Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 01.09.2017, sub nr x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale de la art. V pct. 5.1. lit. b) din Contractul de credit de consum nr. 102793/15.01.2008, cu privire la comisionul de acordare de 1%, plătit la prima tragere şi calculat la valoarea creditului, eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumei de 1005 CHF echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, achitată cu acest titlu; constatarea caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzută la art. 6.1. din Contractul de credit de consum nr. 102793/15.01.2008, modificat printr-o serie de acte adiţionale de restructurare şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtei, în principal: la stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit şi obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului de credit, de la data semnării contractului până la sfârşitul perioadei contractuale, în funcţie de valoarea CHF/RON de la momentul semnării contractului, respectiv, 2,2797 RON/CHF şi restituirea sumelor achitate în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil la data semnării contractului de credit.
În ipoteza respingerii petitului având ca obiect stabilizarea cursului de schimb CHF/RON de la data semnării contractului, se solicită adaptarea Contractului de credit de consum nr. 102793/15.01.2008, în sensul ca, toate sumele datorate de reclamanta în temeiul convenţiei de credit, să fie calculate la o valoare CHF egală cu jumătate din diferenţa dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi valoarea CHF de la momentul contractării şi pe cale de consecinţă, restituirea de către pârâtă a sumelor încasate ca excedent.
Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului şi plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Dispoziţiile Directivei nr. 93/13/CEE, O.U.G. nr. 21/1992
Prin sentinţa civilă nr. 2006/2018 din 21 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a anulat capătul de cerere privind impreviziunea, ca netimbrat; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca nefondată; a fost admisă cererea pârâtei B. S.A. de obligare a reclamantei la plata sumei de 3323,74 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a reţinut că, întrucât este parte componentă a preţului creditului, comisionul de acordare prevăzut de art. de la art. 5.1 lit. b) din contract face parte din obiectul principal al contractului şi, deşi nu este definit motivul pentru care este perceput acest comision, respectiv operaţiunile efectuate de bancă pe care inserarea comisionului de acordare este menită să le acopere, din denumirea acestuia rezultă că acest comision a fost încasat pentru operaţiunile realizate de angajaţii băncii cu ocazia acordării creditului.
Tribunalul a reţinut că, în temeiul Legii nr. 193/2000, acest comision nu este abuziv întrucât clauza este clar exprimată, motiv pentru care reclamanta a putut să aibă reprezentarea scopului perceperii acestui comision.
Clauza privind dobânda majorată sau penalizatoare prevăzută nu este abuzivă reţinându-se că este clar exprimată în sensul că arată motivul pentru care se plăteşte penalitatea şi modul de calcul. Nu creează un dezechilibru major şi nu poate fi considerată că este contrară bunei credinţe întrucât reprezintă o clauză penală permisă de lege - art. 1081 din C. civ.
Clauza de risc valutar din contract nu este abuzivă ci reprezintă transpunerea convenţională a principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. şi, întrucât are corespondenţă legală, este justificată solicitarea pârâtei de restituire a creditului în valuta contractată.
Obligaţia reclamantei de achitare a ratelor în CHF a fost clară, încă de la data încheierii contractului, rezultând atât din prevederile acestuia, cât şi din graficul de rambursare. Caracterul clar nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut pârâtei, iar în sarcina acesteia nu pot fi puse obligaţii imposibile.
Dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie raportat la data încheierii contractului şi trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia. Or, ceea ce a invocat reclamanta este un aspect extrinsec, respectiv deprecierea monedei naţionale în raport de francul elveţian, fenomen asupra căruia pârâta nu a avut niciun control.
Riscul valutar nu este suportat numai de reclamanţi, ci este în sarcina ambelor părţi, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport de moneda naţională.
Lipsa dezechilibrului este evidenţiată şi de faptul că, stipulându-se restituirea creditului în moneda acordată, consumatorii nu sunt puşi într-o situaţie inferioară celei care ar rezulta din dispoziţiile legale supletive din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1864, care impune restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă.
De asemenea, în condiţiile în care nu s-a dovedit că pârâta putea anticipa valorile acestor fluctuaţii, nu se poate reţine un dezechilibru nici din această perspectivă.
Instanţa a înlăturat susţinerile reclamantei privind incidenţa celor reţinute de CJUE în cauza C-26/13 Kasler deoarece situaţia de fapt şi cea juridică sunt diferite de cele avute în vedere în hotărârea respectivă, prin urmare, argumentele întemeiate pe considerentele CJUE exprimate în cauza Kasler nu sunt relevante în cauză.
Solicitarea de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive menţionate şi a dobânzii legală aferente are caracter accesoriu faţă de capătul de cerere privind comisionul de acordare, riscul valutar şi stabilizarea cursului de schimb, motiv pentru care a fost respinsă în raport cu soluţia respingerii cererii principale
În ce priveşte capătul de cerere privind adaptarea contractului de credit, acesta a fost anulat ca netimbrat.
