Şedinţa publică din data de 18 mai 2022
Asupra cauzei de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 201/F din data de 12.0ctombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală s-au dispus următoarele:
"În temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. rap. la art. 17 alin. (2) şi la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., dispune achitarea inculpatului A. , sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.
În temeiul art. 19 şi art. 25 alin. (5) C. proc. pen., lasă nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în procesul penal de către părţile civile B. şi C..
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului."
Pentru a pronunţa sentinţa penală mai sus menţionată, prima instanţă a reţinut următoarele:
În data de 03.07.2018, orele 11:35, magistratul procuror A., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, a fost oprit în trafic pe raza localităţii Ciochina, jud. Ialomiţa, pe DN 2A - E 60, de către echipajul de poliţie format din agenţii de poliţie B. şi C. din cadrul IPJ Ialomiţa - Serviciul Rutier, pentru faptul că echipamentul cinemometru RADAR, montat pe autovehiculul de serviciu, a înregistrat că autoturismul marca x cu număr de înmatriculare x, condus de către inculpatul A. rula cu viteză mai mare decât limita legală, respectiv cu 36 km/h mai mult.
S-a arătat că, după oprirea în trafic a inculpatului, agentul de poliţie B. şi-a prezentat calitatea oficială şi i-a explicat motivul opririi solicitându-i să prezinte la control documentele personale şi ale autovehiculului, însă în loc să dea curs acestor solicitări, inculpatul şi-a declinat identitatea, prin prezentarea legitimaţiei de procuror.
S-a evidenţiat că insistenţele agentului de poliţie rutieră B. pentru a-i fi predate documentele solicitate la verificare, l-au iritat pe inculpatul A. care a contestat faptul de a fi circulat cu o viteză mai mare decât cea legală, reproşându-le agenţilor de poliţie din echipaj că l-au oprit în trafic în mod abuziv.
Totodată, s-a reliefat că, în aceiaşi împrejurare, inculpatul A. a susţinut că la momentul opririi în trafic se afla în timpul serviciului, deplasându-se către locul de muncă - Parchetul de pe lângă Judecătoria Slobozia (întrucât în cursul dimineţii a fost învoit pentru efectuarea unor analize medicale proprii) şi, prin urmare, nu poate fi oprit şi nici sancţionat de către poliţiştii rutieri care îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea parchetului în cadrul căruia este numit procuror.
S-a reţinut că, în continuarea discuţiilor, inculpatului i-a fost comunicat că fapta de a fi circulat pe DN 2A - E 60, în interiorul localităţii Ciochina, jud. Ialomiţa, cu o viteză care a depăşit cu 36 km/h viteza legală, atrage răspunderea contravenţională a acestuia, sens în care pe numele său urma a fi încheiat procesul-verbal de constatare a contravenţiei la regimul circulaţiei rutiere.
S-a evidenţiat de instanţa de fond faptul că, în această împrejurare, persoanele vătămate B. şi C. - agenţi de poliţie rutieră, membrii ai echipajului rutier care l-au oprit în trafic pe inculpat, au susţinut că acesta li s-ar fi adresat cu apelativul "nesimţiţi", în contextul în care ei au rămas fermi în hotărârea de a întocmi procesul-verbal de constatare a contravenţiei, raportat la faptele constatate cu prilejul controlului efectuat atât în trafic cât şi asupra documentelor autoturismului.
S-a reliefat că în timpul verificărilor întreprinse de către membrii echipajului de poliţie rutieră asupra documentelor pe care în cele din urmă inculpatul le-a pus la dispoziţia agenţilor de poliţie, aparatul cinemometru RADAR a înregistrat audio discuţiile purtate ambiental între agenţii de poliţie şi inculpatul A., această înregistrare confirmând parţial faptul că inculpatul s-ar fi adresat celor doi lucrători de poliţie care îşi exercitau atribuţiile de serviciu, cu invectivul "nesimţiţi", în contextul în care, din respectiva înregistrare rezultă că agenţii de poliţie au exprimat un oarecare reproş inculpatului A. pe motiv că li s-ar fi adresat necuviincios cu acest invectiv, iar acest aspect nu a fost negat de către inculpat.
Potrivit situaţiei de fapt reţinută de instanţa de fond, după verificarea documentelor autovehiculului condus de inculpat, agenţii de poliţie au constatat că acesta avea Inspecţia Tehnică Periodică (ITP) expirată, astfel că au aplicat inculpatului o sancţiune contravenţională şi pentru această nouă abatere, condiţii în care s-au reţinut certificatul de înmatriculare şi plăcuţele cu numărul de înmatriculare ale autoturismului fiind emisă dovadă fără valabilitate, în temeiul O.G. nr. 14/2017 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, intrată în vigoare în luna mai 2018.
S-a reliefat de instanţa de fond că, în timpul verificării de către agenţii de poliţie a documentelor personale şi ale autoturismului condus de către inculpatul A., urmate de completarea procesului-verbal de constatare a contravenţiilor, inculpatul A. i-a ameninţat pe aceştia că se va sesiza din oficiu şi le va întocmi dosar penal pentru că l-au sancţionat abuziv, astfel încât să fie excluşi din cadrul organelor judiciare.
S-a stabilit că toată procedura constatării abaterilor contravenţionale săvârşite de inculpatul A. şi a sancţionării acestuia a durat aproximativ 50 de minute, în contextul verificărilor necesar a fi fost efectuate, al discuţiilor contradictorii provocate de inculpat şi al întreruperilor sistematice din redactarea procesului-verbal, pe fondul cererilor de menţionare a obiecţiunilor contravenientului.
S-a evidenţiat că, după finalizarea completării procesului-verbal de constatare a contravenţiilor, inculpatul A. a refuzat semnarea acestui document, pe motiv că a fost sancţionat în mod abuziv, nejustificat şi neîntemeiat de către agenţii de poliţie rutieră care l-au oprit în trafic şi că nu a fost condus de către aceştia la locul de muncă, respectiv la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, în condiţiile în care, din cauza reţinerii certificatului de înmatriculare şi a plăcuţelor cu numărul de înmatriculare ale autoturismului cu care se deplasa, nu a mai putut să circule cu acesta, fiind nevoit să îl parcheze în curtea unei localnice din apropiere.
Referitor la atitudeinea adoptată de inculpat şi de persoanele vătămate, ulterior incidentului, instanţa de fond a reţinut că, în cursul aceleiaşi zile de 03.07.2018, atât procurorul A., cât şi agenţii de poliţie B. şi C. s-au adresat organelor judiciare cu acuzaţii reciproce, procurorul apreciind că a fost sancţionat contravenţional în mod abuziv de către agenţii de poliţie rutieră şi lipsit de libertate pe perioada procedurilor de verificare şi întocmire a înscrisurilor de aplicare a sancţiunii contravenţionale, iar poliţiştii s-au considerat ameninţaţi de către procuror.
S-a arătat de instanţa de fond că despre incidentul din trafic petrecut în data de 03.07.2018, cu privire la care au sesizat atât agenţii de poliţie B. şi C., cât şi procurorul A., prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa a informat Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar sesizarea vizând pe procurorul A. a fost trimisă la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, competent la acel moment să dispună relativ la existenţa unei posibile fapte penale reclamate cu referire la procurorul A. unde s-a înregistrat dosarul penal nr. x/P/201 având ca obiect efectuarea de cercetări sub aspectul comiterii infracţiunii de ultraj, persoanele vătămate fiind agenţii de poliţie B. şi C..
