Asupra cauzei penale de faţă;
În baza actelor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 217/F din data de 14 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2021, privind pe intimatul persoană solicitată A., în baza art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 a fost respinsă sesizarea formulată de autorităţile judiciare din Republica Federală Germania cu privire la persoana solicitată A.
În baza art. 109 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 cu aplicarea art. 28 alin. (3) din Legea nr. 141/2010 s-a dispus ca Biroul SIRENE naţional să întreprindă demersurile necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea din SIS introdusă de Republica Federală Germania cu privire la numitul A.
S-a luat act că persoana solicitată a fost reţinut la data de 18.11.2021, ora 14:20 până la 19.11.2021, ora 12:15.
A fost revocată măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de persoana solicitată A. prin încheierea din data de 19.11.2021 şi menţinută prin încheierea din data de 07.12.2021 (dispoziţie fără caracter executoriu).
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 19.11.2021, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 51/2021, solicitând instanţei executarea mandatului european de arestare emis la data de 15.10.2021 de către autorităţile judiciare germane- Judecătoria Landshut, împotriva persoanei solicitate A.
S-a arătat că faţă de persoana solicitată A. autorităţile judiciare germane - Judecătoria Landshut - au emis, la data de 15.10.2021, un mandat european de arestare.
În fapt, s-a reţinut că A. a fost începând cu anul 2013 administratorul general al firmei de construcţii S.C. B. În plus, la data de 09.12.2017 a înregistrat un sediu în 63073 Offenbach, Germania. Acesta a fost radiat din oficiu la data de 20.03.2019. Începând cu luna ianuarie 2018, învinuitul a detaşat un număr însemnat de muncitori în construcţii pentru lucrări de clădit şi de gips- carton pe diverse şantiere din Germania. Firma a fost înscrisă la Deutsche Rentenversicherung (Casa de pensii) cu numărul de înregistrare x.
În perioada 15.01.2018 - 23.11.2020, lucrătorii menţionaţi mai jos, angajaţi ai firmei de construcţii S.C. B., nu au fost înregistraţi la asigurările sociale. Pentru niciunul dintre angajaţi nu a existat un certificat A1 valabil, emis de Casa Naţională de Asigurări Sociale din România.
Cu toate că învinuitul a ştiut că, în calitate de administrator general al firmei de construcţii S.C. B., are obligaţia să comunice instituţiei competente pentru colectarea contribuţiei la asigurarea socială angajatele şi angajaţii încadraţi la firma respectivă, cu perioadele de încadrare în muncă reale şi cu remuneraţia datorată efectiv şi, de asemenea, să depună la instituţia competentă pentru colectarea contribuţiilor până cel târziu în antepenultima zi lucrătoare bancară a lunii de muncă contribuţiile la asigurarea socială care revin în urma remuneraţiei şi anume, atât contribuţiile angajatorului cât şi contribuţiile angajatului, nu a făcut acest lucru într-un total de 78 de cazuri.
S-a precizat că infracţiunile au fost comise în perioada 15.01.2018 - 23.11.2020, în Schweitenkirchen.
În drept, s-a arătat că faptele săvârşite de persoana solicitată constituie infracţiuni prevăzute de art. 266 a alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 52 şi art. 53 din C. pen. german.
Curtea, a reţinut că aceste infracţiuni nu se regăsesc în dispoziţiile art. 97 alin. (1) din Legea nr. 392/2004 şi, prin urmare, se impune verificarea condiţiilor prevăzute de art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ (dubla incriminare).
Reprezentantul Ministerului Public a susţinut faptul că în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 97 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 302/2004, infracţiunile reţinute în sarcina persoanei solicitate intrând în sfera noţiunii de "fraudă".
