Incompatibilitate rezultată din exercitarea concomitentă a funcției de primar și a celei de administrator al unei societăți comerciale. Lipsa efectelor hotărârii AGA de revocare din funcția de administrator în condițiile în care, ca înscris sub semnătură privată, în cauză s-a făcut dovada contra acesteia. Inaplicabilitatea în procedura administrativă de evaluare a stării de incompatibilitate a garanțiilor necesar a fi asigurate din punct de vedere procedural, „unei cauze în materie penală”.
Legea nr. 161/2003, art. 87 alin. (1) lit. d)
O hotărâre a adunării generale a asociaților de schimbare a reclamantului din funcția de administrator anterior învestirii sale în funcția publică, în lipsa înregistrării ei într-un registru al societății, modificării actului constitutiv al societății și operării modificărilor necesare la Registrul Comerțului, are valoarea unui simplu înscris sub semnătură privată. Astfel fiind, atât timp cât în cauză s-a făcut proba contrară datei pretinse a înscrisului sub semnătură privată, acesta nu putea fi opus în procedura de evaluare a situaţiei de incompatibilitate.
Simpla invocare a gravităţii sancţiunii impuse de lege pentru nerespectarea regimului incompatibilităților nu este aptă să conducă la calificarea activităţii de evaluare a situaţiei de incompatibilitate drept „acuzaţie în materie penală”. Astfel, faptul că sancţiunea interdicţiei de a ocupa o funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani - pe care recurentul o apreciază gravă, disproporţionată şi aptă să aducă atingere drepturilor sale - nu se află în legătură cu dreptul la muncă, ci cu dreptul de a ocupa o funcţie/demnitate publică, precum și duarata acestei sancțiuni, care nu poate fi apreciată ca una îndelungată, constituie aspecte care impun concluzia că, într-o procedură de evaluare desășurată de Agenția Națională de Integritate, vizând constatarea stării de incompatibilitate, nu poate fi reținută incidenţa garanţiilor necesar a fi asigurate în materie penală.
ÎCCJ, SCAF - Decizia nr. 2579 din 10 mai 2022
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 decembrie 2014, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate („ANI”), a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. 47530/G/II/26.11.2014, emis de autoritatea de pârâtă.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 3859 din 25 mai 2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 29 iulie 2015.
1.4. La data de 15 decembrie 2015, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 161/2003 şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.
Prin încheierea din 2 februarie 2016, prima instanţă a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate şi a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea excepţiei.
Prin încheierea din 29 mai 2017 s-a dispus repunerea pe rol a cauzei, ca urmare a soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate în sensul respingerii, potrivit deciziei nr. 339/11.05.2017, pronunţată de Curtea Constituţională a României.
1.5. La data de 19 septembrie 2017, reclamantul A a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la cinci întrebări formulate, cerere respinsă prin încheierea din 3 octombrie 2017.
1.6. La data de 14 noiembrie 2017, reclamantul A a invocat excepţia de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat între ANI şi ANAF la data de 10.12.2008, în temeiul art. 4 din Legea nr.554/2004.
Prin încheierea din 14 noiembrie 2017 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a ANAF şi ONRC.
Prin încheierea din 13 februarie 2018 instanţa de fond a respins excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civile nr. 1733 din 11 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1733 din 11 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă, solicitând casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei şi admiterea cererii introductive.
1. Un prim motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant este cel prin care se susţine că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea dreptului intern, a Convenţiei EDO şi a CDFUE, în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, în componenta referitoare la dreptul la o hotărâre motivată.
Recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, rămânând neanalizate următoarele: solicitarea de aplicare cu prioritate a dispoziţiilor dreptului unional privind protecţia datelor cu caracter personal cuprinse în Directiva 65/46 faţă de dispoziţiile din dreptul românesc cuprinse în art. 15 din Legea nr. 176/2010; solicitarea de aplicare cu prioritate a dispoziţiilor din CDFUE faţă de prevederile art. 25 alin.(2) din Legea nr. 176/2010; solicitarea de aplicare cu prioritate a dispoziţiilor dreptului unional faţă de normele cuprinse în legislaţia naţională şi constatarea, pe cale de consecinţă, a lipsei de efecte juridice după data de 01.12.2002 a deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE (decizia MCV), precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a deciziei sus-amintite, şi anume Legea nr.176/2010; susţinerea potrivit căreia procedura de evaluare a incompatibilităţilor în baza Legii nr. 176/2010 este o procedură penală în sensul art. 6 alin.(1) din Convenţia EDO, cu consecinţa aplicării principiilor şi garanţiilor Convenţiei în această materie, printre care se numără: aplicarea legii ulterioare mai favorabile, îndoiala îi profită celui acuzat, sarcina probei îi revine acuzării.
2. Prin al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant arată că sentinţa este pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii Convenţiei EDO, în condiţiile în care procedura administrativă de evaluare a incompatibilităţilor este o procedură „penală” în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia EDO, ceea ce atrage aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi în cazul abaterii administrative a incompatibilităţii.
Domeniul incompatibilităţilor fiind unul în care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, dispoziţiile constituţionale referitoare la aceste drepturi trebuie interpretare în concordanţă cu Convenţia EDO. Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii EDO, materia penală nu acoperă numai sfera formal definită astfel potrivit dreptului naţional, ci şi unele abateri administrative, în funcţie de natura abaterii şi a sancţiunii sau de gravitatea sancţiunii.
