Şedinţa publică din data de 05 mai 2022
Asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 46/F din data de 16 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în baza art. 459 alin. (5) din C. proc. pen. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petentul A. împotriva sentinţei penale nr. 30/F/14.02.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală pronunţată în dosarul cu nr. x/2005
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, prin rechizitoriul nr. x/2014 din 08.04.2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei s-a dispus trimiterea în judecată a petentului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (2) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi luare de mită, prevăzută de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 şi 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen.
În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită s-au reţinut 24 de acte materiale constând în aceea că, în calitate de vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (în perioada 2005-2008) şi membru al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (2008-2009), a pretins (între anii 2008-2009) 5% din totalul acţiunilor cuvenite martorilor B., C. şi D. ca urmare a soluţionării dosarului de despăgubire nr. x şi a primit, în perioada 2009-2013, de la B. atât direct, cât şi prin intermediul lui D. şi C., ca urmare a înţelegerii dintre B. şi subsemnatul, suma de aproximativ 6.200.000 RON reprezentând sume de bani şi contravaloarea acţiunilor (1. Primirea sumei de 680.000 RON în data de 06.08.2009; 2. Primirea sumei de 264.000 RON la 06.09.2009; 3. Primirea unui folos necuvenit în cuantum de 720.000 euro la data de 12.05.2009; 4. Primirea sumei de 360.000 RON în cursul anului 2009; 5. Primirea sumei de 620.000 RON, la data de 15.06.2009; 6. Primirea sumei de 360.000 RON în cursul anului 2009; 7. Primirea sumei de 70.000 euro în aprilie 2010; 8. Primirea sumei de 56.000 euro în luna iunie 2010; 9. Primirea sumei de 35.000 euro în luna octombrie 2010; 10. Primirea sumei de 200.000 RON în luna decembrie 2010; şi Primirea sumei de 90.000 RON în luna martie 2011; 12. Primirea sumei de 140.000 RON în luna aprilie 2011; 13. Primirea sumei de 140.000 RON în luna iulie 201.1; 14. Primirea sumei de RON în luna octombrie 2011; 15. Primirea sumei de 205.000 RON în luna decembrie 2011; 16. Primirea sumei de 70.000 RON în luna iunie 2012; 17. Primirea sumei de 155.000 RON în luna iulie 2012; 18. Primirea sumei de RON în august 2012; 19. Primirea sumei de 280.000 RON în luna octombrie 2012; 20. Primirea sumei de 120.000 RON în luna decembrie 2012; 21. Primirea sumei, de 270.000 RON în luna aprilie 2013).
Prin sentinţa penală nr. 30/F din 14.02.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015 s-a dispus condamnarea revizuentului la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată, iar în baza art. 38-39 din C. pen. s-a efectuat contopirea celor două pedepse concurente şi s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, care a fost sporită cu un an şi 4 luni închisoare reprezentând o treime din pedeapsa concurentă, în final fiind aplicată pentru a fi executată pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 4 luni închisoare.
Prin decizia penală nr. 301/A din 08.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2018 s-a dispus admiterea apelului şi desfiinţarea în parte a sentinţei apelate, în sensul că a fost descontopită pedeapsa de 9 ani şi 4 luni închisoare aplicată petentului în pedepsele componente pe care instanţa de apel le-a repus în individualitatea lor, pentru ca în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. să se dispună achitarea petentului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (2) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen.
De asemenea, a fost menţinută pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de luare de mită prev. de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen.
Prin ordonanţa de clasare nr. 751/P/2015 pronunţată de către Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei în data de 21.05.2020, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, prev. de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 şi 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. (disjungerea dispusă la pct. 10 din rechizitoriul nr. x/2015 din 24.08.2015 al DNA, secţia de Combatere a Corupţiei).
