Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 655 din 18 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia penală, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe inculpatul A. pentru infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor, prevăzută de art. 342 alin. (1) din C. pen.
În baza art. 255 alin. (1) din C. proc. pen., a dispus restituirea către S.C. B. S.R.L. a cantităţii de 5.569 cartuşe ridicate.
Împotriva sentinţei penale nr. 655 din 18 noiembrie 2019 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia penală nr. 656/A din 05 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 655 din data de 18.11.2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, a desfiinţat hotărârea atacată şi rejudecând, în fond, în temeiul art. 342 alin. (1) din C. pen. a stabilit pentru inculpatul A. pedeapsa de 1 an închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o perioadă de 1 an pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor.
În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen.
În temeiul art. 83 din C. pen. a dispus amânarea aplicării pedepsei pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 84 din C. pen.
Pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. a) - e) din C. pen.
A pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 84 alin. (4) din C. pen. referitoare la revocarea amânării aplicării pedepsei.
A menţinut dispoziţia sentinţei penale apelate cu privire la restituirea bunurilor şi a obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în fond.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în drept că faptele inculpatului A. care, la data de 26.05.2016, a depozitat la punctul de lucru al societăţii B. S.R.L., din str. x, mun. Bucureşti, un număr de 20.397 cartuşe, depăşind limita de 15.000 cartuşe, prevăzută în avizul nr. x/25.05.2012, emis de I.T.M. Bucureşti şi în autorizaţia nr. x/02.08.2012, emisă de D.G.P.M.B., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor, prevăzută de art. 342 alin. (1) din C. pen., fiind încălcate dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 295/2004, deţinerea cantităţii de 5397 cartuşe fiind fără drept, în accepţiunea legii penale.
În fapt, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că inculpatul A. a semnat fără obiecţiuni procesul-verbal asupra modului de păstrare şi depozitare al armelor şi muniţiilor, precum şi a documentelor care stau la baza funcţionării S.C. B. S.R.L. şi a recunoscut în faza de urmărire penală că numărul de cartuşe depozitate în camera de muniţii a societăţii de la punctul de lucru din Bucureşti, str. x, a depăşit numărul celor aprobate prin autorizaţia emisă de ITM Bucureşti, cu argumentarea că lipseşte latura subiectivă a infracţiunii, întrucât a ridicat muniţie pe care nu a putut să o depoziteze imediat la un depozitar, motiv pentru care temporar a depozitat-o în camera de muniţie a firmei sus-menţionate.
Notând dispoziţiile prevăzute de art. 342 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 104 alin. (1), (2), (4) şi (8) din Legea 295/2004, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că în autorizaţia prevăzută în art. 104 alin. (1) din Legea 295/2004 se menţionează în mod expres categoriile de operaţiuni cu arme, piese şi muniţii care pot fi efectuate de către armurier, iar în funcţie de spaţiul destinat acestora şi de nivelul de securitate, cantitatea de muniţie ce poate fi depozitată în acestea, conform avizului inspectoratului teritorial de muncă.
Or, din actele dosarului rezultă că prin avizul nr. x/25.05.2012 eliberat de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, în temeiul art. 108 din Legea nr. 295/2004 şi art. 112 din H.G. nr. 130/2005, a fost avizat spaţiul de păstrare al cartuşelor de diferite calibre, situat în str. x, parter sector 6 deţinut de S.C. B. S.R.L. pentru deţinerea unei cantităţi de până la 14.999 cartuşe de diferite calibre.
Prin autorizaţia pentru efectuarea operaţiunilor cu arme şi muniţii letale nr. x/02.08.2012, emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - DGPMB, s-a autorizat, în baza Legii nr. 295/2004, S.C. B. S.R.L. pentru a efectua următoarele operaţiuni cu arme şi muniţii: depozitări arme şi muniţii până la maxim 15 000 cartuşe.
La data de 30 august 2021, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 656/A din 05 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin apărător ales C. (cu împuternicire avocaţială seria x nr. x, eliberată la data de 30.08.2021, Baroul Bucureşti, aflată la dosarul Înaltei Curţi).
Cererea de recurs în casaţie a fost trimisă prin poştă la data de 30.08.2021 şi înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 31.08.2021.
