Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 169/F din data de 24 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă ca nefondată contestaţia la executare formulată de petentul condamnat A..
De asemenea, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., a fost obligat petentul la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
La data de 01.07.2021, petentul condamnat A. a formulat contestaţie la executare împotriva Sentinţei penale nr. 134/F din 29.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, rămasă definitivă la data de 31.10.2019 prin Decizia penală nr. 341/A pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, contestaţia fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
În motivarea contestaţiei, petentul condamnat a arătat că, potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, iar, conform art. art. 101 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, "în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9 dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare".
Petentul condamnat, având în vedere modificările legislative de dată recentă şi anume introducerea art. 101 din Legea nr. 251/2005, prin raportare 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a apreciat că este în prezenţa unei cauze de stingere a pedepsei şi, din moment ce a achitat prejudiciul produs prin comiterea infracţiunii precum şi accesoriile (dobânzi şi penalităţi) nefigurând cu obligaţii fiscale de plată conform Certificatului de atestare fiscală nr. x/21.06.2016, arătându-şi, de asemenea, disponibilitate să achite şi 20% din baza de calcul, după ce suma va fi stabilită, a susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile legale ce reglementează contestaţia la executare.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că inculpatul A., prin Sentinţa penală nr. 134/F/29.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 10 din Legea nr. 241/2005 şi art. 5 C. pen. coroborat cu art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (10 acte materiale).
În baza art. 65 alin. (1), (2) C. pen. 1969, i s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a doua, lit. b), c) C. pen. 1969, respectiv a drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii (administrator al unei societăţi comerciale), pe o perioadă de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen..1969, i s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a doua, lit. b), c) C. pen..1969.
În baza art. 861 alin. (1) C. pen. 1969, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. pe durata unui termen de încercare de 4 ani stabilit conform art. 862 alin. (1) C. pen. 1969, iar, în baza art. 863 alin. (1) C. pen. 1969, pe durata termenului de încercare, inculpatul i s-au aplicat mai multe măsuri de supraveghere.
În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen., i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. 1969 privind cazurile în care se dispune revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
În concret, instanţa de fond a reţinut că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., respectiv că acesta, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., înregistrată fiscal sub CUI x, în perioada 2012 - 2013, a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive, respectiv achiziţii de servicii de la S.C. C. S.R.L., conform unui număr de 10 facturi, servicii care în realitate nu au fost prestate, producând bugetului de stat o pagubă efectivă de 1.561.090 RON (echivalentul a 351.794,93 euro - la un curs mediu din perioada 2012 - 2013 de 4,4375 RON/1 euro, conform datelor de pe site-ul bnr. ro/Cursul-de-schimb-3544.aspx), din care impozit pe profit în cuantum de 541.331 RON şi TVA de plată în cuantum de 1.019.759 RON realizează elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 şi art. 5 alin. (1) din C. pen. (10 acte materiale).
Prin Decizia penală nr. 341/A din 31.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, între altele, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dar şi de inculpatul A. şi, prin rejudecare, a fost înlăturată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. pen., b) şi c) C. pen. 1969 aplicată inculpatului A. pe lângă pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 şi art. 5 C. pen.
În drept, conform art. 598 alin. (1) C. proc. pen.. "contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei".
În acest cadru, Curtea a reţinut că, potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen.., contestaţia la executare se poate formula când se invocă o cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei sau orice alt incident ivit în cursul executării, o nelămurire cu privire la executare, în situaţia în care se pune în executare o sentinţă care nu este definitivă sau în situaţia în care persoana în contra căreia se execută hotărârea penală nu este aceeaşi cu persoana condamnată.
Astfel, instituţia contestaţiei la executare nu este o cale de atac extraordinară, ci este doar un mijloc procesual, cu caracter jurisdicţional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive - dacă s-a ivit un incident prevăzut de lege până în acest moment, în cursul executării pedepsei - dacă incidentul s-a ivit în perioada executării şi chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea ei.