Incompatibilitatea este sancţionată, potrivit art. 25 din Legea nr. 176/2010, cu eliberarea din funcţie, aplicându-se şi sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţii publice eligibile timp de 3 ani.
Dată fiind gravitatea sancţiunii şi caracterul public al acesteia, este demonstrat că Legea nr. 176/2010 urmăreşte un scop exclusiv punitiv, prin aplicarea unor sancţiuni grave de natură penală, ceea ce atrage calificarea procedurii ca fiind una penală, în sensul art. 6 alin.(1) din Convenţie. Astfel, devin aplicabile principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile şi regulile referitoare la standardul probei.
Or, în cauză a intervenit o lege mai favorabilă - Legea nr. 87/2017, care a modificat definiţia incompatibilităţii, introducând condiţia exercitării funcţiei incompatibile, în loc de simpla deţinere a acesteia. Drept urmare, Agenţia Naţională de Integritate trebuia să dovedească exercitarea de către reclamant a funcţiei de administrator, dincolo de orice îndoială rezonabilă, ceea ce nu s-a probat în cauză.
De asemenea, modalitatea de definire a incompatibilităţii prin raportare la deţinerea funcţiei nu poate fi reţinută sub imperativul aplicării legii mai favorabile. Numai exercitarea efectivă a funcţiei considerată incompatibilă cu funcţia publică dă naştere incompatibilităţii, aceasta fiind interpretarea care corespunde scopului legii, chiar în forma acesteia anterioară modificărilor adus prin Legea nr. 87/2017. Recurentul-reclamant invocă în acest sens o seamă de decizii, cu titlu de practică judiciară.
3. Prin al treilea motiv de recurs se arată că sentinţa este pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului unional, respectiv a Directivei 95/46 privind protecţia datelor cu caracter personal. Articolele 10, 11 şi 13 din Directivă se opun unor măsuri naţionale precum cele reglementate prin art. 15 din Legea nr. 176/2010, care permit autorităţilor statului membru să transmită autorităţii cu atribuţii în evaluarea incompatibilităţilor date cu caracter personal ale persoanelor care ocupă funcţii sau demnităţi publice, precum şi prelucrarea ulterioară a acestor date, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare. Ca atare, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 176/2010 trebuind înlăturate de la aplicare, ca fiind contrare Directivei, iar drept consecinţă, rămâne fără temei legal procedura administrativă şi raportul de evaluare emis.
Recurentul invocă hotărârea CJUE în cauza C-201/14 Bara, în raport de care arată că reglementarea din art. 15 din Legea nr. 176/2010 nu poate constitui o informare prealabilă în sensul art. 10 din Directivă, solicitarea datelor de la alte autorităţi şi instituţii publice şi prelucrarea lor de către Agenţia Naţională de Integritate impunând obligaţia de informare a persoanei vizate. Informarea prealabilă în sensul Directivei presupune referirea la categoriile de date vizate.
În al doilea rând, cu privire la incidenţa excepţiei de la obligaţia de informare, prevăzută de art. 13 din Directivă, recurentul-pârât arată că excepţia trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să se refere la unul dintre domeniile de interes general enumerate; să fie adoptată printr-o măsură legislativă; să fie necesară şi proporţională.
Agenţia Naţională de Integritate exercită o funcţie de monitorizare/inspecţie legată de exercitarea autorităţii publice, având ca scop prevenirea şi detectarea infrancţiunilor, fiind astfel îndeplinită prima condiţie, însă în ce priveşte cea de-a doua condiţie situaţia evaluărilor ANI este similară cu situaţia legislaţiei incidente considerată contrară dreptului UE de către CJUE în cauza Bara. Argumentul reţinut de instanţa europeană cu privire la art. 315 din Legea nr. 95/2006 este valabil mutatis mutandis în privinţa prevederilor art. 15 din Legea nr. 176/2010, în sensul că această ultimă normă nu face decât să se refere în principiu la transmiterea datelor personale deţinute de autorităţi şi instituţii publice, în timp ce definiţia informaţiilor transmisibile, precum şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii au fost elaborate nu prin intermediul unor măsuri legislative, ci prin intermediul unor protocoale încheiate de Agenţia Naţională de Integritate cu alte autorităţi/instituţii publice.
În concluzie, sunt contrare dreptului Uniunii Europene măsurile naţionale care permit autorităţilor administraţiei publice să transmită date persoanele către Agenţia Naţională de Integritate, precum şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.
4. Al patrulea motiv de recurs este cel prin care se susţine încălcarea de către instanţa de fond a principiului priorităţii dreptului unional în privinţa proporţionalităţii sancţiunilor.
Art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 încalcă mai multe dispoziţii din CDFUE, iar Legea nr. 176/2010 reprezintă legislaţie de implementare pentru decizia MCV.
Sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţii publice eligibile timp de 3 ani se aplică automat potrivit legii naţionale şi nu este supusă individualizării, încălcând astfel art. 47 din Cartă, care garantează dreptul la o cale de atac eficientă precum şi art. 49 din Cartă care instituie principiul proporţionalităţii sancţiunilor şi art. 52 care instituie principiul proporţionalităţii restrângerilor drepturilor fundamentale prevăzute de Cartă, între care dreptul la muncă şi dreptul de a fi ales.
