Încheiere de suspendare a judecății până la pronunțarea soluției asupra întrebării preliminare adresată CJUE într-o altă cauză. Nelegalitatea soluției în raport cu neîndeplinirea condiției privind caracterul similar al cauzelor
Codul de procedură civilă, art. 413 alin. (1) pct. 11
Conform dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 11 Cod procedură civilă suspendarea se poate dispune când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară, ceea ce implică suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea sesizării adresate instanţei europene. Însă, pentru ca decizia pronunţată ca urmare a sesizării adresate Curții de Justiţie a Uniunii Europene să influenţeze soluţia ce va fi pronunţată în cauză, este necesar ca acţiunea să cuprindă aspecte de nelegalitate similare celor care fac obiectul întrebărilor adresate instanţei europene.
În situația în care analiza instanţei de judecată în cauza în care s-a dispus suspendarea viza verificarea concluziilor raportului de evaluare referitor la o presupusă stare de incompatibilitate, răspunsul CJUE la întrebările preliminare referitoare la respectarea caracterului proporţional al sancţiunilor prevăzute de lege pentru nerespectarea regimului incompatibilităților nu avea aptitudinea de a lămuri chestiunea litigioasă dedusă judecăţii, astfel că, reținându-se caracterul neprocedural al măsurii de suspendare precum și împrejurarea că în măsura în care la finalul judecării cauzei existenţa stării de incompatibilitate ar fi confirmată, reclamantul ar avea la dispoziţie mijloace procedurale de valorificare ulterioară a deciziei pronunţate de CJUE, încheierea de suspendare a fost desființată, cu consecința reluării judecării cauzei în fața instanței de fond.
ÎCCJ, SCAF - Decizia nr. 1828 din 25 martie 2022
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea recurată
Prin Încheierea din 28 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 32281/3/2019* în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. 1 pct. 11 din Codul de procedură civilă s-a dispus suspendarea judecării cauzei privind pe reclamantul A şi pârâtul Agenția Națională de Integritate.
2. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva soluției de suspendare a cauzei a formulat recurs recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate, invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.
În esență, susține recurenta ca Încheierea atacată este nemotivată, atâta vreme cât din cuprinsul Încheierii nu rezultă considerentele pentru care instanța a apreciat că există similitudine între cauza ce face obiectul dosarului nr. 38497/3/2019 al Curții de Apel Timișoara și prezenta cauză, respectiv să fie prezentate motivele pentru care dezlegarea cererii de chemare în judecată depinde de răspunsul pe care instanța europeană îl va da întrebărilor preliminare cu care a fost sesizată.
Afirmă recurenta că lipsa motivării Încheierii îngreunează analiza de legalitate a acestei horărâri, instanța de control judiciar neputând examina în ce măsură este îndeplinită condiția legăturii dintre soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța europeană și soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză.
Totodată, susține recurenta că Agenția Națională de Integritate întocmește rapoarte care se concretizează în evaluări ale unor fapte ori situații cu semnificație juridică a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanțelor de judecată, sau după caz, a altor autorități și instituții competente în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de lege. Prin Raportul de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate nu se dispune aplicarea de sancțiuni sau interdicții, ci doar sesizează organele competente în vederea declanșării procedurii disciplinare potrivit art. 22 alin. 3 din Legea nr. 176/2010.
În această situație, cererea de trimitere preliminară formulată privind principiul proporționalității pedepselor, nu are nicio relevanță în prezenta cauză, deoarece potrivit prevederilor Legii nr. 176/2010 prin raportul de evaluare nu sunt aplicate sancțiuni sau interdicții persoanei evaluate.
Principiul proporționalității pedepselor care presupune ca orice măsură luată de o autoritate publică care afectează drepturile indivizilor, trebuie să fie corespunzătoare atingerii unui scop legitim, necesară în vederea atingerii acelui scop și în același timp cea mai rezonabilă, poate fi pus în discuție doar la momentul când autoritatea competentă, potrivit prevederilor art. 26 din Legea nr. 176/2010 dispune aplicarea unor sancțiuni ca urmare a rămânerii definitive a prezentului raport de evaluare.
Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea Încheierii şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii.
3. Apărările formulate în recurs
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A a solicitat respingerea recursului ca nefondat
Sub un prim aspect se arată ca Încheierea atacată este motivată, iar împrejurarea că raționamentul instanței coincide cu argumentele invocate de reclamant nu echivalează cu lipsa motivării sau cu inexistența unui raționament propriu al instanței.
Sub un al doilea aspect susține intimatul-reclamant că există un interes concret în prezenta cauză întrucât urmărește să evite aplicarea unei interdicții, interdicție menționată expres în Raportul de evaluare, dacă aceasta este contrară principiului proporționalității sancțiunilor prevăzut de art. 49 alin. 1 din Cartă, dat fiind că aceasta se va aplica automat în cazul unei soluții de respingere a contestației.
În același timp, imposibilitatea de a contesta sancțiunea disciplinară complementară a interdicției de a ocupa funcții publice timp de 3 ani care intervine automat, în temeiul legii, pune în discuție compatibilitatea acestei prevederi cu dreptul la o cale de atac eficientă, garantat de Cartă (art. 47).
În aceste context răspunsul la întrebările formulate pe calea trimiterii preliminare de către Curtea de Apel Timișoara apar ca fiind absolut necesare în soluționarea legală a prezentei cauze, întocmai cum a apreciat și Curtea de Apel București.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând legalitatea Încheierii recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A a solicitat anularea raportului de evaluare nr. 31935/G/II/03.10.2019 prin care inspectorul de integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate a reținut faptul că ”numitul A nu a respectat dispozițiile legale privind regimul juridic al incompatibilităților, întrucât în perioada exercitării funcției publice de conducere de director executiv la Direcția Dispecerat din cadrul Primăriei Sectorului 3 București a candidat la alegerile parlamentare din data de 11 decembrie 2016 pentru funcția de deputat în Parlamentul României – Camera Deputaților, încălcând astfel prevederile art. 34 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici”.
