Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2021
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 18 septembrie 2017, sub nr. x/2017 şi precizată la 17 octombrie 2017, reclamanta A. S.R.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:
1. să le oblige pe pârâte să diminueze valoarea scrisorii de garanţie bancară de bună execuţie nr. 1401 din 4 septembrie 2012 de la suma de 18.898.808,73 RON la suma de 1.173.298,17 RON, corespunzătoare valorii realizate a contractului de 6,21%;
2. să dispună recalcularea valorii scrisorii de garanţie în funcţie de valoarea realizată a contractului de 6,21% şi nu în funcţie de valoarea contractului fără TVA, luată în considerare iniţial la emiterea scrisorii de garanţie.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1271 C. civ.
Prin încheierea din 23 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, excepţia necompetenţei materiale procesuale şi excepţia nulităţii clauzei compromisorii.
Prin încheierea din 23 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a apreciat ca nu este utilă cauzei proba cu expertiza contabilă, solicitată de reclamantă pentru determinarea procentului de lucrări executate.
Prin sentinţa civilă nr. 1376 din 7 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A.; a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar consorţiul format din C. -Filiala Bucureşti şi D.., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A.
Împotriva încheierilor din 23 februarie 2018 şi 23 aprilie 2018 şi a sentinţei primei instanţe, reclamanta a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.
Prin decizia civilă nr. 334 din 26 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca lipsit de interes apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar consorţiul format din C. - Filiala Bucureşti şi D.., împotriva încheierii din 23 februarie 2018 a primei instanţe; a respins ca nefondat apelul declarat de aceeaşi parte împotriva încheierii din 23 aprilie 2018 şi a sentinţei primei instanţe.
Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat ample considerente din decizia atacată, după care a învederat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., titulara recursului a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că a invocat direct în apel încălcarea unor dispoziţii din legea insolvenţei şi că nu se mai impune analizarea lor.
În concret, autoarea recursului a menţionat că prin acţiunea precizată, răspunsul la întâmpinare şi concluziile scrise depuse în faţa primei instanţe a invocat dispoziţiile legii insolvenţei în legătură cu prejudiciul pretins.
În acest context, recurenta-reclamantă a învederat că este străin de natura pricinii considerentul anterior evocat, instanţa de apel aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.
Aceeaşi parte a criticat considerentul prin care s-a reţinut că depăşesc obiectul litigiului susţinerile referitoare la prejudiciul suferit ca urmare a refuzului pârâtei C.N.A.I.R. S.A. de a evalua lucrările executate până la momentul rezilierii contractului, desocotirea între părţile contractului de bază fiind irelevantă în cauză.
În combaterea acestui considerent, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a expus motivele pentru care a apreciat că susţinerile anterior evocate depăşesc obiectul litigiului, hotărârea recurată fiind nemotivată sub acest aspect.
Aceeaşi parte a subliniat că instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile legale incidente referitoare la abuzul de drept în legătură cu executarea întregii valori a scrisorii de garanţie, în condiţiile în care intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. nu a făcut dovada că a stabilit sumele pretinse cu titlu de despăgubiri.
După evocarea dispoziţiilor art. 15 C. civ. şi a unor consideraţii teoretice cu privire la abuzul de drept, autoarea recursului a subliniat că nu putea să prevadă că intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. va pretinde o garanţie de o valoare mai mare decât cea aferentă lucrărilor executate, iar intimata-pârâtă B.. S.A. va fi de acord cu plata acestei garanţii.
În aceste condiţii, recurenta-reclamantă a învederat că exercitarea abuzivă a drepturilor de către intimatele-pârâte a produs un dezechilibru contractual ce trebuie sancţionat, sub forma recalculării valorii scrisorii de garanţie în funcţie de valoarea realizată a contractului.
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit clauzele stipulate la art. 4.2 şi 15.2 din scrisoarea de garanţie.
În concret, a arătat că, potrivit clauzei de la art. 4.2 din scrisoare de garanţie, în ipoteza în care valabilitatea scrisorii de garanţie nu este prelungită, iar recepţia finală a lucrărilor nu a avut loc, beneficiarul este îndreptăţit să revendice întreaga valoare a garanţiei de bună execuţie.
Recurenta-reclamantă a subliniat că această clauză vizează numai valoarea garanţiei aferente perioadei contractuale, până la momentul la care intervin circumstanţe care-l îndreptăţesc pe beneficiar să rezilieze contractul, potrivit clauzei de la art. 15.2 din scrisoarea de garanţie.
Astfel, clauzele de la art. 4.2 şi 15.2 din scrisoarea de garanţie nu pot fi aplicate după rezilierea contractului şi împlinirea perioadei de 2 ani pentru notificarea defecţiunilor, prevăzută la art. 11.3 alin. (2) din aceeaşi scrisoare.