Scopul acestui mijloc procesual este asigurarea punerii în executare a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Pe cale de consecinţă, pe calea contestaţiei la executare nu se poate schimba sau modifica soluţia care a căpătat autoritate de lucru judecat.
Aplicând aceste principii la cazul de faţă, Curtea a constatat că în cauză nu este incident art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.. întrucât situaţia învederată de către petentul condamnatul nu se circumscrie unui caz de stingere a pedepsei.
În acest cadru, pe de o parte, Curtea a subliniat că pentru corecta aplicare a dispoziţiilor legale invocate trebuie să se stabilească natura juridică a prevederilor art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, pentru ca subsecvent să se determine care sunt efectele juridice ale acestei instituţii în planul pedepselor definitiv aplicate.
Sub acest aspect, Curtea a notat că, prin Decizia nr. 9/2017, publicată în M. Of. nr. 346/11.05.2017, Înalta Curte de Casaţie de Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal.
În raport de considerentele dezvoltate de Înalta Curte de Casaţie de Justiţie, Curtea a constatat că prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, introduse prin Legea nr. 55/2021, reglementează o cauză de nepedepsire.
Tot în această privinţă, în ceea ce priveşte cauzele de nepedepsire, Curtea a constatat că în considerentele Deciziei nr. 9/2017 s-a reţinut că aceste cauze de nepedepsire fac parte din categoria mai largă a cauzelor care înlătură răspunderea penală.
Pe de altă parte, Curtea a subliniat că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.
De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.
În aceste coordonate, Curtea a apreciat că intervenirea unei noi cauze de nepedepsire după rămânerea definitivă a unei hotărâri penale nu produce efecte în cauzele definitiv judecate, ci cauza de nepedepsire nou introdusă se aplică numai în cauzele pendinte.
Pentru a concluziona în acest sens Curtea a avut în vedere că nu există nicio dispoziţie legală care să determine un caracter retroactiv cauzei de nepedepsire, prevăzute de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, în cauzele definitiv judecate, iar dispoziţiile art. 595 C. proc. pen.. reglementează intervenirea unei legi penale noi care prevede fie dezincriminarea (art. 4 C. pen.), fie o pedeapsă mai uşoară (art. 6 C. pen.).
În ceea ce priveşte dezincriminarea, prevederile art. 4 C. pen. stipulează că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, iar în acest caz executarea pedepselor pronunţate în baza legii vechi nu se mai execută.
Aşadar, intervenirea unei cauze de nepedepsire nu se poate confunda cu intervenirea unei legi de dezincriminare, deoarece, în primul caz, fapta constituie infracţiune sub imperiul legii noi, nefiind pedepsită dacă sunt îndeplinite condiţiile cauzei de nepedepsire până la rămânerea definitivă a cauzei, reprezentând temeiul executării pedepsei, pe când, în cazul dezincriminării, fapta concretă nu mai constituie infracţiune, astfel încât nu mai poate sta la baza executării unei pedepse, conform art. 4 C. pen.
Totodată, intervenirea unei cauze de nepedepsire nu reprezintă un criteriu pentru determinarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Sub acest aspect, Curtea a reţinut că, potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
În acest sens, sub aspectul modalităţii în care se aplică legea penală mai favorabilă post sententiam, prin Decizia nr. 1/2014, publicată în M. Of. nr. 349/13.05.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că singura situaţie în care autoritatea de lucru judecat a unei pedepse definitiv aplicate mai poate fi înfrântă este aceea în care tratamentul sancţionator aplicat excedează limitei maxime prevăzute de legea nouă întrucât scopul reglementării art. 6 din noul C. pen. este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare. Astfel, s-a arătat că, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.
