Competenţă după calitatea persoanei. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Participanţii în procesul penal. Competenţa organelor judiciare
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- competenţă după calitatea persoanei
C. proc. pen., art. 40 alin. (1)
În conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului, iar nu şi infracţiunile săvârşite de secretarii de stat din cadrul ministerelor, întrucât secretarii de stat nu au calitatea de membri ai Guvernului. Exercitarea de către secretarul de stat, prin delegare, a atribuţiilor ministrului nu îi conferă secretarului de stat calitatea de membru al Guvernului şi, în consecinţă, nu determină competenţa de judecată în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 435/RC din 15 noiembrie 2019
Prin sentinţa nr. 634 din 30 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, între altele, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de dare de mită, prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Prin decizia nr. 455/A din 3 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat, între alţii, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei nr. 634 din 30 martie 2018 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în fond, în baza art. 48 C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la dare de mită.
Împotriva deciziei, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat, în termenul prevăzut în art. 435 C. proc. pen.
Prin încheierea din data de 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei nr. 455/A din 3 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.
Examinând recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, în principal, pentru următoarele considerente:
Prioritar analizei motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.
Potrivit Codului de procedură penală, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.
Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.
În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.
Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.
Referitor la cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. (în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente), acesta este singurul caz de casare care vizează încălcarea unor norme de procedură şi are în vedere numai încălcarea normelor privind competenţa materială şi personală a instanţelor de judecată (nu şi competenţa teritorială) atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, adică atunci când este incidentă sancţiunea nulităţii absolute.
În ceea ce priveşte cazul de casare invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., apărarea a arătat că inculpatul a fost judecat de o instanţă care nu era competentă să îl judece, atât în fond, cât şi în apel, în opinia sa competenţa aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că, în esenţă, recurentul a exercitat cu puteri depline toate prerogativele aferente funcţiei de ministru al sănătăţii în perioada în care au fost săvârşite faptele.
Potrivit art. 40 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunile de înaltă trădare, infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, dispoziţiile legale care reglementează competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăd că intră în competenţa instanţei supreme să judece şi infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului.
Dispoziţiile art. 40 alin. (1) C. proc. pen., fiind de strictă interpretare, menţionează expres categoriile de persoane, care îndeplinesc atribuţii de serviciu la cel mai înalt nivel de conducere şi reprezentare în exterior a ţării, care, în cazul săvârşirii de infracţiuni, intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a fi judecate.
Legiuitorul nu include printre aceste categorii persoanele care îndeplinesc funcţia de secretari de stat în cadrul ministerelor, nefiind membri ai Guvernului.
Astfel, în situaţia din speţa de faţă, în care un secretar de stat este delegat de ministru pentru anumite perioade determinate, spre a-i prelua atribuţiile şi ca să reprezinte ministerul, în aceste perioade nu dobândeşte statutul de membru al Guvernului, ca apoi să revină la situaţia anterioară de secretar de stat, existând posibilitatea de a se repeta această împrejurare (în situaţia recurentului inculpat A., acesta a fost delegat de 17 ori).
În consecinţă, competenţa judecării cauzei în primă instanţă revine tribunalului, astfel încât criticile recurentului privind cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. sunt nefondate.
În raport cu aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 455/A din 3 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.