În motivarea cererii de recurs în casaţie, recurentul a susţinut că fapta ce a făcut obiectul acuzaţiei constând în aceea că, în calitate de administrator al unui armurier autorizat, a depozitat într-o anumită locaţie (autorizată ca depozit de muniţie) o cantitate mai mare de cartuşe decât era înscris în avizul ITM nr. 7/25.05.2012 şi în autorizaţia AO nr. x emisă de DGPMB, nu este prevăzută de legea penală, întrucât nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 342 alin. (1) din C. pen.
În concret, recurentul a susţinut că elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 342 alin. (1) din C. pen. nu poate fi constituit în modalitatea "deţinerii fără drept" de către un armurier autorizat, precum şi că o persoană fizică nu ar putea niciodată să fie titular al faptei de "depozitare", deoarece este o operaţiune rezervată armurierilor autorizaţi.
Prin urmare, norma penală fiind de strictă interpretare, nu se poate interpreta extensiv, în sensul echivalării faptei de "a depozita o cantitate mai mare de muniţie decât prevede avizul ITM şi autorizaţia DGPMB" cu aceea de "deţinere fără drept" la care se referă art. 342 alin. (1) din C. pen.
Notând categoriile de persoane fizice şi persoane juridice ce pot efectua activităţi cu arme şi muniţii reglementate de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, recurentul a susţinut că societatea B. S.R.L. al cărei administrator era face parte din categoria prevăzută în cap. V din legea menţionată, ce poartă denumirea "Armurierii sau intermediarii care pot desfăşura operaţiuni cu arme şi muniţii".
Din definiţia prevăzută de legiuitor în art. 2 alin. (1).6 din Legea nr. 295/2004 (în forma în vigoare la data faptei reţinute în dosar), rezultă că "depozitarea" este enumerată printre operaţiunile pe care le poate desfăşura un armurier autorizat, însă nu şi "deţinerea" de arme şi muniţii.
S-a mai arătat că, în Capitolul V din Legea nr. 295/2004 care reglementează activitatea armurierilor, sintagma "deţinere de arme şi muniţii" nu este folosită, în art. 105 lit. a) din Legea nr. 295/2004 prevăzându-se că armurierii autorizaţi să desfăşoare operaţiuni de comercializare a armelor, pieselor şi muniţiilor pot desfăşura următoarele activităţi: cumpărare, vânzare, închiriere, schimb, import, export şi transfer de arme şi muniţii, precum şi intermedierea efectuării acestor operaţiuni.
Aşadar, în opinia recurentului, "deţinerea" de cartuşe în ceea ce-l priveşte pe armurierul autorizat nu poate fi niciodată "fără drept", întrucât în cazul acestui subiect nu există o limită cantitativă impusă de lege.
Pe de altă parte, noţiunea de "depozitare" este reglementată ca o operaţiune cu arme şi muniţii tipică pentru armurierul autorizat şi, chiar şi în lipsa unei definiţii exprese în legea specială, din prevederile art. 104 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 295/2004 rezultă că ea constă în plasarea armelor şi muniţiilor, contra cost, într-un depozit, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
În concluzie, recurentul a susţinut că noţiunile de "deţinere" şi "depozitare" sunt diferite, "depozitarea" referindu-se la arme şi muniţii care nu aparţin armurierului şi sunt depozitate contra cost pentru un alt deţinător legal.
În plus, prin referire la situaţia de fapt ce face obiectul analizei, recurentul a susţinut că nu este acuzat că ar fi dobândit ilegal cartuşele (achiziţionate în nume propriu în scop de revânzare), întrucât nici Legea nr. 295/2004, nici autorizaţia emisă de DGPMB nu prevedeau niciun fel de limitare sub aspectul cantităţii de cartuşe pe care să o cumpere şi care, în acest fel, să îi intre în proprietate.
Singura limită impusă era ca în depozitul din str. x, Bucureşti, să nu depoziteze mai mult de 15.000 de cartuşe, cantitate stabilită în condiţiile impuse de art. 104 alin. (8) din Legea nr. 295/2004, potrivit căruia în autorizaţia prevăzută în acelaşi articol la alin. (1) trebuie să se menţioneze în mod expres categoriile de operaţiuni cu arme, piese şi muniţii care pot fi efectuate de către armurier, iar în funcţie de spaţiul destinat acestora şi de nivelul de securitate, cantitatea de muniţie ce poate fi depozitată în acestea, conform avizului inspectoratului teritorial de muncă.