După evocarea unor aspecte factuale ale cauzei, recurenta-reclamantă a învederat că, de vreme ce clauza de la art. 4.2 prevede posibilitatea majorării scrisorii de garanţie bancară, există şi posibilitatea diminuării acestei valori, conform regulilor de interpretare a contractelor.
Aceeaşi parte a mai arătat ca intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. a executat scrisoarea de garanţie cu încălcarea dispoziţiilor imperative privind caracterul colectiv şi concursual al procedurii insolvenţei.
În final, recurenta-reclamantă a conchis că poate fi dispusă recalcularea ori diminuarea valorii scrisorii de garanţie cât timp obligaţia de garanţie subzistă după rezilierea contractului.
În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 2 şi 3 iulie 2019 .
Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la 25 iulie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. a depus întâmpinare la 2 august 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.
Intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. a menţionat că nu este de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .
Întâmpinările au fost comunicate recurentei-reclamante la 2 şi 13 august 2019 .
Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.
În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.
Intimatele au înţeles să formuleze un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.
Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar consorţiul format din C. - Filiala Bucureşti şi D.., împotriva deciziei civile nr. 334 din 26 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.
Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., titulara recursului a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că a invocat direct în apel încălcarea unor dispoziţii din legea insolvenţei şi că nu se mai impune analizarea lor.
În concret, autoarea recursului a menţionat că prin acţiunea precizată, răspunsul la întâmpinare şi concluziile scrise depuse în faţa primei instanţe a invocat dispoziţiile legii insolvenţei în legătură cu prejudiciul pretins de pârâta CNAIR.
În acest context, recurenta-reclamantă a învederat că este străin de natura pricinii considerentul anterior evocat, instanţa de apel aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.
Instanţa supremă reţine că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată la 13.10.2017, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtelor să diminueze valoarea scrisorii de garanţie bancară de bună execuţie nr. 1401 din 4 septembrie 2012 de la suma de 18.898.808,73 RON la suma de 1.173.298,17 RON, corespunzătoare valorii realizate a contractului de 6,21%; să se dispună recalcularea valorii scrisorii de garanţie în funcţie de valoarea realizată a contractului de 6,21% şi nu în funcţie de valoarea contractului fără TVA, luată în considerare iniţial la emiterea scrisorii de garanţie.
Prin urmare, în baza principiului disponibilităţii, recurenta-reclamantă a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect obligaţia de a face, solicitând diminuarea valorii scrisorii de garanţie.
Prin memoriul de apel, reclamanta-apelantă a invocat faptul că beneficiarul-pârât CNAIR nu a respectat dispoziţiile legii insolvenţei care îi impuneau ca orice sumă reprezentând creanţe asupra averii recurentei să fie solicitate, fie sub forma unei cereri de creanţă, fie sub forma unei cereri de plată. A susţinut că, nefiind formulate astfel de cereri, indiferent de valoarea executată a contractului şi indiferent de cuantumul prejudiciului care a determinat rezilierea contractului, CNAIR nu mai putea solicita prelungirea SGB nr. 1402, astfel că executarea acesteia pe motivul neprelungirii îmbracă forma abuzului de drept, este nelegală şi afectează caracterul concursual şi colectiv al procedurii insolvenţei.
Cu privire la aceste critici, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, faptul că acest motiv a fost invocat pentru prima dată prin cererea de apel, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., nu se impune analiza lui, iar pe de altă parte, că procedura insolvenţei apelantei-reclamante interesează doar raportul juridic obligaţional de bază, distinct de cel născut din scrisoarea de garanţie bancară.
Astfel, deşi este fondată critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., motiv de casare ce poate fi încadrat în dispoziţiile punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta nu are valenţa de a duce la casarea hotărârii atacate întrucât, în realitate, în paragraful următor, instanţa de apel a motivat înlăturarea criticilor recurentei privind încălcarea dispoziţiilor legale privind insolvenţa, care ar rezulta din neformularea de către intimata CNAIR a unei cereri de creanţă privind prejudiciul suferit din neexecutarea contractului.
Instanţa supremă reţine, în primul rând, că, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., în situaţia corect reţinută în decizia atacată, a invocării unor motive noi direct prin cererea de apel, instanţa de apel ar fi avut îndreptăţirea de a reanaliza motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare, aprecierea asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii apelate permiţând instanţei de control suplimentarea şi complinirea motivării hotărârii primei instanţe, caz în care aceasta putea fi menţinută, în totalitate, fără a se putea reţine încălcarea de către instanţa devolutivă de apel a formelor procedurale prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.
În al doilea rând, reţine că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.
Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 paragraful 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei)".
Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, prezentând în mod logic raţionamentul juridic pe care şi-a fundamentat soluţia.
Criticile recurentei privind nerespectarea legii insolvenţei de către CNAIR vizează raportul obligaţional de bază, întrucât, pe de o parte, recurenta face referire la creanţe care pot fi executate de pârâta CNAIR direct asupra averii sale şi pe de altă parte, invocă o ineficacitate a scrisorii de garanţie bancară rezultată din lipsa parcurgerii procedurii contractuale şi legale, or, în cauză, instanţa nu a fost învestită cu un capăt distinct privind stabilirea prejudiciului efectiv suferit de CNAIR şi a modalităţii lui de executare şi nici privind constatarea încetării dreptului de a executa scrisoarea de garanţie bancară.
Prin urmare, în limitele efectului devolutiv determinate de principiul tantum devolutum quantum judicatum, în mod corect instanţa de apel a înlăturat apărările recurentei motivat de faptul că nu se refereau la raportul juridic obligaţional născut din scrisoarea de garanţie bancară, criticile formulate prin memoriul de recurs fiind nefondate, sub acest aspect.
O altă critică a recurentei subsumată motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii în ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel că prejudiciul invocat de recurentă, suferit din cauza refuzului intimatei CNAIR de a evalua lucrările executate până la momentul rezilierii contractului, excede obiectului litigiului.
Aşa cum s-a arătat mai sus, obiectul acţiunii, aşa cum a fost precizat de recurentă, este reprezentat de cererea privind diminuarea valorii scrisorii de garanţie, recurenta-reclamantă neformulând pretenţii distincte prin care să solicite răspunderea contractuală a intimatei-pârâte CNAIR pentru un eventual prejudiciu cauzat urmare a neexecutării propriilor obligaţii contractuale ale intimatei.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că analiza unor asemenea susţineri exced obiectului litigiului, neinfluenţând soluţia în cauză.
Cum scrisoarea de garanţie are caracter autonom faţă de contractul de bază în mod corect a reţinut instanţa de apel şi că desocotirea care urmează a fi făcută între părţile contractului de bază este irelevantă, din punct de vedere juridic pentru prezenta cauză.
Faptul că recurentul este nemulţumit de caracterul concis al motivării instanţei de apel nu reprezintă un motiv de casare a hotărârii, atât timp cât raţionamentului logic al instanţei expus în cadrul considerentelor permite efectuarea controlului de legalitate.
Critica recurentei privind faptul că instanţa de apel nu a analizat dispoziţiile legale incidente referitoare la abuzul de drept în legătură cu executarea întregii valori a scrisorii de garanţie, în condiţiile în care intimata-pârâtă C.N.A.I.R. S.A. nu a făcut dovada că a stabilit sumele pretinse cu titlu de despăgubiri nu se constituie într-o critică de nelegalitate deoarece, în mod efectiv, recurenta pune în discuţie elemente de netemeinicie a deciziei atacate. Stabilirea situaţiei de fapt, aprecierea bunei sau relei-credinţe a intimatei, stabilirea prejudiciului şi a voinţei reale a părţilor sunt atribuţii ale instanţelor devolutive, fiind incompatibile cu cercetarea care se realizează în această etapă procesuală.
Deşi recurenta-reclamantă a invocat ca şi temei al cererii de recurs şi cazul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în dezvoltarea motivului de recurs, susţinerile acesteia nu conţin critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate ci urmăresc redezbaterea fondului cauzei, criticile vizând, în realitate, interpretarea clauzelor şi sub clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.2, 15.2, 11.1, 11.3 şi 3.5 din contractul de antrepriză în sensul dorit de recurentă, administrarea şi interpretarea probatoriului de către instanţa de apel, în vederea reţinerii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de cele două instanţe anterioare cu privire la stabilirea voinţei reale a intimaţilor, la existenţa intenţiei de fraudă în dauna reclamantei şi la reţinerea culpei intimatei CNAIR în desfăşurarea contractului.
Or, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul de antrepriză şi anexele sale şi restul înscrisurilor depuse în probaţiune şi la care recurenta-reclamantă a făcut referire.
Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancţionează hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, or recurenta nu arată, în concret, care sunt aceste norme aplicate greşit, referirile la dispoziţiile art. 1266 şi urm. din C. civ. privind interpretarea contractelor fiind făcute în mod formal.
Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situaţiei de fapt.
Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea unor nemulţumiri faţă de soluţia pronunţată ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care trebuie structurate juridic astfel încât să poată fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar consorţiul format din C. - Filiala Bucureşti şi D.., împotriva deciziei civile nr. 334 din 26 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar consorţiul format din C. - Filiala Bucureşti şi D.., împotriva deciziei civile nr. 334 din 26 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2021.