Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Iaşi şi Curtea de Apel Iaşi, constată următoarele:
Prin Încheierea penală nr. 9/CP-G din data de 20 ianuarie 2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Tribunalul Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi privind soluţionarea contestaţiei formulate de contestatorul A. împotriva măsurii de supraveghere tehnică dispusă prin Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi nr. 289/IAV/14.09.2016, în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Iaşi şi, în consecinţă:
A declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară - completul de contestaţii, respectiv Curtea de Apel Iaşi.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a constatat că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, iniţial stabilindu-se competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară, contestatorul A., cu domiciliul în mun. Iaşi, str. x, jud. Iaşi, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet avocat B., situat în Iaşi, str. x, a formulat contestaţie împotriva măsurii de supraveghere tehnică dispusă prin Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi nr. 289/IAV din 14.09.2016, în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Iaşi, solicitând efectuarea unui control al legalităţii şi temeiniciei măsurii de supraveghere tehnică, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 244/2017, publicată în M. Of. nr. 529/06.07.2017. Pe cale de consecinţă, a solicitat excluderea mijloacelor de probă (interceptărilor) care au fost administrate cu implicarea altor organe ale statului decât organele de urmărire penală, precum şi eliminarea de la dosarul cauzei a înregistrărilor efectuate şi a proceselor-verbale de redare realizate pe baza acestora.
La primul termen de judecată, s-a pus în discuţie excepţia de necompetenţă materială a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi, după ce, în prealabil, s-a stabilit că aparţine competenţa funcţională de soluţionare a prezentei contestaţii judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Analizând contestaţia prin prisma motivelor formulate şi a normelor de competenţă funcţională şi după materie incidente, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi a reţinut că, în susţinere, contestatorul petent A. a arătat că pe baza plângerii formulate de numita C., în conţinutul căreia nu exista un minim de informaţii, cel puţin cu privire la persoana sa, în faza de urmărire penală in rem s-au încuviinţat şi administrat procedee probatorii care sunt extrem de intruzive în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanelor vizate, fără să se poată face dovada unei suspiciuni rezonabile, în sensul legii procesual penale. Prin urmare, în mod nelegal şi netemeinic au procedat procurorul de caz şi judecătorul de drepturi şi libertăţi, solicitând, respectiv autorizând măsuri de supraveghere tehnică, fără să existe o situaţie de fapt conturată în actul de sesizare a organelor de urmărire penală. Totodată, a invocat faptul că măsura de supraveghere tehnică a fost adusă la îndeplinire de către sau cu implicarea unor organe care nu aveau calitatea de organe de urmărire penală şi, prin urmare, nici competenţa materială şi funcţională de a realiza procedee probatorii.
Contestatorul a mai subliniat că, în ciuda faptului că legiuitorul nu s-a conformat Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 244/2017, prezenta cerere reprezintă o cale de atac exercitată de o persoană care nu are calitatea de inculpat, prin care se solicită analiza legalităţii şi temeiniciei unei măsuri de supraveghere tehnică dispusă şi administrată cu încălcarea dreptului la viaţă privată prevăzut de art. 26 din Constituţia României şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Aşa cum rezultă din hotărârea Curţii Constituţionale menţionată anterior, cât priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa, în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri, fapt ce determină încălcarea art. 26 şi art. 53 din Constituţie, precum şi cele prevăzute de art. 8 şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Implicit, statului îi revenea şi obligaţia de a reglementa corespunzător procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate.
Suplimentar, judecătorul a constatat că, aşa cum rezultă din analiza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, respectiv hotărârile pronunţate în cauza Bălteanu c. României - 16.07.2013 şi Patriciu c. României - 17.01.2012, eficienţa căii de atac se analizează în funcţie de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, de acordarea de despăgubiri pentru ingerinţa în exercitarea dreptului la viaţă privată, solicitări pe care le-a formulat şi contestatorul din prezenta cauză.
