Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 18 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 104 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 302/2004, republicată, a fost menţinută arestarea în vederea predării a persoanei solicitate A. (cetăţean polonez), arestat în baza Mandatului de arestare în vederea predării nr. 73 EAW din data de 20 noiembrie 2020, pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 19 decembrie 2020 şi până la data de 17 ianuarie 2021, inclusiv.
De asemenea, în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele că,m prin Sentinţa penală nr. 226/F/20 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare din 19 decembrie 2016, emis de Judecătoria Districtuală pentru regiunea Warszawa Praga Polonoc din Warszawa, pe numele persoanei solicitate A. şi predarea persoanei solicitate către autorităţile poloneze cu condiţia respectării regulii specialităţii.
De asemenea, s-a dispus arestarea în vederea predării a persoanei solicitate A. pe o perioadă de 30 de zile, cu începere de la data de 20 noiembrie 2020 până la data de 19 decembrie 2020, inclusiv şi s-a constatat că persoana solicitată a fost reţinută în vederea predării la data de 19 noiembrie 2020.
Prin Decizia penală nr. 809/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 4 decembrie 2020 s-a respins contestaţia persoanei solicitate ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, în esenţă, s-a reţinut că nu există niciunul dintre motivele obligatorii sau facultative de refuz al executării, prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004 republicată şi art. 2 şi art. 3 din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI, fiind îndeplinite condiţiile pentru a se pune în executare mandatul european de arestare.
Ca urmare a admiterii punerii în executare a mandatului european de arestare autorităţile poloneze au stabilit că urmează să se deplaseze la data de 16 decembrie 2020 pentru a prelua persoana solicitată.
Totodată, Biroul Naţional Sirene a informat Curtea de Apel Bucureşti că la data de 14 decembrie 2020 persoana solicitată a formulat o cerere de azil.
În acest context, la data de 14 decembrie 2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti s-a înregistrat o contestaţie la executare ca urmare a faptului că persoana solicitată A. a formulat o cerere de azil, pentru a se aprecia dacă sunt incidente prevederile art. 19 alin. (2) raportat la art. 78 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, art. 6 şi art. 34 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, fiind înregistrat Dosarul nr. x/2020.
În Dosarul nr. x/2020, prin încheierea din 15 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a acordat termen la data de 13 ianuarie 2021 în vederea finalizării procedurii de azil, fiind înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, în vederea verificării stării de arest.
De asemenea, la data de 18 decembrie 2020 Biroul Naţional Sirene a depus la dosarul cauzei formularul M privind corespondenţa cu autorităţile poloneze ca urmare a imposibilităţii predării persoanei solicitate, arătându-se că urmează a se informa autorităţile române despre măsurile ce urmează a se lua în ceea ce priveşte executarea mandatului european de arestare.
Ulterior soluţionării prezentei cauze, la dosar s-a depus cererea expresă a autorităţilor poloneze, prin intermediul Biroului Sirene, prin care se solicită prelungirea detenţiei până la examinarea cererii de azil.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva măsurii arestării persoanei solicitate, Curtea a constatat următoarele:
Potrivit art. 104 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, intitulat "Procedura de executare a mandatului european de arestare":
"(9) Instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menţinerea arestării în vederea predării. În acest sens, instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, ţinând seama de termenele prevăzute la art. 112.
(10) În toate cazurile, măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai dusă ascultarea persoanei solicitate în prezenţa apărătorului. Durata iniţială a arestării nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate depăşi în nici un caz 180 de zile".
Pe de altă parte, potrivit art. 113 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală se stipulează că "dacă din motive independente de voinţa autorităţilor române sau ale statului emitent, predarea nu se poate efectua în termenul stabilit de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi autoritatea competentă a statului emitent, aceasta va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită."
În acest cadru, în cazul în care autorităţile implicate urmează să identifice o dată în vederea predării, în afara termenului de 10 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de predare, în temeiul dispoziţiilor legale precitate, Curtea trebuie să decidă asupra menţinerii măsurii arestării în vederea predării a persoanei solicitate A., în conformitate cu art. 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la dreptul la libertate şi la siguranţă.