Totodată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin raportul nr. x/2018 din 31.07.2018, a sesizat Inspecţia judiciară cu privire la săvârşirea de către procurorul A. a unei abateri disciplinare constând în manifestări care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu prev. de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, privind statutul procurorilor şi judecătorilor, iar ulterior, Inspecţia Judiciară pentru procurori, prin rezoluţia nr. x/2018 din 09.11.2018, a dispus începerea cercetării disciplinare faţă de magistratul procuror A., atât sub aspectul comiterii abaterii disciplinare prev. de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, privind statutul procurorilor şi judecătorilor, cât şi sub aspectul abaterii prev. de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, privitoare la folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, în scopul concret de a nu se lua măsurile legale ce se impuneau împotriva sa pentru încălcarea normelor legislaţiei rutiere.
S-a evidenţiat de instanţa de fond că inculpatul A., aflând, în cursul verificărilor efectuate de către Inspecţia Judiciară în cursul lunii octombrie 2018 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Slobozia, despre plângerea penală pe care agenţii de poliţie B. şi C. o făcuseră împotriva sa în legătură cu incidentul petrecut în data de 03.07.2018, şi apreciind drept nereale aceste acuzaţii, la data de 29.10.2018 a formulat o altă plângere penală (depusă la data de 31.10.2018), împotriva poliţiştilor B. şi C., reclamând comiterea de către aceştia a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, constând în aceea că cei doi agenţi de poliţie l-au acuzat în mod nereal.
S-a reţinut de instanţa de fond că, după ce a formulat plângerea penală anterior menţionată, inculpatul A., în calitate de procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, a emis la data de 02.11.2018, ordonanţa nr. 4174/II/6/2018, prin care a aplicat persoanelor vătămate B. şi C., agenţi de poliţie în cadrul Serviciului Rutier al IPJ Ialomiţa, câte o amendă judiciară în cuantum de 5.000 RON (maximul legal), pentru fiecare, pentru săvârşirea abaterii judiciare prev. de art. 283 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., constând în aceea că la data de 03.07.2018, orele 11:35, l-au oprit în trafic, în timp ce se deplasa pe DN2A, dinspre Bucureşti spre Slobozia şi l-au sancţionat contravenţional pentru depăşirea limitei de viteză şi circulaţia cu un autoturism având inspecţia tehnică periodică expirată, reţinându-i certificatul de şi plăcuţele de înmatriculare, cu eliberarea unei dovezi fără drept de circulaţie, ceea ce l-a împiedicat să-şi mai continue drumul şi să soluţioneze dosarul nr. x/2017 pe care îl avea în lucru.
S-a reliefat de instanţa de fond că, în motivarea acestei ordonanţe, inculpatul A. a reţinut că a avut în supraveghere unitatea de poliţie din care fac parte cei doi agenţi de poliţie B. şi C. până în luna ianuarie 2018 şi că la data de 03.07.2018, conform agendei proprii, trebuia să soluţioneze dosarul penal nr. x/2017, ce-i fusese repartizat la data de 03.04.2018, cu menţiunea, în cuprinsul ordonanţei, că dosarul a rămas în nelucrare şi la data emiterii ordonanţei din pricina faptului că, neputând fi închis la data de preconizată, 03.07.2018, ulterior acestei date au intervenit alte situaţii de urgenţă. S-a mai precizat precizat faptul că "poliţiştii rutieri şi-au încălcat deontologia şi nu l-au condus la sediul parchetului" după emiterea dovezii fără valabilitate şi că aceştia "au avut un comportament şicanatoriu prin aceea că i-au formulat o plângere vădit neîntemeiată la Inspecţia Judiciară" împotriva sa "şi un denunţ calomnios la parchet", motiv pentru care a formulat plângere penală împotriva acestora. De asemenea, în conţinutul aceleiaşi ordonanţe nr. 4174/II/6/2018, se mai face referire "la procedura de constatare din data de 03.07.2018, în sensul că aceasta a durat prea mult în timp, aspect care l-a împiedicat să-şi exercite atribuţiile de procuror, împiedicare care a fost apreciată având un caracter nelegal". Totodată, s-a subliniat în motivarea ordonanţei faptul că "procurorul nu are o pârghie legală de sancţionare a poliţistului rutier, deoarece legiuitorul a permis să-şi aroge competenţe dincolo de sancţionarea contravenţiilor rutiere, cu atât mai puţin împotriva unui magistrat".
S-a evidenţiat de instanţa de fond că, în considerarea motivelor prezentate, în conţinutul aceleiaşi ordonanţe, inculpatul a concluzionat că amendarea poliţiştilor este o "măsură strict necesară, menită ca poliţiştii rutieri să conştientizeze gravitatea faptei lor de a reţine un magistrat în timpul serviciului de la exercitarea atribuţiilor judiciare, atrăgându-se atenţia că repetarea unei astfel de situaţii va putea conduce la retragerea avizului de poliţie judiciară ".
S-a arătat de instanţa de fond că această ordonanţă nu a apucat să producă niciun fel de efecte juridice, întrucât la data de 22.11.2018, prin ordonanţa nr. 4174/II/6/2018 emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, martorul D., aceasta a fost infirmată, potrivit prevederilor art. 304 alin. (2) C. proc. pen., în considerarea netemeiniciei vădite a aspectelor expuse în motivarea ordonanţei, din perspectiva respectării principiilor şi dispoziţiilor procesual penale.
S-a concluzionat de instanţa de fond că acelaşi aspect al lipsei oricărui efect juridic al ordonanţei nr. 4174/II/6/2018 din data de 02.11.2018 emisă de inculpatul A. reiese şi din încheierea din camera de consiliu din data de 23.11.2018 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Judecătoriei Slobozia în dosarul nr. x/2018 prin care a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea formulată de către petentul (persoană vătămată în cauza pendinte) B. cu privire la anularea amenzii judiciare în sumă de 5.000 RON aplicată acestuia prin ordonanţa nr. 4174/II/6/2018 din data de 02.11.2018, emisă în dosarul nr. x/2017, pe considerentul că aceasta a fost deja infirmată prin ordonanţa nr. 4174/II/6/2018 din data de 22.11.2018 emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia.
În sensul conluziei instanţei de fond privind lipsa de efecte a ordonanţei prin care au fost sancţionaţi cei doi agenţi de poliţie, se face trimitere şi la declaraţiile celor două persoane vătămate date în cursul cercetării judecătoreşti, în care s-a precizat în mod explicit că nu au fost puşi în situaţia de a plăti aceste amenzi judiciare, întrucât ordonanţa prin care au fost aplicate a fost infirmată de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia.
S-a reliefat de instanţa de fond că la momentul în care au apărut în mass media informaţii despre ordonanţa nr. 4174/II/6/2018 din data de 02.11.2018, emisă de inculpatul A., prin care persoanele vătămate, agenţii de poliţie B. şi C. au fost amendaţi, la data de 20.11.2018, Inspecţia Judiciară pentru procurori s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea de către acesta a abaterii disciplinare prev. de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
În urma efectuării verificărilor prealabile, prin rezoluţia nr. x/2018 din data de 10.12.2018 a Direcţiei de Inspecţie Judiciară pentru Procurori s-a dispus începerea cercetării disciplinare faţă de A. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare prev. de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, constând în "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni".
În considerentele acestei rezoluţii, s-a menţionat că există indicii cu privire la faptul că emiterea ordonanţei nr. 4174/II/6/2018 din data de 02.11.2018, prin care au fost amendaţi cei doi poliţişti s-a făcut din răzbunare, atât faţă de faptul că aceştia l-au sancţionat contravenţional la data de 03.07.2018 pe procurorul A., cât şi ca urmare a faptului că aceştia au formulat plângere penală împotriva procurorului, iar la data de 29.10.2018, acesta a aflat că Inspecţia Judiciară efectuează verificări cu privire la conduita pe care acesta a adoptat-o la data constatării contravenţiei.
