Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 16 din data de 5 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 462 alin. (4) din C. proc. pen. a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpata SC A., privind revizuirea Sentinţei penale nr. 83/D/2017 din 7 martie 2017 a Tribunalului Bacău în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 869 din 7 iulie 2017 a Curţii de Apel Bacău, în Dosarul nr. x/2016.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bacău a reţinut că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 de către A. s-a solicitat revizuirea Deciziei penale nr. 869 din 7 iulie 2017, pronunţate în dosarul penal nr. x/2016 al Curţii de Apel Bacău.
S-a arătat că, prin menţionata decizie au fost respinse apelurile formulate împotriva Sentinţei penale nr. 83/D/2017 a Tribunalului Bacău.
Prin hotărârea tribunalului a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de revizuenta-inculpată A. şi s-a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa de 15.000 RON amendă penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 29 alin. (1), lit. a), b) din Legea nr. 656/2002.
În motivarea cererii de revizuire, s-a arătat că revizuenta a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni în forma de participaţie a complicităţii, în condiţiile în care autorul infracţiunii, inculpatul B., a fost achitat prin Sentinţa penală nr. 88/2018 a Curţii de Apel Bacău, definitivă prin Decizia penală nr. 195/2019 a Î.C.C.J.
În drept, a fost invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti nu se pot concilia.
Au fost ataşate cererii de revizuire acordul de recunoaştere a vinovăţiei, precum şi hotărârile judecătoreşti despre care se face vorbire în cererea de revizuire.
Învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, Curtea, în raport de dispoziţiile art. 458 şi art. 44 C. proc. pen., a constatat că este competentă să soluţioneze cererea.
Prin încheierea din data de 10 decembrie 2019, Curtea a admis în principiu cererea de revizuire. S-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 459 alin. (3) C. proc. pen., în sensul că cererea a fost întocmită în termen, cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., a fost invocat un temei legal pentru redeschiderea procedurilor penale, nu a fost formulată anterior o cerere similară, iar faptele în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea.
Procedând la soluţionarea cererii de revizuire, pe fond, prin luarea în considerare a motivelor invocate, Curtea a conchis în sensul netemeiniciei reţinând următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 83/D/2017 a Tribunalului Bacău, a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bacău şi revizuentă, dispunându-se condamnarea acesteia la pedeapsa de 15.000 RON amendă penală şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 136 alin. (3), lit. a) C. pen. a dizolvării persoanei juridice, pentru complicitate la infracţiunea de spălare de bani, faptă prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 29, lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002.
S-a reţinut, în esenţă, că revizuenta a transferat suma de 35.000 euro în alte conturi în scopul de a ajuta pe autorul infracţiunii, inculpatul B., să disimuleze adevărata provenienţă a circulaţiei şi dispoziţiei bunului constând într-un autovehicul C.
Curtea a reţinut că, separat, inculpatul B., a fost trimis în judecată pentru săvârşirea în calitate de autor a infracţiunii de spălare de bani mai sus descrisă.
Prin Sentinţa penală nr. 88 din 30 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 31 mai 2019 a Î.C.C.J., s-a dispus achitarea inculpatului B. pentru infracţiunea de spălare de bani. S-a reţinut că actele materiale reţinute în rechizitoriu nu pot realiza latura obiectivă a infracţiunii de spălare de bani, având în vedere că, pe de o parte, prin aceste acte nu s-a ascuns originea ilicită a provenienţei autoturismului C. prin crearea unei situaţii de aparenţă legală veridică a autoturismului şi drepturilor asupra acestuia, iar pe de altă parte nu s-a dovedit că sumele cu care a fost achiziţionat autoturismul provin dintr-o infracţiune principală.
Instanţa a evaluat doctrina şi jurisprudenţa susţinând că este unanim admis că neconcilierea la care face referire textul legal citat vizează aceeaşi situaţie de fapt, presupus a fi reţinută în mod contradictoriu de către instanţe, iar nu interpretările juridice diferite. Or, în cauză, prin cele două hotărâri judecătoreşti, de admitere a acordului de vinovăţie, respectiv de achitare, nu s-au reţinut situaţii de fapt diferite. Prin ambele sentinţe s-a stabilit existenţa actelor materiale cuprinse în acordul de vinovăţie, respectiv în rechizitoriu. În drept însă, s-a concluzionat diferit, în sensul subzistenţei infracţiunii de spălare de bani, în forma complicităţii, urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, respectiv în sens contrar, prin hotărârea de achitare, pe considerentul neîntrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de spălare de bani, cu privire la autor.
Desigur că, urmare a condamnării pentru complicitate la săvârşirea unei infracţiuni, în condiţiile în care autorul acesteia este achitat, poate fi pusă în discuţie echitabilitatea procesului, întrucât aceeaşi situaţie de fapt a fost interpretată diferit de către instanţe.
S-a observat însă sub acest aspect că revizuenta, societatea A. şi inculpatul B. nu se află în situaţii juridice similare. În timp ce revizuenta şi-a asumat vinovăţia şi a fost de acord cu pronunţarea unei soluţii de condamnare, încheind în acest sens un acord de vinovăţie, inculpatul B. a adoptat o poziţie procesuală diferită, prin invocarea unor apărări care au fost însuşite de către instanţă.
Prin urmare, Curtea a reţinut că nu se confirmă aspectele invocate cu privire la neconcilierea Sentinţelor nr. 83/D/2017 a Tribunalului Bacău, respectiv nr. 88 din 30 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău.
Împotriva Sentinţei penale nr. 16 din data de 5 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat apel revizuenta A..
Prin motivele de apel, revizuenta SC A. a solicitat admiterea cererii de revizuire a deciziei penale nr. 869/07.07.2017, pronunţate în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bacău. Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 408 şi urm., 453 alin. (1) lit. e), art. 459, art. 462, art. 485 alin. (1), lit. b) cu referire la art. 480 alin. (2) C. proc. pen., s-a solicitat anularea deciziei penale pronunţate de către Curtea de Apel Bacău, respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu care a fost sesizată instanţa de judecată şi trimiterea dosarului procurorului în vederea continuării urmăririi penale.