Pentru a se dispune astfel, s-au avut în vedere, printre altele, următoarele împrejurări rezultate din materialul probator administrat în dosarul x/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei:
"Din analiza mijloacelor de probă administrate cu privire la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 din C. pen. raportat la art. 6 şi 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, în legătură cu soluţionarea dosarelor ANRP în care s-au emis deciziile nr. 540/FFf18.10.2017 (dosar nr. x/2007), nr. 1292/26.11.2007, nr. 4796/FF/25.09.2008 (dosar nr. x/2008), la care au făcut referire denunţătorii B., D. şi C., rezultă incidenţa cazului prevăzut de art. 16 lit. a) din C. proc. pen. - "fapta nu există". Susţinerile lui B. privitoare la remiterea sumelor de 358.000 RON pentru dosarul nr. x C. civ./2006, 327.000 RON pentru dosarul nr. x/2007 şi 60.000 RON pentru dosarul nr. x/2008 nu se coroborează cu alte mijloace de probă, astfel încât nu pot fundamenta o acuzaţie penală. Mai mult, sumele de 358.000 RON şi 327.000 RON ar fi fost remise, potrivit denunţătorului B., în tranşe, într-un interval de maxim două luni de la încasarea plăţii acţiunilor, deci până în luna. mai 2008, iar remiterea sumei de 60.000 RON s-a suprapus cu perioada remiterii sumei de 6.200.000 RON, respectiv august 2009- iulie 2013 reţinută în Rechizitoriul x nr. x, neexistând posibilitatea diferenţierii acesteia în raport cu obiectul infracţiunii de luare de mită pentru care A. a fost deja trimis în judecată şi condamnat. Din această cauză, există riscul încălcării principiului ne bis in idem.".
Analizând cererea revizuentului, întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti a constatat că împrejurările învederate de acesta nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de acest text.
S-a reţinut că potrivit art. 453 lit. e) din C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) să existe două sau mai multe hotărâri penale definitive care să soluţioneze fondul cauzei;
b) hotărârile definitive să fie ireconciliabile.
Calea extraordinară de atac care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind descoperite ulterior. În ceea ce priveşte obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată - în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 din C. proc. pen. - numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii şi aducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei (a se vedea Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragrafele 17 şi 18). A mai reţinut că, spre deosebire de faza admiterii în principiu, care este o judecată de ordin procesual privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire, pentru a se stabili dacă cele sesizate pot fi supuse unui control judecătoresc în faţa instanţei competente să le analizeze pe fond, faza rejudecării cauzei supusă revizuirii este o reluare a judecăţii în raport şi cu noile elemente de probă invocate în cererea de revizuire şi are ca obiectiv fie înlăturarea erorii judiciare, atunci când aceasta este reală, fie reconfirmarea lucrului judecat, în cazul în care noile elemente de informaţie nu au putut modifica constatările judecăţii anterioare.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac (Cauza Popescu Stanca contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai circumstanţele nou descoperite, iar nu circumstanţele noi. Circumstanţele care au legătură cu cazul şi care au existat anterior în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt nou descoperite, în timp ce circumstanţele care privesc cazul, dar au luat naştere după proces, sunt circumstanţe noi.
În continuare, instanţa de fond a arătat că, în cauza de faţă, petentul a invocat existenţa unei ordonanţe de clasare care ar fi contrară soluţiei ce a fost dispusă prin sentinţa penală împotriva căreia a fost formulată prezenta cale de atac, apreciind că soluţia de clasare invocată de către petent priveşte o altă situaţie de fapt faţă de cea care a stat la baza pronunţării soluţiei de condamnare, având în vedere că soluţia de clasare priveşte alte dosare de despăgubire soluţionate de ANRP, iar nu dosarul de despăgubire cu ocazia soluţionării căruia s-a constatat în mod definitiv că petentul a săvârşit infracţiunea de luare de mită, soluţia dispusă de procuror fiind justificată de faptul că ar fi putut fi incident, în cauza respectivă, principiul ne bis in idem cu privire la actele materiale ce făceau obiectul acelui dosar penal, tocmai pentru că revizuentul fusese condamnat definitiv pentru mai multe acte materiale similare şi săvârşite în acelaşi interval de timp, astfel încât soluţia dispusă prin ordonanţa de clasare nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte temeinicia soluţiei de condamnare.
În al doilea rând, a apreciat că în situaţia de faţă nu se poate reţine existenţa a doua hotărâri penale definitive care sa soluţioneze fondul cauzei, având în vedere că există o singură hotărâre de condamnare definitivă a petentului şi o soluţie de clasare dispusă de Ministerul Public, neputând fi aplicabil cazul de revizuire prevăzut de art. 453 lit. e) din C. proc. pen., considerente faţă de care a respins cererea de revizuire.