S-a mai reţinut în aceeaşi rezoluţie că, potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor "există rea-credinţă atunci când procurorul încalcă, cu ştiinţă, normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane", context în care s-a precizat că, în speţă, prin fapta săvârşită, procurorul A. a încălcat dispoziţiile art. 1, art. 2 şi art. 283 alin. (4) C. proc. pen., în sensul că prin manipularea acestor dispoziţii legale, procurorul a amendat doi poliţişti pentru fapte care nu aveau legătură cu vreo cauză penală pe care acesta fusese desemnat să o instrumenteze, invocând în mod nereal că un dosar a rămas în nelucrare din cauza intervenţiei acestora, deşi dosarul în cauză îi fusese repartizat cu trei luni în urmă, iar procurorul nu dispusese nicio măsură în respectivul dosar până la acea dată şi nici ulterior.
S-a evidenţiat de instanţa de fond, conform conţinutului adresei nr. x din 12.11.2019 emisă de Inspeţia Judiciară, că acţiunea disciplinară exercitată la data de 09.01.2019 împotriva procurorului A. se află pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, fiind suspendată prin încheierea din 06.03.2019, până la soluţionarea în mod definitiv a cauzei ce formează obiectul dosarului penal nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti.
În esenţă, instanţa de fond a reţinut că inculpatului A. i se reproşează că, prin emiterea ordonanţei nr. 4174/II/6/2018 din data de 02.11.2018, prin care a dispus amendarea persoanelor vătămate, lucrătorii de poliţie rutieră B. şi C., în temeiul art. 283 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., în contextul în care aceştia nu aveau nicio calitate şi nicio legătură cu motivarea dispoziţiei, în sensul împiedicării procurorului de a desfăşura activitatea de cercetare penală în dosarul nr. x/2017, dosar în care acesta nu a efectuat niciun act de cercetare în perioada 03.04.2018-27.11.2018, ar fi cauzat atât lezarea prestigiului autorităţii procurorului, cât şi prejudicierea materială a poliţiştilor amendaţi nelegal şi vătămarea importantă a intereselor legitime ale acestora.
Instanţa de fond a stabilit aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 405/2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din data de 08 iulie 2016), definitivă şi general obligatorie, prin care Curtea Constituţională, admiţând o excepţie de neconstituţionalitate, a constatat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care, prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora, se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".
Totodată, instanţa de fond a făcut trimitere şi la considerentele deciziei respective, considerente în care Curtea Constituţională a arătat, între altele, următoarele:
- neîndeplinirea unui act şi îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu - parag. 50;
- sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează "prin încălcarea legii", aceasta fiind singura interpretare care poate determina compatibilitatea normei cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii - parag. 55;
- raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizării neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament, într-o situaţie determinată - parag. 56;
- ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie şi, ca atare, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) - parag. 61;
- jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, astfel încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor - parag. 61;
- incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio, iar, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat, astfel că, din perspectiva principiului enunţat, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală - parag. 68 şi 69;
- sarcina aplicării principiului ultima ratio revine, pe de o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea, Curtea Constituţională apreciind că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind abuzul în serviciu ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare (ministerul public şi instanţele judecătoreşti), indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare - parag. 80.
Instanţa de fond a concluzionat, conform probatoriului administrat în cauză, că dispoziţia inculpatului A. de amendare a agenţilor de poliţie rutieră B. şi C. s-a întemeiat pe o evaluare denaturată a unei stări de fapt şi, respectiv, pe o interpretare discreţionară a dispoziţiilor legale prev. de art. 283 alin. (4) C. proc. pen., iar persoanele vătămate au avut posibilitatea să conteste această ordonanţă, urmând căile prevăzute de lege, cu atât mai mult cu cât, ordonanţa încriminată a şi fost infirmată în condiţiile art. 304 alin. (2) C. proc. pen., după numai 20 de zile de la data emiterii ei, mai înainte chiar de a fi supusă controlului judecătorului de drepturi şi libertăţi competent.
S-a apreciat de instanţa de fond că, în speţă, caracterul incorect şi tendenţios al acelui mod de interpretare excede sferei ilicitului penal, întrucât, potrivit normei de incriminare a abuzului în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin decizia anterior citată a Curţii Constituţionale (potrivit dispozitivului şi considerentelor sale), această infracţiune presupune, sub aspectul elementului material al laturii obiective, fie neîndeplinirea unui act, fie îndeplinirea unui act, în ambele cazuri, însă, numai cu încălcarea legii (care, sub aspect subiectiv, trebuie să fie, bineînţeles, intenţionată), iar nu printr-o interpretare greşită/alterată a unei stări de fapt şi/sau a legii, pentru care remediul legal este exclusiv acela al contestării ordonanţei de aplicare a amenzilor judiciare potrivit căilor procedurale prevăzute de lege, care, de altfel, au şi fost utilizate cu succes pentru lipsirea de efecte juridice a respectivei ordonanţe.
În raport de argumentele prezentate s-a arătat că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât cu privire la fapta imputată inculpatului A. nu s-au conturat elemente de încălcare a legii, a căror gravitate să impună cu necesitate, ca ultima ratio, aplicarea unei sancţiuni penale, ci este vorba despre o interpretare şi o aplicare greşită/distorsionată a legii, conduită care s-ar putea circumscrie, mai degrabă, abaterii disciplinare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă, prev. de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, pentru care, de altfel, împotriva acestuia a şi fost exercitată acţiunea disciplinară, în prezent suspendată, conform celor anterior menţionate.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. rap. la art. 17 alin. (2) şi la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.
Cu privire la latura civilă, instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., conform cărora, în caz de achitare a inculpatului potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.
Raportat la împrejurarea că în cauza pendinte, acţiunea penală exercitată faţă de inculpatul A. a fost stinsă prin pronunţarea unei soluţii de achitare pe temeiul prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., în temeiul art. 19 şi art. 25 alin. (5) C. proc. pen., prima instanţă a lăsat nesoluţionate acţiunile civile prin care persoanele vătămate B. şi C., constituite părţi civile în cadrul procesului penal, au solicitat obligarea inculpatului la plata către ei a unor despăgubiri morale în cuantum de 5.000, respectiv 10.000 RON, ca urmare a disconfortului care le-a fost creat prin fapta inculpatului.
Împotriva sentinţei penale nr. 201/F din data de 12 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2019, în termen legal au declarat apel: Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea civilă B..
În apel;
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, la data de 01.03.2021, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8, primul termen fiind la data de 24 martie 2021.
Prin încheierea de şedinţă din data de 24 martie 2021 a fost admisă cererea formulată de apărătorul ales al intimatului inculpat A. privind amânarea cauzei în vederea studierii dosarului şi asigurării unei apăreri efective.
Totodată, conform dispoziţiilor art. 91 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a luat act de încetarea delegaţiei apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., avocat E., urmând a fi avut în vedere Protocolul încheiat între U.N.B.R. şi Ministerul Justiţiei, privind plata onorariilor apărătorilor desemnaţi din oficiu.
La termenul din data de 05 mai 2021, în şedinţa publică, Înalta Curte a acordat cuvântul asupra cererilor de probatorii formulate de Parchet. Inculpatul, prin apărător ales a precizat că nu are cereri în probaţiune de formulat. Prin încheierea de la aceiaşi dată, 05 mai 2021, Înalta Curte a admis readministrarea probatoriul administrat în faţa instanţei de fond, constând în audierea părţilor civile B. şi C., precum şi a martorilor F. şi D..
În şedinţa publică, din data de 02 iunie 2021, instanţa de apel a procedat la audierea părţii civile B. şi a martorilor F. şi D..
La termenul din data de 29 septembrie 2021, Înalta Curte costatând lipsa de apărare a intimatului inculpat A. determinată de imposibilitatea obiectivă de prezentare a apărătorului ales al acestuia din motive medicale, a dispus amânarea cauzei.