În fapt, s-a arătat că Tribunalul Bacău a fost sesizat de către DIICOT - Serviciul Teritorial Bacău cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei (denumit în continuare în prezenta Acordul) încheiat de respectiva unitate de parchet cu subscrisa, societatea-inculpat, prin mandatar D.. Acordul a avut ca obiect recunoaşterea comiterii faptei de complicitate la infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 48 raportat la art. 29 lit. a) şi b) din Legea 656/2002, reţinându-se, în esenţă, că societatea, revizuenta din prezenta cauză, a transferat suma de 35.000 de euro în alte conturi, în scopul de a îl ajuta pe autorul infracţiunii, B., să disimuleze adevărata natură a provenienţei, circulaţiei şi dispoziţiei bunului constând în autovehiculul C.
S-a precizat că administratorul statutar a formulat, prin mandatar desemnat, cererea de încheiere a Acordului fără a avea aprobarea AGA sau vreun mandat din partea Societăţii (deşi Acordul tindea la pierderea unor bunuri din patrimoniu acesteia).
In concreto, apărătorul ales al apelantei revizuente a menţionat că administratorul statutar al subscrisei avea şi calitatea de administrator la o altă societatea a grupului, respectiv SC E. SRL, precum şi calitatea de inculpată în aceeaşi cauză penală. În aceste condiţii, revizuenta, prin apărător a precizat că mandatarea (fiicei) s-a realizat contrar prevederilor art. 71 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în sensul ca nu exista mandatul expres pentru a formula cerere de încheiere a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei pentru ambele societăţi inculpate. În aceste condiţii, cererea formulată sau acordul încheiat nu reprezintă manifestarea de voinţă a societăţii.
S-a amintit că, prin Sentinţa penală nr. 83/D/2017 a Tribunalului Bacău s-a dispus în baza art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi condamnarea societăţii pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 29 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 480 alin. (4) din C. proc. pen. la pedeapsa de 15.000 RON amendă şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 136 alin. (3) lit. a) din C. pen., a dizolvării persoanei juridice.
În baza art. 33 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 112 lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea sumei de 27.500 euro.
Soluţia a fost menţinută de către Curtea de Apel Bacău prin respingerea apelurilor formulate.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat cu SC E. SRL, a fost respins în mod definit de către Curtea de Apel Bacău, tocmai pentru lipsa reprezentativităţii persoanei care a formulat cererea şi faţă de vicierea voinţei persoanei juridice. Mai mult, după ce dosarul a fost retrimis la DIICOT - Serviciul Teritorial Bacău, unitatea de parchet, anterior achitării autorului infracţiunii, a sesizat instanţa de judecată cu Rechizitoriu, instanţă care, văzând soluţia pronunţată faţă de autorul infracţiunii, a dispus achitarea respectivei societăţi pentru aceleaşi infracţiuni reţinute şi în sarcina revizuentei, respectiv complicitate la infracţiunea de spălare de bani.
S-a menţionat că, prin Rechizitoriul nr. x a aceleiaşi unităţi de Parchet, a fost trimis în judecată autorul infracţiunii, B., pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, având ca element material, printre altele, disimularea adevăratei naturi a provenienţei, circulaţiei şi dispoziţiei bunului reprezentând obiectul material al infracţiunii, respectiv autovehiculul C.
Curtea de Apel Bacău, prin Sentinţa nr. 88 din data de 30 mai 2018, a dispus, în temeiul art. 16 lit. b) din C. proc. pen., achitarea lui B. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Prin Decizia nr. 195 din 31 mai 2019, Înalta Curte a respins apelul declarat de către DIICOT - Serviciul Teritorial Bacău împotriva sentinţei de achitare, dispunând, de asemenea, achitarea tuturor inculpaţilor pentru toate faptele deduse judecăţii.
Prin motivele de apel formulate, apărătorul ales al apelantei revizuente a arătat că revizuenta a fost condamnată pentru complicitate la o infracţiune al cărei autor a fost achitat întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală. Astfel, văzând elementele de complicitate materială reţinute în sarcina revizuentei şi identitatea firească a acestora cu elementele materiale reţinute în sarcina autorului infracţiunii, precum şi faptul că instanţele de judecată au apreciat, în mod definitiv, că fapta autorului şi a celuilalt complice nu sunt prevăzute de legea penală, iar pe de altă parte, revizuenta a fost condamnată pentru complicitate la aceeaşi faptă, s-a solicitat anularea Hotărârii nr. 83 din 7 martie 2017 a Tribunalului Bacău. S-a mai arătat că nu există date cu privire la existenţa faptei şi nici cu privire la vinovăţie, conform art. 480 alin. (2) C. proc. pen., iar certitudinea inexistenţei faptei penale rezidă din decizia ICCJ.
Ulterior admiterii cererii de revizuire, petenta a solicitat să se constate neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 480 alin. (2) din C. proc. pen. şi în rejudecarea cauzei, să se dispună respingerea Acordului şi trimiterea cauzei procurorului în vederea continuării urmăririi penale.
Examinând apelul formulat prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Prealabil analizării apelului formulat de revizuenta SC A., Înalta Curte notează limitele şi specificul căii de atac a revizuirii, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispoziţiilor art. 452 - 459 din C. proc. pen., norme care generează natura juridică şi limitele judecăţii. Astfel, revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac ce priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Prin Decizia nr. 42 din 14 februarie 2005, pronunţată de Înalta Curte - Completul de 9 judecători, s-a statuat în sensul că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în raport de dispoziţiile noului C. proc. pen., instituţia fiind preluată de noua reglementare, iar cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 şi art. 465 din C. proc. pen. menţinând cazurile din reglementarea anterioară.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte constată că, în cauză, ambele hotărâri judecătoreşti definitive precizate de revizuenta SC A., ca fiind contradictorii, au evocat fondul cauzei, soluţionând acţiuni penale prin soluţii de condamnare şi achitare.