Aşa fiind, Curtea a constatat că, în prezenta cauză, autorităţile poloneze au depus diligenţe în vederea preluării persoanei solicitate, însă preluarea nu a avut loc din motive independente de voinţa autorităţilor române sau ale statului emitent întrucât persoana solicitată a formulat o cerere de azil. Sub acest aspect, Curtea a constatat că, în cazul în care se reliefează o împrejurare obiectivă care conduce la imposibilitatea predării persoanei solicitate în termenul de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de predare, acest aspect nu împiedică punerea în executare a mandatului european de arestare şi, implicit, nu conduce la revocarea măsurii arestării în vederea predării, aceasta urmând a fi verificată conform art. 104 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 302/2004.
Ca atare, având în vederea sesizarea din Dosarul nr. x/2020, dar şi formularul M înaintat de către Biroul Sirene România, Curtea a verificat dacă se impune menţinerea măsurii arestării în vederea predării.
În acest punct de analiză, Curtea a subliniat că, în lipsa unei hotărâri definitive prin care să se dispună amânarea predării până la soluţionarea cererii de azil şi arestarea persoanei solicitate la data încetării motivelor care au justificat amânarea predării, în prezentul cadru procesual se poate dispune doar menţinerea arestării în vederea predării sau revocarea măsurii arestării în vederea predării. Însă, revocarea măsurii arestării în vederea predării se poate dispune doar în cazul în care nu sunt respectate termenele de predare din motive imputabile autorităţilor aspect care denotă o lipsă de diligenţă a acestora.
Astfel, prevederile art. 104 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 sunt neechivoce în sensul că măsurile preventive alternative măsurii arestării pot fi dispuse doar pe parcursul procedurii de soluţionare a mandatului european de arestare. În alte cuvinte, după dispunerea executării mandatului european de arestare, dispoziţiile legale nu permit luarea unor măsuri preventive neprivative de libertate sau a măsurii arestului la domiciliu (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 1011 din 2 august 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) întrucât prin hotărârea de predare se dispune arestarea în vederea predării, iar predarea se poate realiza doar cu persoana solicitată aflată în stare de arest.
Prin urmare, întrucât dispoziţiile legale nu permit luarea altor măsuri preventive, Curtea a apreciat că, la acest moment procesual, singura măsură aptă să conducă la executarea mandatului european de arestare este măsura arestării în vederea predării. În această privinţă, Curtea a subliniat că autorităţile poloneze şi autorităţile române au depus diligenţe în vederea predării persoanei solicitate, iar predarea nu s-a realizat la data de 16 decembrie 2020 din motive obiective, respectiv ca urmare a exercitării de către persoana solicitată a dreptului de a formula o cerere de azil. Drept urmare, în cauză nu se poate discuta despre încălcarea dispoziţiilor privind termenele de predare, iar în raport de comportamentul diligent al autorităţilor nu se poate dispune revocarea măsurii arestării în vederea predării.
În cauză, s-a reţinut astfel că procedura de predare a fost efectuată într-un mod suficient de diligent, iar durata detenţiei nu are caracter excesiv. Totodată, s-a constatat că durata totală a arestării persoanei solicitate nu a depăşit termenul maxim de 180 de zile,
Pe de altă parte, Curtea a subliniat că în prezentul cadru procesual nu sunt aplicabile prevederile art. 235 C. proc. pen. şi nici Decizia Curţii Constituţionale nr. 336/2015. Astfel, această decizie nu priveşte prevederile art. 104 din Legea nr. 302/2004, iar aceste dispoziţii nu prevăd un termen imperativ în care organul judiciar trebuie să se pronunţe asupra stării de arest, anterior expirării măsurii. De altfel, considerentele Curţii Constituţionale nr. 336/2015 vizează tocmai respectarea dreptului la apărare prin prisma posibilităţii studierii întregului dosar de urmărire penală în urmare administrării unor mijloace de probă ulterior luării sau prelungirii măsurii arestării preventive. Or, în prezenta cauză se discută doar verificarea măsurii arestării în vederea predării ulterior dispunerii în mod definitiv a executării mandatului european de arestare.
