Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 34/C din data de 15 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în baza art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, a respins, printre altele, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 599 alin. (2) şi art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispoziţiilor art. 153, art. 154, art. 155, art. 159, art. 161 şi art. 162 C. pen., invocată de contestatorul A.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 200 RON.
În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul avocatului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON a rămas în sarcina statului.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 12/S/19.01.2021 pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosar nr. x/2020, a fost respinsă contestaţia la executare formulată de către contestatorul condamnat A., privind executarea Sentinţei penale nr. 48/S/24.03.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosar penal nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 888/Ap/23.11.2017 a Curţii de Apel Braşov. A fost obligat contestatorul condamnat să plătească statului suma de 500 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare. În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul avocatului desemnat din oficiu a fost suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data de 03.02.2020, sub nr. x/2020, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov cererea formulată de persoana condamnată A. având ca obiect contestaţia la executare formulată împotriva hotărârii pronunţate în dosarul penal nr. x/2016 În cuprinsul cererii, contestatorul a susţinut că în mod constant, începând cu faza de cameră preliminară, a invocat intervenirea prescripţiei răspunderii penale în ceea ce priveşte fapta care a făcut obiectul acuzaţiei în dosarul penal nr. x/2015, dar şi "prescripţia dreptului de recuperare".
Prin Decizia penală nr. 330/Ap/9 iulie 2020, Curtea de Apel Braşov a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare formulată de condamnatul A. în favoarea Tribunalului Braşov, secţia penală.
Cauza s-a înregistrat la Tribunalul Braşov la data de 13 iulie 2020.
În primul rând, tribunalul a constatat că petentul a invocat în susţinerea contestaţiei cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., însă instanţa nu a fost ţinută de calificarea dată de contestator, ci a apreciat, pe baza elementelor factuale şi/sau juridice descrise de acesta, din perspectiva cărui caz dintre cele prevăzute de art. 598 alin. (1) C. proc. pen. trebuie analizată contestaţia formulată.
S-a apreciat că această prerogativă a instanţei este consfinţită şi prin doctrină şi prin jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care au fost exemplificate Decizia nr. 2010/2006, prin care s-a statuat că instanţa competentă să judece contestaţia la executare se stabileşte în raport cu cazul de contestaţie incident în cauză, iar nu cu acela invocat de contestator. Ca atare, în cazul în care contestatorul a invocat atât cazul de contestaţie la executare prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. anterior (actualul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.), cât şi pe cel prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. d) (actualul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.), însă, în speţă, s-a considerat că este incident numai acest din urmă caz, iar condamnatul nu a fost încă arestat în vederea executării pedepsei, competenţa revine instanţei de executare.
Raportat la aspectele invocate de condamnat în contestaţie - prescripţia răspunderii penale - tribunalul a constatat că motivele contestatorului se circumscriu cazului de contestaţie prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., şi nu pe cel prevăzut la lit. c) a aceleiaşi dispoziţii, acesta solicitând prin memoriile formulate să se constate incidenţa unei cauze de stingere a pedepsei.
În atare condiţii, a fost menţionat faptul că pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe această dispoziţie se poate invoca numai prescripţia executării pedepsei, şi nu şi cea a răspunderii penale.
Între aceste două instituţii juridice există o singură asemănare - de terminologie, în rest între ele există deosebiri esenţiale care evidenţiază caracterul inexact al raţionamentului contestatorului şi demonstrează totodată corectitudinea soluţiei instanţei de fond.
Astfel, prescripţia răspunderii penale, reglementată de art. 153 şi urm. C. pen., este o cauză care înlătură răspunderea penală determinată de împlinirea unui anumit termen de la comiterea faptei care împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare - ea poate interveni deci până la data pronunţării hotărârii definitive de condamnare.
După ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă nu se mai poate vorbi despre prescripţia răspunderii penale, ci eventual de prescripţia executării pedepsei, reglementată de dispoziţiile art. 161 C. pen., instituţie care înlătură executarea pedepsei principale şi la care se referă şi art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Aşa cum s-a mai arătat şi în alte hotărâri prin care s-au soluţionat alte contestaţii la executare promovate de condamnatul A., şi aşa cum a rezultat şi din considerentele Deciziei nr. 9/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin intermediul contestaţiei la executare pot fi puse în discuţie numai chestiuni care vizează executarea hotărârii penale definitive, nu şi fondul cauzei soluţionate prin hotărâre definitivă care se bucură de autoritate de lucru judecat.
