Recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a din Codul de procedură civilă. Condiții și efecte
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac
Index alfabetic: acțiune în constatare
- simulație prin interpunere de persoană
- contract de vânzare
- excepția lipsei de interes
- considerente contradictorii
C. proc. civ., art. 32, art. 33, art. 470, art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a
C. civ. din 1864, art. 1175
Nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. referitoare la existenţa considerentelor contradictorii sau străine de natura cauzei în cazul în care, la evaluarea condiției interesului în promovarea acțiunii în simulație, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 32 și art. 33 C. proc. civ., în raport de care a apreciat că interesul real în promovarea acțiunii este diferit de cel afirmat de reclamant, reținând în privința ambelor tipuri de interes neîndeplinirea cerințelor prevăzute de aceste texte legale.
Astfel, nu se poate reține nicio contradicție în raționamentul instanței, care în realitate face o comparație între interesul afirmat și interesul real, iar împrejurarea că aceasta a ajuns la o concluzie privind interesul real, care îl nemulțumește pe reclamant, nu are aptitudinea de a transforma acest raționament în unul străin de natura cauzei, pentru a deveni incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1267 din 11 iunie 2019
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş, Secția I civilă sub nr. x/30/2015 din 17 iulie 2015, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate caracterul simulat prin interpunere de persoană al contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 362 din 03 februarie 2011 şi nr. 3967 din 26 noiembrie 2010 la B.N.P. C., adevăratul beneficiar al contractelor fiind pârâtul, nu reclamantul; a solicitat ca instanţa să aibă în vedere adevărata stare de drept ce vizează inexistenţa dreptului de proprietate al reclamantului în perioada cuprinsă între datele actelor autentice şi data pronunţării hotărârii în dosarul nr. x/325/2011 al Tribunalului Timiş.
În motivarea cererii, a arătat că imobilele ce fac obiect al contractelor nu au intrat niciodată în posesia ori proprietatea sa, ele fiind neîntrerupt administrate, exploatate şi folosite de pârât (adevăratul proprietar), fără ca reclamantul să achite taxe ori impozite şi fără să beneficieze de vreun atribut al dreptului de proprietate specific unui veritabil proprietar.
A arătat că este persoană interesată să solicite ca instanţa să stabilească existenţa şi conţinutul actului real (hotărârea judecătorească de transmitere a proprietăţii asupra imobilelor în cauză), a actului secret (înţelegerea părţilor din convenţia încheiată) şi, totodată, să înlăture actele aparente (actele autentice iniţiale de transmitere a proprietăţii asupra imobilelor), care nu exprimă adevărata voinţă a părţilor, dorind să dovedească faptul că banii ce reprezintă preţul imobilelor nu au circulat şi nu au fost în posesia sau în patrimoniul său.
Consecinţa directă a admiterii cererii astfel formulate, a arătat reclamantul, se concretizează în restabilirea situaţiei juridice reale prin înlăturarea clandestinităţii actului juridic real (acte autentice de transmitere a proprietăţii asupra imobilelor) şi menţinerea actului de trecere a bunurilor în patrimoniul pârâtului (hotărârea judecătorească de transmitere a proprietăţii asupra imobilelor în cauză), iar prin soluționarea acestei acţiuni în simulaţie instanţa urmează a stabili conţinutul real al acordului de voinţă intervenit între părţi, asigurând respectul pentru adevăr ca normă etică fundamentală în relaţiile sociale.
A mai învederat că acţiunea în simulaţie poate fi introdusă de oricare dintre părţi, precum şi de orice persoană care are un interes legitim în a invoca actul secret (convenţia părţilor).
În drept au fost invocate dispozițiile art. 1175 C. civ. de la 1864.
Hotărârea primei instanțe
Prin sentinţa civilă nr. 731 din 04 aprilie 2016, Tribunalul Timiş, Secția I civilă a respins cererea formulată.
Apelul
Prin decizia civilă nr. 337 din 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței de primă instanță.
Recursul
Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs motivat reclamantul, cauza fiind înregistrată sub același număr unic la 25 ianuarie 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.