Împotriva sentinţei civile nr. 2006/2018 din 21 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel reclamanta A., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 1111/A din 18 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 2006/2018 din 21 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordarea cheltuielilor de judecată; a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2.000 RON, în favoarea pârâtelor, cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu avocaţial redus.
Instanţa de apel a reţinut faptul că apelanta reclamantă a arătat că nu înţelege să critice soluţia primei instanţe cu privire la anularea ca netimbrată a capătului de cerere privind impreviziunea.
Referitor la soluţia primei instanţe în privinţa comisionului de acordare, instanţa de apel a înlăturat criticile apelantei reţinând că noţiunea contractuală utilizată este una uzuală, identică cu termenul "acordare" folosit în dreptul comun, nefiind aşadar susceptibilă de a induce în eroare un consumator mediu cu privire la scopul perceperii, prin urmare suma efectiv achitată cu acest titlu nu poate face obiectul cenzurii instanţei de apel, în absenţa constatării nesocotirii calităţii limbajului contractual, constituind, per a contrario o intervenţie neautorizată a instanţelor de judecată în relaţiile contractuale.
Instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte clauza de risc valutar, în sensul că aceasta transpune în plan contractual principiul nominalismului monetar, reglementat prin art. 1578 din C. civ.. Clauza de risc valutar constituie o clauză clară, inteligibilă, accesibilă unui consumator mediu iar expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuaţii de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină. Intimata nu a impus achiziţionarea monedei CHF de la instituţia proprie, ci a acordat libertate consumatorului în scopul alegerii cursului de schimb apreciat de acesta ca fiind favorabil. Simpla evoluţie a cursului de schimb a francului elveţian nu poate fi asimilată unei informaţii denaturate de instituţia bancară.
Principiul nominalismului constituie dispoziţia legală, în vigoare aplicabilă în dreptul românesc dând expresie menţinerii modalităţii de restituire a împrumutului în aceeaşi monedă în care a fost acordat.
Restituirea ratelor pentru un împrumut acordat în moneda CHF în aceeaşi monedă, la data scadenţei fiecărei rate nu poate per se să conducă la concluzia dezechilibrului contractual.
Instanţa de apel a reţinut că în cauza Andriciuc, C-186/16 Curtea a subliniat în special împrejurările în care poate fi constatat dezechilibrul contractual, susţinând că instanţa trebuie să aibă în vedere "ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv, o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părţi care nu se manifestă decât în cursul executării contractului". De asemenea, Curtea lasă în sarcina instanţei naţionale analiza "având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13" (paragraf 56).
Concluziile cauzei au fost în sensul că:
"Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil presupune că, în cazul contractelor de credit, instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. În această privinţă, această cerinţă presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat să fie înţeleasă de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare. Este de competenţa instanţei naţionale să efectueze verificările necesare în această privinţă. Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv. Revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existenţa unui eventual dezechilibru, în sensul dispoziţiei menţionate".
Or, deşi C.J.U.E. a trasat cerinţe clare cu privire la necesitatea înţelegerii modului de operare a fluctuaţiilor de monedă, o atare operaţiune nu pune în sarcina băncii obligaţia efectuării unui studiu de piaţă monetară, a unei expertize, sau a unei simulări în condiţiile în care oricare dintre aceste variante ar putea fi deturnată ca urmare a elementelor care influenţează aprecierea sau deprecierea unei monede.
Cu privire la dobânzile penalizatoare, instanţa de apel a reţinut că apelanta nu a învederat nici un motiv de apel, ci doar a enunţat modificarea în tot a sentinţei instanţei de fond. În consecinţă, faţă de motivele învederate primei instanţe, instanţa de apel a validat raţionamentul aplicat de instanţa de fond în privinţa raţiunii instituirii dobânzii penalizatoare întrucât simpla contestare a valorii unui cost contractual nu poate valida intervenţia instanţei, în absenţa neîndeplinirii cerinţelor calităţii limbajului.
Împotriva deciziei civile nr. 1111/A din 18 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.
În motivarea recursului s-a susţinut în esenţă că, decizia instanţei de apel este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 şi 5 din Directiva nr. 93/13/CEE;
Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. s-a arătat că instanţa de apel a considerat, în mod eronat şi neîntemeiat, că este legal perceput şi încasat de către bancă comisionul de acordare şi că nu poate interveni în relaţiile contractuale pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze contractuale şi eliminarea din contractul de credit, cu consecinţa nerestituirii către reclamantă a sumei achitate cu titlu de comision de acordare credit.