La termenul din data de 10 noiembrie 2021, faţă de imposibilitatea obiectivă de participarea la şedinţa de judecată a unui membru titular al completului de judecată, în vederea respectării principiului continuităţii, potrivit dispoziţiilor art. 354 alin. (2) C. proc. pen., cauza s-a amânat la data de 12 ianuarie 2022.
La termenul din data de 12 ianuarie 2022, instanţa de apel a procedat la audierea părţii civile C.. Totodată, prin încheierea din aceiaşi dată, 12 ianuarie 2022, a fost respinsă cererea formulată de intimatului inculpat A. privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 23 februarie 2022, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta.
I. În apelul formulat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat greşita achitare a inculpatului A., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen.
În motivele scrise, Parchetul a arătat că, în ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu, inculpatul a încălcat dispoziţii ale legislaţiei primare, respectiv art. 283 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., dispunând amendarea celor doi agenţi de poliţie care l-au oprit în trafic şi care şi-au exercitat atribuţiile în mod legal, în baza unui raţionament juridic care nu are legătură cu o situaţie juridică reală care să poată fundamenta aplicarea unei amenzi judiciare, inculpatul răzbunându-se pe cele doua persoane vătămate într-o cauză penală cu privire la care acestea nu aveau nicio legătură.
S-a menţionat că motivele prezentate de inculpat în conţinutul ordonanţei care au stat la baza amendării persoanelor vătămate din prezenta cauză au ca mobil dorinţa de răzbunare a inculpatului care, la momentul respectiv, a apreciat că în calitate de magistrat, ar trebui să i se aplice un tratament preferenţial atunci când încalcă dispoziţiile legale referitoare la circulaţia pe drumurile publice, menţionând în cuprinsul ordonanţei că aplicarea avertismentului unui contravenient rutier este posibilă chiar atunci când legea nu prevede expres, în condiţiile în care el a fost sancţionat cu suma de 2175 RON.
Activitatea inculpatului a dobândit natură penală prin prisma faptului că acesta a creat în mod artificial un cadru procesual într-un dosar penal care nu avea nicio legătură cu persoanele vătămate în vederea tranşării unei probleme de ordin personal. Este practic un abuz de putere care îmbracă forma infracţională a abuzului în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.
S-a evidenţiat că inculpatului nu i se impută modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, care este atributul exclusiv al magistratului, ci faptul că a înţeles să aducă în cadrul unui dosar penal o cauză privată şi să se răzbune, să-i pedepsească practic pe acei agenţi ai statului care îl sancţionaseră legal, motivarea ordonanţei fiind absolut improprie susţinerii dispoziţiei de amendare. Este şi motivul faţă de care se apreciază că gravitatea încălcării legii impune cu necesitate, ca ultima ratio aplicarea unei sancţiuni penale, neaflându-ne în situaţia unei interpretări greşite, distorsionate a legii aşa cum, în mod greşit, a reţinut prima instanţă.
S-a apreciat că s-a produs şi urmarea specifică infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv producerea unei pagube persoanelor vătămate, reprezentată de cuantumul amenzilor aplicate dar şi vătămarea intereselor legitime ale celor acestora.
Parchetul susţine că infracţiunea de abuz în serviciu s-a consumat la momentul emiterii Ordonanţei nr. 4174/11/2018 din 2.11.2018 prin care inculpatul A. a aplicat cele două amenzi persoanelor vătămate, ordonanţa fiindu-le comunicată acestora, acest aspect ajungând chiar şi la cunoştinţa publică prin intennediul mass-media.
Conduita abuzivă a inculpatului trebuie să se raporteze la momentul întocmirii actului juridic care avea toate premisele pentru a produce efecte juridice. Cenzurarea unei soluţii total abuzive în cadrul unei căi de atac prevăzute de lege nu exclude de plano caracterul infracţional a conduitei inculpatului. Anularea ulterioară a celor două amenzi în cuantum de câte 5000 RON fiecare nu este de natură a înlătura urmarea produsă, aceasta realizându-se din motive independente de voinţa inculpatului, fiind expresia unor pârghii legale prevăzute de legiuitor.
S-a susţinut că fapta comisă de inculpat susţine acuzaţia de abuz în seviciu din punct de vedere obiectiv, având în vedere conduita proprie a inculpatului, care în exercitarea atribuţiilor de serviciu a înţeles să se răzbune pe agenţii de politie, care şi-au exercitat atribuţiile de serviciu în conformitate cu legea şi nu au restricţionat libertatea de mişcare a inculpatului dincolo de durata strict necesară sancţionării contravenţionale şi aducerii la îndeplinire a măsurii tehnico-administrative.
Fără îndoială că dispoziţia de amendare a agenţilor de poliţie nu poate fi susţinută în raport de prevederile art. 283 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. în condiţiile în care aceştia nu aveau atribuţii de serviciu de natură a-1 împiedica pe procuror în activitatea sa profesională. Motivarea ordonanţei nu are legătură cu situaţia juridică referitoare la dosarul penal indicat, fiind de fapt un mijloc de răzbunare a inculpatului procuror care a înţeles să transfere în sfera atribuţiilor sale de serviciu o chestiune de ordin personal, folosindu-şi atribuţiile de serviciu într-un mod abuziv de natură a produce o pagubă şi a vătăma interesele legitime ale unor angajaţi ai statului care au acţionat într-un cadru legal cu privire la inculpat.
În concluzie s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., motiv pentru care în temeiul dispoziţiilor art. .421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a solicitat: admiterea apelului şi rejudecând, condamnarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.
Ca modalitate de executare - s-a solicitat suspendare sub supraveghere în condiţiile art. 91 şi următoarele din C. pen. în măsura în care inculpatul este de acord cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
De asemene, s-a solicitat interzicerea, ca pedeapsă accesorie şi complementară a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.
În ceea ce priveşte latura civilă, s-a solicitat respingerea, ca inadmisibile, a acţiunilor civile formulate de părţile civile B. şi C. având în vedere că, deşi au precizat în cursul urmăririi penale că se constituie părţi civile, acestea nu au respectat dispoziţiile art. 20 alin. (2) C. proc. pen., respectiv nu au indicat natura şi cuantumul pretenţiilor înainte de începerea cercetării judecătoreşti.
II. Partea civilă B., în termen legal, a formulat apel în cauză, precizând că va depune motivele de apel după motivarea hotărârii de către Curtea de Apel Bucureşti, ceea ce nu s-a întâmplat.
Instanţa de apel a procedat la reaudierea persoanelor vătămate B. şi C. şi a martorilor F. şi D., nefiind prezentate de aceştia alte aspecte decât cele reliefate la instanţa de fond.
Raportat la materialul probator administrat Înalta Curte apreciază criticile formulate în apelurile promovate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea civilă B. ca fiind neîntemeiate.
Înalta Curte constată că, factual, demersul imputat inculpatului a constat în aceea că, în calitate de procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, a emis la data de 02.11.2018, ordonanţa nr. 4174/II/6/2018, prin care a aplicat persoanelor vătămate B. şi C., agenţi de poliţie în cadrul Serviciului Rutier al IPJ Ialomiţa, câte o amendă judiciară în cuantum de 5.000 RON (maximul legal), pentru fiecare, pentru săvârşirea abaterii judiciare prev. de art. 283 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., constând în aceea că la data de 03.07.2018, orele 11:35, l-au oprit în trafic, în timp ce se deplasa pe DN2A, dinspre Bucureşti spre Slobozia şi l-au sancţionat contravenţional pentru depăşirea limitei de viteză şi circulaţia cu un autoturism având inspecţia tehnică periodică expirată, reţinându-i certificatul de şi plăcuţele de înmatriculare, cu eliberarea unei dovezi fără drept de circulaţie, ceea ce l-a împiedicat să-şi mai continue drumul şi să soluţioneze dosarul nr. x/2017 pe care îl avea în lucru şi aceasta în contextul în care aceştia nu aveau nicio calitate şi nicio legătură cu motivarea dispoziţiei, în sensul împiedicării procurorului de a desfăşura activitatea de cercetare penală în dosarul nr. x/2017, dosar în care acesta nu a efectuat niciun act de cercetare în perioada 03.04.2018-27.11.2018.