Motivarea recursului
Recurentul a realizat o expunere amplă a situației de fapt, detaliind raporturile dintre părți și parcursul litigiului dedus judecății și făcând o serie amplă de considerații teoretice asupra chestiunii de drept în discuție, respectiv asupra simulației prin interpunere de persoane în termeni generali.
O primă critică dezvoltată de recurent vizează stabilirea în sarcina sa în fazele procesuale anterioare a taxei judiciare de timbru, arătând că cererile în constatarea inexistenței unui drept patrimonial se timbrează cu taxă fixă, conform dispozițiilor art. 8 alin. 2 din O.U.G. nr. 80/2013.
Ulterior, subsumat cazurilor de casare instituite de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a dezvoltat următoarele critici:
Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că în considerentele deciziei atacate instanța de apel a reținut argumente contradictorii, constând în aceea că, deși i-a respins probele cu interogatoriul intimatului-pârât și declarațiile de martor ale avocaților care au consiliat părțile la întocmirea actelor pretins simulate, notând că nu a indicat aspectele pe care urmărea să le dovedească cu acestea, în final a conchis că apelantul-reclamant nu a făcut dovada deplină a simulației prin interpunere de persoane.
De asemenea, a susținut că instanța de prim control judiciar nu a pus în discuția părților aspectele vizând administrarea probelor, făcând aceste mențiuni în considerentele hotărârii pronunțate, doar în susținerea soluției de respingere a probelor a căror încuviințare a solicitat-o.
A mai arătat recurentul că instanța de apel nu i-a încuviințat cererea de a primi un avocat din oficiu.
Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorul căii extraordinare de atac a susținut că tot în mod contradictoriu a reținut curtea de apel că, în justificarea interesului în promovarea acțiunii, reclamantul a arătat că acesta rezidă în restabilirea adevăratei ordini de drept, situație ce nu se regăsește între condițiile instituite de prevederile art. 33 C. proc. civ. pentru a solicita obligarea pârâtului la recunoaşterea simulației și a efectelor acesteia, pentru ca ulterior să argumenteze respingerea acțiunii introductive pe inopozabilitatea hotărârilor pronunțate în cauză față de Autoritatea Națională de Integritate.
Din această perspectivă, recurentul a arătat că accepţiunea dată de instanța de apel instituției interesului, ca și condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, nesocoteşte împrejurarea că o cerere nu se promovează întotdeauna şi în mod exclusiv pentru protejarea unui drept subiectiv, ci şi pentru protejarea unei situaţii juridice ocrotite de lege (ori invers).
Astfel, a susținut că, în sens procedural civil, acţiunea include ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură atât protecţia dreptului subiectiv civil, atunci când este încălcat sau contestat, cât şi a situaţiilor juridice legal reglementate, atunci când acestea sunt nesocotite.
Or, în speță, în opinia recurentului, instanţa de apel trebuia să observe că el se prevalează chiar de o asemenea situaţie juridică, respectiv de lipsa posesiei imobilelor şi de lipsa banilor ca mijloc de plată în cauză, de natură să-i justifice interesul în promovarea acțiunii în constatarea simulației.
În finalul acestei critici, a arătat că justifică interes în inițierea demersului judiciar, acesta constând în a demonstra viciul care afectează actele deduse judecății, având în vedere că cererea în speță nu este o acţiune petitorie a unui proprietar deposedat care urmărește să reintre în stăpânirea bunului, ci o acţiune prin care se tinde la constatarea unei împrejurări de fapt.
În susținerea celor de mai sus, a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat decurgând din considerentele deciziei nr. 449 din 11 februarie 2014, dată în dosarul nr. x/30/2010* al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă.
Totodată, a susținut că, prin refuzul de completare a probatoriului, respectiv prin aceea că i-a respins cererea de probe cu interogatoriu și cu martori, instanța de apel a împiedicat aflarea adevărului în cauză, în condițiile în care, în mod legal, îi revenea această sarcină.
Pentru considerentele expuse, autorul căii de atac a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
Regularitatea recursului
Cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, instanța care a pronunțat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia atacată i-a fost comunicată reclamantului la 16 decembrie 2016, așa cum rezultă din procesul-verbal de înmânare aflat la fila 61 a dosarului de apel, iar acesta a declarat calea extraordinară de atac la 9 ianuarie 2017, astfel cum atestă data inscripționată pe cererea de recurs aflată la fila 3 din dosarul de recurs.