Această clauză nu a fost negociată în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea 193/2000, iar prin plata comisionului de acordare este îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ, contrar bunei credinţe, întrucât este o obligaţie din partea debitorului de a plăti pur şi simplu, fără să aibă posibilitatea obiectivă de a negocia această clauză, care a fost impusă în cadrul unui contract standard, preformulat. Comisionul de acordare nu este definit în contract, interpretarea acestuia fiind lăsată exclusiv la aprecierea băncii.
Dacă s-ar aprecia justă existenţa acestui comision, cuantumul său ar trebui să fie fix, iar nu proporţional cu creditul, deoarece analiza acordării creditului este aceeaşi pentru fiecare împrumutat. Dacă justificarea acestui comision, în cuantum de 1%, o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul şi la complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului, mai ales în contextul în care aceste contracte sunt preformulate.
Recurenta-reclamantă susţine că, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea 193/2000, clauza referitoare la comisionul de acordare este o clauză abuzivă, întrucât în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul acestei clauze, fiind constrânsă, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit. Banca nu a probat caracterul negociat al clauzelor contractuale inserate în contractul de credit bancar supus analizei. Prezumţia de nenegociere stabilită de art. 4 din Legea nr. 193/2000 ce există în cadrul contractelor de adeziune, preformulate, cum este cazul contractului de credit ce face obiectul cauzei, nu a fost răsturnată, impunându-se a fi respinse ca neîntemeiate susţinerile acesteia.
În aprecierea echilibrului sau dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi or, clauza referitoare la comisionul de acordare, ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei acestuia, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporţionat. Nu poate fi justificat cuantumul sumelor stabilite cu acest titlu, în condiţiile în care banca nu a fost în măsură să ofere vreun criteriu pentru a se verifica modul de calcul al acestui comision şi, în plus, nu este definit prin convenţie, pentru a permite consumatorului să înţeleagă serviciile a căror contravaloare este acoperită prin plata acestuia, nefiind respectate astfel prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000.
Cu privire la clauza de risc valutar şi la stabilizarea cursului CHF/RON la valoarea de la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit, recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de apel în mod eronat a considerat clauzele privind plata creditului într-o altă monedă ca fiind excluse de la controlul caracterului abuziv. Întrucât reprezintă principala prestaţie a debitorului într-un contract de credit acestea trebuie analizate prin prisma calităţii limbajului contractual, instanţa de apel reţinând în mod neîntemeiat că aceste clauze de risc valutar sunt redactate într-o modalitate clară, inteligibilă şi accesibilă unui consumator mediu.
Menţionează recurenta-reclamantă că, pe lângă lipsa informării consumatorului de către bancă, cu privire la variaţia cursului de schimb valutar, sunt îndeplinite şi restul cerinţelor necesare pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, respectiv: absenţa negocierii, prezenţa unui dezechilibru semnificativ între prestaţiile cocontractanţilor şi reaua credinţă cu care a acţionat profesionistul în raporturile sale cu consumatorul.
Potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor, în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate, în prealabil, de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, C-240/98-C244/98, Rec., p. I-4941, punctul 25, precum şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C-168/05, Rec., p.I-10421, punctul 25).
Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar rezidă în faptul că obligă consumatorii să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului. Or, având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigenţelor de informare şi protecţie inerente dreptului consumatorului, în scopul garantării dreptului de a înţelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă la contractarea unui asemenea produs. Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează, din punct de vedere juridic, tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig. Plecând de la această caracteristică inerentă contractului de credit, stipularea unei clauze de risc valutar este contrară dispoziţiilor legale, întrucât are drept consecinţă strămutarea riscului generat de hipervalorizarea francului elveţian asupra consumatorului. Chiar modul în care banca a înţeles să întocmească acest contract îl transformă dintr-un contract comutativ, care este de esenţa contractului de credit, într-unul aleatoriu.
Moneda creditului a înregistrat, pe parcursul derulării contractului, o apreciere de 100% faţă de momentul contractării, prin urmare, clauza de risc valutar este abuzivă datorită lipsei caracterului previzibil al aprecierii monedei creditului pentru consumator, coroborată cu lipsa oricărui mijloc de protecţie a consumatorului împotriva fenomenului produs.
Clauza referitoare la plată ratelor în CHF a fost făcută în cunoştinţă de cauză de către bancă aceasta având posibilitatea unei previzualizări a faptului că moneda CHF în raport de LEU va creşte chiar şi cu 100% însă nu a discutat despre această posibilitate financiară cu clienţii şi astfel le-au fost fie ascunse, fie neprezentate elemente definitorii în semnarea contractului de credit.