Instanţa supremă prezintă, în sinteză, fragmente relevante pentru soluţiile pronunţate din cele două hotărâri vizate, astfel:
Prin Sentinţa penală nr. 83/D/2017 din 7 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bacău, definitivă prin Decizia penală nr. 869 din 7 iulie 2017 a Curţii de Apel Bacău, în baza art. 485 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între procurorul de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DIICOT - Serviciul Teritorial Bacău şi inculpata persoană juridică, societatea A., în Dosarul x/2016 şi a fost condamnată inculpata, reprezentată prin mandatar ales D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 C. pen. rap. la art. 29 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 56/2002 cu referire la art. 480 alin. (4) din C. proc. pen., la pedeapsa de 15.000 RON amendă şi pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice.
În considerentele sentinţei, s-a arătat că, prin rechizitoriul procurorului din data de 3 noiembrie 2016 s-a dispus, inter alia, disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor faţă de inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 29 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 656/2002, constând în aceea că, la data de 29 iunie 2016, a transferat suma de 35.000 euro către SC E. SRL, reprezentând "contravaloare prestări servicii conform contract consultanţă" în baza facturii fiscale nr. x din 8 iunie 2016 emise de ultima societate, care ulterior a fost folosită de SC E. SRL pentru plata ratelor 9, 10, 11, 12 din contractul de leasing financiar nr. 45767 din 4 septembrie 2015 modificat prin Contractul de novaţie nr. x din 24 iunie 2016, ajutându-l astfel pe inculpatul B. să disimuleze adevărată natură a provenienţei, circulaţiei şi dispoziţiei bunului, ca urmare a dobândirii - prin intermediul persoanei juridice SC E. SRL - a proprietăţii autovehiculului C. 3.0 xxxx, având serie şasiu x, cu număr de înmatriculare x, cunoscând originea ilicită a banilor pe care îi primise prin transfer bancar de la SC F. SRL la data de 4 martie 2016 (suma totală de 62.500 EURO).
S-a constatat că la data de 11 octombrie 2016, inculpata A., prin intermediul mandatarului ales D., a propus încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei; la data de 12 octombrie 2016 inculpata A., prin intermediul mandatarului ales D., în prezenţa avocatului ales G. din cadrul Baroului Neamţ, şi-a precizat propunerea, în sensul că doreşte încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei şi solicită aplicarea unei pedepse orientate către minimul special prevăzut de lege.
La data de 4 noiembrie 2016 procurorul-şef al D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bacău a emis avizul prealabil şi scris prin care a stabilit limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Cu ocazia audierii, în prezenţa apărătorului ales G. din cadrul Baroului Neamţ, inculpata societatea A., reprezentată prin mandatar ales D., a declarat expres că recunoaşte comiterea faptelor şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.
Prin Sentinţa penală nr. 88 din data de 30 iulie 2018 a Curţii de Apel Bacău, definitivă prin Decizia nr. 195/A din 31 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, spălare de bani, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la delapidare.
Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 deşi a reţinut că inculpatul B. a fost cel care a determinat acordarea împrumuturilor, cu ajutorul inculpatului H., astfel:
- obţinerea sumei de bani cu titlu de împrumut de către SC F. SRL de la SC I. SA nu a îmbrăcat elementele unei fapte prevăzute de legea penală, lipsind astfel situaţie premisă privind infracţiunea predicat.
- nu s-a realizat niciuna dintre modalităţile alternative ale elementului material specific infracţiunii de spălare de bani, respectiv nu s-a produs schimbarea sau transferul bunului în scopul ascunderii posibilei origini ilicite, contractele de împrumut încheiate fiind de natură să releve atât originea, cât şi traseul urmat de banii ce au format obiectul tranzacţiei.
- din nicio probă administrată nu a rezultat forma în care inculpatul B. ar fi beneficiat în final de sumele de bani acordate cu titlu de împrumut.
S-a reţinut că, că deşi corecte susţinerile apelantului Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DIICOT, Serviciul Teritorial Bacău, în sensul că nu poate fi identificat un interes al inculpatului B. în acordarea unor împrumuturi fără dobândă şi fără garanţii, acest lucru nu poate conduce la concluzia existenţei infracţiunii de spălare de bani în condiţiile lipsei situaţiei premisă şi a acţiunilor specifice elementului material, deciziile de afaceri luate sau determinate de către acest inculpat intrând în sfera de oportunitate a operaţiunilor întreprinse de către administratorii societăţilor comerciale şi supuse cenzurii asociaţilor sau consecinţelor economice inerente.
În acelaşi context, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, pe de-o parte întrucât lipseşte situaţia premisă a comiterii unei infracţiuni predicat în ceea ce priveşte suma de bani care a format obiectul împrumutului dintre SC I. SA şi SC F. SRL, iar pe de altă parte întrucât nu s-a susţinut şi nici dovedit de către acuzare că suma de bani care a format obiectul aportului SC I. SA la capitalul social al SC E. SRL ar fi avut vreo provenienţă ilicită.
De vreme ce nicio dispoziţie legală nu interzice unei societăţi comerciale acordarea de împrumuturi unor altor persoane juridice sau participarea cu propriul capital la asocieri între societăţi comerciale, Înalta Curte a reţinut că asemenea operaţiuni nu îmbracă forma unor fapte prevăzute de legea penală în măsura în care voinţa persoanei juridice a fost exprimată de către organele sale de conducere în mod neviciat. Caracterul oportun sau justificat al unei asemenea decizii de afaceri, chiar luată la solicitarea unei persoane străine de societate, nu justifică incidenţa dispoziţiilor de incriminare a unor infracţiuni, ci pot constitui temei al unor acţiuni în anulare exercitate de către ceilalţi asociaţi, în condiţiile legii.
La solicitarea inculpatului B., inculpatul H. a redactat Contractul de împrumut nr. x din 3 martie 2016 prin care SC F. SRL - reprezentată de inculpatul J., în calitate de administrator, se obliga să împrumute, fără dobândă, pe SC K. SRL - reprezentată de inculpatul L., în calitate de administrator, cu suma de 62.500 euro, în vederea depunerii cotei de 50 % din capitalul social al societăţii nou înfiinţate A.