Înalta Curte reliefează că întreg demersul inculpatului a fost determinat de intenţia acestuia de a se răzbuna pe cei doi agenţi de poliţie care au acţionat, pe tot parcursul incidentului, în limitele atribuţiilor de serviciu dar şi ca urmare a atitudinii adoptate de persoanele vătămate de a promova plângere penală împotriva inculpatului pentru comiterea infracţiunii de ultraj.
Această concluzie rezultă fără echivoc din materialul probator administrat în cauză.
Astfel, în declaraţiile date de persoana vătămată B. acesta a arătat că, imediat după oprirea în trafic a inculpatului, urmare a înregistrării de aparatul RADAR a unei viteze peste limita legală pe porţiunea de drum a autovehicului condus de inculpat, acesta a avut o atitudine recalcitrantă care s-a manifestat, iniţial, prin aceea că a refuzat prezentarea documentelor solicitate declanşând şi o discuţie contradictorie privind viteza înregistrată de aparatul RADAR.
De asemenea, la insistenţele persoanei vătămate de a i se prezenta documentele necesare încheierii procesului-verbal de contravenţie, inculpatul a scos o legitimaţie cu inscripţia procuror pe care a arătat-o persoanei vătămate, susţinând că se grăbeşte la serviciu şi că, prin demersul iniţiat de agenţii de poliţie, este împiedicat să se deplaseze spre sediul parchetului.
Referitor la atitudinea adoptată de inculpat, persoana vătămată a mai arătat că, după mai multe insistenţe de prezentare a documentelor, inculpatul i le-a înmânat, cu precizarea că certificatul de înmatriculare al autovehiculului se afla într-o geantă, în portbagajul autoturismului.
Urmare a vizualizării certificatului de înmatriculare al autovehiculului şi a verificărilor suplimentare care s-au efectuat la sediul organului de poliţie s-a constatat de agentul de poliţie B. că inspecţia tehnică periodică era expirată, împrejurare în care i s-a adus la cunoştinţă inculpatului că va fi sancţionat şi pentru această contravenţie şi că se va proceda conform dispoziţiilor legale la reţinerea certificatului de înmatriculare şi a plăcuţelor cu numere de înmatriculare.
Îndeplinirea atribuţiilor de serviciu a celor doi agenţi de poliţie a determinat, potrivit declaraţiilor persoanei vătămate B., adoptarea de către inculpat a unei atitudini recalcitrante în cursul căreia a proferat ameninţări explicite la adresa celor doi agenţi de poliţie în sensul că "sunt procuror şi mă voi sesiza din oficiu", "şi eu pot să vă întocmesc dosar penal", fără a spune pentru ce anume, "şi o să pornesc un mare scandal, legal, de o să vedeţi voi".
Persoana vătămată B. a mai susţinut că, după ce colegul său C. a adus plăcuţele, a întocmit procesul-verbal de contravenţie, dovada înlocuitoarea pentru certificatul de înmatriculare şi o altă dovadă înlocuitoare pentru plăcuţele de înmatriculare, i-a adus la cunoştinţă inculpatului conţinutul procesului-verbal, posibilitatea de a face menţiuni inclusiv faptul că, în termen de 15 zile, are dreptul legal de a depune plângere contravenţională împotriva procesului-verbal la Judecătoria Slobozia.
A reliefat persoana vătămată că, şi în acest interval de timp, inculpatul a avut aceeaşi atitudine în sensul că încerca să îi intimideze, spunându-le "că o să avem de suferit, că o să vedem noi, că îl ţinem mult" persoana vătămată percepând toate aceste susţineri ale inculpatului ca ameninţări.
În acelaşi sens sunt şi declaraţiile date de persoana vătămată C..
Astfel, s-a arătat de acesta că, în timpul în care persoana vătămată B. lua măsurile legale în raport de faptele contravenţionale constatate, a observat că inculpatul a avut o discuţie telefonică cu o persoană căreia i se adresa cu apelativul " domnul prim", din care a înţeles că vorbea cu prim-procurorul de la parchetul la care acesta funcţiona, rugându-l să intervină în sensul de a nu se lua măsurile care se impuneau în raport de contravenţiilor constatate la legislatia rutieră.
S-a reliefat de persoana vătămată C. că inculpatuul, încă de când s-a apropiat de maşina de poliţie, a fost agresiv verbal, în sensul că i-a ameninţat că o să le facă, la amândoi, dosare penale şi că va face un circ naţional cu cei doi agenţi de poliţie şi, totodată, că vor avea probleme.
A mai relatat persoana vătămată că i s-a precizat de către inculpat că prin oprirea sa în trafic şi întârzierea determinată de procedura constatării contravenţiilor va fi afectată activitatea desfăşurată de acesta, în calitatea sa de procuror.
Relevante sunt şi declaraţiile martorului F. care a susţinut că în luna iulie 2018 avea calitatea de poliţist judiciar pe segmentul poliţie rutieră şi că îl cunoştea pe inculpatul A. întrucât, în calitatea menţionată, s-a aflat sau se afla în subordinea acestuia, fără să mai poată preciza cu exactitate.
A relatat martorul că, la momentul respectiv a fost sunat de procurorul A. care i-a adus la cunoştinţă că a fost oprit în trafic de doi colegi de-ai martorului şi că, din acel moment, îşi va schimba atitudinea faţă de martor, în sensul că îl va amenda fără să îi precizeze motivul, martorul realizând că procurorul A. era supărat că a fost oprit în trafic.
Şi martorul F. a perceput atitudinea adoptată de inculpat ca fiind ameninţătoare fapt ce l-a determinat să solicite superiorilor săi să nu mai fie repartizat în subordinea inculpatului.
Înalta Curte reţine că susţinerile persoanelor vătămate sunt confirmate de atitudinea adoptată de procuror ulterior incidentului.
Astfel, în cursul aceleiaşi zile de 03.07.2018, inculpatul A. a sesizat organele judiciare cu o plângere penală în considerentele căreia a susţinut că a fost sancţionat contravenţional în mod abuziv de către agenţii de poliţie rutieră şi lipsit de libertate pe perioada procedurilor de verificare şi întocmire a înscrisurilor de aplicare a sancţiunii contravenţionale.
Totodată, agenţii de poliţie B. şi C., apreciind ca fiind reale ameninţările proferate de inculpat, au sesizat organele judiciare cu plângere penală privind comiterea de către inculpat a infracţiunii de ultraj.
Demersul persoanelor vătămate s-a concretizat în înregistrarea pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dosarului penal nr. x/P/201 având ca obiect efectuarea de cercetări sub aspectul comiterii infracţiunii de ultraj, persoanele vătămate fiind agenţii de poliţie B. şi C..
Înalta Curte evidenţiază că despre incidentul din trafic petrecut în data de 03.07.2018, cu privire la care au sesizat atât agenţii de poliţie B. şi C. cât şi procurorul A., prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomiţa a informat Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin raportul nr. x/2018 din 31.07.2018, a sesizat Inspecţia judiciară cu privire la săvârşirea de către procurorul A. a unei abateri disciplinare constând în manifestări care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu prev. de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, privind statutul procurorilor şi judecătorilor.