Judecătorul fondului a reţinut că potrivit doctrinei prin - Sentinţa penală nr. 95/F/15.10.2009 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie (www.jurisprudenta.org- Indexul jurisprudenţei naţionale), redată în lucrarea "Executarea mandatului european de arestare de către instanţele române. Jurisprudenţă comentată", pagina 55- s-au reţinut următoarele aspecte relevante în cauza de faţă:
"Curtea a reţinut că, la rubrica din mandatul european de arestare, unde sunt enumerate infracţiunile pentru care, conform Deciziei- cadru 584//2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, nu se cere verificarea îndeplinirii condiţiei dublei incriminări, nu s-a bifat niciuna dintre aceste infracţiuni de către autorităţile judiciare maghiare, prin urmare, nu sunt aplicabile prevederile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, ci prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol care prevede condiţia dublei incriminări a faptei".
Pe de altă parte, noţiunea de fraudă se regăseşte în conţinutul unor infracţiuni reglementate în legislaţia penală română (e.g.: art. 239, art. 241, art. 249, art. 250, art. 387, art. 388 C. pen.), neputând fi extins sensul acesteia prin mecanismul analogiei asupra unor fapte ce intră sub incidenţa unor dispoziţii speciale (domeniul criminalităţii financiar fiscale) şi care nu fac referire în mod expres la noţiunea de fraudă.
Totodată, Curtea a reţinut că, aceste infracţiuni nu intră sub incidenţa art. 97 alin. (1) din Legea nr. 392/2004 şi, prin urmare, se impune verificarea condiţiilor prevăzute de art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ (dubla incriminare).
Curtea a mai constatat faptul că Ministerul Public a susţinut împrejurarea că în cauză infracţiunea corespondentă în legislaţia română ar fi cea reglementată prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, modificată.
Conform art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 modificată:
"Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amenda următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;"
În cauza de faţă s-a reţinut, în sarcina persoanei solicitate, de către autorităţile germane comiterea infracţiunilor de nevirare şi deturnare de contribuţii sociale- situaţie similară celei reţinute în sentinţa anterior menţionată.
Or, prin Decizia nr. 363/07.05.2015 pronunţată de Curtea Constituţională a României (Monitorul Oficial nr. 495/06.07.2015) s-a constatat neconstituţionalitatea art. 6 din Legea nr. 241/2005, conform căruia constituiau infracţiune şi se pedepseau "cu închisoare de la un an la 6 ani reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă."
De altfel, conform art. 1 din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1243/05.02.2018 "În Planul de conturi general cuprins la punctul 594 din Reglementările contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.802/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 30 decembrie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se introduc conturile 4315 "Contribuţia de asigurări sociale (P)", 4316 "Contribuţia de asigurări sociale de sănătate (P)", 436 "Contribuţia asigurătorie pentru muncă (P)" şi 646 "Cheltuieli privind contribuţia asigurătorie pentru muncă"."
În cazul în care există atât obligaţia evidenţierii, cât şi obligaţia declarării sursei impozabile incidenţa art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 este condiţionată de omisiunea atât a evidenţierii, cât şi a declarării sursei impozabile (Bogdan Vîrjan- Infracţiunile de evaziune fiscală. Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pagina 72).
Or, în cauza de faţă Curtea a reţinut faptul că aşa- numita "muncă la negru"- din perspectiva măsurilor de protecţie socială- a fost dezincriminată prin dispoziţiile Legii nr. 53/2003 (codul muncii din România), în prezent atrăgând exclusiv răspunderea contravenţională (art. 260 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003).
Conform art. 99 alin. (2) din Legea nr. 302/2004:
"(2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: a) în situaţia prevăzută la art. 97 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent;"
Astfel, Curtea a apreciat că nu se poate echivala sfera reglementărilor în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar cu sfera condiţiilor ce angajează răspunderea penală.
O altă interpretare ar fi de natură să conducă în mod nepermis la concluzia în sensul că, în cazul în care legislaţia statului de executare exclude răspunderea penală pentru anumite conduite în domeniul financiar- fiscal, se dispune predarea de plano, automat, fără nicio verificare.
Dacă ar fi vizat o asemenea excepţie, legiuitorul ar fi exclus în mod expres orice verificări în domeniul criminalităţii financiar- fiscale, soluţia care în mod evident nu a fost adoptată de legiuitorul român.