5. Un alt motiv de recurs este cel prin care se susţine că sentinţa este pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor dreptului unional din perspectiva lipsei de efecte juridice după 1 decembrie 2009 a deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a deciziei sus-amintite, respectiv Legea nr. 176/2010.
Decizia MCV este caducă după 12 decembrie 2009 - data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că aceasta nu se mai încadrează în competenţele Uniunii Europene post-Lisabona. Sistemele judiciare ale statelor membre nu se mai regăsesc printre domeniile de competenţă ale UE post-Lisabona. Drept consecinţă şi Legea nr. 176/2010 este caducă/lipsită de efecte juridice şi trebuie înlăturată de la aplicare, iar ca atare, rămâne fără temei legal raportul contestat.
6. Sentinţa recurată este dată şi cu încălcarea dispoziţiilor privind dreptul la apărare al reclamantului în procedura administrativă, dată fiind ignorarea completă şi evidentă a punctului de vedere exprimat de acesta. Agenţia Naţională de Integritate nu a analizat conţinutul acestui punct de vedere, iar instanţa de fond a tratat superficial acest motiv de nelegalitate. Conform raţionamentului instanţei de fond, dreptul la apărare în procedura administrativă este unul formal, impunând numai obligaţia autorităţii de a solicita un punct de vedere, nu şi pe aceea de a răspunde apărărilor persoanei evaluate.
7. Cu privire la starea de incompatibilitate confirmată de instanţa de fond, recurentul-reclamant arată că sentinţa este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, având în vedere că fapta imputată recurentului-reclamant nu există. Ulterior validării în funcţia de primar, respectiv la 9.07.2012, reclamantul a predat atribuţiile de administrare a societăţii lui B, în conformitate cu hotărârea asociaţilor societăţii nr. 4 /9.07.2012. Aceasta este prezumată a fi întocmită la data consemnată în cuprinsul său, în temeiul art. 277 alin.(3) Cod procedură civilă, iar menţiunile din Registrul Comerţului nu au relevanţă asupra stării de incompatibilitate, relevantă fiind manifestarea de voinţă în sensul renunţării la funcţia de administrator, aşa cum s-a stabilit în practica judiciară constatată a ÎCCJ-SCAF. Prin urmare, instanţa de fond eronat a luat în considerare rezoluţia din iunie 2014 a ONRC Bihor.
8. În fine, sentinţa este dată şi cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la prescripţia extinctivă a răspunderii administrative a recurentului- reclamant, dat fiind că termenul general de prescripţie de 3 ani de la săvârşirea presupuselor fapte s-a împlinit. Presupusa stare de incompatibilitate reţinută a încetat la 18.06.2014 iar în analiza legalităţii raportului de evaluare, instanţa trebuie să verifice şi împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii civile, aşa cum se statuează în decizia nr. 449/2015 a Curţii Constituţionale. Cu toate acestea şi în pofida citării considerentelor deciziei nr. 449/2015, instanţa de fond a reţinut că Agenţia Naţională de Integritate nu ar fi stabilit o răspundere administrativă.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate nu a formulat întâmpinare, dar a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Cererea de suspendare a soluţionării cauzei
La termenul de judecată din 13 aprilie 2022, recurentul-reclamant a formulat, în temeiul art. 413 alin. (1)1 Cod procedură civilă, cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cauzei C-40/2021, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu privire la trimiterea preliminară dispusă de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 38497/3/2019, prin încheierea din 12.11.2020.
6. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Prin cererea depusă la termenul de judecată din 13 aprilie 2022, recurentul-reclamant A a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:
(i) Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese, de către Agenţia Naţională de Integritate – ANI, în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează contestaţiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenţiei şi în care Agenţia este parte – posibilitate care nu este îngrădită sau însoţită de garanţii – este contrar part. 2 TUE, privind statul de drept şi art. 19 alin. (1) TUE, coroborat cu art. 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existenţa unei influenţe exterioare asupra activităţii de judecată a acestor contestaţii şi nu înlătură astfel o lipsă a aparenţei de independenţă sau de imparţialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiţia trebuie să o inspire justiţiabililor într-o societate democratică şi într-un stat de drept?
(ii) Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilităţilor persoanelor care ocupă funcţii publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare?
(iii) Principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi altor fapte decât cele definite în mod formal de legea naţională ca fiind infracţiuni, dar care pot fi considerate „acuzaţii în materie penală”, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese sau a stării de incompatibilitate, care poate conduce la aplicarea sancţiunii complementare constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani?
(iv) Dacă răspunsul la întrebarea precedentă este afirmativ, principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?
(v) Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alineatul 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 şi 40 din Cartă, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate în ceea ce priveşte o persoană ce ocupă o funcţie publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?
II. Soluţia instanţei de recurs
II.1. Referitor la cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea cauzei C-40/2021, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Recurentul-reclamant a solicitat suspendarea judecării recursului în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (11) Cod procedură civilă, până când Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se va pronunţa în cauza C-40/21, care are ca obiect o trimitere preliminară efectuată de Curtea de Apel Timişoara într-o cauză similară (dosarul nr. 38497/3/2019).