În egală măsură, Curtea a subliniat că aspectele vizând respectarea drepturilor omului în statul polonez nu pot fi antamate în prezenta procedură întrucât în privinţa persoanei solicitate A. s-a dispus deja executarea mandatului european de arestare. De asemenea, consideraţiile privind condiţiile de detenţie reţinute de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (cauza Dorobanţu) vizează situaţia în care România are calitatea de stat emitent al mandatului european de arestare, iar nu de stat de executare. Or, persoana solicitată A. beneficiază de condiţii de detenţie similare cu persoanele care sunt arestate preventiv, iar aceste condiţii nu pot conduce, prin ele însele, la revocarea măsurii arestării în vederea predării.
Nici faptul că persoana solicitată a formulat o cerere de azil nu conduce la imposibilitatea menţinerii măsurii arestării, întrucât simpla formulare a unei cereri de azil nu atrage revocarea măsurii arestării, iar această procedură, în lipsa unei hotărâri definitive prin care să se dispună amânarea predării, poate fi parcursă cu persoana solicitată în stare de arest cum, de altfel, sunt parcurse cererile cu persoanele solicitante de azil aflate în custodie publică.
Împotriva încheierii din 18 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020 a formulat contestaţie persoana solicitată A.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a fost stabilit termen pentru soluţionare la data de 29 decembrie 2020, ocazie cu care au fost luate concluziile apărării contestatorului şi ale parchetului asupra contestaţiei de faţă, ce au fost redate în practicaua prezentei decizii.
Examinând contestaţia formulată de persoana solicitată A. pe baza actelor dosarului, Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente:
Cu titlu preliminar, instanţa de control judiciar notează că dispoziţiile art. 113 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, reglementează procedura şi condiţiile predării persoanei solicitate şi prevăd următoarele:
"(1) Predarea se realizează de Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu sprijinul unităţii de poliţie pe raza căreia se află locul de detenţie, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de predare.
(2) Dacă din motive independente de voinţa autorităţilor române sau ale statului emitent, predarea nu se poate efectua în termenul stabilit de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi autoritatea competentă a statului emitent, aceasta va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită.
(3) În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleaşi fapte.
(4) În toate cazurile, în momentul predării, autorităţile române comunică autorităţilor statului emitent care asigură preluarea persoanei predate durata arestului efectuat de către aceasta în executarea mandatului european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura privativă de libertate care se va aplica."
Art. 104 alin. (9) din Legea nr. 302/2004, republicată, statuează că "instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menţinerea arestării în vederea predării. În acest sens, instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, ţinând seama de termenele prevăzute la art. 112".
Totodată, dispoziţiile art. 104 alin. (10) teza finală din Legea nr. 302/2004, republicată, stabilesc că "durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate depăşi în niciun caz 180 de zile".
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că, în vederea punerii în executare a mandatului european de arestare, instanţa competentă dispune arestarea persoanei solicitate în vederea predării ei către statul emitent, măsură ce se verifică periodic, până la predarea efectivă, şi a cărei durată totală (formată din durata arestului în procedura de executare a mandatului european de arestare, la care se adaugă durata arestului în procedura subsecventă rămânerii definitive a hotărârii de predare şi până la predarea efectivă) nu poate depăşi 180 de zile.
În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte reţine că persoana solicitată a formulat o cerere de azil la data de 14 decembrie 2020, context în care pe rolul Curţii de Apel Bucureşti s-a înregistrat o contestaţie la executare pentru a se aprecia dacă sunt incidente prevederile art. 19 alin. (2) raportat la art. 78 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, art. 6 şi art. 34 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, fiind înregistrat Dosarul nr. x/2020.
