindu-se că, în calitate de membri ai Comisiei de Fond Funciar Bujoreni, au participat la o şedinţa a comisiei şi au votat eliberarea unui titlu de proprietate unei persoane care nu era îndreptăţită la reconstituire.
În opinia inculpaţilor, prin apărător, instanţa nu a avut în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 prin care s-a apreciat că sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din conţinutul textului de lege este neconstituţională, astfel încât, raportându-ne la speţa de faţă, s-a susţinut că nu s-a indicat, în mod concret, în ce ar consta elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv în ce ar consta îndeplinirea în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu.
S-a arătat că, inculpaţii, ca simpli membri ai comisiei locale de fond funciar, nu făceau decât să îşi exprime un punct de vedere cu privire la cererile de reconstituire formulate de diverşi cetăţeni şi în niciun moment nu au avut atribuţii în verificarea dosarelor de reconstituire, a amplasamentului terenurilor sau a îndreptăţirii persoanei care formulează cererea de reconstituire. Mai mult decât atât, Comisia locală din care făceau parte nu este cea care eliberează titlul de proprietate, această propunere fiind înaintată comisiei judeţene care, în urma verificărilor proprii emite sau nu titlu, respectiv validează propunerea.
S-a susţinut că, în concret, neavând un element material, ci doar o simplă raportare la un text de lege, care potrivit deciziei Curţii Constituţionale este neconstituţional, inculpaţii nu pot fi condamnaţi, fapta lor nefiind prevăzută de legea penală. Cel mult, persoana nemulţumită se putea adresa instanţei civile pentru anularea parţială sau în totalitate a titlului de proprietate ori cu o acţiune în revendicare.
În concluzie, apărarea inculpaţilor D. şi I. a arătat că în speţa de faţă nu s-a indicat care ar fi textul de lege pe care inculpaţii l-ar fi încălcat, solicitându-se admiterea recursului în casaţie aşa cum a fost motivat.
Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul B., apărătorul a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei curţii de apel şi, în rejudecare, achitarea inculpatului pentru infracţiunea de abuz în serviciu, având în vedere că infracţiunea nu mai este prevăzută de legea penală.
Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., apărarea a susţinut că inculpatul a fost nelegal condamnat pentru pretinsa săvârşirii a infracţiunii de abuz în serviciu, fapta reţinută în sarcina acestuia nefiind prevăzută de legea penală prin raportare la Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, întrucât în actul de sesizare a instanţei nu s-a reţinut încălcarea de către inculpat a vreunei dispoziţii din legi sau ordonanţe ale guvernului, ci doar a H.G. nr. 890/2005.
Or, odată cu expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, a operat dezincriminarea parţială a abuzului în serviciu, fiind incidente dispoziţiile art. 4 C. pen.
Prin urmare, în opinia apărării, fapta de abuz în serviciu nu este prevăzută de legea penală având în vedere Decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 246 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".
Conform rechizitoriului, încadrarea juridică a faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată este infracţiunea de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297. alin. (1) C. pen.
Apărarea inculpatului a susţinut că, prin rechizitoriu nu se reţine încălcarea de către inculpat a vreunei norme legale, cu atât mai puţin a vreunei legi sau ordonanţe de guvern. Deşi instanţa reţine că în rechizitoriu se face referire la încălcare prevederilor Legii nr. 18/1991, în realitate se invocă prevederile H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor.
Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu s-a mai arătat prin cererea de recurs în casaţie că, prin activitatea sa, inculpatul nu a încălcat norme din legislaţia primară, ci doar norme din legislaţia secundară, respectiv prevederile H.G. nr. 890/2005, motiv pentru care, făcându-se aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, se impune achitarea sa întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, aceleaşi principii fiind reiterate şi prin Decizia nr. 392 din 6.06.2017 a Curţii Constituţionale.
S-a mai menţionat că, nu Comisia locală dispune reconstituirea, care nu este organ jurisdicţional, ci organ administrativ, nu hotărăşte, ci doar face propuneri, iar cea care validează şi emite titlu este Comisia Judeţeană, întrucât este singura autoritate şi singurul organ care verifică legalitatea reconstituirii.