La data de 3 martie 2016, inculpatul J. a virat în numele SC F. SRL suma de 62.500 euro în contul extern x deschis la M. - Sucursala Lisabona, Portugalia, pe numele persoanei juridice A..
S-a reţinut că inculpatul B. controla SC K. SRL în calitate de asociat care deţine 97,5% din capitalul social al societăţii, iar această persoană juridică era asociat al A. cu o cotă de 50% din capitalul social.
Înalta Curte a reţinut că potrivit acuzării, infracţiunea de spălare de bani în acest caz a constat în fapta autorului, inculpatul B. care a transferat succesiv bani, prin intermediul unor contracte de împrumut, din patrimoniul SC I. S.A. în patrimoniul SC F. SRL şi apoi, în patrimoniul SC K. S.R.L, de unde au fost viraţi în contul societăţii portugheze.
Or, având în vedere că operaţiunea de împrumut dintre SC I. S.A. şi SC F. SRL nu a constituit o faptă prevăzută de legea penală, s-a constatat lipsa infracţiunii predicat care să conducă la concluzia caracterului ilicit al împrumutului subsecvent acordat SC K. SRL şi clasificarea sumei de bani ca produs al unei infracţiuni. Totodată, Înalta Curte a reţinut că operaţiunile de acordare a împrumutului şi respectiv, de virare a sumei de bani în contul societăţii portugheze au fost efectuate la vedere, astfel încât nu poate fi trasă concluzia existenţei unor operaţiuni de transfer în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a bunurilor.
În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte a reţinut că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.
Potrivit acuzării, inculpatul B., în calitate de beneficiar real, a disimulat adevărată natură a provenienţei, circulaţiei şi dispoziţiei bunului, prin achiziţionarea în leasing de către SC N. SRL, prin intermediul persoanei juridice SC 1 decembrie SRL, a autovehiculului marca x, având serie şasiu x, cu număr de înmatriculare x, cunoscând originea ilicită a banilor cu care au fost achitate avansul şi ratele de leasing şi respectiv, a disimulat adevărată natură a provenienţei, circulaţiei şi dispoziţiei bunului, dobândind prin intermediul persoanei juridice SC E. SRL proprietatea asupra aceluiaşi autovehicul, cunoscând că banii cu care a fost achitat provin din săvârşirea de infracţiuni.
În raport cu probele administrate, Înalta Curte a reţinut ca fiind certă împrejurarea că în legătură cu achiziţia autoturismului menţionat s-au realizat operaţiuni de simulare prin interpunere de persoane, chiar martora O. arătând că achiziţia a fost realizată prin SC 1 decembrie SRL întrucât SC N. SRL nu s-ar fi calificat din punct de vedere al condiţiilor de eligibilitate pentru un leasing financiar.
Cu toate acestea, Înalta Curte a reţinut că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, întrucât, deşi s-a realizat o disimulare adevăratei naturi a proprietăţii bunului, acesta a fost achiziţionat din sumele de bani provenite din împrumutul obţinut de SC N. SRL de la SC I. S.A. şi respectiv, din sumele de bani primite cu titlu de aport la capitalul social al A. de la SC K. SRL, care la rândul său le primise de la SC F. SRL Or, de vreme ce aşa cum s-a arătat anterior, operaţiunile de acordare a împrumuturilor de către SC I. SA către SC F. SRL şi SC N. SRL nu au constituit fapte prevăzute de legea penală, nici operaţiunile subsecvente de împrumut nu au caracter penal, lipsind situaţia premisă a existenţei unei infracţiuni predicat.
În raport cu aspectele expuse, constatând că pe de-o parte, în cauză nu este întrunită condiţia premisă a existenţei unei infracţiuni predicat din care să rezulte produsul supus procedurilor de spălare, iar pe de altă parte, că lipsa prevederii de către legea penală a faptei reţinută în sarcina autorului conduce la o concluzie similară şi în ceea ce priveşte faptele pretinşilor participanţi la comiterea acestora, Înalta Curte a reţinut ca fiind corectă aprecierea primei instanţe în sensul incidenţei dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., soluţiile de achitare a inculpaţilor B. pentru comiterea infracţiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 C. pen. şi respectiv ale inculpaţilor H., J., P., L., Q., R., S., SC N. SRL, SC F. SRL, SC T. SRL, SC U. SRL şi SC V. SRL pentru complicitate la aceeaşi infracţiune fiind legale şi temeinice.
Înalta Curte constată că cele două hotărâri menţionate nu pot face obiectul cazului de revizuire prevăzut de art. 453 lit. e) din C. proc. pen. (când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia).
În principal, potrivit art. 462 C. proc. pen., dacă se constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanţa anulează, în măsura în care a fost admisă revizuirea, hotărârile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit dispoziţiilor art. 395 - 399, care se aplică în mod corespunzător. Pentru a rejudeca ambele cauze instanţa ar urma să dispună reunirea acestora.
Reunirea cauzelor şi rejudecarea simultană presupune identitate de procedură aplicabilă şi fază procesuală. Potrivit art. 45 alin. (2) C. proc. civ..pen., Cauzele se pot reuni dacă ele se află în faţa primei instanţe, chiar după desfiinţarea sau casarea hotărârii, sau în faţa instanţei de apel.
Jurisprudenţa relevantă în această materie a statuat în sensul că: atât în raport cu dispoziţiile art. 43 şi art. 45 alin. (2) C. proc. pen., cât şi în raport cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. d) şi alin. (7) C. proc. pen., reunirea cauzelor se poate realiza numai după parcurgerea procedurii de cameră preliminară. În consecinţă, judecătorul de cameră preliminară poate trimite cauza unei instanţe pentru a aprecia cu privire la reunirea cu o cauză aflată pe rolul acesteia, numai după parcurgerea procedurii de cameră preliminară şi dispunerea începerii judecăţii. Dispoziţia de trimitere a cauzei pentru a se aprecia cu privire la reunire poate fi cuprinsă în încheierea prin care se dispune începerea judecăţii. (ICCJ, secţia penală, judecător de cameră preliminară, Încheierea nr. 827 din 14 septembrie 2017, www.x.ro).