În aceste condiţii, în opinia apărării, depozitarea cartuşelor cu depăşirea cantităţii prevăzută de autorizaţie nu este prevăzută de legea penală, pentru că depozitarea nu poate fi confundată şi nici asimilată cu deţinerea fără drept în cazul armurierilor autorizaţi, aşa cum este societatea al cărei administrator este inculpatul A., aceştia fiind în postura de a păstra muniţia pe care o au în proprietate până la comercializare şi de a depozita contra cost muniţia proprietatea altor persoane autorizate.
Recurentul a mai susţinut că motivarea instanţei de apel este superficială, iar raţionamentul juridico-logic care a condus la condamnarea sa este greşit, întrucât instanţa de apel nu a surprins diferenţa dintre cele două noţiuni - "deţinere" şi "depozitare", şi, deşi a fost trimis în judecată pentru "depozitarea" unei cantităţi de cartuşe peste plafonul stabilit prin autorizare, a fost condamnat pentru "deţinerea cantităţii de 5.397 cartuşe fără drept".
În final, apărarea a mai susţinut că, în opinia sa, inclusiv instanţa de apel şi-a reprezentat caracterul licit al aflării în proprietatea societăţii administrate de recurent a cantităţii de muniţie pentru că, deşi în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) din C. pen., confiscarea specială a bunurilor a căror deţinere este interzisă de legea penală este obligatorie, a menţinut soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte restituirea cantităţii de muniţie în litigiu.
În drept, recurentul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21.12.2021, sub nr. x/2018.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 05 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prev. de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 08 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac, reţinându-se, în esenţă, că, formal, doar analiza chestiunilor privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că faptele pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului nu întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, se circumscrie în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.
Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
Înalta Curte reţine că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situaţii în care fie nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa cărora a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probator.
Invocând incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susţinut, în esenţă, că fapta în raport de care a fost condamnat nu realizează elementul material al laturii obiective al infracţiunii de nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor, întrucât depozitarea cantităţii de 5397 cartuşe de muniţie peste limita de 15.000 cartuşe, prevăzută în avizul nr. x/25.05.2012, emis de I.T.M. Bucureşti, şi în autorizaţia nr. x/02.08.2012, emisă de D.G.P.M.B., nu se circumscrie noţiunii de "deţinere fără drept" în sensul prevăzut de art. 342 alin. (1) din C. pen.
Critica recurentului inculpat este nefondată.
Norma de incriminare, în vigoare la data faptei, defineşte nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor pentru care a fost condamnat inculpatul după cum urmează: "(1)Deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.".
Elementul material al laturii obiective al acestei infracţiuni se realizează prin una dintre următoarele acţiuni: deţinerea, portul sau confecţionarea fără drept a uneia sau mai multor arme letale; efectuarea fără drept a altor operaţiuni privind circulaţia armelor letale; deţinerea, portul sau confecţionarea fără drept a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor unor arme letale şi funcţionarea fără drept a atelierelor de reparare a armelor letale. Pentru existenţa elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 342 alin. (1) C. pen. este suficient să se constate comiterea unei singure acţiuni dintre cele anterior menţionate.
În ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de "deţinere", Înalta Curte observă că aceasta are, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sensul de "a avea în posesie", "a stăpâni", "a poseda".
Potrivit Dicţionarului de neologisme, sintagma "a depozita" are sensul de "a pune (ceva) în depozit", "a depune, a încredinţa (un lucru) pentru a fi păstrat", depozitarul fiind "persoana căreia i se lasă ceva pentru păstrare, în baza unui contract".
C. civ. prevede în art. 555 alin. (1) că " (1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.", iar în art. 916 alin. (1) că " (1) Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar."
Deopotrivă, potrivit art. 918 din C. civ., " (1) Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar, precum:
a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;
b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţă de nuda proprietate;
c) fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi coproprietari;
d) orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restituie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia."
Potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, denumit "Constituirea armurierilor", " (1)Persoanele fizice şi juridice prevăzute la art. 100 alin. (2) se pot constitui ca armurieri, în baza autorizaţiei eliberate de Inspectoratul General al Poliţiei Române, după includerea în obiectul de activitate a operaţiunilor cu arme, piese şi muniţii."