Având în vedere absenţa unui text de lege care să reglementeze expres calea de atac ce poate fi exercitată de o persoană vizată de o măsură de supraveghere tehnică, alta decât inculpatul, în raport de care s-a dispus o soluţie de neurmărire penală, judecătorul a apreciat că temeiul de drept al acestei contestaţii constă în dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cât priveşte competenţa judecătorului de cameră preliminară, iniţial învestit cu soluţionarea prezentei cauze, s-a apreciat că nu poate fi asimilat controlul de legalitate exercitat de către judecătorul de cameră preliminară potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 din C. proc. pen. sau cel prev. de art. 346 din C. proc. pen., căii de atac exercitate de către o persoană care a fost supusă unei măsuri de supraveghere tehnică în faza de urmărire penală in rem, alta decât inculpatul. Obiectul prezentei contestaţii are în vedere controlul jurisdicţional al unui procedeu probator, independent de soluţia dată în faza de urmărire penală; or, câtă vreme nu este pusă în discuţie soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată, s-a apreciat că judecătorul de cameră preliminară nu poate exercita controlul a posteriori al legalităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale in rem.
Având în vedere temeiul de drept al căii de atac uzitate în cauza de faţă, precum şi împrejurarea că, împotriva soluţiilor judecătorului de drepturi şi libertăţi, pronunţate potrivit competenţei funcţionale a acestuia, în cursul fazei de urmărire penală, calea de atac care se poate exercita este contestaţia, care cade în competenţa funcţională a judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, precum şi ţinând seama de Legea de modificare a noului C. proc. pen., aflată în stadiul de proiect, care reglementează expres contestaţia exercitată de persoana care a fost supusă unei măsuri de supraveghere tehnică, contestaţie care se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul instanţei de judecată care a dispus sau a confirmat măsura şi se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cauza de faţă a apreciat că excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu este întemeiată.
Prin Încheierea nr. 24/CDL/2020 din data de 07 februarie 2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Iaşi a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi materiale a Curţii de Apel Iaşi - complet de judecători de drepturi şi libertăţi, excepţie invocată de petentul A., prin apărător ales.
În baza art. 50 C. proc. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de petentul A., în favoarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi.
În baza art. 51 alin. (2) C. proc. pen., a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală cu soluţionarea acestuia.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că, după învestirea Curţii de Apel Iaşi - completul judecător de drepturi şi libertăţi, contestaţii, la termenul de soluţionare stabilit iniţial pentru data de 05.02.2020, petentul, prin apărător ales, a invocat excepţia necompetenţei funcţionale şi materiale a Curţii de Apel Iaşi, solicitând termen pentru motivarea acesteia.
Prin motivele depuse în formă scrisă la dosar, apărătorul ales al petentul a arătat că natura juridică a acţiunii introductive de instanţă permise petentului este aceea a unei acţiuni de sine stătătoare, a unui control a posteriori şi nu a unei căi de atac faţă de hotărârea judecătorească dispusă în cursul urmăririi penale de către D. (încheierea de autorizare a utilizării măsurii de supraveghere tehnică). De asemenea, din lecturarea Deciziei Curţii Constituţionale a României reiese faptul că judecătorii Curţii Constituţionale, admiţând decizia de neconstituţionalitate, au recunoscut petentului un drept de acces în faţa instanţelor naţionale în vederea analizării legalităţii nu doar a hotărârii prin care au fost încuviinţate măsurile de supraveghere tehnică, ci a întregii proceduri urmate după încuviinţarea măsurii de către judecătorul de drepturi şi libertăţi (aşadar, atât încuviinţarea cât şi aspectele ulterioare ce ţin de punerea efectivă în executare a mandatului de supraveghere tehnică, conservarea datelor obţinute, realizarea proceselor-verbale de transcriere a convorbirilor relevante s.a.). Funcţia exercitată de judecătorul de drepturi şi libertăţi, aşa cum este explicitată de art. 3 alin. (1) lit. (b) este circumscrisă exclusiv fazei de urmărire penală, în sensul că judecătorul de drepturi şi libertăţi are competenţa de a soluţiona cereri, plângeri etc. doar cât timp există o urmărire penală activă (începută şi nefinalizată). Or, în prezenta cauză, câtă vreme procurorul a dispus soluţii de clasare, soluţii ce nu au fost infirmate, faza de urmărire penală s-a finalizat şi astfel, a dispărut şi competenţa funcţională a judecătorului de drepturi şi libertăţi de a acţiona.