În consecinţă, faţă de cele arătate în scris, apărarea inculpatului B. a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei curţii de apel şi, în rejudecare, achitarea pentru infracţiunea de abuz în serviciu, având în vedere că infracţiunea nu mai este prevăzută de legea penală.
Cu prilejul dezbaterilor, la termenul din data de 15.03.2019, s-au luat concluziile apărătorilor recurenţilor inculpaţi, ale Parchetului, precum şi ale recurenţilor inculpaţi în ultimul cuvânt, acestea fiind redate pe larg în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
Analizând recursurile în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate efectuată de instanţa de recurs nu este însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În cauza de faţă, recurenţii inculpaţi A., B., D. şi I. au fost condamnaţi la pedeapsa principală de câte 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în vigoare la data faptelor (anul 2009) rap. la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen., cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), (76) alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969, a cărei executare a fost suspendată condiţionat pe un termen de încercare de 3 ani.
Recurenţii inculpaţi A., B., D. şi I. au formulat recurs în casaţie, criticile acestora fiind întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
În esenţă, se reţine că, prin cererile deduse judecăţii, în temeiul cazului de casare invocat, s-a solicitat de către apărare achitarea inculpaţilor în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297. alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina acestora, întrucât, pe de o parte, odată cu publicarea Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale fapta pentru care au fost acuzaţi nu mai este prevăzută de legea penală, întrucât a operat dezincriminarea, parţial, a infracţiunii de abuz în serviciu, fiind astfel incidente în cauză dispoziţiile art. 4 C. pen.
În acest sens, s-a susţinut că, prin actul de inculpare cu care a fost sesizată instanţa de fond, nu s-a menţionat încălcarea de către inculpaţi a vreunei dispoziţii din legi sau ordonanţe ale guvernului, ci doar a H.G. nr. 890/2005.
Aşadar, s-a susţinut de către apărare prin recursurile în casaţie formulate, că inculpaţii nu au încălcat norme din legislaţia primară, ci doar norme din legislaţia secundară, respectiv prevederile H.G. nr. 890/2005, motiv pentru care, având în vedere că nicio probă administrată în cauză nu a dovedit clar în ce a constat acţiunea inculpaţilor, respectiv în ce a constat îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu şi mai exact care sunt textele de lege încălcate de aceştia, se impune achitarea lor făcându-se aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016.
În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casaţie astfel formulate, de dispoziţiile incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală - conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile făcând obiectul analizei prezentei căi de atac.
Obiectul cenzurii instanţei de casaţie este limitat la chestiuni de drept, circumscrise, în speţă, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a susţinerilor vizând neprevederea faptei de către legea penală în ceea ce priveşte faptele reţinute în sarcina recurenţilor inculpaţi din prezenta cauză.
În concret, în cauză, rezultă că susţinerile recurenţilor inculpaţi subsumate noţiunii de condamnare pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în sensul cazului de casare invocat sunt raportate de apărarea inculpaţilor la conţinutul Deciziei nr. 405/15.06.2016 a Curţii Constituţionale, potrivit căreia, în opinia apărării, fapta de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpaţilor a fost dezincriminată, în condiţiile în care în sarcina lor s-a reţinut încălcarea unei hotărâri de guvern şi nu a unei legi.