Această sesizare a determinat Inspecţia Judiciară pentru procurori, ca, prin rezoluţia nr. x/2018 din 09.11.2018, să dispună începerea cercetării disciplinare faţă de magistratul procuror A., atât sub aspectul comiterii abaterii disciplinare prev. de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, privind statutul procurorilor şi judecătorilor, cât şi sub aspectul abaterii prev. de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, privitoare la folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, în scopul concret de a nu se lua măsurile legale ce se impuneau împotriva sa pentru încălcarea normelor legislaţiei rutiere.
Înalta Curte reţine că în cursul lunii octombrie 2018, fiind efectuate verificări de Inspecţia Judiciară la Parchetul de pe lângă Judecătoria Slobozia în cadrul procedurii de cercetare disciplinară declanşată împotriva magistratului procuror A., acesta a luat la cunoştinţă despre plângerea penală pe care agenţii de poliţie B. şi C. o făcuseră împotriva sa în legătură cu incidentul petrecut în data de 03.07.2018, şi apreciind drept nereale aceste acuzaţii, la data de 29.10.2018 a formulat o altă plângere penală (depusă la data de 31.10.2018), împotriva poliţiştilor B. şi C., reclamând comiterea de către aceştia a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, constând în aceea că cei doi agenţi de poliţie l-au acuzat în mod nereal.
Demersul inculpatului, în sensul menţionat, nu a fost singular, întrucât acesta, în calitate de procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, a emis la data de 02.11.2018, ordonanţa nr. 4174/II/6/2018, prin care a aplicat persoanelor vătămate B. şi C., agenţi de poliţie în cadrul Serviciului Rutier al IPJ Ialomiţa, câte o amendă judiciară în cuantum de 5.000 RON (maximul legal), pentru fiecare, pentru săvârşirea abaterii judiciare prev. de art. 283 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., constând în aceea că la data de 03.07.2018, orele 11:35, l-au oprit în trafic, în timp ce se deplasa pe DN2A, dinspre Bucureşti spre Slobozia şi l-au sancţionat contravenţional pentru depăşirea limitei de viteză şi circulaţia cu un autoturism având inspecţia tehnică periodică expirată, reţinându-i certificatul de şi plăcuţele de înmatriculare, cu eliberarea unei dovezi fără drept de circulaţie, ceea ce l-a împiedicat să-şi mai continue drumul şi să soluţioneze dosarul nr. x/2017 pe care îl avea în lucru.
Înalta Curte observă că această ordonanţă a fost emisă la un interval de 3 luni după incidentul din data de 03.07.2018, fiind evident că, în măsura în care motivul invocat de inculpat ar fi fost real şi dacă ar fi considerat că dispoziţiile legale reţinute ca temei al amendării persoanelor vătămate ar fi avut incidenţă în cauză, acesta ar fi acţionat imediat sau într-un termen relativ scurt în raport de data de 03.07.2018
Totodată, Înalta Curte subliniază că inculpatul a procedat la amendarea celor doi poliţişti imediat ce a luat la cunoştinţă de faptul că cei doi agenţi de poliţie formulaseră plângere penală împotriva sa, aspect care probează, cu evidenţă, caracterul vindicativ al demersului său.
De asemenea, Înalta Curte reţine că inculpatul A. a procedat la amendarea celor doi agenţi de poliţie rutieră în baza dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., cunoscând că acestea nu pot constitui temei al amenzii judiciare aplicate celor două persoane vătămate.
Relevante sunt declaraţiile martorului D., persoană care, în perioada de refrinţă, îndeplinea funcţia de Prim Procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, instituţie unde inculpatul deţinea funcţia de procuror.
Astfel, martorul a susţinut că, în toamna anului 2018, a găsit la mapa personală, în calitatea sa de prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, în vederea semnării, ordonanţa prin care se aplicau nişte amenzi judiciare celor doi poliţişti, B. şi C., cu motivarea că l-ar fi împiedicat pe procurorul emitent A. să soluţioneze un anumit dosar penal.
A reliefat martorul că, după ce a citit ordonanţa a avut o discuţie cu domnul procuror A., şi i-a sugerat să îşi reconsidere poziţia referitoare la decizia de a amenda cei doi poliţişti.
Martorul a arătat că a considerat că se impune ca inculpatul A. să nu procedeze la emiterea ordonanţei prin care cei doi agenţi de la poliţia rutieră erau amendaţi, întrucât cunoştea contextul de fapt, respectiv conflictul anterior care avusese loc între procuror şi cei doi poliţişti.
S-a susţinut de martor faptul că i-a atras atenţia inculpatului că ordonanţa nu are niciun rost şi că nu va produce niciun efect, referindu-se la situaţia interesului personal al procurorului emitent, însă, şi în aceste condiţii, inculpatul a insistat în semnarea ordonanţei, cu motivaţia că nu contează, aspect care denotă că inculpatul, în orice circumstanţe, vroia să se răzbune pe cei doi agenţi de poliţie.
În acelaşi sens este şi precizarea martorului potrivit cu care după ce i-a spus inculpatului, la momentul la care trebuia să semneze adresele de comunicare, părerea sa despre ordonanţă, procurorul A. a insistat că trebuie să se comunice ordonanţa, pentru a nu se muşamaliza situaţia şi a nu deveni complici cu cei doi poliţişti, fără să se precizeze de inculpat ce situaţie urma să fie muşamalizată.
Relevant este şi faptul că şi procurorul ierarhic superior a apreciat că ordonanţa a fost emisă în contextul conflictului dintre inculpat şi cele două persoane vătămate.
Totodată, şi un alt aspect, reliefat de martor în declaraţia sa, conduce la concluzia caracterului vindicativ al atitudinii adoptate de inculpat la momentul emiterii ordonanţei.
Astfel, martorul a arătat că în toamnă, s-a prezentat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa o doamnă procuror de la Inspecţia Judiciară, care a luat legătura cu procurorul A., care a fost chemat şi audiat şi că, la acel moment, procurorul A. era foarte supărat, spunând că "trebuie să facă ceva şi că nu poate să lase lucrurile aşa", fără însă să îi dea detalii, şi că, în aceeaşi zi sau a doua zi a apărut acea ordonanţă.
Martorul a subliniat caracterul nelegal al ordonanţei având în vedere că, în baza dispoziţiilor legale invocate de inculpat, nu puteau fi amendaţi doi agenţi de poliţie care nu aveau nici o legătură cu cauza penală în care s-a emis ordonanţa.
Fiind emisă la un interval atât de scurt după ce inculpatul a aflat atât de cercetarea sa disciplinară cât şi de faptul că cei doi agenţi de poliţie au formulat plângere penală împotriva sa, şi nu imediat momentului la care inculpatul a fost oprit în trafic, este cert că ordonanţa prin care au fost amendaţi cei doi agenţi de poliţie de către inculpat a fost doar un pretext pentru a-i pedepsi pe cei doi agenţi de poliţie.
Astfel, în acest context, atât situaţia de fapt prezentată în ordonanţă, respectiv că cei doi agenţi de poliţie l-ar fi împiedicat să îşi continue activitatea în dosarul penal menţionat, dosar în care inculpatul nu a efectuat niciun act de cercetare în perioada 03.04.2018-27.11.2018 cât şi dispoziţiile legale invocate, fiind amendaţi doi agenţi de poliţie care nu aveau nici o legătură cu dosarul penal respectiv, reprezintă doar încercarea inculpatului de a da o formă legală unui act de răzbunare.
În aceste condiţii Înalta Curte consideră că nu poate fi primită aprecierea instanţei de fond potrivit cu care emiterea de către inculpat a ordonanţei prin care au fost amendaţi cei doi agenţi de poliţie reprezintă doar o interpretare greşită/alterată a unei stări de fapt şi/sau a legii.
Dimpotrivă, emiterea respectivei ordonanţe reprezintă un act îndeplinit cu încălcarea, cu ştiinţă, a dispoziţiilor legale, întrucât inculpatul a creat, în mod artificial, un cadru procesual într-un dosar penal, care nu avea nicio legătură cu persoanele vătămate, în vederea tranşării unei probleme de ordin personal.