Dimpotrivă, competenţa judecătorului de cameră preliminară este stabilită cu titlu general de prevederile art. 54 C. proc. pen. - Competenţa judecătorului de cameră preliminară. Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia: a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; c) soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; d) soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege. Din această enumerare a art. 54 C. proc. pen. nu rezultă expres sau implicit faptul că judecătorul de cameră preliminară are dreptul de a analiza legalitatea actelor sau probatoriilor din cursul urmăririi penale exclusiv în situaţiile în care se pune în discuţie legalitatea/temeinicia soluţiilor de trimitere sau netrimitere în judecată (cu alte cuvinte, nu consacră nicicum caracterul accesoriu al acestor verificări de legalitate în privinţa probelor/actelor). În plus, judecătorul de cameră preliminară are competenţa de a derula Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării (conform art. 5491 C. proc. pen. şi următoarele), proceduri ce nu sunt condiţionate de punerea în discuţie a legalităţii/temeiniciei soluţiilor de netrimitere în judecată adoptate. De asemenea, legea de procedură recunoaşte competenţe ale judecătorului de cameră preliminară şi în legătură cu punerea în executare a hotărârilor penale executorii pronunţate de acesta - art. 553 alin. (4) C. proc. pen.
Deliberând cu privire la excepţia necompetenţei funcţionale şi materiale invocate, Curtea de Apel Iaşi a constatat că aceasta este întemeiată, reţinând că petentul A. a fost supus măsurii supravegherii tehnice în Dosarul nr. x/2015 al DNA-ST Iaşi, în baza Încheierii nr. 289/IAV/14.09.2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi, pentru o durată de 30 de zile.
În Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2015 al DNA-ST Iaşi, procurorul a dispus soluţia de clasare a cauzei, în raport de infracţiunile care au făcut obiectul urmăririi penale in rem, prin ordonanţa din data de 29.05.2019. La finalul urmăririi penale, persoanele care au fost supuse măsurilor de supraveghere tehnică în cursul urmăririi penale, printre care şi petentul A., au fost încunoştinţate referitor la măsura dispusă, petentul solicitând accesul la dosarul de urmărire penală şi la interceptările efectuate.
Ulterior rămânerii definitive a soluţiei de clasare dispusă de procuror în Dosarul nr. x/2015 al DNA-ST Iaşi, petentul A. a înţeles să se adreseze Tribunalului Iaşi, judecătorul de cameră preliminară, solicitând acestuia să procedeze la verificarea legalităţii Încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi nr. 289/IAV/14.09.2016 şi a legalităţii procedeului probatoriu al supravegherii tehnice şi, constatând nelegalitatea acestora, să procedeze la înlăturarea probelor astfel obţinute, cu acoperirea prejudiciului produs petentului prin încălcarea dreptului său la viaţa privată.
Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi - judecătorul de cameră preliminară, la data de 19.12.2019, sub nr. x/2019. La termenul din data de 20.01.2020, judecătorul a solicitat petentului, prin apărător ales, să indice temeiul de drept al cererii formulate, acesta precizând că cererea formulată are la bază Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 244/2017. În acest context, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi a reţinut că nu-i aparţine competenţa funcţională de soluţionare a cererii întrucât "cererea nu se fundamentează pe critici aduse soluţiei de clasare a cauzei", şi, invocând necompetenţa sa funcţională, a considerat că judecătorul de drepturi şi libertăţi ar avea o competenţă în privinţa cererii deduse judecăţii.
Totuşi, în acelaşi timp, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi a considerat că din punct de vedere material competenţa de soluţionare a cererii aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Iaşi - completul de contestaţii, întrucât, pe de o parte, petentul critică soluţia dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin Încheierea nr. 289/IAV/14.09.2016, iar soluţiile dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului sunt verificate de completul de contestaţii din cadrul Curţii de Apel, iar pe de altă parte, ar exista un proiect de lege prin care, în aplicarea Deciziei nr. 244/2017 a Curţii Constituţionale a României, contestaţia exercitată de persoana care a fost supusă unei măsuri de supraveghere tehnică se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, procedând la declinarea competenţei.