A rezultat deci că prescripţia răspunderii penale nu poate fi invocată în faza executării hotărârii, fiind un aspect de fond care, contrar susţinerilor condamnatului, a intrat în puterea lucrului judecat la momentul la care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare împotriva sa.
Aceeaşi soluţie s-a impus şi cu privire la aspectele invocate de contestator relativ la dispoziţiile civile din hotărârea definitivă prin care s-a dispus condamnarea sa şi obligarea la plata de despăgubiri, dat fiind că argumentele sale vizează de asemenea chestiuni de fond care au intrat în puterea lucrului judecat şi asupra cărora nu se mai poate reveni în etapa executării pedepsei.
Faptul că în Decizia nr. 15/2017 pronunţată în recurs în interesul legii s-a statuat că este foarte cuprinzător cazul de contestaţie prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nu înseamnă că pe această cale pot fi invocate aspecte care ţin de fondul cauzei, şi cu atât mai puţin se poate susţine că decizia amintită ar susţine posibilitatea invocării prescripţiei răspunderii penale pe calea contestaţiei la executare.
Faţă de toate cele expuse, tribunalul a constatat că în cadrul contestaţiei la executare nu se poate invoca instituţia prescripţiei răspunderii penale, nici ca şi cauză de împiedicare a executării hotărârii, conform art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi nici în condiţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, prima instanţă a constatat că persoana condamnată a invocat numai aspecte de fond în susţinerea contestaţiei la executare formulate, concluzionându-se că prezenta cerere a apărut ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie în termenul legal contestatorul A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor contestaţiei în faţa Curţii, acesta a invocat aplicabilitatea prescripţiei răspunderii penale, cauză de stingere a pedepsei în speţa de faţă, asupra căreia instanţa de fond a omis să se pronunţe, motivând că decizia penală la care s-a făcut referire are autoritate de lucru judecat prin efectul pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare. Contestatorul a subliniat faptul că instanţa a interpretat greşit legea, fiind de fapt admisibile a fi rezolvate în cadrul contestaţiei la executare chestiuni asupra cărora s-a omis a se da o soluţie în faţa instanţei de fond.
Prin memoriul depus la dosarul cauzei la data de 02.03.2021, contestatorul a reiterat motivele de contestaţie dezvoltate anterior.
Analizând contestaţia formulată, Curtea a reţinut următoarele:
Se constată că, deşi tribunalul a procedat la analiza pe fond a contestaţiei la executare formulate de condamnat, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 599 alin. (5) C. proc. pen., raportat la împrejurarea că acesta a mai formulat anterior contestaţii la executare prin care a invocat aceleaşi motive, ce au făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2019, nr. y/2018. Toate aceste contestaţii la executare au fost toate respinse.
În atare condiţii, se constată că o cerere ulterioară de contestaţie la executare este inadmisibilă dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări - situaţie pe deplin aplicabilă în speţă.
În atare condiţii, Curtea a constatat că toate criticile aduse de contestator sentinţei contestate, prin care de altfel s-a şi confirmat raţionamentul anterior al instanţelor învestite cu soluţionarea contestaţiilor la executare precedente, sunt neîntemeiate.
În raport de aceste împrejurări, se constată şi inadmisibilitatea cererilor formulate de condamnat de a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu excepţiile invocate de acesta.
Astfel, în ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestator, se constată că, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, se instituie o obligaţie în sarcina instanţei (lato sensu) de a "filtra" excepţiile sub aspectul admisibilităţii lor, impunându-i să verifice dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, vizează neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. În plus, norma impune ca excepţia să fie ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa, ori de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
În temeiul normei evocate, instanţa constituie un prim filtru legal, care trebuie să asigure sesizarea Curţii Constituţionale numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege.
În acest sens, instanţa a observat că, potrivit art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, una din condiţiile de admisibilitate pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale este aceea ca excepţia ridicată să privească o dispoziţie legală ce are legătură cu soluţionarea cauzei.
În cauza de faţă se constată că, aşa cum s-a arătat mai sus, contestaţia la executare formulată de petent este inadmisibilă, în condiţiile art. 599 alin. (5) C. proc. pen.
Atât în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 324 din 14 mai 2012; Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea nr. 242 din 7 aprilie 2011), cât şi în doctrină s-a reţinut că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă, este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia.