Tot în susţinerea criticii potrivit căreia fapta pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată nu mai este prevăzută de legea penală şi astfel se impune achitarea lor, apărarea inculpaţilor a făcut referiri fie la împrejurarea că prin rechizitoriul cu care a fost sesizată instanţa de fond nu s-au menţionat dispoziţiile legale încălcate de inculpaţi, fie a făcut referiri la probele dosarului care nu conturează, în opinia apărării, care sunt activităţile inculpaţilor neconforme cu legea, precum şi referiri la lipsa intenţiei în săvârşirea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată, şi în fine, în raport de aceste constatări, s-a mai susţinut că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei de abuz în serviciu în infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
De asemenea, prin motivele de recurs în casaţie, inculpaţii, prin apărător, au reiterat criticile formulate în apel cu referire la starea de fapt reţinută şi atribuţiile avute de inculpaţi, respectiv că aceştia nu au participat la şedinţa când s-a încheiat procesul-verbal şi s-a discutat propunerea, semnând doar un proces-verbal care nu producea consecinţe juridice ori că, inculpaţii, ca simpli membri ai Comisiei locale de fond funciar, nu făceau decât să îşi exprime un punct de vedere cu privire la cererile de reconstituire formulate de diverşi cetăţeni şi în niciun moment nu au avut atribuţii în verificarea dosarelor de reconstituire, a amplasamentului terenurilor sau a îndreptăţirii persoanei care formulează cererea de reconstituire, precum şi că, mai mult decât atât, comisia locală din care făceau parte nu este cea care eliberează titlul de proprietate, această propunere fiind înaintată comisiei judeţene care în urma verificărilor proprii emite sau nu titlul, respectiv validează propunerea.
Examinând cauza prin prisma criticilor aşa cum au fost formulate de apărarea inculpaţilor A., B., D. şi I. prin recursurile în casaţie de faţă, Înalta Curte constată că instanţele au făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpaţilor sunt neîntemeiate.
Astfel, se reţine că, instanţa de fond, prin hotărârea de condamnare, definitivă prin decizia atacată pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a stabilit că, în drept, faptele inculpatului A., constând în aceea că, în calitate de preşedinte al Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole şi forestiere din comuna Bujoreni din judeţul Vâlcea, cu intenţie, a participat la îndeplinirea procedurilor premergătoare şi la întocmirea actelor care au condus la stabilirea abuzivă a dreptului de proprietate în favoarea titularului N., prin Titlul de proprietate nr. x din data de 15.07.2009, pentru suprafaţa de 1050 mp de teren în comuna Bujoreni din judeţul Vâlcea, începând cu identificarea şi măsurarea terenului, continuând cu hotărârea consemnată în procesul-verbal de şedinţă încheiat în data de 03.03.2009, cu Anexa 2B reprezentând tabelul nominal cu membrii cooperatori care au adus pământ în CAP sub 0,5 ha de persoane îndreptăţite şi cu cooperatorii care nu au adus pământ în CAP şi care solicită în scris stabilirea de terenuri în proprietate, conform Legii nr. 18/1991 şi terminând cu Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/27.05.2009, prin care a fost afectat dreptul de proprietate al unei persoane fizice (persoana vătămată K.) şi a fost obţinut un folos material necuvenit, injust, în favoarea unei alte persoane (N.), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în vigoare la data faptelor (anul 2009) rap. la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen., cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), (76) alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969.
De asemenea, s-a constatat că, faptele inculpatului I., constând în aceea că, în calitate de membru al Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole şi forestiere din comuna Bujoreni din judeţul Vâlcea, a participat la îndeplinirea procedurilor premergătoare şi la întocmirea actelor care au condus la stabilirea abuzivă a dreptului de proprietate în favoarea titularului N., prin Titlul de proprietate nr. x din data de 15.07.2009, pentru suprafaţa de 1050 mp de teren în comuna Bujoreni din jud. Vâlcea, începând cu identificarea şi măsurarea terenului, continuând cu anexa 2B, reprezentând tabelul nominal cu membrii cooperatori care au adus pământ în CAP sub 0,5 ha de persoane îndreptăţite şi cu cooperatorii care nu au adus pământ în CAP solicită în scris stabilirea de terenuri în proprietate, conform Legii nr. 18/1991, şi terminând cu Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/27.05.2009, prin care a fost afectat dreptul de proprietate al unei persoane fizice - persoana vătămată K. şi a fost obţinut un folos material necuvenit, injust, în favoarea unei alte persoane - N., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în vigoare la data faptelor (anul 2009) rap. la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen., cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), (76) alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969.
