Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 1240 din 10 aprilie 2019, pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia penală, în baza art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen. rap. la art. 270 alin. (3) rap. la art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal, a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă calificată (varianta asimilată), comisă de două sau mai multe persoane împreună (fapta din data de 08.07.2016 - Rechizitoriu nr. x/P/2016).
În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., precum şi în baza art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), şi) n din C. pen. (constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a comunica cu inculpatul B., pe orice cale, directă sau indirectă) pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., precum şi din momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până când pedeapsa principală va fi executată.
În baza art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen. rap. la art. 335 alin. (2) din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată (faptă din data de 08.07.2016 - Rechizitoriu nr. x/P/2016).
În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen. (constând în dreptul de a conduce autovehicule pentru care este necesar deţinerea permisului de conducere) pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.
În baza art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen. din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până când pedeapsa principală va fi executată.
În baza art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen. rap. la art. 334 alin. (2) din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 1 an şi 3 închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai cu număr fals de înmatriculare (faptă din data de 17.01.2016 - Rechizitoriu nr. x/P/2016).
În baza art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că infracţiunile deduse judecăţii se află în stare de concurs real.
În baza art. 39 alin. (1) din C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor obligatoriu de 11 luni închisoare, reprezentând o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (1 an şi 6 luni + 1 an şi 3 luni/3), dispunând ca inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 5 ani şi 11 luni închisoare, în regim de detenţie.
În baza art. 45 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 67 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) şi n) din C. pen. (constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a comunica cu inculpatul B., pe orice cale, directă sau indirectă, dreptul de a conduce autovehicule pentru care este necesară deţinerea permisului de conducere) pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.
În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. rap. la art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) şi n) din C. pen. (constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a comunica cu inculpatul B., pe orice cale, directă sau indirectă şi dreptul de a conduce autovehicule pentru care este necesară deţinerea permisului de conducere), din momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până când pedeapsa principală va fi executată.
În baza art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii din data de 10.11.2016.
În baza art. 112 alin. (1) lit. a) din C. pen., a fost confiscată cantitatea de 1990 de pachete de ţigarete marca x, cu timbru de accizare Republica Ucraina, introduse în camera de corpuri delicte conform dovezii de predare primire seria x nr. x din data de 15.07.2016.
În baza art. 112 alin. (b din C. pen., s-a dispus confiscarea plăcuţelor de înmatriculare x, ridicate de la inculpatul A..
În baza art. 397 rap. la art. 25 alin. (1), şi art. 23 alin. (3) din C. proc. pen., a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă ANAF - Direcţia Regional Vamală Timişoara şi au fost obligaţi inculpaţii (A. şi B.), în solidar, la plata către aceasta a sumei de 25839 RON debit principal şi la penalităţi/majorări de întârziere de la data săvârşirii infracţiunii până la data plăţii efective şi integrale a debitului datorat bugetului de stat, în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală.
În baza art. 249 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la Decizia nr. 19/2017, a fost instituită măsura asigurătorie a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor până la concurenţa sumei de 25839 de RON, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune.
Împotriva acestei hotărâri, printre alţii, a declarat apel inculpatul A..
Prin Decizia penală nr. 897/A din 23 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, printre altele, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A., a desfiinţat sentinţa penală apelată şi, rejudecând, a constatat, printre altele, achitate sumele de 12.794 RON şi 250 RON de către inculpatul A., reprezentând debit principal.
A ridicat măsura sechestrului asigurător dispusă asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului până la concurenţa debitului principal.
Cu privire la inculpatul A., a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate.
Împotriva Deciziei penale nr. 897/A din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 05 noiembrie 2019.
Prin cererea de recurs în casaţie, s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".
În cadrul motivelor de recurs în casaţie formulate, recurentul inculpat a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel i-a menţinut, în mod nelegal, pedeapsa aplicată de instanţa de fond, în raport cu faptul că, în cursul judecăţii apelului, pe de o parte, a achitat integral prejudiciul reţinut în sarcina sa, iar pe de altă parte, l-a denunţat pe numitul C. cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, informaţiile pe care le-a furnizat având o contribuţie determinantă în descoperirea faptei şi a autorului.
Ca atare, recurentul inculpat a arătat că, în raport cu situaţia particulară a acestuia, instanţa de apel era obligată să facă aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 coroborate cu Decizia nr. 67/2015 a Curţii Constituţionale.
În concret, recurentul inculpat a susţinut faptul că instanţa de apel trebuia să reţină calitatea sa de martor în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002, cu consecinţa reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite de acesta.
Faţă de argumentele expuse, recurentul a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza a III-a raportat la art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., admiterea cererii de recurs în casaţie formulată, casarea deciziei penale atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri cu reţinerea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 75 alin. (2) lit. a) cu referire la art. 76 alin. (1) din C. pen., apreciind că instanţele inferioare au aplicat pedepse în limite nelegale.
Prin încheierea din data de 07 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 897/A din data de 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
S-a dispus trimiterea cauzei Completului 10, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 06 martie 2020, ora 09:00, sala secţiei penale, cu citarea recurentului-inculpat şi a intimatei părţi civile şi asigurarea apărării pentru inculpat (apărător ales şi din oficiu).