În speţă, elementul material al abuzului în serviciu se concretizează în aceea că inculpatul, prin emiterea ordonanţei nr. 4174/II/6/2018 din data de 02.11.2018, prin care a dispus amendarea persoanelor vătămate, lucrătorii de poliţie rutieră B. şi C., în temeiul art. 283 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., în contextul în care aceştia nu aveau nicio calitate şi nicio legătură cu motivarea dispoziţiei, în sensul împiedicării procurorului de a desfăşura activitatea de cercetare penală în dosarul nr. x/2017, dosar în care acesta nu a efectuat niciun act de cercetare în perioada 03.04.2018-27.11.2018, a încălcat, cu ştiinţă, normele de drept procesual, respectiv art. 283 alin. (4) C. proc. pen., urmărind, în acest mod, pedepsirea persoanelor vătămate, prin suportarea de către acestea a unei pagube prin diminuarea patrimoniului fiecăreia cu suma de 5000 RON şi totodată vătămarea intereselor legitime ale acestora.
Înalta Curte arată că urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu în varianta tip, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., constă în cauzarea unei pagube ori a unei vătămări intereselor legale ale persoanei, ştirbindu-se, în orice mod drepturile şi interesele acelei persoane.
Paguba constă într-o pierdere de natură patrimonială care trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât şi în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social.
Prejudiciul este sigur atunci când existenţa sa se poate constata cu certitudine şi atunci când acesta se poate evalua.
Sintagma prejudiciul sigur cuprinde în conţinutul său, atât prejudiciul actual, prezent, cât şi prejudiciul viitor.
Prejudiciul actual, prezent, este acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde repararea lui.
Prejudiciul viitor este acela care, deşi nu s-a produs încă, există certitudinea că acesta se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare.
Un prejudiciu viitor este cert atunci când se referă, atât la existenţa, cât şi la întinderea sa, spre deosebire de prejudiciul eventual care nu este cuprins în prejudiciul viitor, întrucât producerea acestuia nu este sigură şi nici nu poate fi evaluat.
Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, consideră că, în speţă, paguba nu are caracter cert, sigur şi efectiv întrucât emiterea ordonanţei a creat doar premisele diminuării patrimoniului persoanelor vătămate cu suma de bani reprezentând cuantumul amenzii aplicate şi nu diminuarea efectivă a acestuia, urmare a infirmării ordonanţei de către Prim Procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia, anterior rămânerii definitive şi punerii în executare a acesteia.
Amenzile aplicate reprezintă doar o pagubă eventuală care ar fi dobândit caracter cert, efectiv numai după expirarea termenului de 10 zile de la comunicarea ordonanţei persoanelor vătămate fără ca acestea să urmeze procedura reglementată de art. 284 C. proc. pen.
Mai mult, în patrimoniul persoanelor vătămate, ca element de pasiv patrimonial, nu a existat, nici un moment, obligaţia de a achita amenda judiciară aplicată.
Astfel, potrivit art. 284 alin. (1) C. proc. pen., "Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată, prin încheiere." iar conform alin. (2) "Persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de anulare sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare."
Reglementarea unei căi de atac determină concluzia caracterului nedefinitiv şi neexecutoriu al ordonanţei prin care se aplică amenzi judiciare de către procuror în cursul urmăririi penale în absenţa unei dispoziţii legale explicite privind caracterul executoriu al actului chiar de la momentul emterii.
Înalta Curte reţine că ordonanţa emisă de inculpatul A. a fost comunicată persoanelor vătămate iar acestea, în termen legal, au acţionat în sensul prevăzut de dispoziţiile lgale mai sus reliefate.
Se poate concluziona, în raport de argumentele prezentate că paguba la care face referire organul de urmărire penală prin actul de sesizare al instanţei, nu avea caracter cert, efectiv, condiţii în absenţa cărora nu se poate reţine existenţa unei pagube ca element de tipicitate al infracţiunii de abuz în serviciu.
Din această perspectivă apar ca fiind neîntemeiate criticile formulate de Parchet şi de partea civilă în sensul că paguba s-ar fi produs la data emiterii de către inculpatul A. a ordonanţei prin care s-au aplicat amenzi judiciare celor două persoane vătămate.
S-a invocat de persoana vătămată B. existenţa unui prejudiciu moral justificat de şocul emoţional suferit la momentul la care, fiindu-i comunicată ordonanţa, a aflat de amenda judiciară, de cuantumul foarte ridicat al acesteia şi de motivul aplicării acesteia, persoana vătămată percepând aplicarea amenzii ca pe o pedeapsă pentu că şi-a îndeplinit în mod corect atribuţiile de serviciu.
Totodată, cuantumul amenzii a determinat, potrivit declaraţiei acestuia, un sentiment de maximă îngrijorare, persoana vătămată fiind expusă situaţiei de a nu putea să asigure întreţinera sa şi a familiei dat fiind faptul că acest cuantum depăşea venitul lunar.
Persoana vătămată a mai făcut trimitere şi la cheltuielile determinate de deplasările sale în vederea audierii la Parchetul de pe lângă Judecătoria Slobozia şi ulterior la Bucureşti la Parchetul General în dosarele penale formate urmare a plângerilor penale promovate de inculpatul A. împotriva sa.
S-a făcut trimitere şi la cheltuielile efectuate cu ocazia deplasărilor la instanţă, în vederea audierii dar şi la faptul că aceste deplasări i-a diminuat timpul său liber şi cel alocat familiei.
În mod asemănător, persona vătămată C. a invocat şi justificat existenţa unui prejudiciu moral.
Înalta Curte consideră că, indubitabil, în condiţiile reţinute, actul abuziv al procurorului este de natură să creeze un prejudiciu moral persoanelor vătămate.
La stabilirea existenţei prejudiciului moral, definit în doctrina dreptului şi în jurisprudenţă ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală, pe care le resimte victima, trebuie avute în vedere caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, intensitatea şi durata afectării etc.
Personalitatea umană este ocrotită în mod egal de lege. Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, precum şi a oricăror altor drepturi nepatrimoniale.
Potrivit art. 1349 alin. (1) noul C. civ. "Dauna este consecinţa oricărei atingeri ilegitime a "drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane"
Fapta ilicită, prin atingerea adusă drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei poate cauza suferinţă, durere, frustare, demoralizare, anxietate, stări afective negative, cu efect prejudiciabil asupra personalităţii victimei, justificând reţinerea unui prejudiciu moral.
În speţă, fapta ilicită a constat în actul abuziv al magistratului procuror de reţinere a unei abateri judiciare, care nu numai că nu a fost comisă dar nici nu putea să fie săvârşită de cei doi agenţi de poliţie rutieră şi de aplicare a unei amenzi într-un cuantum maxim, motivat de sentimente personale de supărare, frustrare faţă de îndeplinirea corectă a atribuţiilor de serviciu de către aceştia şi, totodată, faţă de atitudinea adoptată de persoanele vătămate de a sesiza organelor judiciare comportamentul necorespunzător al inculpatului în raport cu o autoritate a statului.
Acest act abuziv a creat persoanelor vătămate o suferinţă morală determinată de sentimentul de profundă nedreptate ce le-a fost făcută, fiind expuşi unei sancţiuni, aplicată discreţionar, pentru o faptă pe care nu au săvârşit-o, şi care putea să aibă repercursiuni atât pe plan profesional cât şi personal.
Totodată, persoanele vătămate au fost obligate să dea explicaţii şefilor direcţi, deşi, comportamentul lor, raportat la atribuţiile de serviciu, a fost ireproşabil, suportând şi sentimentul de defăimare a reputaţiei profesionale.