Raportat la conţinutul trimiterii preliminare invocate în susţinerea cererii de suspendare a judecăţii, se constată că pe calea respectivei trimiteri au fost adresate CJUE trei întrebări privitoare la interpretarea principiului proporţionalităţii pedepselor, prevăzut de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE), în contextul sancţiunii aplicabile potrivit legislaţiei naţionale în cazul constatării conflictului de interese, şi anume a interdicţiei ocupării unei funcţii publice eligibile pe o perioadă de 3 ani. Întrebările au privit şi compatibilitatea sancţiunii din norma naţională cu dreptul la muncă garantat de art. 15 alin. (1) şi cu dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prevăzute de art. 47 din CDFUE.
Potrivit art. 413 alin. (11) Cod procedură civilă, reprezintă caz de suspendare facultativă a judecăţii situaţia în care, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.
Înalta Curte constată că o condiţie implicită a admiterii unei astfel de suspendări este aceea ca interpretarea cerută pe calea deciziei preliminare să aibă relevanţă în soluţionarea cauzei a cărei suspendare se solicită.
Întrebările din cauza menţionată sunt preluate de recurentul-reclamant în cererea de sesizare a CJUE formulată în cadrul recursului de faţă.
Pentru motivele care vor fi arătate atât în soluţionarea cererii de sesizare a CJUE, cât şi analiza motivelor de recurs propriu-zise, Înalta Curte constată că întrebările nu sunt relevante pentru soluţionarea recursului.
Drept urmare, va respinge cererea intimatului-reclamant de suspendare a judecării recursului.
II.2. Referitor la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Examinând cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Alin. 2 din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singura competentă a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi care ar trebui să fie conţinutul acestora, este instanţa naţională.
In conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este investită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.
În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.
Deci, instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.
Acceptând premisa că litigul intră în domeniul de aplicare a dreptului unional, din perspectiva legăturii criticilor din recurs cu Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE şi cu Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, Înalta Curte apreciază că nu se impune în cauză sesizarea CJUE, întrebările propuse de recurent nefiind pertinente.
Prima întrebare se referă la situaţia exercitării activităţii de evaluare a ANI şi în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează cauzele persoanelor vizate de rapoartele ANI, situaţie pe care intimatul-reclamant o găseşte contrară art. 2 TUE şi art. 19 alin.(1) TUE coroborat cu art. 47 alin.(1) şi (2) CDFUE.
Deci recurentul pune problema dacă completurile de judecată ale secţiilor de contencios administrativ ale ICCJ-SCAF şi curţilor de apel, competente să soluţioneze contestaţiile împotriva rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanţe imparţiale şi independente, având în vedere că judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către ANI, care este parte în dosarele judecate.
Ar rezulta că intimatul-reclamant are o îndoială cu privire la independenţa şi imparţialitatea completului de judecată, fără însă să fi invocat vreun incident procedural referitor la astfel de împrejurări.
Înalta Curte constată că nu este necesară adresarea întrebării, pusă în legătură cu interpretarea art. 2 din TUE, privind statul de drept şi art. 19 TUE coroborat cu art. 47 alin.(1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, nefiind prezentate de către reclamant argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunţe instanța de recurs şi nici o dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naţionale.
Împrejurarea că o reglementare naţională îi supune inclusiv pe judecători controlului ANI în materie de incompatibilităţi, conflicte de interese şi dobândire a averii nu trebuie considerată un element de natură să afecteze independenţa judecătorului şi, astfel, să nască îndoieli în privinţa îndeplinirii cerinţei de asigurare a unei protecţii jurisdicţionale efective, cerinţă impusă de art. 19 alin. (1) TUE.
Lipsa de pertinenţă a celorlalte întrebări (referitoare la transmiterea datelor personale de la autorităţi ale administraţiei publice ale statului către autoritatea cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilităţilor, pe care intimatul-reclamant o apreciază contrară art. 10, 11, şi 13 din Directiva 95/46; interpretarea principiului proporţionalităţii pedepselor, prevăzut de art. 49 din CDFUE; invocata încălcare a dreptului la muncă prevăzut de art. 15 alin. (1) CDFUE, a dreptului de a fi ales - art.39 şi 40 CDFUE, precum şi a dreptului la un proces echitabil – art. 47 CDFUE, prin instituirea de către legislaţia naţională a sancţiunii complementare a interdicţiei de a ocupa funcţii publice eligibile pe o perioadă de 3 ani, ca urmare a constatării stării de incompatibilitate sau a conflictului de interese) va reieşi din analiza punctuală a motivelor de recurs.
II.3. Analizând motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:
II.3.1. Printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct.5 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant susţine neanalizarea de către instanţa de fond a unor argumente esenţiale pe care le-a invocat în fond, şi anume: aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor dreptului unional privind protecţia datelor cu caracter personal cuprinse în Directiva 65/46 faţă de dispoziţiile din dreptul naţional cuprinse în art. 15 din Legea nr. 176/2010; aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor CDFUE faţă de prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010; aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor dreptului unional faţă de normele cuprinse în legislaţia naţională şi constatarea, pe cale de consecinţă, a lipsei de efecte juridice, după 01.12.2002, a deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a deciziei sus-amintite, respectiv Legea nr. 176/2010; susţinerea potrivit căreia procedura de evaluare a incompatibilităţilor în baza Legii nr. 176/2010 este o procedură penală în sensul art. 6 alin.(1) din Convenţia EDO, cu consecinţa aplicării principiilor şi garanţiilor Convenţiei în această materie, printre care se numără: aplicarea legii ulterioare mai favorabile, îndoiala îi profită celui acuzat, sarcina probei îi revine acuzării.