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, a constatat că Decizia penală nr. 897/A din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar calea de atac a fost formulată de către recurentul inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.
S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casaţie rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menţionate: numele şi prenumele părţii care a exercitat recursul în casaţie, semnătura apărătorului ales al inculpatului, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestuia.
Înalta Curte, constatând că motivele expuse de către recurentul inculpat A. se circumscriu în conţinut, în mod formal, cazului de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., iar cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu, a cererii de recurs în casaţie, în baza art. 440 C. proc. pen.
Analizând recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 897/A din data de 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual penală. Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.
Concluzia este aceeaşi nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci şi a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator.
Este cazul manifestării de voinţă a recurentului inculpat A. intervenită pe parcursul procesului penal, orientată spre obţinerea unui tratament sancţionator mai blând, manifestare al cărei conţinut obiectiv nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casaţie, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reţinute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoaşterii acestuia direct pe calea recursului în casaţie.
În consecinţă, Înalta Curte notează că, în recursul în casaţie, sfera controlului judiciar este limitată, astfel că pot fi examinate numai chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a se putea analiza şi critici de netemeinicie a deciziei atacate.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casaţie dedusă judecăţii, recurentul inculpat A. nu a invocat veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitor la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Sub un prim aspect se constată că recurentul inculpat A. a criticat hotărârea recurată din perspectiva faptului că nu i s-au reţinut dispoziţiile art. 75 alin. (2) din C. pen., care prevăd situaţiile care pot constitui circumstanţe atenuante judiciare, în contextul în care, în cursul judecăţii apelului, a achitat integral prejudiciul reţinut în sarcina sa.
Astfel, Înalta Curte reţine că circumstanţele atenuante judiciare a căror reţinere este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, dat fiind că textul de lege cuprinde sintagma "pot constitui", reprezintă o chestiune care nu mai poate fi cenzurată în calea extraordinară a recursului în casaţie, acestea neavând un caracter obligatoriu, ci numai în măsura în care sunt apreciate ca fiind aplicabile.
În cadrul examinării unei cereri întemeiată pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., instanţa analizează acele nelegalităţi care au determinat ca pedeapsa aplicată să se situeze în afara limitei (minime sau maxime) pe care instanţa ar fi putut să o aplice în raport de infracţiunea dedusă judecăţii, dar şi de situaţia juridică a condamnatului, rezultată din elemente obiective reţinute deja de instanţa de apel. Aşadar, aceste dispoziţii legale sunt de strictă interpretare şi vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate şi, cu atât mai puţin, a unui aspect de netemeinicie care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului pedepsei.
Aşadar, neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 75 alin. (2) din C. pen. nu pot fi invocate în calea de atac a recursului în casaţie declarat, întrucât în această cale extraordinară de atac, nu se poate reindividualiza cuantumul pedepsei, această operaţiune judiciară fiind de esenţa căii ordinare de atac, ce are caracter devolutiv, în timp ce, pe calea recursului în casaţie se verifică numai erori de drept.
În acest context, a solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea duratei pedepsei prin raportare la particularităţile speţei, ci însăşi particularităţile în discuţie, ceea ce excede scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 şi art. 447 C. proc. pen.
Aşa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului judecăţii în recurs în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Instanţa de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reţinerii existenţei infracţiunii ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancţionator.
În continuare, analizând critica recurentului inculpat A. în sensul că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, Înalta Curte apreciază, deopotrivă, că nu se circumscrie cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ prevăzut de lege.
Înalta Curte aminteşte că reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei este o chestiune de apreciere a instanţei de fond/apel, aceasta fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunţat şi a facilitat sau nu identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni. De asemenea, aşa cum s-a reţinut în precedent, instanţa de recurs în casaţie nu poate să procedeze la reindividualizarea pedepsei, recursul în casaţie urmărind să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dispoziţiile art. 447 C. proc. pen. stipulând că în cadrul acestei căi extraordinare de atac se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
În realitate, ceea ce critică recurentul inculpat A. este omisiunea instanţei de apel de a reţine o cauză legală de reducere a pedepsei şi nu aplicarea unor pedepse peste limitele prevăzute de lege, pedepsele fiind aplicate în limite legale, inclusiv în ipoteza reţinerii teoretice a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002. Însă, ceea ce se cenzurează în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie sunt limitele de pedeapsă clamate ca fiind nelegale şi nu incidenţa sau nu a unei cauze legale de reducere a pedepsei.
Aceste susţineri ale recurentului inculpat A. nu urmăresc să supună cenzurii Înaltei Curţi legalitatea pedepsei aplicate în speţă prin raportare la particularităţile faptice reţinute prin decizia recurată, ci tind la o reevaluare a însuşi conţinutului acestor particularităţi şi a interpretării date lor, în scopul recunoaşterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancţionator.
Se constată, aşadar, că susţinerile invocate de recurentul inculpat A. în sprijinul cazului de casare invocat nu reprezintă, în fapt, împrejurări referitoare la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că acestea nu se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ prevăzut de lege.
Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 897/A din data de 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 897/A din data de 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul-condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 627 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 martie 2020.
GGC - GV