În Dosarul nr. x/2020, prin încheierea din 15 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a acordat termen la data de 13 ianuarie 2021 în vederea finalizării procedurii de azil, fiind înaintat Dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în vederea verificării stării de arest. Ca urmare, la data de 18 decembrie 2020, Biroul Naţional Sirene a depus la dosarul cauzei formularul M privind corespondenţa cu autorităţile poloneze ca urmare a imposibilităţii predării persoanei solicitate, arătându-se că urmează a se informa autorităţile române despre măsurile ce urmează a se lua în ceea ce priveşte executarea mandatului european de arestare.
În acest context, la dosar s-a depus cererea expresă a autorităţilor poloneze, prin intermediul Biroului Sirene, prin care a fost solicitată prelungirea detenţiei până la examinarea cererii de azil.
Astfel, constatând că, raportat la cerere de azil formulată, misiunea de predare a persoanei solicitate A. către autorităţile judiciare din Polonia nu poate fi realizată până la data la care s-a dispus arestarea acesteia în vederea predării, instanţa de fond, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 104 alin. (9) coroborat cu art. 104 alin. (10) şi (11) teza finală din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la art. 113 alin. (2) din acelaşi act normativ, a dispus, prin încheierea contestată în cauza pendinte, menţinerea măsurii arestării faţă de persoana solicitată, pe o perioadă de 30 zile, cu începere de la data de 19 decembrie 2020 şi până la data de 17 ianuarie 2021, inclusiv, în vederea predării acesteia către statul emitent al mandatului european de arestare.
În cadrul prezentului demers judiciar, persoana solicitată A. contestă temeinicia acestei soluţii, solicitând înlocuirea arestului provizoriu cu arestul la domiciliu sau controlul judiciar.
Evaluând susţinerile contestatorului persoană solicitată, Înalta Curte reţine, prioritar, că arestarea persoanei solicitate şi, subsecvent, menţinerea acestei măsuri în vederea predării sunt obligatorii în situaţia dată, în care, prin sentinţă penală definitivă, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare şi predarea persoanei.
Legea specială nu permite luarea unei măsuri alternative în această situaţie, întrucât predarea persoanei solicitate către autorităţile străine nu se poate face decât în stare de arest. Practic, predarea către autoritatea judiciară emitentă, ca o consecinţă directă a admiterii solicitării privind punerea în executare a mandatului european de arestare, presupune implicit privarea de libertate a persoanei solicitate şi menţinerea acesteia în custodia statului solicitat, întrucât numai astfel organele de poliţie însărcinate cu executarea hotărârii pot proceda la predarea ei către autorităţile judiciare ale statului solicitant.
În acest sens, notează că dispoziţiile art. 104 alin. (9) - (11) din Legea nr. 302/2004, republicată, sub aspectul posibilităţii înlocuirii măsurii arestării cu o altă măsură mai blândă, în condiţiile prevăzute de art. 211 - 222 din C. proc. pen., sunt aplicabile doar în cursul judecării cererii de predare, nu şi după rămânerea definitivă a sentinţei prin care instanţa s-a pronunţat asupra executării mandatului european de arestare, dispunând în mod obligatoriu, prin aceeaşi hotărâre, şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării, măsură provizorie care se menţine până la predarea efectivă a persoanei solicitate.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că cererea formulată de contestatorul persoană solicitată A. prin intermediul apărătorului ales, de dispunere a unei măsuri preventive mai puţin intruzive, este, în mod evident, lipsită de temei legal.
Totodată, notează că, în condiţiile în care persoana solicitată a formulat o cerere de azil, această împrejurare constituie un motiv obiectiv şi independent de voinţa autorităţilor române sau ale statului emitent, în sensul art. 113 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, care a determinat imposibilitatea predării persoanei solicitate până la data fixată iniţial, 19 decembrie 2020.
De asemenea, notează că Legea nr. 302/2004, republicată, reglementează în cuprinsul art. 113 termenul în interiorul căruia trebuie să se realizeze predarea, cât şi sancţiunea care intervine în caz contrar, astfel încât, potrivit alin. (3) al acestui articol, persoana solicitată în cauză va fi pusă în libertate în cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, iar persoana în cauză nu a fost primită de către statul emitent.