Se constată, astfel, că recursul a fost declarat şi motivat în termenul legal de 30 zile menţionat, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 și 3 și alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că acesta a început să curgă la 16 decembrie 2016 şi s-ar fi împlinit la 16 ianuarie 2017, luni, zi lucrătoare.
Referitor la condiţiile intrinseci, s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la condiţiile extrinseci, s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că recurentului i-a fost admisă cererea de ajutor public judiciar prin încheierea din 23 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/30/2015/a2, în sensul reducerii cu 4.000 lei și al eșalonării în 12 rate lunare a câte 429 lei fiecare a taxei judiciare de timbru în cuantum de 9.151,53 lei, calculată conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.
Admisibilitatea recursului
Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 337 din 23 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă.
Pentru verificarea admisibilității căii de atac a recursului, s-a avut în vedere obiectul acțiunii deduse judecății, care în speţă vizează constatarea caracterului simulat prin interpunere de persoană al contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 362 din 3 februarie 2011 şi nr. 3967 din 26 noiembrie 2010.
Potrivit art. 98 alin. (1) C. proc. civ., „competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere”.
Totodată, art. 101 din același Cod prevede la alin. (1) că „în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății”, iar la alin. (2) că „aceeași valoare va fi avută în vedere și în cererile privind constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicita şi repunerea părților în situația anterioară, precum și în cererile privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept.”
În cauză reclamantul a învestit instanța cu un singur petit principal, a cărui valoare este de 1.427.830 lei, așa cum însuși reclamantul a indicat în notele depuse la fila 17 din dosarul primei instanțe.
Conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.”
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv.”
Totodată, în conformitate cu art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016, „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (…), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.”
Astfel, având în vedere că valoarea acțiunii introductive este de 1.427.830 lei, situându-se peste pragul valoric menționat, în considerarea normelor legale precitate se apreciază că decizia recurată este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului.
A fost întocmit și comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.
La termenul din 26 martie 2019, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat și a stabilit termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea căii de atac.
Analiza motivelor de recurs
Față de actele dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins pentru următoarele considerente:
Preliminar, instanța supremă constată că recurentul-reclamant a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă, în funcție de criticile dezvoltate, se va proceda la o calificare punctuală a acestora, după cum urmează:
Critica referitoare la modalitatea eronată de stabilire a cuantumul taxei judiciare de timbru, cu încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 poate fi subsumată, așa cum s-a propus prin raportul întocmit, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât O.U.G. nr. 80/2013 conține norme de procedură, instituind o condiție formală extrinsecă a cererilor de chemare în judecată și a celor pentru exercitarea căilor de atac.
Critica nu poate fi primită.
Așa cum s-a reținut și în raportul asupra admisibilității în principiu, o atare critică putea fi formulată exclusiv pe calea reexaminării modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, în condițiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, cale procedurală pe care recurentul-reclamant nu a înțeles să o folosească, acceptând astfel taxa impusă de instanța de judecată și apelând, pentru a face față cheltuielilor ocazionate de plata acestei taxe, doar la instituția ajutorului public judiciar.
Relevante în sensul considerentelor ce preced sunt și dezlegările date prin decizia nr. 7/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.
În soluționarea recursului în interesul legii s-a reținut că reexaminarea prevăzută de art. 18 din Legea nr. 146/1997 are natura unei veritabile căi de atac (paragraful nr. 8 al considerentelor decizorii) și că ea este reglementată în acord cu principiul constituțional al legalității căilor de atac (paragraful nr. 10 al acelorași considerente).
Instanța supremă apreciază că această decizie și-a păstrat efectul util, în condițiile art. 517 alin. 4 și art. 518 C. proc. civ., întrucât, deși Legea nr. 146/1997 a fost abrogată și continuă să își producă efectele doar în cauze începute sub imperiul său, dispoziții similare celor ale art. 18 alin. 2 din acest act normativ se regăsesc similar în art. 39 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, existând în continuare premisele care au generat dezlegarea în drept dată prin decizia nr. 7/2014, amintită.