Prin urmare, în cazul pedepselor definitive, nu mai interesează criteriile privind condiţiile de incriminare ori de tragere la răspundere penală, pentru determinarea legii mai favorabile urmând a fi avut în vedere maximul pedepsei prevăzut în legea nouă şi pedeapsa aplicată în baza legii vechi. Astfel, criteriile de stabilire a legii mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, au fost reduse la unul singur, şi anume: compararea pedepsei aplicate în baza legii în temeiul căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în legea nouă, modificarea sancţiunii limitându-se la reducerea ei la maximul prevăzut de legea nouă.
Ca atare, prevederile art. art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, reglementând o nouă cauză de nepedepsire, nu reprezintă o lege penală favorabilă după judecarea definitivă a cauzei (postsententiam).
Plecând de la aceste premise, Curtea a constatat că intervenirea unei noi cauze de nepedepsire după rămânerea definitivă a unei hotărâri penale nu produce efecte în cauzele definitiv judecate, astfel încât prevederile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu au aplicabilitate la situaţia juridică a petentului A. care a fost condamnat definitiv prin Sentinţa penală nr. 134/F/29.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă Decizia penală nr. 341/A din 31.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În această privinţă, în cazul introducerii unei noi cauze de înlăturare a răspunderii penale, respectiv în cazul împăcării pentru anumite categorii de infracţiuni conform noului C. pen., Curtea Constituţională a reţinut că "intrarea în vigoare a C. pen. a creat, în raport cu stadiul soluţionării cauzelor penale având ca obiect constatarea săvârşirii infracţiunilor analizate, trei situaţii procesuale diferite. Prima dintre acestea priveşte situaţia cauzelor soluţionate definitiv până la data intrării în vigoare a C. pen., cărora prevederile art. 159 alin. (3) din acest cod nu le sunt aplicabile. A doua se referă la situaţia cauzelor aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a C. pen., în cazul cărora la data anterior referită nu a fost depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei, cauze în care textul criticat poate fi aplicat. În fine, a treia ipoteză are în vedere situaţia cauzelor în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a C. pen., în care, la data arătată fusese depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei. Curtea a reţinut că doar cu privire la această din urmă situaţie se pune problema constituţionalităţii aplicării/neaplicării dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din C. pen. în situaţii tranzitorii" (Decizia nr. 508/2014, publicată în: M. Of. nr. 843/19.11.2014, paragraf 19, 20).
Aşadar, împrejurarea că, ulterior rămânerii definitive a unei cauze, se introduc noi cauze de înlăturare a răspunderii penale, precum împăcarea pentru alte categorii de infracţiuni, sau noi cauze de nepedepsire cu caracter general sau special nu are ca efect aplicarea acestora în cauzele soluţionate definitiv.
Nu în ultimul rând, în condiţiile în care prejudiciul reţinut în sarcina petentului condamnat depăşeşte cuantumul de 50.000 euro, Curtea a constatat că situaţia premisă prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu îi este aplicabilă acestuia întrucât dispoziţia legală prevede că prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile trebuie achitat în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Or, petentul condamnat nu a achitat până la rămânerea definitivă a cauzei majorarea de 20% prevăzută de legiuitor, iar nicio dispoziţie legală nu normează o procedură de achitare a acestei diferenţe în faza de executare a hotărârilor penale, mai ales că momentul procesual limită a fost depăşit. Drept urmare, nu are nicio înrâurire asupra cauzei modalitatea de dezlegarea a chestiunii de drept la care a făcut referire reprezentantul Ministerului Public în concluziile sale.
Împotriva Sentinţei penale nr. 169/F din data de 24 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a formulat prezenta contestaţie condamnatul A..
Prin motivele de contestaţie formulate în scris şi depuse la termenul de judecată, condamnatul A., prin apărător ales, a susţinut, în esenţă, că prevederile art. 101 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt modificări legislative de dată recentă, iar introducerea art. 101 din Legea nr. 251/2005, prin raportare la dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., conduc la concluzia suntem în prezenţa unei cauze de stingere a pedepsei.