Joncţiunea procesuală penală intervine atunci când între cauzele penale există legături substanţiale, astfel încât aflarea adevărului nu se poate realiza decât dacă se examinează aceste cauze în cadrul aceluiaşi proces. Este necesar însă ca această joncţiune să fie posibilă, cauzele să poată fi reunite în faţa aceleiaşi instanţe şi soluţionate împreună, adică aceste cauze să se afle în aceeaşi fază şi etapă procesuală, neputând fi reunite cauzele aflate în curs de urmărire penală cu cele aflate în curs de judecată, cauze aflate în curs de judecată cu cele aflate în procedura camerei preliminare sau cauze aflate în apel cu cele aflate în faţa primei instanţe (C. Voicu în Noul C. proc. pen., comentat, Editura Hamangiu, 2014, p.116 - 117).
Nu este posibilă reunirea cauzelor atunci când sesizările sunt diferite (rechizitoriu şi, respectiv, acord de recunoaştere a vinovăţiei), deoarece procedurile au reglementări distincte, judecarea cauzei în situaţia sesizării instanţei cu rechizitoriu cuprinzând şi faza camerei preliminare (G. Bodoroncea în C. proc. pen., comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, 2017, p.1905 şi urm.).
În urma admiterii în principiu, procedura de judecată pentru acest caz de revizuire vizează desfiinţarea celor două hotărâri şi rejudecarea acestora simultan, aspect de plano imposibil de realizat din perspectiva naturii juridice diferite a celor două acte de sesizare a instanţei de judecată, care implică proceduri de judecată diferite şi faze procesuale diferite parcurse până la sesizare.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi rechizitoriul, deşi ambele sunt acte de sesizare, faza în care a ajuns procesul penal la momentul emiterii acestora şi procedura ulterioară de judecată sunt diferite.
Dispoziţiile art. 395 - 399, la care trimite art. 462 C. proc. pen. vizează judecata după sesizarea cu rechizitoriu. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se judecă într-o procedură specială, prevăzută de art. 480 şi urm. C. proc. civ..pen.
Ca act procesual, acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă una dintre cele două modalităţi de sesizare a instanţei de către procuror, cu o serie de particularităţi în raport cu sesizarea prin rechizitoriu.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat în secţiunea dedicată procedurilor speciale, ca o formă de justiţie negociată, menită să asigure soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil (Expunerea de motive a Proiectului Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., www.x.ro).
În cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu mai este prevăzut un mecanism de analizare a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală specifică fazei camerei preliminare, deoarece prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei inculpatul a renunţat la dreptul de a invoca nelegalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale. Practic, în urma încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se poate ajunge la aplicarea unei pedepse doar în baza existenţei unor indicii temeinice, asociate cu recunoaşterea de către inculpat a comiterii faptei (C. Ghigheci, în Noul C. proc. pen. comentat, Ed. Hamangiu, 2014, p. 1199 şi urm.).
În consecinţă, din interpretarea sistematică a normelor care reglementează procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei rezultă că probele administrate în cursul urmăririi penale trebuie să ofere suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. Funcţia de judecată a instanţei este mai restrânsă decât într-o procedură obişnuită. În faţa instanţei de judecată nu se administrează probe noi şi nici nu se readministrează cele administrate în cursul urmăririi penale. (art. 103 alin. (2) C. proc. pen.).
Ca urmare, imposibilitatea reunirii cauzelor judecate în proceduri distincte (acord de recunoaştere a vinovăţiei/judecată după sesizarea cu rechizitoriu) sau aflate în faze procesuale distincte (fond/apel; urmărire penală/judecată), se va menţine şi în cazul căilor extraordinare de atac deoarece anularea hotărârilor generează reluarea ciclului procesual desfiinţat, cu menţinerea fazei procesuale şi a procedurii de judecată.
Pe de altă parte, în virtutea respectării dreptului la un proces echitabil, doar judecata finalizată cu o soluţie de condamnare poate fi redeschisă în urma anulării hotărârii, cu consecinţa rejudecării. Rejudecarea impune analiza cauzei sub aspectul chestiunilor de fapt şi drept, precum şi evaluarea vinovăţiei, în urma administrării de probatorii.
Art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Dreptul la un proces echitabil
Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
Art. 13 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Dreptul la un recurs efectiv,
Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.
Aşa cum s-a statuat cu valoare de principiu în jurisprudenţa CEDO, textul trebuie interpretat în sensul că garantează un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale oricărei persoane care pretinde existenţa unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor sale apărate de Convenţie (CEDO, 6 septembrie 1978, Klass şi alţii împotriva Germaniei, pct. 64; CEDO, 25 martie 1983, Silver şi alţii împotriva Regatului Unit, pct. 113). Recursul efectiv presupune existenţa unui recurs intern ce permite înlăturarea eventualei încălcări a Convenţiei, cu reparaţie subsecventă (CEDO, Conka împotriva Belgiei, pct. 75).
Dreptul la un proces echitabil de opune desfiinţării unei hotărâri de achitare ce va avea drept consecinţă reevaluarea vinovăţiei ori a chestiunilor de fapt ori de drept. În privinţa inculpatului achitat redeschiderea procedurii poate conduce la înfrângerea dreptului la un proces echitabil în cel puţin una dintre garanţii sale, principiul securităţii raporturilor juridice, principiul non bis in idem, ş.a.
CEDO a arătat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca o decizie definitivă pronunţată de către o instanţă nu trebuie repusă în discuţie [a se vedea Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII]. Redeschiderea procedurilor se justifică numai în cazul corectării unei erori judiciare fundamentale, situaţie în care revizuirea hotărârii definitive care a adus prejudicii flagrante persoanei condamnate, este justificată - Lenskaya împotriva Rusiei 28730/03, 29 ianuarie 2009.