Împotriva sentinţei penale nr. 46/F din data de 16 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în termen procedural a declarat apel revizuentul A., solicitând desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea scrisă a cererii de apel a invocat nelegalitatea sentinţei apelate derivată din nemotivarea acesteia şi netemeinicia acesteia prin raportare la argumentele succinte reţinute.
Cu referire la primul motiv de apel a arătat că hotărârea este nemotivată, deoarece instanţa de fond nu a analizat în mod efectiv raţionamentul logico-juridic care a fundamentat cererea de revizuire şi nu a răspuns motivat argumentelor invocate de către apărare, efectuând o expunere de natură pur teoretică, în cuprinsul a două paragrafe, iar motivarea efectivă vizează în mod exclusiv faptul că "soluţia de clasare invocată de către petent priveşte o altă situaţie de fapt faţă de cea care a stat la baza pronunţării soluţiei de condamnare", în sensul că această soluţie priveşte "alte dosare de despăgubire soluţionate de ANRP, iar nu dosarul de despăgubire cu ocazia soluţionării căruia s-a constatat în mod definitiv că petentul a săvârşit infracţiunea de luare de mită" precum şi faptul că "în situaţia de faţă nu se poate reţine existenţa a două hotărâri penale definitive care să soluţioneze fondul cauzei, având în vedere că există o singură hotărâre de condamnare definitivă a petentului şi o soluţie de clasare dispusă de Ministerul Public".
A mai susţinut că motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procedurale propuse de participanţi şi, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea promovării căilor de atac, iar vătămările cauzate prin lipsa motivării constau în imposibilitate de exercitare a unei apărări efective, iar pe de altă parte în faptul că o asemenea încheiere nemotivată nu poate fi suspusă unui control judiciar efectiv şi concret, lăsând loc arbitrariului.
Cu referire la cel de al doilea motiv de apel, a susţinut că nu este o condiţie de admisibilitate faptul ca hotărârile definitive inconciliabile să privească aceleaşi fapte deoarece, dacă ar exista două hotărâri definitive privind aceeaşi persoană şi aceleaşi fapte, nu ar mai fi aplicabile dispoziţiile art. 453 din C. proc. pen., ci dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. i) din C. proc. pen. vizând contestaţia în anulare.
A mai arătat că, legătura dintre faptele ce au făcut obiectul ordonanţei de clasare şi hotărârea de condamnare este stabilită, în acest moment, cu autoritate de lucru judecat chiar de hotărârea de condamnare, la fila x, iar identitatea dintre cele trei dosare şi cele care au făcut obiectul ordonanţei de clasare este evidentă, fiind cele trei dosare care sunt identificate în denunţuri şi cu privire la care, prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea, iar soluţia dispusă de procuror nu are la bază aplicarea principiului ne bis in idem.
În continuare, a făcut referire la conţinutul ordonanţei de clasare, în cuprinsul căreia, la pagina 13 s-a reţinut că din "analiza mijloacelor de probă administrate cu privire la infracţiunea de luare de mită ... la care au făcut referire denunţătorii B., D. şi C., rezultă incidenţa cazului prevăzut de art. 16 lit. a) din C. proc. pen.. Susţinerile lui B. privitoare la remiterea sumelor de 358.000 RON pentru dosarul nr. x C. civ./2006, 327MO RON pentru dosarul nr. x/2007 si 60.000 RON pentru dosarul x/2008 nu se coroborează cu alte mijloace de probă, astfel încât nu pot fundamenta o acuzaţie penală. Mai mult, sumele . . . . . . . . . .ar fi fost remise, potrivit denunţătorului, în tranşe, într-un interval de maxim două luni de la încasarea plăţii acţiunilor, deci până în luna mai 2008, jar remiterea sumei de 60.000 RON s-a suprapus cu perioada sumei de 6.200.000 RON respectiv august 2009 - iulie 2013, reţinută în Rechizitoriul x nr. x, neexistând posibilitatea diferenţierii acesteia în raport cu obiectul infracţiunii de luare de mită pentru care ...a fost deja trimis în judecată şi condamnat".