Prevederile de mai sus se completează, sub aspectul duratei măsurii preventive, cu dispoziţiile art. 104 alin. (10), teza finală Legea nr. 302/2004, republicată, potrivit cărora:
"În toate cazurile, măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea persoanei solicitate în prezenţa apărătorului. Durata iniţială a arestării nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate depăşi în niciun caz 180 de zile."
În acest context, Înalta Curte reţine că persoana solicitată A. a fost reţinută şi arestată în vederea predării, începând cu data de 19 noiembrie 2020, când, prin Sentinţa penală definitivă nr. 226/F din 20 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-a încuviinţat punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele acesteia şi s-a dispus arestarea în vederea predării a persoanei solicitate pe o perioadă de 30 de zile, cu începere de la data de 20 noiembrie 2020 până la data de 19 decembrie 2020, inclusiv.
În consecinţă, constată că măsura dispusă de instanţa de fond este legală şi temeinică şi din perspectiva perioadei maxime de 180 de zile înlăuntrul căreia trebuie să se realizeze efectiv predarea persoanei solicitate.
În raport cu argumentele prezentate, constatând că menţinerea arestării persoanei solicitate A. în vederea predării acesteia către autorităţile judiciare din Polonia constituie o măsură privativă de libertate temporară, care satisface pe deplin exigenţele impuse de dispoziţiile legale incidente în materie, fiind singura aptă a asigura finalizarea procedurii speciale reglementată de Legea nr. 302/2004, republicată, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond în urma efectuării verificărilor la care este îndrituită conform dispoziţiilor art. 104 alin. (9) şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, este temeinică şi legală, iar criticile formulate de contestator, neîntemeiate.
În ceea ce priveşte critica apărării privind nerespectarea termenului de 5 zile, prevăzut de art. 235 C. proc. pen., astfel cum a fost stabilit prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 336/2015, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.
Astfel, prin Decizia nr. 336/2015 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 342 din 19 mai 2015), Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului "cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din C. proc. pen.
În considerentele Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea Constituţională a reţinut că "Sancţiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 din C. proc. pen. şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, şi sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1) - (3), şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare" (paragraful 26).
În conţinutul aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale s-a statuat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, devenind incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.
De asemenea, s-a reţinut că stabilirea unui astfel de termen are ca scop stabilirea unui interval de timp suficient pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive [art. 235 alin. (1) din C. proc. pen.] şi a contestaţiei formulate de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea [art. 204 alin. (5) din C. proc. pen.], înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. În caz contrar, măsura preventivă neprelungită în condiţiile legii ar înceta de drept prin expirarea termenului pentru care a fost dispusă.
În aceste condiţii, Înalta Curte, în dezacord cu cele susţinute de apărare, constată că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din C. proc. pen., referitoare la prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, sunt aplicabile în cazul urmăririi penale efectuate de autorităţile române în cauzele cercetate de acestea şi nicidecum nu se poate extinde aplicarea acestor dispoziţii şi în cazul procedurilor desfăşurate în baza Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care au obiect, conţinut şi finalitate diferite, reglementate ca atare de această lege specială.
Cu privire la criticile vizând eventuala prescripţie a răspunderii penale a faptelor în statul emitent, instanţa de control judiciar, în acord cu prima instanţă, constată că acestea sunt nefondate având în vedere că motivele de refuz al executării, prevăzute de art. 99 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004, au fost verificate anterior, cu caracter definitiv, în procedura de punere în executare a mandatului european de arestare, neputând fi reanalizate în actualul cadru procesual în care se discută exclusiv necesitatea menţinerii arestării în vederea predării.
Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva Încheierii din 18 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020.
Ca urmare, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va dispune obligarea contestatorului - persoană solicitată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Totodată, în temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., va dispune ca onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-persoană solicitată, în sumă de 79 RON, să fie plătit din fondul Ministerului Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva Încheierii din 18 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2020.
Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 79 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 decembrie 2020.
Procesat de GGC - LM