Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 15/CA din data de 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul condamnat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen., prin raportare la dispoziţiile art. 396 alin. (5) şi alin. (6) din C. proc. pen.
Prin aceeaşi decizie, în temeiul art. 431 alin. (2) din din C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 72/A din 25.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2018.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele:
La data de 27.07.2021, contestatorul condamnat A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 72/A din 25.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2018. Contestatorul a arătat că a fost condamnat în mod neîntemeiat la o pedeapsă cu executare, în condiţiile în care nu avea antecedente penale, iar în urma emiterii unui mandat de arestare european, autorităţile italiene nu au procedat la arestarea lui. A susţinut că decizia instanţei nu este legală, deoarece deţinea un permis de conducere valid. A precizat că nu înţelege de ce s-au judecat aspecte ce privesc validitatea permisului şi înlăturarea acestuia ca mijloc de probă, de vreme ce instanţa de judecată nu a fost învestită prin rechizitoriu să analizeze validitatea permisului, nefiind reclamată vreo infracţiune privind permisul.
A mai arătat contestatorul că singura infracţiune pentru care a fost trimis în judecată a fost cea de conducere fără permis, iar în contextul în care, în faţa instanţei de apel, a prezentat un permis de conducere european emis de autorităţile belgiene pe care acestea nu l-au infirmat şi pe care nici autorităţile române nu l-au reclamat în cadrul rechizitoriului cu care era învestită instanţa, în mod greşit a fost pronunţată o soluţie de condamnare, singura soluţie care ar fi putut fi pronunţată fiind cea de achitare, deoarece fapta nu există, contestatorul deţinând în perioada reclamată permis de conducere valid din toate punctele de vedere.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 426, art. 428 alin. (2) coroborat cu art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. şi, în subsidiar, art. 16 alin. (1) lit. d) şi lit. h) din C. proc. pen.
Contestatorul condamnat a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 426 din C. proc. pen., coroborat cu art. 396 alin. (5) şi alin. (6) din C. proc. pen., apreciind că aceste dispoziţii sunt de natură să încalce dreptul la apărare, întrucât un contestator care doreşte anularea hotărârii pentru motive care ţin de achitare, nu poate să o facă decât într-un anumit termen prevăzut de lege, deşi dacă există motive de încetare a procesului penal poate să o facă oricând. S-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 privind sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, deoarece se încalcă art. 24 din Constituţie, întrucât legea nu este previzibilă şi clară privind exercitarea acestei căi extraordinare de atac.
Din analiza actelor dosarului, Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 520/2018 pronunţată de Judecătoria Lugoj, în dosarul nr. x/2018, în baza art. 335 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără a deţine permis de conducere.
Inculpatul a formulat apel împotriva acestei sentinţe, iar prin decizia penală nr. 72/A din 25.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul acestuia, a fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi rejudecând, s-a dispus reducerea de la 1 an şi 6 luni închisoare la 1 an închisoare pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen.. Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei penale apelate.
Instanţa de apel a constatat că fapta inculpatului A., care în mod repetat în cursul anilor 2016, 2017, a condus diferite mărci de autoturisme (B.) pe drumurile publice din Municipiul Lugoj, fără a deţine permis de conducere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducerea unui vehicul fără a deţine permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din C. pen.
Deşi în faţa primei instanţe nu s-a putut proceda la audierea inculpatului, întrucât acesta nu s-a prezentat la chemările instanţei, în faţa instanţei de apel, la data de 18.10.2018, s-a procedat la audierea inculpatului, care nu a recunoscut faptele pentru care a fost trimis în judecată. Acesta a arătat că poseda permis de conducere eliberat în noiembrie 2014 de către autorităţile belgiene, data eliberării din 5.06.2017 de pe permisul de conducere tradus corespunzând cu data obţinerii permisului preschimbat, cel vechi fiind deteriorat.