Un alt argument invocat în susţinerea acestui motiv de apel, vizează că motivarea instanţei de fond contrazice jurisprudenţa CEDO, în cauza Mihalache contra României, în care se apreciază că pentru existenţa unei hotărâri, intervenţia unei instanţe nu este necesară.
A mai arătat că interpretarea adoptată de instanţa de fond este una contrară principiilor de interpretare a legii care, printre altele, sunt consacrate cu opozabilitate erga omnes şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, invocând în acest sens deciziile nr. 81/1994, nr. 682/2018 şi nr. 126/2016 ale instanţei de contencios constituţional.
Un al treilea argument invocat vizează cuantumul cheltuielilor judiciare, pe care le-a apreciat a fi mult mai mari decât cele stabilite de instanţa supremă în cauze identice.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi la data de 09.02.2022, fiind stabilit prim termen la data de 21.04.2022, când s-a dispus amânarea soluţionării apelului la data de 05 mai 2022, pentru a da posibilitatea apărătorului ales titular al apelantului să se prezinte.
La termenul din data de 05 mai 2022 au avut loc dezbaterile, susţinerile apărătorului ales al apelantului revizuent şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.
Examinând apelul declarat de revizuentul A. prin prisma textelor legale incidente şi a motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Apelantul condamnat A. a formulat cerere de revizuire a sentinţei penale nr. 30/F din 14.02.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 301/A/8.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2018, invocând cazul prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., raportat la ordonanţa de clasare din 21.05.2020, dată în dosarul nr. x/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei arătând, în esenţă, că împrejurările factuale rezultate din administrarea materialului probator în dosarul nr. x/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei sunt diametral opuse fundamentului factual ce stă la baza pronunţării hotărârii de condamnare a sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită în formă continuată.
Prin concluziile scrise depuse la prima instanţă, revizuentul a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în susţinerea argumentului că asimilarea efectelor ordonanţelor de clasare ale procurorului cu hotărârile judecătoreşti definitive se realizează în mod frecvent în privinţa sferei de aplicare a principiului ne bis in idem, raţionament care poate fi incident şi în privinţa cazului de revizuire invocat.
Prin hotărârea primei instanţe cererea de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă, reţinându-se, în esenţă, că soluţia de clasare invocată de către petent priveşte o altă situaţie de fapt faţă de cea care a stat la baza pronunţării soluţiei de condamnare şi că, în situaţia de faţă, nu se poate reţine existenţa a doua hotărâri penale definitive care sa soluţioneze fondul cauzei, având în vedere că există o singură hotărâre de condamnare definitivă a petentului şi o soluţie de clasare dispusă de Ministerul Public.
A.Referitor la solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare instanţei de fond, deoarece nu a analizat în mod efectiv raţionamentul logico-juridic care a fundamentat cererea de revizuire şi nu a răspuns motivat argumentelor invocate de către apărare, Înalta Curte reţine că în Avizul nr. ll (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti se arată că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la flecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea trebuie să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (CEDO: Boldea împotriva României din 15 februarie 2007; Van den Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994; Helle împotriva Finlandei din 19 februarie 1997).
Astfel, motivarea soluţiei pronunţate de instanţa de judecată constituie o obligaţie care înlătură orice aspect discreţionar în realizarea justiţiei, dând posibilitatea părţilor din proces şi opiniei publice să-şi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, iar instanţelor de apel elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.
În speţa de faţă, hotărârea apelată răspunde acestor cerinţe, astfel că nu se impune desfiinţarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Instanţa de fond a analizat cererea revizuentului prin raportare la cazul de revizuire invocat şi la actele dosarului şi, chiar dacă nu a analizat susţinerile relevate în concluziile scrise, cu privire la aptitudinea ordonanţei procurorului de a fi considerată o hotărâre definitivă prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta nu echivalează cu lipsa unui răspuns motivat argumentelor invocate de către apărare.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., instanţa de apel dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, doar în cazurile limitativ prevăzute de acest text de lege, respectiv pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, precum şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate prevazute în art. 197 alin. (2), cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.
Lipsa motivării hotărârii cu privire la aspectele invocate de revizuent nu este sancţionată de legiuitor cu nulitatea absolută şi nu este prevăzută ca motiv de desfiinţare a hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere şi caracterul devolutiv integral al căii de atac a apelului, omisiunea primei instanţe de a răspunde la unele dintre susţinerile apărării putând fi complinită de către instanţa de apel, cum de altfel se va proceda în prezenta cauză.