Reţine Curtea de Apel, cu prioritate, că un text al unui proiect de lege nu ar putea în nicio situaţie să fie invocat, nici măcar cu titlu de referinţă, în determinarea competenţei de soluţionare a unei cauze, indiferent de instanţa competentă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în materia modificărilor legislative este o efervescenţă de proiecte/propuneri de acte normative, unele dintre acestea nemaiajungând să parcurgă procesul de legiferare.
Prin Decizia nr. 244/2017, Curtea Constituţională a reţinut că în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Curtea a constatat că în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 şi art. 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pentru aceste motive, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din C. proc. pen. care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională.
Deşi a fost publicată în M. Of. nr. 529/06.07.2017, nici până în prezent legiuitorul nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstituţional, pentru a-l pune în acord cu decizia Curţii. S-a constatat astfel că petentul A., prin cererea de faţă, a înţeles să uzeze de o cale de atac la care este îndrituit potrivit deciziei Curţii Constituţionale anterior expuse şi reglementărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Priteanu împotriva României din 3 februarie 2015), dar care nu are o reglementare expresă în dreptul intern.
În acest context, procedurii de faţă îi sunt aplicabile principiile generale de drept, inclusiv cu privire la competenţă, şi nu dispoziţiile unui proiect de lege, cum eronat a reţinut judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Iaşi.
Curtea a reţinut că prin cererea dedusă judecăţii, petentul A. a solicitat nu doar analiza legalităţii Încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi nr. 289/IAV/14.09.2016, ci şi a legalităţii procedeului probatoriu al supravegherii tehnice, în considerarea interesului său procesual privind înlăturarea probelor astfel obţinute, respectiv a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate autorizat. Prin urmare, instanţa nu a fost investită limitat la verificarea încheierii anterior menţionate, cum eronat a considerat judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi, ci în cadrul unei proceduri mai largi ce vizează legalitatea procedeului probatoriu şi al probelor astfel obţinute, analiză specifică, ca şi reglementare, procedurii de cameră preliminară.
Deşi este adevărat că petentul nu a solicitat o atare analiză în cadrul plângerii împotriva soluţiei dispuse de procuror în Dosarul nr. x/2015, motiv pentru care Tribunalul Iaşi - judecătorul de cameră preliminară s-a considerat necompetent a soluţiona cererea, acesta nici nu avea deschisă o astfel de cale întrucât probele contestate au fost administrate cu urmărirea penală începută in rem, iar petentul A. nu a avut nici măcar calitatea de suspect.
Pe de altă parte, din moment ce urmărirea penală a fost finalizată în Dosarul nr. x/2015, prin clasare, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu mai poate avea vreo competenţă funcţională în legătură cu cererea de faţă.
Faptul că orice competenţă funcţională a judecătorului de drepturi şi libertăţi încetează la momentul finalizării urmăririi penale rezultă din mai multe texte ale C. proc. pen. Astfel:
- art. 231 C. proc. pen. privind executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului prevede că audierea acestuia se face de către judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive, ca regulă, sau, după caz, de judecătorul de cameră preliminară ori completul la care se află spre soluţionare dosarul cauzei;
- art. 250 C. proc. pen. prevede că împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară.
- art. 53 C. proc. pen. prevede că judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări.
Dimpotrivă, faptul că ulterior intervenirii unei soluţii de clasare într-un dosar de urmărire penală, există situaţii ce necesită rezolvare iar acestea sunt date în competenţa judecătorului de cameră preliminară rezultă din:
- art. 246 alin. (13) C. proc. pen. (text introdus prin O.U.G. nr. 18/2016), care prevede că în cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul sesizează judecătorul de cameră preliminară pentru confirmarea ori, după caz, înlocuirea sau încetarea măsurii de siguranţă cu caracter medical
- art. 315 C. proc. pen. arată că ordonanţa de clasare cuprinde dispoziţii privind: c) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale; d) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris; e) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din C. pen. Toate aceste proceduri au loc în faţa judecătorului de cameră preliminară în contextul unei urmăriri penale finalizate prin netrimitere în judecată.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 54 C. proc. pen. care prevăd o competenţă funcţională mai largă judecătorului de cameră preliminară, competenţă legată de competenţa instanţei din care acesta face parte, rezultă cu prisosinţă, ca principiu al C. proc. pen. în vigoare, că judecătorul de cameră preliminară are competenţa de a soluţiona cereri legate de urmărirea penală finalizată de procuror, competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi oprindu-se odată cu finalizarea urmăririi penale.