Având în vedere că inculpatul a depus în faţa instanţei permisul de conducere tradus din limba franceză nr. x, data eliberării fiind 5.06.2018 şi data obţinerii 18.11.2014, instanţa de apel a procedat la efectuarea de verificări pentru stabilirea autenticităţii permisului de conducere eliberat de autorităţile belgiene, a autovehiculelor pentru care este cunoscut dreptul de a conduce şi a lămuririi împrejurării cu privire la data de 18.11.2014 ca fiind dată a obţinerii permisului iniţial de conducere, aşa cum a susţinut inculpatul.
Din informaţiile furnizate de I.G.P.R. - Direcţia Poliţiei Rutiere, prin canalele de cooperare poliţienească, a rezultat că, în iunie 2018, A. a primit un permis belgian cu nr. x de la Administraţia localităţii Anderlecht, în schimbul permisului său de conducere european. Prin adresa IGPF s-a comunicat instanţei, că în urma verificărilor efectuate pe baza datelor comunicate, autorităţile de poliţie din Belgia au transmis următoarele: A., deţine permisul de conducere nr. x, categoriile AM şi B, eliberat de autorităţile din Anderlecht, valabil până la data de 05.06.2028, că permisul de conducere în cauză a fost obţinut în urma preschimbării unui permis de conducere european cu nr. x eliberat în România la data de 18.11.2014.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că în cazul inculpatului, permisul de conducere a fost obţinut în urma preschimbării unui permis de conducere european cu nr. x eliberat de autorităţile române la data de 18.11.2014, iar în urma verificărilor efectuate în evidenţele autorităţilor române privind evidenţa permiselor de conducere din România s-a constatat că inculpatul nu deţine şi nu a deţinut niciodată permis de conducere eliberat de autorităţile din România, având seria documentului mai sus menţionată şi care nu are corespondent în baza de date.
Cu referire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen., coroborat cu art. 396 alin. (5) şi alin. (6) din C. proc. pen., Curtea de Apel Timişoara a respins-o inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege, respectiv existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauză, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
Astfel, contestatorul a arătat că dispoziţiile art. 426 din C. proc. pen. sunt de natură să încalce dreptul la apărare, deoarece un contestator care doreşte anularea hotărârii pentru motive care ţin de achitare, nu poate formula contestaţia în anulare decât într-un anumit termen prevăzut de lege, deşi dacă sunt motive de încetare a procesului penal poate să o facă oricând, potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen.
Curtea de Apel Timişoara a observat că art. 426 din C. proc. pen., a cărui neconstituţionalitate se invocă, nu stabileşte termenele în care se poate formula contestaţia în anulare, ci stabileşte cazurile de contestaţie în anulare. Deşi contestatorul susţine că pentru motive care ţin de achitare, nu se poate formula contestaţia în anulare decât într-un anumit termen prevăzut de lege, instanţa a observat că nu este prevăzut de lege un astfel de caz de contestaţie în anulare, pentru motive care ţin de achitare. Dacă contestatorul are în vedere termenul de 30 de zile prevăzut de art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa a constatat că acest articol nu are legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece nu s-a invocat niciunul din cazurile de contestaţie în anulare pentru care este prevăzut termenul de 30 de zile de introducere a acesteia.
În continuare, analizând admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare în temeiul dispoziţiilor art. 431 şi 426 din C. proc. pen., Curtea de Apel Timişoara a constatat următoarele:
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, mijlocul procedural prin care sunt atacate hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate cu încălcarea unor dispoziţii care reglementează procedura de soluţionare a apelului sau când împotriva aceleiaşi persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. Având în vedere că prin contestaţia în anulare se poate aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile în care această cale de atac este admisibilă, reglementându-le prin art. 426 din C. proc. pen.