Securitatea juridică implică respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, şi anume a principiului caracterului definitiv al hotărârilor. Acest principiu subliniază faptul că nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar cu scopul de a obţine o reexaminare a fondului pricinii. Competenţa de control judiciar a instanţelor superioare ar trebui exercitată pentru a repara erorile judiciare şi denegările de dreptate, iar nu pentru o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenţei a două opinii cu privire la un subiect nu reprezintă un motiv de reexaminare. Abaterile de la acest principiu sunt justificate numai când sunt impuse de împrejurări cu caracter substanţial şi obligatoriu (a se vedea, de exemplu, Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX, Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28.342/95, pct. 62, CEDO 1999-VII) - pct. 23, 24 din Hotărârea (CEDO) din 11 aprilie 2017 în Cauza Costache şi alţii împotriva României (Cererea nr. 30.474/03), M. Of. nr. 874 din 7 noiembrie 2017.
Prezumţia de nevinovăţie protejează, de asemenea, persoanele care au beneficiat de achitare. Ori de câte ori se pune problema aplicabilităţii art. 6 par. 2 în cadrul unei proceduri ulterioare, trebuie să se demonstreze existenţa unei legături între procesul penal încheiat şi acţiunea ulterioară. O astfel de legătură poate să existe, de exemplu, în cazul în care acţiunea ulterioară necesită examinarea soluţionării procesului penal şi, în special, în cazul în care aceasta obligă instanţa în cauză să analizeze hotărârea penală, să realizeze un studiu sau o evaluare a probelor depuse la dosarul penal, să aprecieze participarea reclamantului la unul sau la toate evenimentele care au determinat punerea sub acuzare, sau să formuleze comentarii cu privire la indiciile care continuă să sugereze o posibilă vinovăţie a persoanei în cauză [Allen împotriva Regatului Unit (MC), pct. 104].
Protecţia împotriva redeschiderii cercetării penale este una din garanţiile principiului general al echităţii procesului în materie penală, potrivit art. 4 din Protocolul 7 şi art. 6 parag. 1 din Convenţie (Gradinger împotriva Austriei, Hotărârea din 23 octombrie 1995, pct. 53; Oliveira împotriva Elveţiei, Hotărârea din 30 iulie 1998, pct. 27; Nikitine împotriva Rusiei, Hotărârea din 20 iulie 2004, pct. 35, 57).
Recomandarea nr. R (2000) 2 în materia reexaminării ori redeschiderii procedurilor justifică demersul numai atunci când sunt identificate încălcări ale Convenţiei, or în cauza soluţionată prin achitare o astfel de premisă nu se regăseşte.
Prin Decizia nr. 1261 din data de 23 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a constatat că:
"orice procedură în care se discută asupra intereselor şi drepturilor unor persoane cu posibilitatea îngrădirii acestora însă cu excluderea posibilităţii intervenţiei celui interesat, naşte un viciu în considerarea garanţiilor recunoscute în contextul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, procedura devenind eminamente inechitabilă" (ICCJ, S.P., Decizia nr. 640 din 4 mai 2016, în Dosarul nr. x/2015).
Ca urmare, este exclusă anularea hotărârii de achitare şi rejudecarea cauzei în cadrul unei revizuiri formulate ulterior de un terţ.
Înalta Curte constată că soluţia de achitare a autorului este rezultatul administrării contradictorii de probe, în cursul judecăţii în fond şi apel şi a evaluării acestora în raport cu chestiunea de drept supusă dezbaterii. Aceste date ori împrejurări ce au fundamentat soluţia de achitare constituie împrejurările ulterioare şi necunoscute de instanţa ce a pronunţat admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Aceste date, împrejurări urmează a fi valorificate faţă de revizuent, în contextul art. 453 lit. a) C. proc. pen., fără a fi anulată hotărârea de achitare ce priveşte un alt participant, fie şi autorul infracţiunii.
În cauza pendinte, instanţa supremă consideră că singurul remediu efectiv care se află la dispoziţia revizuentei, pentru a înlătura o posibilă calitate de victimă, în sensul art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv cadru procesual util pentru valorificarea interesului său legitim este revizuirea în considerarea cazului prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. Altfel, s-ar crea revizuentei un dezavantaj ori o inaccesibilitate la instanţă, prin îngrădirea oricărei posibilităţi practice de a pune în discuţie, într-un cadru procesual distinct şi ulterior, împrejurările noi ce au condus instanţele la o concluzie diferită în cazul unui coparticipant (concluzia, decelată ulterior admiterii acordului, în sensul că sumele folosite pentru achiziţionarea bunului nu provin din săvârşirea unei infracţiuni, trebuie evaluată prin raportare la situaţia juridică a fiecărui participant).
Efectivitatea remediului constă tocmai în garantarea unui cadru jurisdicţional care să facă posibilă analiza situaţiei invocate de revizuenta, persoană interesată, fără a genera certitudinea obţinerii unei soluţii favorabile.
Eforturile revizuentei, de a supune fondul pretenţiilor cenzurii unui judecător, au eşuat până în prezent. Înalta Curte aminteşte că a existat o solicitare anterioară în considerarea art. 453 lit. a) din C. proc. pen., fiind format Dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Bacău (prin Sentinţa penală nr. 315/D/2019 din 10 octombrie 2019, definitivă prin Decizia nr. 52 din 16 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bacău) în care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de către revizuenta SC A. împotriva Sentinţei penale nr. 83/D/2017 din 7 martie 2017, pronunţate de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 869/2017 din 7 iulie 2017 a Curţii de Apel Bacău, soluţie ce excede cenzurii în prezentul cadru procesual.
Hotărârea pronunţată anterior nu a antamat fondul, mărginindu-se a sublinia motivele pentru care calea aleasă nu ar fi fost utilă demersului juridic urmărit. Înalta Curte reţine, în esenţă, din considerentele acestei sentinţe, că:
"(...) În ceea ce priveşte cazul pe care se întemeiază cererea de revizuire ce face obiectul prezentei cauze, respectiv cel prevăzut de art. 453, alin. (1), lit. a) C. proc. pen.., din analiza textului legal, rezultă că revizuirea întemeiată pe acest caz este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii, adică invocarea elementelor noi să ducă la o soluţie diametral opusă (de achitare în cazul de faţă). Rezultă astfel că cererea de revizuire este admisibilă dacă este făcută în condiţiile legii şi dacă din probele strânse în cursul cercetării judecătoreşti rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu, instanţa putând verifica oricare din probele pe care se sprijină cererea de revizuire sau administra probe noi, dacă este necesar. În consecinţă, cele două condiţii trebuie întrunite cumulativ.(...)