De altfel, acestea sunt aspecte reţinute şi de Curtea Constituţională în motivarea multor decizii pronunţate referitor la dispoziţiile legale ce reglementează competenţa judecătorului de cameră preliminară. De exemplu, în Decizia nr. 802/05.12.2017 reţine Curtea faptul că judecătorul de cameră preliminară a preluat competenţa de verificare a legalităţii administrării probelor de la instanţa de judecată, motiv pentru care procedurii desfăşurate în faţa acestuia îi sunt aplicabile cerinţele de contradictorialitate şi egalitate a armelor, instanţa constituţională stabilind că dreptul de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza de urmărire penală trebuie să presupună, în concret, administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea invocată. În acelaşi sens, în Decizia nr. 246 din 16.04.2019 Curtea reţine ca fiind constituţională dispoziţia legală care conferă dreptul procurorului ca, după finalizarea urmăririi penale, să sesizeze judecătorul de cameră preliminară pentru luarea măsurii obligării provizorii la tratament medical, stabilind că, este firesc ca în faza de urmărire penală judecătorul de drepturi şi libertăţi să dispună soluţii în materie doar la sesizarea procurorului, acesta fiind organul judiciar ce conduce faza urmăririi penale, după cum este conform legii fundamentale ca judecătorul de cameră preliminară să dispună cu privire la măsura obligării provizorii la tratament medical la sesizarea procurorului, deşi a intervenit transferul de competenţă funcţională de la organul de urmărire penală către instanţa de judecată, în considerarea rolului constituţional al procurorului de reprezentare a intereselor generale ale societăţii.
Prin urmare, din punct de vedere funcţional, prin raportare la faptul că urmărirea penală în Dosarul nr. x/2015 în care a fost administrat procedeul probatoriu contestat de petent era finalizată, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că avea competenţa de a soluţiona cererea formulată de petentul A., în cauza de faţă, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi, şi nu judecătorul de drepturi şi libertăţi, cum eronat s-a reţinut prin Încheierea Tribunalului Iaşi nr. 9/CP-G/20.01.2020.
În plus, acest judecător de cameră preliminară este aferent ca şi competenţă materială Tribunalului Iaşi, şi nu Curţii de Apel. Din toate reglementările legale anterior menţionate se desprinde principiul că cel care este îndrituit legal de a soluţiona cereri vizând o urmărire penală finalizată de procuror este judecătorul de cameră preliminară din cadrul instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, în cazul de faţă Tribunalul Iaşi, instanţă care, de altfel, a şi "supervizat" urmărirea penală prin intermediul judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul acesteia.
Reţinând că cererea petentului A. revenea în competenţa de soluţionare a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi, Curtea a constatat că inclusiv acest judecător, investit iniţial, s-a considerat necompetent funcţional, potrivit celor menţionate în încheierea de dezbateri din 13.01.2020.
Prin raportare şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a reţinut că atunci când foloseşte termenul de "instanţă" în cuprinsul art. 51 C. proc. pen., legiuitorul actual se referă la instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, fără însă a exclude din înţelesul acestei noţiuni pe judecătorul de cameră preliminară, de vreme ce una din atribuţiile acestuia în procedurile reglementate în art. 341 C. proc. pen. şi art. 342 şi urm. C. proc. pen. constă tocmai în verificarea competenţei sale (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Încheierea nr. 409 din 31 octombrie 2019), competenţă ce revine şi judecătorului de drepturi şi libertăţi, Curtea de Apel - judecătorul de drepturi şi libertăţi, completul de contestaţii, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Iaşi - judecătorul de cameră preliminară şi judecătorul de drepturi şi libertăţi, pe de o parte, şi Curtea de Apel Iaşi, pe de altă parte, reţinând că Tribunalului Iaşi - judecătorul de cameră preliminară îi revine competenţa materială şi funcţională de soluţionare a cererii formulate de petentul A., conform principiilor de drept extrase în acest caz de vacatio legis.