Aşadar, analizând aceste dispoziţii legale, reiese fără putinţă de tăgadă că legiuitorul a dorit şi reglementat existenţa unei cauze de nepedepsire, în situaţia recuperării prejudiciului produs prin comiterea infracţiunii şi, din moment ce A. a achitat prejudiciul produs prin comiterea infracţiunii, precum şi accesoriile (dobânzi şi penalităţi), nefigurând cu obligaţii fiscale de plată conform Certificatului de atestare fiscală nr. x/21.06.2016, arătându-şi, de asemenea, disponibilitatea achitării şi a procentului de 20% din baza de calcul, după ce suma va fi stabilită, sunt aplicabile dispoziţiile legale ce reglementează contestaţia la executare.
În acest sens, a considerat că trebuie avută în vedere atitudinea condamnatului A., respectiv de acoperire a întregului prejudiciu produs prin comiterea infracţiunii, aspect, de altfel, solicitat de legiuitor potrivit noilor modificări legislative, precum şi faptul că privarea condamnatului de dreptul de a beneficia de această cauză de nepedepsire, deşi a achitat prejudiciul produs prin comiterea infracţiunii, ar crea acestuia o situaţie discriminatorie.
Analizând contestaţia formulată de condamnatul A., prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că art. 6 din C. pen. reglementează "aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei", statuând astfel: (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. (2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. (3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.
Totodată, potrivit art. 595 alin. (1) din C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din C. pen.
Înalta Curte reţine că elementul central al art. 6 din C. pen. îl reprezintă sancţiunea, pedeapsa, aplicarea legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii, având ca premisă faptul că legea nouă, intervenită ulterior acestui moment, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată de instanţă sau, deşi prevede o pedeapsă din aceeaşi specie, aceasta are un maxim special mai redus decât pedeapsa aplicată în concret.
Prin urmare, se au în vedere în principal, specia şi durata pedepsei prevăzute de legile succesive, neavând importanţă din perspectiva art. 6 din C. pen., modificarea condiţiilor de tragere la răspundere penală ori criteriile de stabilire sau individualizare a sancţiunii.
Altfel spus, aplicarea legii penale mai favorabile are ca premisă faptul că legea nouă, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa cu închisoarea, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată de instanţă, constituind una dintre situaţiile în care, în mod excepţional, principiul autorităţii de lucru judecat este înfrânt de principiul legalităţii pedepsei.
În acest punct de analiză, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că intervenirea unei noi cauze de nepedepsire după rămânerea definitivă a unei hotărâri penale nu produce efecte în cauzele definitiv judecate, ci cauza de nepedepsire nou introdusă se aplică numai în cauzele pendinte, precum şi trimiterile la cele reţinute de Curtea Constituţională în cazul introducerii unei noi cauze de înlăturare a răspunderii penale, în cazul împăcării pentru anumite categorii de infracţiuni conform noului C. pen., respectiv faptul că "intrarea în vigoare a C. pen. a creat, în raport cu stadiul soluţionării cauzelor penale având ca obiect constatarea săvârşirii infracţiunilor analizate, trei situaţii procesuale diferite", iar prima dintre acestea priveşte situaţia cauzelor soluţionate definitiv până la data intrării în vigoare a C. pen., cărora prevederile art. 159 alin. (3) din acest cod nu le sunt aplicabile.
Aşadar, împrejurarea că, ulterior rămânerii definitive a unei cauze, se introduc noi cauze de înlăturare a răspunderii penale, precum împăcarea pentru alte categorii de infracţiuni, sau noi cauze de nepedepsire cu caracter general sau special nu are ca efect aplicarea acestora în cauzele soluţionate definitiv.
În mod evident, se constată că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a fost modificat prin Legea nr. 55/2021 în vigoare din data de 01.04.2021, forma actuală stabilind că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda.
În acelaşi timp, au fost introduse două dispoziţii noi, alin. (11) şi (12), cu următorul cuprins: (11) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare. (12) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (11).