Faptele inculpatului B., constând în aceea că, în calitate de secretar al comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole şi forestiere din comuna Bujoreni din judeţul Vâlcea, cu intenţie, a participat la îndeplinirea procedurilor premergătoare şi la întocmirea actelor care au condus la stabilirea abuzivă a dreptului de proprietate în favoarea titularului N., prin Titlul de proprietate nr. x din data de 15.07.2009, pentru suprafaţa de 1050 mp de teren în comuna Bujoreni din judeţul Vâlcea, începând cu identificarea şi măsurarea terenului, continuând cu Anexa 2B, reprezentând tabelul nominal cu membrii cooperatori care au adus pământ în CAP sub 0,5 ha de persoane îndreptăţite şi cu cooperatorii care nu au adus pământ în CAP şi care solicită în scris stabilirea de terenuri în proprietate, conform Legii nr. 18/1991, şi terminând cu Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/27.05.2009, prin care a fost afectat dreptul de proprietate al unei persoane fizice (persoana vătămată K.) şi a fost obţinut un folos material necuvenit, injust, în favoarea unei alte persoane (N.), întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în vigoare la data faptelor (anul 2009) rap. la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen., cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), 76 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969.
Instanţele au mai stabilit că, faptele inculpatului D., constând în aceea că, în calitate de membru al Comisiei locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole şi forestiere din comuna Bujoreni din judeţul Vâlcea, a participat la îndeplinirea procedurilor premergătoare şi întocmirea actelor care au condus la stabilirea abuzivă a dreptului de proprietate în favoarea titularului N., prin Titlul de proprietate nr. x din data de 15.07.2009, pentru suprafaţa de 1050 mp de teren în comuna Bujoreni din jud. Vâlcea, începând cu identificarea şi măsurarea terenului, continuând cu Anexa 2B reprezentând tabelul nominal cu membrii cooperatori care au adus pământ în CAP sub 0,5 ha de persoane îndreptăţite şi cu cooperatorii care nu au adus pământ în CAP şi care solicită în scris stabilirea de terenuri în proprietate, conform Legii nr. 18/1991 şi terminând cu Procesul-verbal de punere în posesie nr. x/27.05.2009, prin care a fost afectat dreptul de proprietate al unei persoane fizice - persoana vătămată K. şi a fost obţinut un folos material necuvenit, injust, în favoarea unei alte persoane - N., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu asimilată infracţiunilor de corupţie prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 în vigoare la data faptelor (anul 2009) rap. la art. 246 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 C. pen., cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), 76 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969.
Înalta Curte subliniază că, pin prisma cazului de casare invocat în cauză, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., sintagma "nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.
Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, în determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive, ca urmare a intrării în vigoare, la 01 februarie 2014 a noului C. pen., instanţele au constatat că infracţiunea de abuz în serviciu, aşa cum a fost reţinută în sarcina inculpaţilor A., B., D. şi I. nu a fost dezincriminată şi, totodată, transpunând cauzei de faţă exigenţele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, au dispus condamnarea inculpaţilor pentru această infracţiune.
Prin Decizia nr. 405 din 15.06.2016 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că dispoziţiile art. 246 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".
Cele statuate prin această decizie au devenit general obligatorii de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 08.07.2016 (M. Of. nr. 517/8.07.2016), astfel că instanţele au aplicat norma astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituţională, aşa cum rezultă din conţinutul hotărârilor pronunţate în cauză.
Referitor la constatarea neconstituţionalităţii unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, Decizia nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precizează că aceasta "poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituţionalităţii unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existenţa unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituţionalităţii are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanţei de contencios constituţional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare", (Decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Totodată, în ceea ce priveşte decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016, se constată că aceasta este o decizie interpretativă. Astfel, după cum s-a arătat şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, atunci când Curtea Constituţională a hotărât, în dispozitivul deciziei pronunţate, în cadrul competenţei prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie, că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, se menţine prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituţional toate celelalte interpretări posibile.
Pe cale de consecinţă, textul care a făcut obiectul controlului de constituţionalitate nu este eliminat din fondul activ al legislaţiei, ci îşi găseşte aplicarea în interpretarea stabilită de instanţa constituţională.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată neîntemeiată susţinerea recurenţilor, prin apărători, în sensul că, infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpaţilor a fost dezincriminată (parţial) ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016.