Înalta Curte apreciază că se subsumează aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. și critica referitoare la neacordarea ajutorului public judiciar sub forma plății onorariului pentru un avocat din oficiu, solicitată în condițiile art. 6 lit. a) din O.G. nr. 51/2008, întrucât acest aspect se grefează pe dispoziții procedurale privind reprezentarea convențională în cursul procesului.
Critica nu poate fi primită.
Așa cum reiese din examinarea actelor din dosarul curții de apel, recurentul-reclamant a solicitat instanței de apel la 19 octombrie 2016 acordarea ajutorului public judiciar sub forma plății onorariului pentru asistență prin avocat, iar cererea a fost respinsă prin încheierea din Camera de consiliu de la 27 octombrie 2016, împotriva căreia petentul nu a formulat cerere de reexaminare.
Instanța supremă apreciază, urmând raționamentul dezvoltat și în decizia nr. 7/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, evocată în precedent (unde problema viza tot o cale de atac, reexaminarea, prevăzută de o normă specială) că recurentul-reclamant avea la dispoziție, pentru a critica soluția dată prin încheierea de la 27 octombrie 2016, calea de atac a reexaminării, prevăzută de legea specială, anume de dispozițiile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 51/2008, astfel că nu mai poate formula critici cu privire la această soluție pe calea recursului, operant fiind principiul legalității căilor de atac prevăzut de art. 129 din Constituția României, care consacră dreptul părților de a exercita căile de atac în condițiile legii.
Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.
Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat cea de-a doua ipoteză a pct. 6 precitat, anume ipoteza considerentelor contradictorii.
Constată și că referiri la considerente contradictorii există nu numai în cadrul criticii delimitate formal în cadrul pct. 6, ci și în cadrul celor de la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., iar acestea pot fi sintetizate astfel și analizate din perspectiva propusă de recurentul-reclamant:
1. Instanța de apel a reținut că reclamantul nu a făcut dovada deplină a simulației prin interpunere de persoană, în condițiile în care a motivat respingerea probelor propuse de această parte pe existența unei teze neverosimile și pe neindicarea împrejurărilor care se doreau dovedite (iar în cea de a doua ipoteză instanța nepunând în discuție acest aspect, deși era cu atât mai necesar cu cât apelantului-reclamant i se respinsese cererea privind acordarea ajutorului public judiciar în modalitatea desemnării unui avocat din oficiu).
2. Instanța de apel a făcut referire la interesul legitim afirmat de reclamant în promovarea acțiunii, dar a apreciat că se impune respingerea acțiunii întrucât acesta nu justifică îndeplinirea condițiilor art. 33 C. proc. civ., pentru ca în alineatul următor să rețină teza neverosimilă și străină de natura cauzei privind opunerea către A.N.I. a hotărârii din prezenta cauză.
Instanța supremă apreciază, principial, că teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune existența unei contradicții între considerente, care să aibă drept consecință adoptarea a două sau mai multor soluții diferite ori existența unei contradicții între soluția care se prefigurează din parcurgerea considerentelor și cea reținută în dispozitiv.
Niciuna din aceste două situații nu se identifică în cauză.
În ce privește prima critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța supremă constată că în realitate recurentul-reclamant este nemulțumit de considerentul în care instanța de apel reține că în cauză nu s-a făcut pe deplin dovada simulației, dar și de împrejurarea că probele propuse în apel i-au fost respinse în considerarea unei teze neverosimile și străine de natura cauzei (proba cu interogatoriul intimatului-pârât și proba cu mărturia avocaților), dar și pentru neindicarea tezelor probatorii (proba cu martori).
Sub acest aspect, Înalta Curte reține pe de o parte că discutarea probelor s-a realizat la termenul din 16 noiembrie 2016, când instanța de apel a respins probele propuse pe de o parte cu motivarea că cererea în probațiune nu a fost formulată cu respectarea art. 470 C. proc. civ. și pe de altă parte cu motivarea că tezele probatorii din cererea în probațiune au fost dovedite cu probele existente.