B. În ceea ce priveşte motivul de apel constând în netemeinicia sentinţei apelate, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. implică fie existenţa unor hotărâri pronunţate pentru aceeaşi faptă, dar faţă de persoane diferite, fie existenţa unor hotărâri pronunţate faţă de aceeaşi persoană, dar pentru fapte diferite, fie chiar existenţa unor hotărâri pronunţate faţă de persoane diferite şi pentru fapte diferite, dar corelative.
Totodată, inconciliabilitatea presupune existenţa a două hotărâri definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei, dar prezintă erori judiciare ca urmare a unei netemeinice judecăţi de fapt şi, în acest mod, se exclud una pe cealaltă.
Prin urmare, nu pot fi supuse revizuirii decât hotărârile prin care s-a rezolvat fondul cauzei, instanţa soluţionând atât acţiunea penală, pronunţând o hotărâre de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, cât şi acţiunea civilă alăturată acesteia.
Nu conţin o rezolvare a fondului cauzei şi, deci, nu sunt susceptibile de revizuire, ordonanţele procurorului prin care se dispune clasarea cauzei, acestea nefiind "hotărâri penale definitive" în sensul prevederilor art. 453 din C. proc. pen.
Revizuientul a invocat neconcilierea dintre sentinţa penală nr. 30/F din 14.02.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, modificată şi definitivă prin decizia penală nr. 301/A din 08.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, prin care a fost condamnat la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. şi ordonanţa procurorului din 21.05.2020, dată în dosarul nr. x/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, prin care s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, prev. de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 şi 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. şi complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut un folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. (disjungerea dispusă la pct. 10 din rechizitoriul nr. x/2015 din 24.08.2015 al DNA, secţia de Combatere a Corupţiei).
Soluţia adoptată de procuror vizează alte fapte de corupţie, pentru care s-a dispus disjungerea prin rechizitoriul întocmit la data de 24.08.2015, iar cu privire la una dintre aceste fapte s-a reţinut chiar împrejurarea că nu există posibilitatea diferenţierii acesteia în raport cu obiectul infracţiunii de luare de mită pentru care A. a fost deja trimis în judecată şi condamnat, din această cauză existând riscul încălcării principiului ne bis in idem.
Similar primei instanţe, Înalta Curte constată că această ordonanţă nu îndeplineşte condiţiile unei hotărâri penale definitive, care să conţină o rezolvare a fondului cauzei.
Deşi apelantul invocă, în susţinerea cererii de revizuire, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la aplicarea principiului ne bis in idem, Înalta Curte consideră că aceasta nu este incidentă în cauza de faţă, indiferent de modalitatea în care a fost soluţionată cauza în cursul urmăririi penale, deoarece cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. presupune exclusiv pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive.
Acest raţionament rezultă şi din dispoziţiile art. 460 alin. (4) din C. proc. pen., potrivit cărora:"în cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se reunesc în vederea rejudecării", iar conform art. 462 alin. (1) din C. proc. pen. "dacă se constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanţa anulează hotărârea, în măsura în care a fost admisă revizuirea, sau hotărârile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit dispoziţiilor art. 395 - 399, care se aplică în mod corespunzător."
Din interpretarea acestor texte legale rezultă, mai întâi, că hotărârile inconciliabile trebuie să fi fost pronunţate în proceduri similare, în caz contrar nefiind clar cum s-ar putea reuni în vederea rejudecării potrivit art. 460 alin. (4) din C. proc. pen. şi, totodată, că acestea trebuie să vizeze hotărâri prin care s-au dispus soluţii prevăzute de art. 396 - 399 din C. proc. pen.
Totodată, în jurisprudenţa invocată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat dacă ordonanţa procurorului putea fi considerată o "achitare sau o condamnare definitivă", în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 referitor la autoritatea de lucru judecat, pornind de la ipoteza în care soluţia procurorului este anterioară judecării cauzei de către o instanţă, or, în speţa de faţă procurorul a soluţionat ulterior rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 30/F din 14.02.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, reţinând de altfel, cum s-a arătat anterior, împrejurarea că aceste fapte procurorul reţine chiar împrejurarea că nu există posibilitatea diferenţierii acesteia în raport cu obiectul infracţiunii de luare de mită pentru care A. a fost deja trimis în judecată şi condamnat, din această cauză existând riscul încălcării principiului ne bis in idem.