Se constată, însă, că cererea de chemare în judecată nu cuprinde susţinerile anterior arătate, ci sunt expuse doar următoarele argumente de nelegalitate a raportului de evaluare: nerespectarea dreptului la apărare al reclamantului în procedura administrativă prin ignorarea completă a punctului de vedere exprimat faţă de proiectul de raport şi inexistenţa incompatibilităţii ca urmare a revocării reclamantului din funcţia de administrator al societăţii la data de 9.07.2012 coroborată cu nerelevanţa înregistrării cu întârziere la ORC a actului constitutiv actualizat al societăţii.
De asemenea, reclamantul nu a formulat o cerere modificatoare a cererii introductive. Argumentele pretins neanalizate se regăsesc exclusiv în notele scrise prin care reclamantul a solicitat instanţei de fond sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe calea procedurii trimiterii preliminare şi în concluziile scrise expuse asupra fondului în termenul de amânare a pronunţării.
Cererea de sesizare a CJUE a fost respinsă de către instanţa de fond prin încheierea din 3.10.2017, nerecurată.
Având în vedere că cererea de chemare în judecată este cea prin care sunt stabilite limitele obiective ale procesului, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor pe care se sprijină, Înalta Curte reţine că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, neexistând o obligaţie a judecătorului de a analiza motive neinvocate prin actul de învestire a instanţei.
II.3.2. Trecând la analiza motivelor de recurs încadrate în cazul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că este nefondat motiv de recurs menţionat la pct. 6 al cererii de recurs, prin care se reiterează încălcarea dreptului la apărare al reclamantului în procedura administrativă şi se susţine nelegalitatea sentinţei din perspectiva manierei în care a fost tratat acest motiv de nelegalitate al raportului de evaluare.
Aşa cum a reţinut instanţa de fond, dreptul la apărare al reclamantului în procedura administrativă a fost respectat, prin informarea sa asupra identificării elementelor situaţiei de incompatibilitate şi expunerea în concret a unui punct de vedere scris, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 176/2010.
Prin recurs se susţine că dreptul la apărare a fost respectat numai în mod formal, nu şi efectiv, câtă vreme ANI nu a dat un răspuns prin raportul de evaluare apărărilor formulate prin punctul de vedere al persoanei evaluate.
Înalta Curte confirmă soluţia instanţei de fond asupra netemeiniciei acestui motiv al cererii întrucât, prin punctul de vedere, recurentul-reclamant a susţinut doar că ar fi intervenit revocarea sa din funcţia de administrator al societăţii „C”, concomitent cu numirea în această funcţie a lui B, la data adoptării hotărârii Adunării generale a asociaţilor din 9.07.2012.
Împrejurarea că, în cuprinsul raportului de evaluare, nu s-a dat eficienţă hotărârii invocate, reţinându-se că reclamantul a deţinut funcţia de administrator până la data de 18.06.2014, conform evidenţelor ORC, nu echivalează cu ignorarea punctului de vedere, ci înseamnă că ANI a evaluat situaţia de incompatibilitate pe baza înscrisurilor administrate în procedura administrativă, iar această evaluare a fost confirmată şi prin hotărârea instanţei de fond.
II.3.3. Prin motivul de recurs menţionat la pct. 7 al cererii de recurs, se arată că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material, respectiv prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, întrucât situaţia de incompatibilitate nu a existat. Argumentul hotărâtor este cel invocat şi în faţa instanţei de fond, dar şi în procedura administrativă, respectiv revocarea recurentului-reclamant din funcţia de administrator încă din 9.07.2012, conform hotărârii adunării generale a asociaţilor anterior menţionate.
În acest sens, recurentul susţine că instanţa de fond în mod greşit s-a raportat la rezoluţia Oficiului Registrului Comerţului din 24.06.2014 prin care s-a luat act de schimbarea administratorului şi nu a dat prevalenţă hotărârii menţionate, care probează inclusiv cu privire la data emiterii sale, în conformitate cu art. 277 alin. (3) Cod procedură civilă.
Înalta Curte constată că, potrivit art. 277 alin. (3) Cod procedură civilă, înscrisul sub semnătură privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său, însă, totodată data înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă.
În contextul în care data înscrisului este esenţială în susţinerea revocării din funcţia de administrator a recurentului-reclamant încă din luna iulie 2012, instanţa de fond a reţinut că data înscrisului nu poate fi cea pretinsă, câtă vreme hotărârea de care acesta se prevalează nu a fost înregistrată în vreun registru al societăţii, nu a fost urmată de vreun act adiţional la actul constitutiv şi nici nu a fost înregistrată la ORC.
Mai mult, s-a dovedit în cauză că un act adiţional de modificare a actului constitutiv al societăţii „C” a fost încheiat abia la data de 18.06.2014, autentificat de Biroul notarial X, iar modificarea intervenită cu privire la funcţia de administrator a fost operată în Registrul Comerţului conform rezoluţiei nr. 11654/24.06.2014 a ORC de pe lângă Tribunalul Bihor în baza actului adiţional anterior menţionat, iar nu a hotărârii de care se prevalează recurentul-reclamant.