Aceasta, deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel, încât excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate.
Acesta este şi cazul în prezenta speţă, împrejurare ce determină soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, excepţiile nevizând dispoziţiile legale care determină inadmisibilitatea cauzei în care au fost invocate.
În continuare, referitor la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea a constatat, pe de o parte, că nu au fost indicate dispoziţiile din dreptul Uniunii Europene în privinţa cărora se doreşte verificarea conformităţii faţă de dreptul naţional. Pe de altă parte, Curtea a considerat că nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene raportat la inadmisibilitatea contestaţiei formulate de petent, faţă de care nu apare necesară o interpretare a dreptului Uniunii Europene din partea acestei instanţe.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, a concluzionat că prezenta contestaţie este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, totodată respingând şi cererile de sesizare ca inadmisibile a Curţii de Justiţie Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare şi a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 599 alin. (2) şi art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispoziţiilor art. 153, art. 154, art. 155, art. 159, art. 161 şi art. 162 C. pen., invocată de contestatorul A.
Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 599 alin. (2) şi art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., precum şi a dispoziţiilor art. 153, art. 154, art. 155, art. 159, art. 161 şi art. 162 C. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 34/C din data de 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, cuprinsă în Decizia penală nr. 34/C din data de 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, a formulat recurs, în termen legal, recurentul A.
În concluziile scrise depuse la dosar, recurentul A. a arătat că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru a dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, reiterând argumentele susţinute în faţa Curţii de Apel Braşov, secţia penală.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 07 octombrie 2021.
Examinând recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în Decizia penală nr. 35/C din data de 15 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:
a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;
d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.
În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatorul A. prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a tuturor motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte constată următoarele:
Excepţia a fost ridicată de către o parte din proces (contestatorul A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea contestaţiei declarate împotriva Sentinţei penale nr. 12/S/19.01.2021, pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosar nr. x/2020, prin care a fost respinsă contestaţia la executare formulată de către contestator, privind executarea Sentinţei penale nr. 48/S/24.03.2017, pronunţată de acelaşi tribunal în dosar penal nr. x/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 888/Ap/23.11.2017 a Curţii de Apel Braşov
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte reţine că, deşi dispoziţiile prevăzute de art. 599 alin. (2), art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., art. 153, art. 154, art. 155, art. 159, art. 161 şi art. 162 din C. pen. sunt în vigoare, textele criticate nefiind declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale apare ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că argumentele prezentate nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate.
Se remarcă faptul că, prin demersul efectuat, autorul excepţiei nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate. Criticile aduse de recurent dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acestora în raport cu conţinutul propriu-zis în abstracto.
Practic, susţinând că unica modalitate de interpretare a textelor de lege criticate, conformă rigorilor de constituţionalitate, ar fi aceea că instituţia prescripţiei prevăzută de art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. vizează în concret prescripţia răspunderii penale, condamnatul A. urmăreşte, în mod esenţial, ca în urma unei eventuale pronunţări de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere a excepţiei astfel invocate, Parlamentul să modifice şi să completeze art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. în vigoare, care reglementează cazurile în care se poate formula contestaţie la executarea pedepsei.
Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în cauză este vorba, în primul rând, de o interpretare a legii pe care contestatorul o apreciază neconstituţională, chestiune ce se circumscrie aplicării legii şi care este de competenţa instanţelor judecătoreşti, fără ca neconstituţionalitatea să rezide în însuşi textul de lege, motiv pentru care criticile excedează unui control de constituţionalitate, iar în al doilea rând, că introducerea unui nou caz de contestaţie la executare, în sensul dorit de către recurent, ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.
Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională.
Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.
Astfel, o atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci, în realitate, doreşte în mod evident introducerea unui nou caz de contestaţie la executare printr-o interpretare proprie a textelor de lege criticate, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, or, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, acest drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare în raport cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
În concluzie, în cauza de faţă aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 599 alin. (2) şi art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., precum şi a dispoziţiilor art. 153, art. 154, art. 155, art. 159, art. 161 şi art. 162 C. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 34/C din data de 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 în Decizia penală nr. 35/C din data de 15 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 599 alin. (2) şi art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., precum şi a dispoziţiilor art. 153, art. 154, art. 155, art. 159, art. 161 şi art. 162 C. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 34/C din data de 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2021.
GGC - ED