Aşadar, aceste din urmă dispoziţii legale prevăd o cauză de nepedepsire, stabilind că fapta de evaziune fiscală nu se mai pedepseşte, sub rezerva îndeplinirii a două condiţii, una care priveşte achitarea integrală a prejudiciului, majorat cu 20% din baza de calcul şi cealaltă, care se referă la achitarea acestuia în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, dispoziţiile în discuţie fiind aplicabile şi inculpaţilor care nu au contribuit la acoperirea prejudiciului.
Înalta Curte constată că dispoziţiile legale invocate nu pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 6 din C. pen. care stabileşte situaţiile concrete în care o lege penală nouă este aplicabilă persoanelor condamnate definitiv, în toate cazurile fiind vorba despre modificarea cuantumului ori a naturii sancţiunii aplicate, fără a exista situaţii în care aplicarea legii penale noi, mai favorabile, să fie condiţionată de conduita ulterioară a persoanei condamnate, cu atât mai mult de achitarea sau nu a prejudiciului, aspect care reprezintă o chestiune de fond, care trebuie tranşată cel mai târziu până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În esenţă, contrar argumentelor apărării, legea nouă care prevede o cauză de nepedepsire condiţionată de o anumită conduită poate fi evaluată ca şi lege penală mai favorabilă doar în perimetrul art. 5 din C. pen., adică numai în cazul în care nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare.
În cauză, condamnatul A. solicită aplicarea dispoziţiilor art. 6 din C. pen. faţă de modificarea adusă art. 10 din Legea nr. 241/2005 prin Legea nr. 55/2021 în sensul precizat anterior, însă dispoziţiile legale invocate sunt aplicabile doar în situaţia în care prejudiciul stabilit şi majorarea de 20% ar fi fost acoperite integral în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Or, petentul condamnat nu a achitat până la rămânerea definitivă a cauzei majorarea de 20% prevăzută de legiuitor (prin motivele contestaţiei şi-a arătat chiar disponibilitatea achitării acestui procent de 20% din baza de calcul), achitarea acestei diferenţe în faza de executare a hotărârilor penale nefiind prevăzută de legiuitor, astfel încât momentul procesual limită a fost depăşit, hotărârea de condamnare fiind definitivă la data de 31.10.2019, prin pronunţarea Deciziei penale nr. 341/A de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Astfel, achitarea prejudiciului în etapa executării pedepsei nu poate pune în discuţie incidenţa art. 10 alin. (1)1 din Legea nr. 241/2005, modificată prin Legea nr. 55/2021, nefiind îndeplinite exigenţele acestor dispoziţii legale, exigenţe conform cărora plata integrală trebuie realizată până la rămânerea definitivă a soluţiei pronunţate în cauză, condiţie prevăzută expres de legiuitor.
Prin urmare, în cauză nu este aplicabil textul art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
În ceea ce priveşte susţinerile apărării privind crearea unei situaţii discriminatorii în cazul în care condamnatul A. ar fi privat de dreptul de a beneficia de această cauză de nepedepsire, deşi a achitat prejudiciul produs prin comiterea infracţiunii, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se poate reţine existenţa unei situaţii discriminatorii între persoanele care au săvârşit faptele sub imperiul legii vechi şi au fost condamnate sub imperiul acestei legi şi cele care, săvârşind faptele în aceleaşi condiţii, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziţii, deoarece legiuitorul a prevăzut, în mod expres, modalităţi distincte de rezolvare a acestor situaţii, în funcţie de momentul procesual în care se regăsesc, respectiv înainte de condamnarea definitivă şi ulterior acestui moment, când persoana se află deja în executarea unei pedepse stabilite cu titlu definitiv.
În atare condiţii, tratamentul juridic diferenţiat este unul justificat tocmai din perspectiva momentului procesual în care acestea se regăsesc şi a condiţiilor ce trebuie întrunite, în raport de situaţia juridică a fiecărei persoane, drept pentru care nu se poate considera că nu a fost respectat principiul nediscriminării.
Faţă de considerentele anterior expuse, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 169/F din data de 24 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În raport de dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 169/F din data de 24 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2021.
GGC - NN