Fiind sesizată, în temeiul art. 51 alin. (1) C. proc. pen., cu rezolvarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte constată că, în cauză, competenţa de soluţionare revine completului competent de drepturi şi libertăţi în materia contestaţiei din cadrul Curţii de Apel Iaşi, având în vedere că prin cererea înregistrată la data de 19.12.2019 pe rolul Tribunalului Iaşi, petentul A. a formulat contestaţie împotriva Încheierii nr. 289/IAV din 14.09.2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi, în Dosarul nr. x/2016.
În acest sens, se constată că în baza Încheierii nr. 289/IAV din 14.09.2016 a judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi, petentul A. a fost supus măsurii supravegherii tehnice în Dosarul nr. x/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, dosar în care, prin ordonanţa din data de 29.05.2019, procurorul a dispus soluţia de clasare a cauzei, în raport de infracţiunile care au făcut obiectul urmăririi penale in rem. Ulterior rămânerii definitive a soluţiei de clasare dispusă de procuror, petentul A. s-a adresat judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi cu o cerere intitulată "contestaţie împotriva măsurii de supraveghere tehnică", solicitând acestuia să procedeze la verificarea legalităţii Încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi nr. 289/IAV din 14.09.2016 şi a legalităţii procedeului probatoriu al supravegherii tehnice, cerere asupra căreia judecătorul de cameră preliminară a apreciat că nu este competent să se pronunţe, întrucât nu sunt aduse critici soluţiei de clasare a cauzei, considerând totodată că solicitările petentului trebuie soluţionate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi.
Examinând motivarea contestaţiei care a generat prezentul conflict de competenţă, Înalta Curte constată că aceasta are la bază critici asupra soluţiei dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi, arătându-se expres că, se critică dispunerea măsurii de supraveghere tehnică faţă de contestatorul A. fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2), precum şi la proporţionalitatea măsurii cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea faptei.
Astfel, pe fondul contestaţiei se susţine că, în mod nelegal şi netemeinic, judecătorul de drepturi şi libertăţi a admis cererea procurorului şi a dispus emiterea mandatului de supraveghere tehnică faţă de A. fără să existe o suspiciune rezonabilă bazată pe probe concludente (în speţă existând doar nişte bănuieli expuse în cuprinsul unei sesizări de către numita C.) şi fără ca măsura să respecte cerinţa de proporţionalitate cu restrângerea dreptului la viaţă privată, în condiţiile în care a fost luată doar un baza unei sesizări care nu conţinea detalii concrete şi pertinente privind presupusa comitere a unor fapte penale.
În acest context, reţinând că natura cererii petentului, adresată iniţial judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi, este acea a unei căi de atac împotriva soluţiei dispusă de către un judecător de drepturi şi libertăţi, Înalta Curte constată că, deşi în cauză este pronunţată o soluţie definitivă de netrimitere în judecată, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Iaşi şi-a declinat, în mod corect, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară - completul de contestaţii, în speţă Curtea de Apel Iaşi.
De altfel, o atare soluţie referitoare la competenţa de soluţionare a contestaţiilor împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi cu privire la măsurile de supraveghere tehnică este reflectată şi de către practica judiciară a Înaltei Curţi, astfel de cereri fiind soluţionate de către completele competente de judecători de drepturi şi libertăţi în materia contestaţiei din cadrul Înaltei Curţi, chiar dacă în cauzele în care au fost formulate se pronunţate o soluţie definitivă de netrimitere în judecată.
În consecinţă, Înalta Curte va stabili că instanţa competentă a soluţiona cauza privind pe petentul A. este completul competent de drepturi şi libertăţi în materia contestaţiei din cadrul Curţii de Apel Iaşi, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe petentul A. în favoarea completului competent de drepturi şi libertăţi în materia contestaţiei din cadrul Curţii de Apel Iaşi, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2020.
GGC - NN