Curtea Europenă a Drepturilor Omului a apreciat totodată că abandonarea urmăririi penale de către un procuror nu poate echivala cu o "hotărâre" de "condamnare" sau "achitare" în sensul textului din Convenţie (Cauzele Harutyunyan/Armeniei, decizia din 7 decembrie 2006, Margus/Croaţiei, hotărârea din 27 mai 2014, par. 120).
Şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a analizat, tot din perspectiva existenţei autorităţii de lucru judecat, aptitudinea soluţiei parchetului de încetare a urmăririi penale, de a fi calificată drept decizie definitivă prin raportare la analiza îndeplinirii unor condiţii (să existe identitate de faptă şi de persoană, soluţia să fie pronunţată în urma unei aprecieri asupra fondului cauzei, numai după o anchetă aprofundată, iar acţiunea penală a fost stinsă în mod definitiv)
Or, cazul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. presupune premise diferite, deoarece nu vizează autoritatea de lucru judecat, tocmai pentru că nu se referă la aceleaşi fapte (săvârşite de aceeaşi persoană).
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte consideră că în mod judicios şi motivat prima instanţă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire, constatând că motivul referitor la existenţa a două hotărâri judecătoreşti definitive unde s-au pronunţat soluţii contradictorii nu poate fi reţinut, întrucât nu pot forma obiectul unei cereri de revizuire, pentru cazul prevăzut în art. 453 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., o hotărâre prin care a fost soluţionat fondul cauzei şi o ordonanţă a procurorului prin care s-a dispus clasarea.
Apelul declarat de revizuentul E. este fondat însă, în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina acestuia prin hotărârea primei instanţe, Înalta Curte apreciind că reducerea acestora la suma de 300 RON este suficientă pentru a justifica costurile avansate în cauză, raportat la termenele de judecată acordate, la caracterul real, la necesitatea şi la caracterul rezonabil al valorii lor.
Relativ la cererea apelantului revizuent A. de reducere a cuantumului cheltuielilor judiciare la care a fost obligat prin sentinţa penală nr. 46/F din data de 16 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, Înalta Curte notează că desfăşurarea procesului penal determină efectuarea unor cheltuieli, fie de către organele judiciare, fie de către alte persoane care desfăşoară o activitate în cadrul procesului penal. Fiind o situaţie juridică intrinsecă acestuia, normele procesual penale impun ca atunci când procesul se finalizează, instanţa de judecată, în cazul nostru, să stabilească, odată cu soluţionarea cauzei, cine trebuie să suporte aceste cheltuieli şi, când este cazul, cui trebuie să fie restituite.
Aşadar, în procesul penal, obligaţia suportării cheltuielilor judiciare are un caracter complex, teoria culpei uzitată în procesul civil fiind completată cu cea derivând din accesorialitatea cheltuielilor judiciare faţă de răspunderea penală sau, după caz, răspunderea civilă constatată.
Or, aşa cum s-a menţionat mai sus, raportat la termenele de judecată acordate, la caracterul real, la necesitatea şi la caracterul rezonabil al valorii lor, în raport şi cu soluţia dispusă de Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că cererea apelantului revizuent A. de reducere a cuantumului cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina sa prin sentinţa penală nr. 46/F din data de 16 martie 2022, respectiv de 800 RON este fondată, motiv pentru care urmează a le admite.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., va admite apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 46/F din data de 16 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, va desfiinţa sentinţa apelată, numai în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina acestuia şi, rejudecând, va reduce cuantumul sumei de la 800 RON la 300 RON.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate care nu contravin prezentei.
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apel, vor rămâne în sarcina statului.
În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 46/F din data de 16 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.
Desfiinţează sentinţa apelată numai în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor judiciare stabilite în sarcina acestuia şi, rejudecând, reduce cuantumul sumei de la 800 RON la 300 RON.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate care nu contravin prezentei.
Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel, rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 05 mai 2022.