Prin Încheierea din data de 28 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 11 Cod procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecării cauzei privind pe reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate până la soluționarea trimiterii preliminare invocată în cauza nr. 38497/3/2019 a Curții de Apel Timișoara.
În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde: „b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;”.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanței de a-şi motiva hotărârea adoptată, deci și a încheierilor, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 Cod de procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților şi punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Aceste cerințe legale sunt impuse de însăşi esența înfăptuirii justiției, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din Codul de procedură civilă, sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. 2 din Codul de procedură civilă, revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.
Importanţa motivării hotărârii judecătoreşti a fost subliniată şi în jurisprudenţa europeană, fiind considerată parte a garanţiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:
„30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].
34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60).”
Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010: „30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a „audia” argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28-30).”
În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că suspendarea judecării prezentei cauze s-a dispus fără a fi indicat raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia de temporizare a judecăţii, instanţa de fond rezumându-se la simpla dispunere a măsurii suspendării.
Preluarea normei juridice fără însă a efectua o analiză a condiţiilor impuse de aceasta nu respectă exigenţele unei motivări corespunzătoare şi nu oferă certitudinea analizării efective a cauzei, neîntrunind rigorile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi constituind motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.
Instanţa de fond nu a făcut nicio referire la eventuala incidenţă în cauză a trimiterii preliminare invocată în cauza nr. 38497/3/2019 a Curţii de Apel Timişoara.
În aceste condiţii, lipsa motivării încheierii îngreunează analiza de legalitate a acestei hotărâri instanţa de control judiciar neputând examina în ce măsură este îndeplinită condiţia legăturii dintre soluţia ce urmează a fi pronunţată de instanţa europeană şi soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză.
Pe de altă parte, suspendarea prezentei cauze s-a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. 1 pct. 11 din Codul de procedură civilă situaţie în care era necesar ca din încheierea atacată să rezulte considerentele pentru care instanţa a apreciat că există similitudine între cauza ce face obiectul dosarului nr. 38497/3/2019 al Curţii de Apel Timişoara şi prezenta cauză, respectiv să fie prezentate motivele pentru care dezlegarea cererii de chemare în judecată depinde de răspunsul pe care instanţa europeană îl va da întrebărilor preliminare cu care a fost sesizată.
Analizând cererea de suspendare formulată de reclamantul A prin raportare la cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei şi la întrebările preliminare cu care CJUE a fost sesizată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 38497/3/2019, se constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 11 Cod procedură civilă, astfel încât instanţa de fond a dispus în mod nelegal suspendarea judecării cauzei.
Conform dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 11 Cod procedură civilă suspendarea se poate dispune când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară, ceea ce implică suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea sesizării adresate instanţei europene.
Însă, pentru ca decizia pronunţată ca urmare a sesizării adresate CJUE să influenţeze soluţia ce va fi pronunţată în cauză, este necesar ca acţiunea să cuprindă aspecte de nelegalitate similare celor care fac obiectul întrebărilor adresate instanţei europene.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A a solicitat anularea raportului de evaluare nr. 31935/G/II/03.10.2019 prin care inspectorul de integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate a reținut faptul că ”numitul A nu a respectat dispozițiile legale privind regimul juridic al incompatibilităților, întrucât în perioada exercitării funcției publice de conducere de director executiv la Direcția Dispecerat din cadrul Primăriei Sectorului 3 București a candidat la alegerile parlamentare din data de 11 decembrie 2016 pentru funcția de deputat în Parlamentul României – Camera Deputaților, încălcând astfel prevederile art. 34 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici”.
Pe de altă parte, întrebările preliminare vizează aplicarea principiului proporţionalităţii pedepselor, prevăzut de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în contextul art. 15 şi art. 47 din Cartă, în referire la sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani, în cazul constatării conflictului de interese.
Aşadar, întrebările preliminare vizează proporţionalitatea sancţiunilor suportate de persoana cu privire la care s-a constat un incident de integritate, iar nu legalitatea raportului de evaluare.
În cauză, sesizarea instanţei de judecată vizează verificarea concluziilor raportului de evaluare, astfel încât răspunsul CJUE la întrebările preliminare referitoare la respectarea caracterului proporţional al sancţiunilor prevăzute de lege nu are aptitudinea de a lămuri chestiunea litigioasă dedusă judecăţii a existenţei sau nu a stării de incompatibilitate reţinută în sarcina reclamantului.
Este de menţionat şi faptul că reclamantul are la dispoziţie mijloace procedurale de valorificare ulterioară a deciziei ce va fi pronunţată de CJUE, în măsura în care hotărârea judecătorească ce va fi pronunţată în prezenta cauză va confirma existenţa stării de incompatibilitate.
Având în vedere toate aceste motive, Înalta Curte constată că măsura de suspendare a judecării cauzei nu este conformă cu dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 11 Cod procedură civilă, iar încălcarea regulilor procedurale care permit temporizarea cursului judecăţii nu poate fi îndreptată decât prin desfiinţarea încheierii recurate, cu consecinţa reluării judecării cauzei în faţa instanţei de fond.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 497 Cod procedură civilă, recursul a fost admis, încheierea recurată aa fost casată iar cauza a fost trimisă instanţei de fond în vederea continuării judecăţii