Instanţa a apreciat că expresia "fapte sau împrejurări" utilizată în dispoziţiile art. 453, alin. (1), lit. a) C. proc. pen.. se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, respectiv orice întâmplare, situaţie, stare, care în mod autonom, sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare. Nu se încadrează în această situaţie pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, chiar cu caracter definitiv, care contrazice aspectele reţinute în considerentele hotărârii a cărei revizuire se cere.(...)
Instanţa a apreciat că motivele invocate de revizuentă nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 453, alin. (1), lit. a) C. proc. pen.., ci în cel prevăzut de art. 453, alin. (1), lit. e) C. proc. pen.. În realitate, revizuenta invocă pronunţarea unei hotărâri ulterioare celei de condamnare, care este de natură a veni în contradicţie cu aspectele reţinute în hotărârea de condamnare ce face obiectul revizuirii. Aşa cum s-a pus în discuţie şi cu ocazia dezbaterilor, unicul caz de revizuire incident în raport de situaţia juridică a petentei este cel ce vizează existenţa a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti care nu se pot concilia."
Înalta Curte constată că art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., reglementează revizuirea în cazul în care "s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză". Potrivit art. 97 din C. proc. pen., constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, iar potrivit art. 98, constituie obiect al probei: existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat; orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
Datele ori faptele ce au fundamentat soluţia de achitare a autorului constituie împrejurările ulterioare şi necunoscute de instanţa ce a pronunţat admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Aceste împrejurări urmează a fi valorificate, faţă de revizuentă, în contextul art. 453 lit. a) C. proc. civ..pen., fără a fi anulată hotărârea de achitare privind un alt participant, fie şi autorul infracţiunii.
Instanţa supremă, prin Decizia nr. 195 din 31 mai 2019, a reţinut că operaţiunile de acordare a împrumutului şi respectiv, de virare a sumei de bani în contul societăţii portugheze au fost efectuate la vedere, astfel încât nu poate fi trasă concluzia existenţei unor operaţiuni de transfer în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a bunurilor; operaţiunea de împrumut dintre SC I. S.A. şi SC F. SRL nu a constituit o faptă prevăzută de legea penală; lipsa infracţiunii predicat care să conducă la concluzia caracterului ilicit al împrumutului subsecvent acordat SC K. SRL şi clasificarea sumei de bani ca produs al unei infracţiuni.
Această evaluare a avut la bază un set probator administrat în cursul judecăţii, subsecvent şi completator celui din faza de urmărire penală. Toate datele conţinute de acest probatoriu se constituie în împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi care dovedesc netemeinicia soluţiei pronunţate în cauză (cazul prevăzut la art. 453 lit. a) din C. proc. pen.).
Jurisprudenţa relevantă în materia cazului de revizuire prevăzut de art. 453 lit. a) din C. proc. pen. atestă următoarele:
"(...) în raport cu cercetarea judecătorească anterioară, datele conţinute de declaraţiile notariale, deşi aparţin coinculpaţilor din cauza anterior soluţionată, trebuie evaluate ca fiind noi, respectiv ca fiind necunoscute la data soluţionării acţiunii penale. De altfel, în mod real, aceste date sau informaţii sunt complet străine judecăţii anterioare, nefiind evaluate de instanţe la momentul pronunţării soluţiei de condamnare. (...) mijloacele de probă administrate în soluţionarea acţiunii penale, declaraţii de coinculpaţi sau martori, proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, nu conţin menţiuni în legătură cu revizuentul şi contribuţia sa infracţională. (...) faptele noi invocate de revizuent, sunt de natură a influenţa stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei condamnatului, în sensul că acestea nu susţin o participaţie a revizuentului la comiterea infracţiunii pentru care a fost condamnat. (...)
În această privinţă, instanţa are în vedere jurisprudenţa CEDO în materie, potrivit căreia "... termenul de martor are o semnificaţie distinctă şi o importanţă deosebită în evaluarea unei proceduri echitabile. Astfel, în cazul în care o depoziţie poate servi într-o măsură considerabilă drept bază pentru o condamnare, atunci, indiferent dacă a fost făcută de un martor în sens strict sau de un co-acuzat, aceasta constituie dovezi pentru urmărirea penală în care se aplică garanţiile prevăzut de articolul 6 parag. 1 şi 3 lit. (d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (mutatis mutandis, Ferrantelli şi Santangelo împotriva Italiei, pct. 51 - 52, Luca împotriva Italiei, pct. 41)"- (ICCJ, secţia penală, încheierea din 3 decembrie 2015, Dosar nr. x/2015).
Regulile procesului echitabil obligă ca apărării revizuentului W. să i se pună la dispoziţie posibilitatea combaterii caracterului verosimil al acuzaţiilor formulate împotriva sa, în condiţiile existenţei declaraţiilor notariale ce constituie împrejurări noi în raport cu judecata anterioară şi care îl plasează în afara activităţii infracţionale. (...)
Admiterea în principiu a cererii de revizuire nu presupune de plano desfiinţarea hotărârii de condamnare şi pronunţarea unei soluţii radical diferite de către instanţa învestită cu soluţionarea fondului cauzei, ci oferă posibilitatea inculpatului de a administra probele noi care nu au fost cunoscute de instanţă la momentul condamnării sale, iar în urma analizei coroborate a întregului ansamblu probator să se aprecieze asupra întrunirii condiţiilor angajării răspunderii penale.(...)