Astfel, în cauză s-a făcut proba contrară datei pretinse a înscrisului sub semnătură privată, din coroborarea cuprinsului înscrisurilor întocmite de asociaţi în 2014 cu neînregistrarea în registrele societăţii a pretinsei hotărâri adoptate sub nr. 4/9.07.2012 rezultând că data încheierii acestui ultim înscris nu este cea menţionată în cuprinsul său şi nu poate fi opusă în procedura de evaluare a situaţiei de incompatibilitate.
A mai arătat recurentul că nu este relevantă data efectuării formalităţilor de publicitate a revocării sale din funcţia de administrator, ci importantă este data manifestării de voinţă în acest sens.
Reţinând că data înscrisului de care se prevalează recurentul a fost combătută prin celelalte probe administrate în cauză, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a dat prevalenţă formalităţilor de publicitate a schimbării administratorului, ci însăşi modificării intervenite în conducerea societăţii, care însă nu poate fi reţinută a fi avut loc la data pretinsă - 9.07.2012, ci a avut loc mult mai târziu, respectiv la 18.06.2014, conform actului adiţional de modificare a actului constitutiv al societăţii.
II.3.4. Tot din perspectiva greşitei aplicări a temeiului de drept în baza căruia a fost reţinută situaţia de incompatibilitate, recurentul-reclamant susţine (prin motivul menţionat la pct. 2 al cererii de recurs) şi că judecătorul fondului trebuia să aplice forma art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 ulterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 87/2017, mai favorabilă recurentului-reclamant prin referirea la condiţia exercitării funcţiei incompatibile de administrator, iar nu la condiţia simplei deţineri a acestei funcţii.
Deşi acest motiv nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, instanţa de recurs îl va analiza pe fond pentru că ţine de forma legii aplicabile, pe care judecătorul fondului era dator să o identifice, conform principiului jura novit curia.
Recurentul susţine că procedura administrativă de constatare a situaţiei de incompatibilitate reprezintă o acuzaţie în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţia EDO, din perspectiva gravităţii sancţiunii pe care art. 25 din Legea nr. 161/2003 o prevede în cazul constatării incompatibilităţii, şi anume destituirea din funcţia ori demnitatea publică respectivă (pe care ar exercita-o persoana evaluată la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate asupra raportului de evaluare), completată cu interdicţia de ocupare a unei funcţii eligibile pe o perioadă de 3 ani. Urmarea calificării pretinse, apreciază recurentul că este aplicabil principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, dar şi standardul de probă din materia penală.
Înalta Curte constată că distincţia deţinere-exercitare a funcţiei de administrator, raportat la formele consecutive ale normei de drept substanţiale incidente este nerelevantă în cauză pentru că, aşa cum a reţinut instanţa de fond, societatea „C” a funcţionat în perioada pentru care s-a reţinut situaţia de incompatibilitate, iar în cauză s-a probat că schimbarea intervenită cu privire la funcţia de administrator datează din iunie 2014, iar nu din iulie 2012. Din coroborarea acestor două aspecte factuale rezultă că recurentul-reclamantul nu doar a deţinut, ci chiar a exercitat funcţia de administrator al societăţii. Câtă vreme o societate este activă, desfăşoară activităţi economice, având angajaţi şi înregistrând profit, nu se poate considera că administratorul acesteia doar ar „deţine” funcţia incompatibilită cu funcţia publică şi că ar fi necesare probe asupra „exercitării” efective a acestei funcţii, respectiv a efectuării unor acte materiale sau juridice în cadrul funcţiei. Dimpotrivă, din faptul dovedit al desfăşurării de activităţi economice se trage prezumţia că administratorul a exercitat funcţia sa, proba contrară revenind persoanei evaluate.
Ca atare, calificarea activităţii de evaluare a ANI ca o acuzaţie în materie penală în scopul aplicării legii ulterioare mai favorabile nu îşi dovedeşte utilitatea în cauză.
Pe de altă parte, simpla invocare a gravităţii sancţiunii nu este aptă să conducă la calificarea activităţii de evaluare a situaţiei de incompatibilitate drept acuzaţie în materie penală. Recurentul-reclamant nu a invocat vreun reper jurisprudenţial al Curţii EDO care să susţină afirmaţia sa referitoare la încadrarea procedurii derulate de ANI în noţiunea autonomă prevăzută de Convenţia EDO a acuzaţiei în materie penală. Este de remarcat că sancţiunea interdicţiei de a ocupa o funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani, pe care recurentul o apreciază gravă, disproporţionată şi aptă să aducă atingere drepturilor sale nu se află în legătură cu dreptul la muncă, ci cu dreptul de a ocupa o funcţie/demnitate publică şi nici nu are o durată îndelungată. Prin urmare, nu au fost arătate argumente care să pledeze în favoarea incidenţei garanţiilor în materie penală în prezenta cauză.
II.3.5. Tot din perspectiva greşitei aplicări a legii, recurentul-reclamant susţinut (prin motivul de recurs menţionat la pc. 5 al cererii) şi că, în aplicarea priorităţii dreptului unional, ar trebui să se reţină lipsa de efecte juridice după data de 01.12.2009 a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE (Decizia MCV), precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a respectivei decizii, şi anume a Legii nr. 176/2010. Recurentul s-a referit la o invocată caducitate a Deciziei MCV, ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi, pe cale de consecinţă, şi a legii naţionale de punere în aplicare a Deciziei.
Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-reclamant referitoare la lipsa de efecte a Legii nr. 176/2010 (care reglementează procedurile ANI) sunt nefondate. Împrejurarea că organizarea justiţiei - domeniu de care ţine decizia Comisiei Europene 2006/928/C - intră în competenţele statelor membre nu justifică aserţiunea referitoare la lipsa de efecte a actului unional şi, respectiv, a legii naţionale în vigoare. Însăşi hotărârea CJUE în cauzele reunite C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19şi C-397/19, Forumul Judecătorilor din România, de care se prevalează recurentul-reclamant în susţinerea recursului, reţine că Decizia Comisiei Europene anterior menţionate continuă să-şi producă efectele cât timp nu a fost abrogată. Aceeaşi este şi situaţia legii naţionale, în baza căreia acţionează Agenţia Naţională de Integritate.
Ca atare, susţinerile recurentului-reclamant vor fi respinse ca nefondate.
II.3.6. Deşi prin cererea de chemare în judecată nu s-a invocat intervenirea prescripţiei răspunderii administrative a recurentului-reclamant pentru situaţia de incompatibilitate constatată, chestiune care a fost antamată numai în cuprinsul concluziilor scrise, se constată că instanţa de fond a înţeles să se pronunţe şi asupra acestei chestiuni, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că reiterarea prescripţiei prin cererea de recurs nu depăşeşte cadrul procesual din fond.
Analizând criticile referitoare la intervenirea prescripţiei, Înalta Curte le constată nefondate.
Astfel, din perspectiva intervenirii prescripţiei răspunderii administrative a recurentului-reclamant este relevant că starea de incompatibilitate reţinută a încetat la 18.06.2014, iar procedura de evaluare a fost declanşată de Agenţia Naţională de Integritate la 16.04.2014. În conformitate cu decizia nr. 74/16.11.2020 a ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, declanşarea activităţii de evaluare împiedică curgerea termenului de prescripţie sau întrerupe cursul prescripţiei, după caz (a se vedea în acest sens paragrafele 56-64 din hotărârea obligatorie anterior menţionată).
Ca atare, sunt nefondate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii civile, la care se referă decizia Curţii Constituţionale nr. 449/2015. Această decizie a forului constituţional obligă instanţele să analizeze motivul de nelegalitate a raportului de evaluare referitor la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii administrative, însă în cauză acest termen nici nu a început să curgă, declanşarea activităţii de evaluare a Agenţiei Naţionale de Integritate fiind anterioră încetării stării de incompatibilitate.
II.3.7. Recurentul-reclamant a invocat şi motivul de recurs referitor la încălcarea normelor dreptului unional în materie de protecţie a datelor cu caracter personal (pct. 3 al cererii de recurs).
Este de reţinut, în primul rând, că acest motiv de recurs, prin care se susţine nelegalitatea raportului de evaluare prin prisma vicierii procedurii administrative prin solicitarea şi prelucrarea de către Agenţia Naţională de Integritate a unor date cu caracter personal ale recurentului-reclamant provenite de la alte autorităţi/instituţii ale statului, fără acordul sau informarea sa prealabilă, nu a fost susţinut în faţa instanţei de fond, depăşind cadrul procesual obiectiv al pricinii deduse judecăţii în fond. Or, un principiu esenţial al căilor de atac (care-şi găseşte consacrarea în art. 478 Cod de procedură civilă) este acela potrivit căruia nu se pot supune analizei în calea de atac motive noi, care nu au fost supuse analizei instanţei de fond.
În subsidiar, se constată că susţinerile referitoare la nelegalitatea procedurii din perspectiva arătată sunt nefondate.
În esenţă, recurentul a invocat faptul că procedura de evaluare a incompatibilităţii, prevăzută de Legea nr. 176/2010, încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Smaranda Bara şi alţii.
Înalta Curte constată că, în cauza amintită, reclamanţii din litigiul principal au sesizat instanţa naţională cu o acţiune prin care au contestat legalitatea transferului efectuat de către o autoritate a administraţiei publice a statului a unor date fiscale cu caracter personal în vederea prelucrării lor de către o altă autoritate a administraţiei publice (Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – ANAF şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate - CNAS). Aceştia au susţinut că, pe baza unui simplu protocol intern, datele menţionate au fost transmise şi utilizate în alte scopuri decât cele pentru care fuseseră comunicate iniţial către ANAF, fără consimţământul lor expres şi fără informarea lor prealabilă.
Din decizia de trimitere, reiese că entităţile publice sunt abilitate, în temeiul Legii nr. 95/2006, să transmită date cu caracter personal caselor de asigurări de sănătate pentru a le permite acestora din urmă să stabilească calitatea de asigurat a persoanelor vizate. Instanţa de trimitere a urmărit să stabilească dacă prelucrarea datelor de către CNAS necesita informarea prealabilă a persoanelor vizate în ceea ce priveşte identitatea operatorului şi scopul în care au fost transmise aceste date.
În această cauză, Curtea Europeană a reţinut faptul că art. 10, art. 11 şi art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.
Or, în ceea ce priveşte situaţia recurentului, Înalta Curte constată că Agenţia Naţională de Integritate a demarat procedura evaluării, urmând pașii procedurali impuşi de Legea nr.176 /2010, lege specială în materie, inclusiv în privinţa informărilor persoanei evaluate, a căror lipsă ar atrage nulitatea raportului de evaluare, sancţiunea fiind prevăzută expres.