Instanţa a apreciat că este inadmisibilă contestaţia în anulare din perspectiva faptului că motivul invocat de contestator nu se încadrează în cazurile reglementate expres şi limitativ de art. 426 din C. proc. pen.. Ipoteza pe care petentul îşi întemeiază cererea este cea prev. de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., care presupune intervenirea cazului de nulitate absolută a unei decizii în situaţia în care inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Or, din expunerea motivelor de fapt ale contestatorului, rezultă că acestea nu au legătură cu cazul invocat. Astfel, deşi îşi întemeiază în drept cererea pe cazul prev. de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi anume "când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal", referirea la acest text de lege apare pur formală, întrucât criticile contestatorului vizează împrejurarea că fapta nu există, inculpatul deţinând în perioada reclamată permis de conducere valid din toate punctele de vedere. Astfel, instanţa a observat că nu există o corespondenţă între conţinutul cazului de contestaţie în anulare invocat şi aspectele de fapt învederate de petent.
Contestatorul a criticat decizia atacată pe motiv că nu s-a dispus achitarea, prezentând aceleaşi apărări şi motive de netemeinicie a hotărârii de condamnare pe care le-a prezentat şi în faţa instanţei de apel, însă aceste critici nu pot conduce la admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, întrucât nu se încadrează în niciunul din cazurile de contestaţie în anulare.
Prin urmare, s-a constatat că este inadmisibilă contestaţia în anulare, întrucât motivele invocate nu pot fi încadrate în cazul de contestaţie invocat.
Împotriva deciziei penale nr. 15/CA din data de 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, condamnatul A. a formulat o cale de atac intitulată "recurs".
Având în vedere că, prin decizia atacată, instanţa s-a pronunţat şi cu privire la cererea formulată de contestatorul condamnat A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen., prin raportare la dispoziţiile art. 396 alin. (5) şi alin. (6) din C. proc. pen. (cerere care a fost respinsă, ca inadmisibilă), iar soluţia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate era supusă căii de atac a recursului, dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei supreme având ca obiect "Recurs - excepţie de neconstituţionalitate".
La termenul din data de 23 noiembrie 2021, apărătorul ales al recurentului a precizat că a formulat recurs împotriva hotărârii, respectiv împotriva soluţiei pronunţate cu privire la contestaţia în anulare, iar nu împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
În raport de precizarea formulată de apărătorul ales al recurentului, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, având în vedere că a fost declarată împotriva unei hotărâri definitive.
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii căii de atac invocate de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată următoarele:
Dând eficienţă principiului stabilit prin dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine, aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul III, Capitolele III, III1, V din C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Recurentul A. a înţeles să formuleze o cale de atac, intitulată "recurs", împotriva deciziei penale nr. 15/CA din data de 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, prin care, în temeiul art. 431 alin. (2) din din C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 72/A din 25.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2018.
Având în vedere că, în cauza în care a fost pronunţată hotărârea atacată, contestaţia în anulare a fost formulată împotriva unei hotărâri rămasă definitivă în faţa instanţei de apel, în mod corect aceasta a fost soluţionată printr-o decizie, în procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, hotărâre care, conform legii, este definitivă.
Astfel cum s-a menţionat deja, procesul penal se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legale, iar hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai acelor căi de atac prevăzute de lege.
C. proc. pen. reglementează următoarele căi de atac: apelul şi contestaţia (căi ordinare de atac), contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în casaţie (căi extraordinare de atac).
Calea de atac a recursului era reglementată în C. proc. pen. din 1968, prin dispoziţiile art. 3851 şi următoarele, însă acest cod a fost abrogat prin Legea nr. 255/2013. În prezent, recursul poate fi exercitat doar în anumite situaţii expres prevăzute de lege (spre exemplu, recursul declarat împotriva soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale).
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual. Inadmisibilitatea operează automat şi inevitabil ori de câte ori un act procesual este lipsit de bază legală.
Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că recurentul A. a formulat o cale de atac, intitulată recurs, împotriva deciziei penale nr. 15/CA din data de 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, care este definitivă, iar în privinţa acestei hotărâri legea nu prevede posibilitatea exercitării căii de atac a recursului.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalităţii, cât şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Drept urmare, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei nr. 15/CA din data de 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.
Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 15/CA din data de 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2021.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 noiembrie 2021.
GGC - MM