Revizuirea a fost îndreptată împotriva sentinţei, astfel încât, potrivit art. 463 C. proc. pen.., procedura cunoaşte dublu grad de jurisdicţie. Respectarea dublului grad de jurisdicţie împiedică instanţa de apel să judece după admisibilitatea în principiu, deoarece soluţia ce ar fi pronunţată ar fi definitivă, deci ar exclude calea de atac recunoscută de lege, în condiţiile în care prima instanţă nu a antamat fondul, respingând revizuirea ca inadmisibilă. De aceea unica soluţie posibilă pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie în această materie este trimiterea pentru evaluarea fondului la prima instanţă, Curtea de Apel Galaţi." (Decizia nr. 73/A din 28 martie 2018, dosar nr. x/2017)
Înalta Curte reţine şi argumentele prezentate în considerentele Deciziei nr. 382/A din 7 octombrie 2016, pronunţate în Dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu relevanţă în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 453 lit. a) din C. proc. pen.: faptele noi invocate de revizuent, precum şi împrejurările pe care doreşte să le dovedească, astfel cum au fost menţionate în cererea de revizuire, sunt de natură a influenţa stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei condamnatului, în sensul că pe baza acestora se poate ajunge la o soluţie de achitare.
În procedura prealabilă a admisibilităţii în principiu, instanţa trebuie să verifice dacă faptele ce urmează a fi dovedite, precum şi probele propuse (audierea martorului X.) sunt un element de noutate în economia dosarului şi sunt apte a conduce la o soluţie diametral opusă celei prin care a fost condamnat inculpatul revizuent, dacă, în coroborare cu restul materialului probator, demonstrează netemeinicia acuzaţiilor formulate.
Admiterea în principiu a cererii de revizuire nu presupune de plano desfiinţarea hotărârii de condamnare şi pronunţarea unei soluţii radical diferite de către instanţa învestită cu soluţionarea fondului cauzei, ci oferă posibilitatea inculpatului de a administra probe noi care nu au fost cunoscute de instanţă la momentul condamnării sale, iar în urma analizei întregului ansamblu probatoriu să se aprecieze asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului.
Totodată, Înalta Curte constată că faptele şi împrejurările invocate de către revizuentul inculpat sunt noi şi nu au fost cunoscute de instanţă la momentul condamnării acestuia, (...)".
Prin Decizia nr. 2041/2002, invocată în susţinerea apelului, Înalta Curte a arătat că: În cazul în care condamnatul invocă, în motivarea cererii de revizuire, împrejurarea că pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat definitiv au fost trimise ulterior în judecată alte persoane, cererea trebuie soluţionată în raport cu prevederile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., care se referă la situaţia când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia, examinându-se hotărârile şi dosarele indicate de revizuent, iar nu în raport cu prevederile de la lit. a) a aceluiaşi text de lege, care se referă la fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Instanţa supremă constată că aceasta nu vizează decât aparent o problematică similară cu cea prezentă, fiind utilă doar din perspectiva soluţiei de trimitere a cauzei în vederea rejudecării. Cererea de revizuire a fost întemeiată pe cazul prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen..anterior, şi anume existenţa a două hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia, condamnatul susţinând că pentru aceeaşi faptă au fost trimise în judecată, separat, două grupuri de făptuitori, un grup din care făcea parte revizuentul şi un grup format din alţi inculpaţi şi că, astfel, au fost condamnaţi prin hotărâri judecătoreşti diferite, inculpaţi pentru aceeaşi faptă www.x.ro. Ca urmare, calea extraordinară de atac viza hotărâri de condamnare a unor persoane diferite pentru aceeaşi faptă, pronunţate în proceduri de judecată similare, declanşate prin rechizitoriu.
Înalta Curte reţine şi situaţia coinculpatei SC E. SRL care a fost achitată prin Sentinţa nr. 88 din 30 iulie 2018 a Curţii de Apel Bacău, definitivă prin Decizia nr. 195/A din 31 mai 2019, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă prin Decizia nr. 195, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, după ce anterior Acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de SC E. SRL a fost respins definitiv de Curtea de Apel Bacău.
Potrivit art. 463 din C. proc. pen., procedura cunoaşte dublu grad de jurisdicţie.
Înalta Curte, în considerarea interesului legitim şi actual al revizuentei din prezenta cauză, văzând că reformarea temeiului de drept al revizuirii, în sensul valorificării cazului prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a produs în prezentul ciclu procesual, respectiv în calea de atac (a revizuirii), în urma decelării remediului procesual util, va dispune reluarea judecăţii din fond, subsecvent admisibilităţii în principiu. Înalta Curte constată că argumentul dublului grad de jurisdicţie, după decelarea cadrului procesual util, nu poate fi asigurat decât prin soluţia trimiterii spre continuarea judecăţii. Prin Încheierea din 10 decembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, în Dosarul nr. x/2019, în temeiul art. 459 alin. (4) C. proc. pen. s-a admis, în principiu, cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 83/D/2017, pronunţate de Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bacău, reţinând însă cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 458 din C. proc. pen., competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. Efectuarea acestor verificări, dar şi exigenţele respectării principiului dublului grad de jurisdicţie în materie, impun reluarea judecăţii în faţa primei instanţe care a pronunţat soluţia condamnării revizuentei, respectiv Tribunalul Bacău.
Pentru aceste considerente, în baza art. 453 lit. a), art. 458, art. 459 şi art. 463 din C. proc. pen., cu referire la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite apelul declarat de revizuenta SC A. împotriva sentinţei penale nr. 16 din data de 5 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie privind revizuirea Sentinţei penale nr. 83/D/2017 din 7 martie 2017 a Tribunalului Bacău în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 869 din 7 iulie 2017 a Curţii de Apel Bacău, în dosarul nr. x/2016.
Va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza pentru continuarea rejudecare la Tribunalul Bacău.
Va menţine încheierea de admitere în principiu din 10 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu modificarea cazului de revizuire din art. 453 lit. e), în art. 453 lit. a) C. proc. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina satului.
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul declarat de revizuenta SC A. împotriva Sentinţei penale nr. 16 din data de 5 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie privind revizuirea Sentinţei penale nr. 83/D/2017 din 7 martie 2017 a Tribunalului Bacău în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 869 din 7 iulie 2017 a Curţii de Apel Bacău, în Dosarul nr. x/2016.
Desfiinţează hotărârea atacată şi trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul Bacău.
Menţine, în parte, încheierea de admitere în principiu din 10 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina satului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2020.
GGC - LM