Art. 104 alin. (1), (2), (4) şi 8 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, în vigoare la data săvârşirii faptei, cu denumirea marginală "Autorizarea desfăşurării operaţiunilor cu arme şi muniţii" din Secţiunea a 3-a " Regimul efectuării operaţiunilor cu arme şi muniţii" din Capitolul V intitulat " Regimul operaţiunilor cu arme, piese şi muniţii", prevede următoarele:
"(1) Armurierii constituiţi în condiţiile prevăzute la art. 102 pot efectua operaţiuni cu arme, piese şi muniţii, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor legii privind regimul monopolului de stat, numai după obţinerea autorizaţiei pentru operaţiuni cu arme şi muniţii, acordată de autorităţile competente pentru fiecare categorie de operaţiuni dintre cele prevăzute la alin. (3) - (6).
(2) Autorităţile competente care acordă autorizaţia prevăzută la alin. (1) sunt Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti ori inspectoratele judeţene de poliţie în a căror rază teritorială îşi are sediul social armurierul sau, după caz, punctul de lucru unde urmează să se desfăşoare operaţiunile pentru care se solicită autorizarea. (...)
(4) Autorizaţia pentru desfăşurarea operaţiunilor de comercializare sau, după caz, depozitare a armelor, pieselor şi muniţiilor se acordă armurierului care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) deţine, după caz, spaţii corespunzătoare destinate efectuării operaţiunilor de comercializare a armelor, pieselor şi muniţiilor, asigurate cu amenajări tehnice de protecţie şi sisteme electronice de alarmare, avizate de organele de poliţie şi conectate la dispecerate de alarmare şi intervenţie specializate;
b) deţine, după caz, spaţii corespunzătoare, destinate depozitării armelor şi pieselor, avizate de organele de poliţie, precum şi spaţii destinate exclusiv depozitării muniţiilor, capselor sau pulberilor pentru muniţie, autorizate de inspectoratul teritorial de muncă. (...)
(8) În autorizaţia prevăzută la alin. (1) se menţionează în mod expres categoriile de operaţiuni cu arme, piese şi muniţii care pot fi efectuate de către armurier, iar în funcţie de spaţiul destinat acestora şi de nivelul de securitate, cantitatea de muniţie ce poate fi depozitată în acestea, conform avizului inspectoratului teritorial de muncă."
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor anterior redare, rezultă că expresia "deţinerea muniţiilor fără drept" din conţinutul constitutiv al infracţiunii de referinţă presupune primirea şi păstrarea de către o persoană fizică sau juridică a armelor letale, muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora, indiferent cu ce titlu. Nu are nicio importanţă dacă acestea sunt deţinute ca urmare a cumpărării, împrumutului, donaţiei sau pentru a fi depozitate şi, deopotrivă, pentru existenţa infracţiunii, nu are importanţă nici perioada de timp a "deţinerii fără drept".
Situaţia de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor, prevăzută de art. 342 alin. (1) din C. pen., constă în aceea că inculpatul A. a depozitat, la data de 26.05.2016, la punctul de lucru al societăţii B. S.R.L., din str. x, mun. Bucureşti, un număr de 20.397 cartuşe, cu depăşirea limitei de 15.000 cartuşe, prevăzută în avizul nr. x/25.05.2012, emis de I.T.M. Bucureşti şi în autorizaţia nr. x/02.08.2012, emisă de D.G.P.M.B., cu încălcarea dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 295/2004, deţinerea cantităţii de 5397 cartuşe fiind fără drept, în accepţiunea legii penale.
Se reţine că prin Autorizaţia pentru efectuarea operaţiunilor cu arme şi muniţii letale emisă de Ministerul Afacerilor Externe, D.G.P.M.B., sub nr. x/02.08.2012, în temeiul Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, S.C. B. S.R.L., având punct de lucru deschis în mun. Bucureşti, sect. 6, a fost autorizată să efectueze următoarele operaţiuni cu arme şi muniţii: comerţ cu arme şi muniţii; închirieri arme; intermedieri arme şi muniţie; operaţiuni import - export; depozitări arme şi muniţii până la maxim 15.000 cartuşe; transport arme şi muniţii.
Prin avizul nr. x din 25.05.2012 pentru deţinerea unei cantităţi de până la 14999 de cartuşe de diferite calibre, emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Inspecţia Muncii, Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, în temeiul art. 108 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, modificată şi completată, s-a avizat spaţiul de păstrare a cartuşelor de diferite calibre, situat în mun. Bucureşti, str. x, sect. 6, deţinut de S.C. B. S.R.L.