Acelaşi act abuziv a produs şi un sentiment de îngrijorare privind rezultatul demersului judiciar pe care îl aveau la dispoziţie dar şi în legătură cu siguranţa financiară în situaţia în care ar fi trebuit să achite amenda aplicată.
Înalta Curte apreciază însă că atingerea adusă este minimă, toate sentimentele negative mai sus reliefate manifestându-se pe o perioadă scurtă de timp, câteva zile, între momentul comunicării ordonanţei, sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi termenul acordat în cauză, termen la care persoanele vătămate au aflat că ordonanţa emisă de inculpat a fost infirmată, ca nelegală, de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slobozia.
În sensul concluziei mai sus enunţate este şi faptul că actul abuziv al procurorului nu a avut consecinţe pe plan profesional şi familial.
Înalta Curte observă că toate cheltuielile determinate de deplasările persoanelor vătămate în vederea audierii în dosarele penale formate ca urmare a plângerilor reciproce nu au legătură cu prezenta cauză şi, în consecinţă nu pot fi luate în considerare ca şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte cea de-a doua urmare pe care o poate avea infracţiunea de abuz în serviciu, respectiv vătămarea intereselor legale ale unei persoanei, aceasta presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială aduse intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare.
Sintagma "interesele legle" la care face trimitere textul legal este foarte largă, incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi i le garantează/.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 670 din 24 octombrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. pen. şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 335 din 17 aprilie 2018, a arătat că "prin expresia "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice" se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune ştirbirea efectivă a drepturilor şi intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcţionarul care are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor şi intereselor respective. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, "interes" reprezintă acţiunea pentru satisfacerea anumitor nevoi, acţiunea de a acoperi unele trebuinţe, folos, profit. Interesul este legal dacă acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă. De asemenea, paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât şi în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social."
În considerentele aceleiaşi Decizii, la paragraful 16, Curtea Constituţională a apreciat că expresia "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime" presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege. S-a reţinut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează. Este, totuşi, necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară.
Prin Decizia nr. 405/2016, Curea Constituţională, a reţinut:
Parag. 68 "în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul "ultima ratio" . . . . . . . . . .Curtea apreciază că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat.
Parag. 69. Curtea apreciază că, în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a C. pen., acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea reţine că din perspectiva principiului "ultima ratio" în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală.
Parag. 75. Pe de altă parte, Curtea reţine că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu.
Parag. 76. Plecând de la cele expuse anterior, Curtea constată că, în prezent, orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voinţa legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.
Parag. 80. În concluzie, Curtea reţine că sarcina aplicării principiului "ultima ratio" revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind "abuzul în serviciu", ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare - ministerul public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare".
În consecinţă, pentru a se reţine elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. este necesar să se constate existenţa unei anumite gravităţi a atingerii aduse relaţiilor sociale ocrotite de lege şi a măsurii în care sancţionarea inculpatului prin mijloace penale corespunde exigenţelor principiului "ultima ratio", astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 405/2016), mai sus evidenţiată.
Evaluarea intensităţii şi întinderii vătămării aduse unui interes legitim ca efect al conduitei ilicite adoptate de un magistrat procuror se realizează prin raportare la particularităţile factuale ale activităţii ilicite şi a consecinţelor sale, menit a permite identificarea concretă a gravităţii vătămării şi a măsurii în care legea penală este singura aptă să asigure atingerea scopului urmărit de legiuitor.
Altfel spus, Înalta Curte va cenzura tipicitatea abuzului în serviciu şi prin raportare la paguba sau vătămarea efectiv reţinută în considerentele prezentei decizii urmând să stabilească dacă, în cazul concret, paguba şi vătămarea intereselor legitime ale persoanelor vătămate prezintă o gravitate suficient de însemnată pentru a justifica antrenarea răspunderii penale a autorului sau este suficientă antrenarea unui alt tip de răspundere, disciplinară, administrativă, civilă.
Astfel cum s-a evidenţiat, actul abuziv al inculpatului a constat în emiterea, cu rea credinţă, a unei ordonanţe prin care a reţinut în sarcina persoanelor vătămate săvârşirea unei abateri judiciare, aplicând acestora o amendă judiciară în cuantum de 5000 RON şi aceasta în baza unei situaţii de fapt nereale şi a unor dispoziţii legale ce nu aveau incidenţă în cauza respectivă.
Scopul urmărit de inculpat a fost de pedepsire a persoanelor vătămate urmare a unui conflict generat de acesta, la momentul în care persoanele vătămate, acţionând ca agenţi de poliţie rutieră, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, l-au oprit în trafic pe inculpat şi au constatat comiterea de către inculpat a mai multor abateri de la regimul circulaţiei pe drumurile publice dresând, pe numele inculpatului şi un proces-verbal de contravenţie fără a lua în considerare calitatea sa de procuror clamată, în mod explicit de inculpat.
Scopul menţionat a fost determinat şi de atitudinea persoanelor vătămate de a formula plângere penală împotriva inculpatului pentru comiterea infracţiunii de ultraj şi de declanşarea, în raport de incidentul din 03.07.2018, a cercetării disciplinare a inculpatului.
Actul abuziv al inculpatului nu a produs efecte întrucât după 20 de zile de la emiterea lui, înainte de a dobândi caracter definitiv şi executoriu, şi anterior pronunţării judecătorului de dreptului şi libertăţi asupra cererii de anulare a respectivei ordonanţe, procurorul ierarhic superior a infirmat ordonanţa emisă de inculpat.
Persoanele vătămate, familiile acestora şi şefii ierarhici au avut cunoştinţă de actul emis de procuror un interval relativ scurt de timp, respectiv între comunicarea ordonanţei şi termenul de judecată la care s-a luat act că cererea de anulare este lipsită de obiect prin infirmarea ordonanţei de către procurorul ierarhic superior.
Urmare a actului abuziv al inculpatului nu s-a produs o pagubă materială, nu au existat repercusiuni pe plan profesional, financiar, familial, reţinându-se doar o atingere minimă a aspectelor de ordin moral, astfel cum s-a evidenţiat de Înalta Curte în considerentele prezentei decizii şi totodată o vătămare minimă a intereselor legale ale persoanelor vătămate.
Înalta Curte are în vedere şi faptul că actul abuziv al inculpatului nu a interferat cu activitatea specifică unui procuror de efectuare a urmăririi penale într-o cauză pendinte, astfel încât şi atingerea adusă interesului general de înfăptuire a justiţiei şi, implicit, intereselor legitime ale parchetului, este minimă.
Astfel, se poate concluziona că actul abuziv al inculpatului de a emite o ordonanţă prin care s-au aplicat doar amenzi judiciare, în condiţiile menţionate, a adus o atingere minimă relaţiilor sociale protejate prin incriminarea faptei de abuz în serviciu care nu justifică reţinerea faptei ca infracţiune şi angajarea răspunderii penale a acestuia.
În raport de toate argumetele prezentate, Înalta Curte apreciază criticile de nelegalitate şi netemeinicie formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea civilă B. ca neîntemeiate.
În consecinţă, Înalta Curte, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul parte civilă B. şi de Parchetul de pe lângă Curea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 201/F din data de 12 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2019.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat apelantul parte civilă B. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare determinate de apelul formulat de Parchetul de pe lângă Curea de Apel Bucureşti vor rămâne în sarcina statului.
Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul parţial cuvenit, apărătorului desemnat din oficiu, avocat E. în cuantum de 220 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul parte civilă B. şi de Parchetul de pe lângă Curea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 201/F din data de 12 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2019.
Obligă apelantul parte civilă B. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Cheltuielile judiciare determinate de apelul formulat de Parchetul de pe lângă Curea de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit, apărătorului desemnat din oficiu, avocat E. în cuantum de 220 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă,
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 mai 2022.