De asemenea, este neîntemeiată şi susţinerea apărării potrivit căreia în sarcina inculpaţilor s-a reţinut încălcarea H.G. nr. 890/2005 şi nu a unei legi în sensul celor statuate prin decizia Curţii Constituţionale şi prin urmare, fapta pentru care au fost condamnaţi nu mai este prevăzută de legea penală şi, astfel în opinia apărării, consecinţa firească este cea de achitare a inculpaţilor.
Cu privire la această critică, Înalta Curte reaminteşte că, prin decizia anterior menţionată, instanţa de control constituţional a statuat că, în respectarea principiului legalităţii incriminării, doar legiuitorul primar poate stabili conduita, pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancţiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă).
În esenţă, instanţa de control constituţional a reţinut că orice acuzaţie având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepţiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislaţia primară, legi şi ordonanţe simple sau de urgenţă.
Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speţa de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, inculpaţii fiind condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma încălcării legislaţiei primare.
În cauză, hotărârea de condamnare enumeră dispoziţiile încălcate de inculpaţi, respectiv art. 8 şi 27 din Legea nr. 18/1991, prevederi legale care, de altfel, contrar susţinerilor apărării, au fost indicate expres şi în actul de sesizare a instanţei.
Prin urmare, critica formulată de recurenţi, prin apărători, în sensul că infracţiunea de abuz în serviciu pentru care au fost condamnaţi inculpaţii nu mai este prevăzută de legea penală, întrucât în actul de inculpare cu care a fost sesizată instanţa de judecată nu s-a menţionat încălcarea vreunei dispoziţii din legi sau ordonanţe ale guvernului, ci doar H.G. nr. 890/2005, aşa cum a stabilit Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, este neîntemeiată.
Astfel, în prezenta cauză, se reţine că, în lumina considerentelor Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, instanţele au concluzionat că analizarea cerinţei îndeplinirii necorespunzătoare de către inculpaţi a atribuţiilor de serviciu a fost realizată prin raportare la prevederile din Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi în consecinţă, în urma acestui examen, s-a constatat că prin atribuţiile de serviciu încălcate de inculpaţi, constând în adoptarea unei hotărâri cu propunerea de validare a unei cereri formulate de o persoană neîndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate şi întocmirea/semnarea Anexei 2B şi Procesului-verbal de punere în posesie nr. x/2009 în împrejurările descrise cu ocazia expunerii situaţiei de fapt reţinută în cauză, au fost încălcate prevederile art. 8 şi 27 din Legea fondului funciar nr. 18/1991.
Prin urmare, se constată că instanţele au făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpaţilor recurenţi sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte celelalte aspecte invocate prin recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A., B., D. şi I., ce vizează situaţia de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv, vinovăţia inculpaţilor şi lipsa intenţiei, probatoriul cauzei ori modul de interpretare a probelor dosarului şi în fine, încadrarea juridică dată faptelor, Înalta Curte menţionează că acestea nu pot face obiectul examinării în calea extraordinară a recursului în casaţie.
Aşadar, critici cum sunt încadrarea juridică a faptelor, vinovăţia inculpaţilor ori modul de apreciere al probatoriului nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie, acesta fiind scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.
Aşa cum s-a arătat, fiind prevăzut ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală.
Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.
Or, de vreme ce susţinerile recurenţilor inculpaţi tind, în esenţă, la reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, acestea nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.
Concluzionând, Înalta Curte constată că, aşa cum au fost formulate, criticile recurenţilor inculpaţi sunt neîntemeiate, iar decizia atacată este legală şi prin urmare, recursurile în casaţie formulate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
În aceste condiţii, se constată că solicitarea formulată în cauză de extindere a efectelor recursului în casaţie şi asupra inculpaţilor care nu au formulat cale de atac, nu poate fi primită, întrucât Înalta Curte putea examina cauza şi cu privire la aceştia, potrivit art. 443 din C. proc. pen., numai în situaţia în care ar fi admis recursul inculpaţilor.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursurile în casaţie formulate de inculpaţii D., B., I. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 559/A din 25 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondate.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii D., B., I. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 559/A din 25 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi, în cuantum de câte 157 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2019.
Procesat de GGC - NN