În raport cu acestea, s-a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite exigenţele art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, fiind incident cazul facultativ de refuz al predării prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 302/2004.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a formulat contestaţia de faţă, apreciind că în mod nelegal şi netemeinic Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de predare formulată de autorităţile judiciare din Republica Federală Germania cu privire la persoana solicitată A., solicitând desfiinţarea sentinţei, iar în rejudecare, admiterea sesizării formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 15.10.2021 de către autorităţile judiciare germane - Judecătoria Landshut, împotriva persoanei solicitate A.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 217/F din data de 14 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2021, privind pe intimatul persoană solicitată A., în raport cu susţinerile reprezentantului Ministerului Public, ale apărătorului, precum şi cu actele şi lucrările din dosar constată că acesta este neîntemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (republicată), mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
Potrivit art. 84 alin. (2) din aceeaşi lege, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.
Din economia dispoziţiilor legale cuprinse în legea specială - art. 97 şi urm. din Legea nr. 302/2004 - care reglementează executarea unui mandat european de arestare, rezultă că rolul instanţei române în această procedură se rezumă la verificarea condiţiilor de formă ale mandatului, la soluţionarea eventualelor obiecţiuni privind identitatea persoanei solicitate, precum şi la motivele de refuz al predării pe care aceasta le invocă.
Potrivit articolului 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.
Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat faptul că în cauză nu sunt întrunite condiţiile reglementate de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, fiind incident cazul facultativ de refuz al predării prevăzut de art. 99 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 302/2004.
Astfel, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 97 alin. (2) din acelaşi act normativ condiţionează predarea de împrejurarea că faptele care constituie obiectul mandatului european de arestare să constituie infracţiuni potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică dată faptei.
În legătură cu cerinţa dublei incriminări, faptele reţinute în sarcina persoanei solicitate de către autorităţile germane, astfel cum acestea au fost descrise în cuprinsul mandatului european de arestare din data de 15.10.2021 (în esenţă s-a reţinut că în perioada 15.01.2018 - 23.11.2020, într-un număr de 78 de cazuri, persoana solicitată nu şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica instituţiei competente, respectiv Casei de Asigurări Sociale din România, contribuţiile la asigurarea socială, care revin în urma renumeraţiei şi anume, atât contribuţiile angajatorului cât şi contribuţiile angajatului îşi găsesc corespondenţa în art. 266a alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 52 şi 53 din C. pen. german) nu constituie infracţiune conform dreptului penal român.
Înalta Curte constată, în raport şi de susţinerile Ministerului Public, că fapta, astfel cum a fost descrisă de autorităţile germane nu se încadrează în dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 241/2005 (ascunderea bunului sau a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale), după cum aceste fapte nu pot fi încadrate juridic în dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea 241/2005.
Înalta Curte subliniază că prin Decizia nr. 363/07.05.2015 pronunţată de Curtea Constituţională a României (Monitorul Oficial nr. 495/06.07.2015) fapta prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, a fost dezincriminată; (constituiau infracţiune şi se pedepseau "cu închisoare de la un an la 6 ani reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă).
Deopotrivă, Înalta Curte constată că, deşi Ministerul Public invocă art. 61 din Legea nr. 241/2005, prin care a fost reincriminată infracţiunea menţionată de la data de 1 martie 2022, această susţinere nu poate fi luată în considerare, raportat la momentul la care se analizează solicitarea.
Altfel spus, potrivit textului de lege în vigoare la acest moment neplata impozitelor şi taxelor nu este socotită ca fiind infracţiune potrivit legii penale române, iar predarea nu poate fi făcută în condiţiile inexistenţei dublei incriminări.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că, în raport de cele anterior menţionate, nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru a se dispune predarea persoanei solicitată A.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că sentinţa penală nr. 80/FCJI din data de 31 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, privind persoana solicitată persoană solicitată A., este legală şi temeinică, motiv pentru care, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 217/F din data de 14 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2021, privind pe intimatul persoană solicitată A.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata persoană solicitată rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată contestaţia declarată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 217/F din data de 14 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2021, privind pe intimatul persoană solicitată A.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în sumă de 253 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 decembrie 2021.
Procesat de GGC - LM