Din acest punct de vedere, se apreciază că nu este respectată ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât pretinsa contrarietate ar exista între o încheiere de ședință și decizia de apel. Instanța supremă apreciază că nemulțumirile recurentului-reclamant împotriva modului în care instanța de apel s-a pronunțat pe probele solicitate în apel puteau fi analizate doar dacă acesta ar fi învestit instanța de recurs și cu o critică distinctă în acest sens împotriva încheierii de la 16 noiembrie 2016 în cadrul recursului declarat.
Constată și că în considerentele deciziei recurate instanța de apel a reținut că dovada deplină a simulației nu s-a făcut prin raportare la probele deja administrate, raționament care a privit și celelalte probe indicate de către reclamant ca fiind analizate de instanța de apel și care nu numai că nu relevă nicio contradicție prin el însuși, dar nici nu poate să cadă sub cenzura instanței de recurs, întrucât evaluarea probatoriului este un element de temeinicie, nu de legalitate, neputând fi subsumată niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
Cea de a doua critică dezvoltată, calificată de Înalta Curte ca încadrându-se în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (deși a fost inserat de parte în cadrul motivului prevăzut de pct. 8 al aceluiași articol), este nefondată.
La evaluarea condiției interesului în promovarea acțiunii în simulație, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 32 și art. 33 C. proc. civ., în raport de care a apreciat că interesul legitim afirmat de recurentul-reclamant, acela al restabilirii ordinii de drept, are caracter general și că interesul real, nedeclarat, este acela de a obține o hotărâre judecătorească pe care să o opună A.N.I. în dosarul nr. x/2013 al Comisiei pentru cercetarea averii de pe lângă Curtea de Apel Timișoara constituit ca urmare a sesizării formulate împotriva sa de această instituție.
Față de considerentele sus-evocate, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține nicio contradicție în raționamentul instanței de apel, care în realitate face o comparație între interesul afirmat și interesul real, iar împrejurarea că instanța de apel ajunge la o concluzie privind interesul real, care îl nemulțumește pe recurentul-reclamant, nu are aptitudinea de a transforma acest raționament în unul străin de natura cauzei.
Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.
Prealabil, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu indică textul legal pretins încălcat ori greșit aplicat de către instanța de apel.
În altă ordine de idei, constată și că dezvoltarea criticii permite a se conchide că nemulțumirea părții este legată de modul în care instanța de prim control judiciar a evaluat cerința interesului, ca una dintre condițiile generale de exercitare a acțiunii civile, ceea ce orientează critica spre dispozițiile generale - art. 32-33 C. proc. civ. -, dar și spre cele eventual specifice tipului de acțiune în simulație cu care au fost învestite instanțele, instanța supremă constatând că dispozițiile art. 1175 C. civ. de la 1864, invocate în cererea introductivă de instanță, nu conțin derogări de la normele dreptului comun deja evocate.
Or, în lumina acestor argumente, se impune concluzia că în realitate normele pretins încălcate de către instanța de prim control judiciar apar, formal, drept norme de procedură, ceea ce atrage și incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că instanța de apel nu numai că nu a nesocotit dispozițiile legale referitoare la condiția interesului, astfel cum au fost identificate, ci, dimpotrivă, în analiza condiției interesului le-a luat drept premisă, făcând in terminis referire la ele.
Instanța supremă constată că în realitate nemulțumirea părții vizează concluzia la care a ajuns instanța de apel cu privire la interesul real în promovarea acțiunii în simulație, pe care l-a apreciat ca diferit de cel afirmat, reținând în privința ambelor tipuri de interes analizat neîndeplinirea cerințelor art. 32 și art. 33 C. proc. civ.
Numai că în cadrul recursului nu se poate proceda la cenzurarea acestei concluzii reținute în considerentele deciziei recurate, întrucât aceasta este rezultatul evaluării pe care instanța de apel a făcut-o în legătură cu probele administrate în cauză, ceea ce scapă controlului de legalitate ce poate fi exercitat în această cale extraordinară de atac exclusiv din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
În concluzie, reținând că nu sunt incidente motivele de recurs astfel cum au fost calificate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul declarat a fost respins ca nefondat.