Astfel, recurentul a fost informat despre declanşarea activităţii de evaluare, care presupune culegerea de date cu caracter personal referitoare la posibile activităţi/funcţii incompatibile, prin adresa nr. 17447/G/II/16.04.2014, fiind înștiințat şi de faptul că are dreptul să fie asistat sau reprezentat de avocat, precum şi să depună un punct de vedere.
Faţă de conţinutul normativ al Directivei nr. 95/46/CE a Parlamentului European si a Consiliului, Înalta Curte reţine că Legea nr. 176/2070 conţine prevederi exprese în acest sens, informarea persoanei evaluate cu privire la instrumentarea datelor cu caracter personal fiind obligatorie pentru legalitatea raportului de evaluare. Ca urmare, nu se poate reţine aplicabilitatea directă a normei unionale, atâta timp cât în legislaţia naţională există normă expresă care reglementează respectiva situaţie.
Trebuie făcută distincţia între actul administrativ emis de o autoritate publică centrală (cum s-a întâmplat în cauza Bara) şi actul normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă (Legea nr. 176 /2010). Transmiterea de date şi de informaţii de la instituţiile sau autorităţile statului sau de la alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate are bază legală în conţinutul art. 15 din Legea nr. 176/2010, prin protocol fiind reglementate doar procedurile administrative pe care această transmitere le implică. Situaţia este semnificativ diferită faţă de cea din cauza Bara, în care normele erau cuprinse doar în unele protocoale încheiate între două autorităţi publice centrale.
Pe de altă parte, esenţa celor statuate prin hotărârea din cauza Bara a fost aceea că: pe de o parte, definiţia informaţiilor transmisibile şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul protocolului, care nu fusese publicat oficial; pe de altă parte, CNAS nu a oferit reclamanţilor din litigiul principal informaţiile prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. a)-c) din directivă, respectiv identitatea operatorului, scopul prelucrării, orice alte informaţii suplimentare necesare pentru a asigura o prelucrare corectă a datelor (respectiv categoriile de date în cauză şi existenţa dreptului de acces la datele care o privesc şi de rectificare a datelor cu caracter personal).
În esenţă, s-a reţinut că art. 10, art. 11 şi art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.
Or, ceea ce face diferenţa de esenţă între prev. art. 315 din Legea nr. 95/2006 şi art. 15 din Legea nr. 176/2010 este reglementarea specifică din ultimul act normativ, care prevede în conţinutul art. 13 următoarele:
„(1) După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:
a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice;
b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice.
(2) Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activităţii de evaluare, fără ca persoana să fie invitată şi informată potrivit dispoziţiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută.”
O asemenea prevedere referitoare la informarea persoanei controlate nu exista în conţinutul Legii nr. 95/2006. În plus, art. 15 alin. 2 din Legea nr. 176/2010 asigură o mai mare detaliere a informaţiilor şi a modului de transmitere a acestora, comparativ cu textul art. 315 din Legea nr. 95/2006.
Ca urmare, nu se regăseşte ipoteza identică din contextul pronunţării hotărârii în Cauza C-201/14, pentru a fi transpuse direct considerentele acesteia în cauza de faţă, motivul de recurs fiind şi nefondat.
II.3.8. Prin motivul de recurs menţionat la pct. 4 al cererii de recurs, ultimul în ordinea analizei de faţă, în temeiul unor norme de drept unional, recurentul-reclamant susţine ca un motiv de nelegalitate a raportului de evaluare lipsa de proporţionalitate a sancţiunii.
Şi acesta este un motiv nou, care depăşeşte cadrul procesual obiectiv al litigiului dedus judecăţii în fond, motiv pentru care, în principal, trebuie considerat inadmisibil.
În subsidiar, aşa cum s-a reţinut în precedent, nu au fost prezentate argumente pentru a se considera că procedura administrativă de evaluare a incompatibilităţii reprezintă o acuzaţie în materie penală, în sensul Convenţiei EDO, motiv pentru care nu poate fi luat în considerare principiul proporţionalităţii pedepselor, prevăzut de art. 49 din CDFUE.
Cât priveşte invocata încălcare, prin aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 25 din Legea nr. 176/2010, a dreptului la muncă şi a dreptului de a fi ales garantate de art. 15, art. 39 şi art. 40 din CDFUE, Înalta Curte constată că impunerea prin legea naţională a sancţiunii urmăreşte garantarea respectării normelor imperative referitoare la interdicţia ocupării funcţiilor incompatibile şi este o modalitate de a atinge obiectivele şi scopul legii. De altfel, însăşi decizia Comisiei Europene nr. 2006/928/CE se referă la implementarea unor sancţiuni disuasive în materia conflictelor de interese şi a situaţiilor de incompatibilitate, care să asigure prezervarea valorilor statului de drept.
Prin urmare, nu se poate considera că impunerea sancţiunii încalcă dreptul la muncă sau dreptul de a fi ales, limitările fiind prevăzute de lege, urmărind un scop legitim şi fiind proporţionale cu scopul urmărit. Aplicarea de drept a sancţiunii, fără posibilitatea de apreciere în procedura judiciară este alegerea legiuitorului, în considerarea importanţei valorilor sociale ocrotite prin normă.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 Cod de procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat, constatând că nu este incident niciunul dintre motivele de casare invocate.