Din decizia recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc vs. Banca Românească, ce vizează creditele în franci elveţieni, rezultă că banca trebuie să prezinte împrumutaţilor posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină. Curtea precizează că instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. Astfel, aceste informaţii trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului. Curtea subliniază că, în ipoteza în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu şi că, instanţei naţionale îi va reveni sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinţei de bună-credinţă şi, pe de altă parte, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între părţile contractului. Astfel, pe de o parte, împrumutaţii trebuie să fie clar informaţi cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină,se expun unui risc de schimb valutar, risc ce va fi dificil de asumat, din punct de vedere economic, în cazul devalorizării monedei în care împrumutaţii îşi primesc veniturile. În acest sens, Curtea subliniază că o clauză contractuală poate implica un dezechilibru între părţi, care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului. Curtea aminteşte ca aceasta cerinţă impune verificarea modului în care este explicat mecanismul de funcţionare al clauzei de risc valutar, a cărei imprecizie sau netransparenţă determină lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei, precum şi relaţia acestui mecanism cu alte clauze, astfel încât "consumatorii sa fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezulta în ceea ce îi priveşte".
Cu privire la restituirea sumelor achitate în temeiul clauzei de risc valutar, aceasta este o consecinţă firească a constatării caracterului abuziv al clauzelor menţionate în aplicarea principiului retroactivităţii şi a principiului restabilirii situaţiei anterioare, în temeiul dispoziţiilor art. 992 şi art. 1092 şi următoarele C. civ., care reglementează instituţia plăţii nedatorate.
Recurenta-reclamanta a solicitat obligarea băncii la plata dobânzii legale, în raport de art. 3 si 6 din O.G. nr. 13/2011 şi la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatele-pârâte B. S.A. şi C., prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat, în principal, anularea recursului formulat, întrucât motivele de casare nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea reclamantei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.
Intimatele arată că toate criticile invocate de recurenta-reclamantă fie conţin în argumentaţia lor aprecieri cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele administrate, fie nu pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate specifice căii extraordinare de atac, care să atragă casarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, în realitate, reclamanta-recurentă solicitând instanţei de recurs o reanalizare a fondului litigiului dedus judecăţii, fără a invoca vreun motiv de nelegalitate a deciziei contestate.
Se arată că instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că instituirea obligaţiei de restituire a sumei împrumutate în moneda în care a fost acordat împrumutul nu reprezintă o clauză abuzivă, ci preluarea şi aplicarea în contract a unor prevederi legale care instituie principiul nominalismului monetar.
Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă A. a arătat că, cererea de recurs este motivată în drept, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, decizia atacată fiind dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1 şi 4 din Legea 193/2000 şi art. 3 şi 5 din Directiva 93/13, astfel că nu există vreun motiv pentru care să fie anulată cererea de recurs.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din 28 aprilie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile nedepunând puncte de vedere.
Prin încheierea din 13 octombrie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimatele-pârâte având în vedere că recurenta a dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, a fost admis în principiu recursul.
Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:
Criticile referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material incidente în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vor fi înlăturate.
Sub un prim aspect, se reţine că, toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene -C.J.U.E în materie.
În acest context, Înalta Curte reţine că recurenta invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzei contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impun în sarcina consumatoarei plata comisionului de acordare. În esenţă, se susţine că această clauză nu îndeplineşte cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de acordare.
Or, în mod corect a statuat instanţa de apel că, potrivit art. 5 din Directiva 93/13, transpusă în dreptul naţional în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, clauzele contractuale scrise trebuie întotdeauna să fie redactate în mod clar şi inteligibil.
Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, respectiv Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13 şi Hotărârea din 9 iulie 2015 Bucura, C-348/14, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză.
Pe baza unei analize judicioase a conţinutului concret al clauzei în discuţie, instanţa de apel a statuat că dispoziţia contractuală vizată permite recurentei consumatoare să evalueze consecinţele economice care decurgeau din conţinutul clauzei şi anume cuantumul comisionului de acordare, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestuia.
Instanţa de apel, în acord cu jurisprudenţa CJUE, respectiv Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45, precum şi cea dată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, în mod corect a statuat că intimata nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura contraprestaţiilor să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său.
Chiar dacă o atare obligaţie de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza contractuală a provocat, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinţei de bună-credinţă şi de echilibru, a fost în mod real şi efectiv realizată de către instanţa de apel.
Referitor la soluţia dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat, critica va fi înlăturată.
Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei Curţii, respectiv Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/1, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte.
În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, prin Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11 şi Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30, CJUE a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.
Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, CJUE a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.
Faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36, a statuat că în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşare a verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.
Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauzele de risc valutar reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. şi că, prin urmare aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.
Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.
Cu atât mai mult recurenta-reclamantă nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către instanţa de apel este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1111/A din 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Constatând că intimatele-pârâte au solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în etapa recursului, Înalta Curte, reţinând culpa procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.A. suma de 5679,75 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1111/A din 18 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.A. suma de 5679,75 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi,26 ianuarie 2021.