Potrivit actului constitutiv al S.C. B. S.R.L. înregistrat sub nr. x/30.01.2014 la Cabinetul de avocat D., societatea a fost administrată şi reprezentată de recurentul A., cu puteri depline şi pe durată nelimitată.
În speţă, deţinerea fără drept a muniţiei, valorificată ca atare prin decizia instanţei de apel, s-a concretizat prin depozitarea la punctul de lucru al societăţii B. S.R.L., din str. x, mun. Bucureşti, a cantităţii de 5397 cartuşe peste limita de 15.000 cartuşe prevăzută în avizul nr. x/25.05.2012 emis de I.T.M. Bucureşti şi în autorizaţia nr. x/02.08.2012 emisă de D.G.P.M.B.
Înalta Curte constată că poziţia apărării se limitează, practic, la a critica faptul că noţiunile de "deţinere" şi "depozitare" au sensuri diferite, norma de incriminare reglementând în aparenţă doar fapta de deţinere fără drept de muniţii, nu şi fapta de depozitare fără drept pentru care a fost condamnat recurentul.
Or, această susţinere reflectă valorificarea limitată şi selectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor, prin ignorarea înţelesului complex al noţiunii de deţinere, pe care s-a sprijinit, în substanţă, hotărârea instanţei de apel şi care reiese în mod evident din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale anterior redate.
Faţă de considerentele expuse, susţinerea recurentului A., în sensul că "pentru un armurier nu există o limită de cartuşe pe care să le deţină, să le aibă în proprietate", nu are corespondent în starea de fapt descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată, de vreme ce acuzaţia penală a vizat depozitarea unor muniţii peste limita maximă de 15.000 cartuşe, cu încălcarea, astfel, a Autorizaţiei pentru efectuarea operaţiunilor cu arme şi muniţii letale emisă de Ministerul Afacerilor Externe, D.G.P.M.B., sub nr. x/02.08.2012.
Nu poate fi primită nici susţinerea apărării vizând incidenţa unui alt tip de răspundere, întrucât premisa de la care pleacă recurentul constând în aceea că i s-au atribuit valenţe penale faptei de a depozita o cantitate de cartuşe peste limita din avizul I.T.M. este eronată, de vreme ce persoanele fizice şi juridice prevăzute de Legea nr. 295/2004 se pot constitui ca armurieri, în baza autorizaţiei eliberate de Inspectoratul General al Poliţiei Române, după includerea în obiectul de activitate a operaţiunilor cu arme, piese şi muniţii, şi cu atât mai mult cu cât potrivit art. 128 din aceeaşi lege, "Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea penală, civilă, contravenţională sau administrativă a persoanei vinovate.".
Aşadar, criticile invocate de recurentul inculpat nu vizează în realitate corespondenţa între norma de incriminare şi situaţia de fapt reţinută, ci antamează o justificare a acţiunilor lui care însă nu poate fi avută în vedere în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, fiind o împrejurare de fapt ce vizează elementul subiectiv a cărui analiză excedează prezentei.
În ceea ce priveşte incidenţa principiului ne bis in idem, antamată de apărare prin susţinerea că sancţiunea aplicată comportamentului recurentului inculpat a constat în anularea autorizaţiei, Înalta Curte aminteşte că prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. corespund dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. şi conferă instanţei de recurs în casaţie posibilitatea de a examina, în cadrul cazului de casare mai sus menţionat, criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii.
Principiul ne bis in idem, a cărui încălcare o invocă recurentul, este prevăzut de dispoziţiile art. 6 din C. proc. pen., conform cărora "nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică".
De asemenea, articolul 4 din Protocolul 7 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră "dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori" (ne bis in idem) statuând că "nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat (...)".
Din dispoziţiile legale anterior menţionate rezultă că principiul enunţat antamează o cauză de încetare a procesului penal şi nu poate conduce la o soluţie de achitare pe temeiul că fapta nu este prevăzută de legea penală, motiv pentru care critica referitoare la încălcarea principiului ne bis in idem nu poate fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurentul A..
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 05 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Văzând art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 656/A din data de 05 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 martie 2022.
Procesat de GGC - LM