Suspendarea facultativă a judecății. Îndeplinirea condițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă în situația în care judecarea cauzei până la soluționarea căreia s-a dispus suspendarea este la rândul său suspendată. Respectarea principiilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în fața primei instanțe. Unele incidente procedurale
Index alfabetic: Suspendarea judecăţii în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă
- Recurs
- Dreptul la un proces echitabil
- Cheltuieli de judecată
C. proc. civ., art. 6, art. 413 alin. (1) pct. 1
C. proc. fisc., art. 182
Potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., „instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi”.
Faptul că dosarul de a cărui soluționare depinde judecarea cauzei a fost suspendat, la rândul său, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu poate constitui un argument valid în sensul nelegalităţii încheierii recurate prin care s-a aplicat măsura suspendării facultative a judecății, întrucât, chiar dacă temporar procesul rămâne în nelucrare, instanţa nu s-a dezînvestit de soluţionarea pricinii, fiind îndeplinită situaţia-premisă a suspendării facultative, a existenţei unei alte judecăţi.
Cât timp legiuitorul a avut în vedere pentru reglementarea acestui caz de suspendare facultativă a judecăţii înrâurirea pe care o poate avea tranşarea asupra unui drept şi asupra hotărârii ce urmează a fi dată în cauză, înrâurire care rezultă, cu evidenţă, în speţă, în mod legal instanţa de apel a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Instanţa de apel a constatat că, deşi măsura suspendării a fost solicitată de pârâtă, demersul judiciar până la soluţionarea căruia este întrerupt cursul judecăţii aparţine reclamantei. Astfel, nu poate fi reţinută o rea-credinţă din partea intimatei în exercitarea drepturilor sale procesuale, nefiind parte în aceste litigii, cu consecinţa că nu prezintă riscul tergiversării soluţionării printr-un comportament lipsit de diligenţă în cadrul procesului care a determinat măsura suspendării judecăţii.
Întrucât recurenta-reclamantă este cea care a promovat demersul procesual până la soluţionarea definitivă a căruia s-a dispus suspendarea judecăţii, nu i s-ar putea imputa intimatei-pârâte - ce a justificat legătura indisolubilă între cele două cauze şi necesitatea tranşării unui drept al recurentei-reclamante de restituire, ce poate fi invocat cu putere de lucru judecat în litigiul pendinte - că şi-ar fi exercitat un interes procesual de a menţine şi prelungi pe o durată excesivă incertitudinea referitoare la obligaţiile pretinse în sarcina sa de reclamantă.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 186 din 07 februarie 2023
1. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Societatea A. S.A. a solicitat Tribunalului Bucureşti să oblige pârâta B. - Sucursala Bucureşti să restituie suma de 214.385.212 lei, plus dobânda penalizatoare, în principal în temeiul răspunderii contractuale izvorâte din contractul de credit nr. 16271 din 9 februarie 2016, în subsidiar în temeiul plăţii nedatorate ori în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 481 din 2 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, aceasta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă.
2. Împotriva hotărârii instanţei de fond s-a formulat apel de către reclamantă, care a fost admis de către Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 149/2021 din 1 februarie 2021, dispunându-se anularea în tot a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe. A fost respinsă excepția inadmisibilităţii apelului.
3. Împotriva deciziei din apel s-a declarat recurs de către pârâta B. - Sucursala Bucureşti, solicitându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Prin decizia nr. 2479 din 17 noiembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a fost admis recursul, casată decizia civilă nr. 149/2021 din 1 februarie 2021, fiind trimisă cauza spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă la data de 28.03.2022, sub nr. x/3/2019*.
Prin încheierea pronunţată la 6 iunie 2022, instanţa de apel a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2/2020 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
5. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei în vederea continuării judecăţii.
În argumentarea recursului s-a arătat că încheierea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa de apel încălcând unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv art. 6 C. proc. civ. privind desfăşurarea cu celeritate a judecăţii. Astfel, prin crearea unui lanţ de suspendări se ajunge la situaţia de domino în care niciun dosar nu ar mai putea fi soluţionat dacă există o minimă legătură cu rezolvarea altei judecăţi. În susţinerea acestei critici s-a făcut referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 2331 din 19 aprilie 2011, pronunţată în recurs de Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
S-a mai apreciat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., legiuitorul stabilind că pentru a se putea dispune suspendarea unei pricini în cazul în care dezlegarea sa depinde de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, această judecată trebuie să fie una în curs de derulare şi nicidecum suspendată. Cu alte cuvinte, măsura suspendării trebuie luată inclusiv prin punerea în balanţă a intereselor şi drepturilor părţilor. Or, a suspenda această cauză semnifică însăşi anularea posibilităţii reclamantei de a-şi putea satisface dreptul legitim într-o manieră maximală, iar o soluţie de suspendare ar conduce la paralizarea procesului, cu două cauze interconectate, dar suspendate. Se mai invocă reaua-credinţă a intimatei B., care încearcă să tergiverseze soluţionarea procesului într-un mod mascat, cerând suspendarea judecăţii până la soluţionarea unei alte cauze suspendate, ceea ce contravine principiilor bunei desfăşurări a procesului civil.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 22 noiembrie 2022, intimata B. - Sucursala Bucureşti a solicitat respingerea recursului şi menţinerea încheierii recurate ca fiind temeinică şi legală.
În data de 5 decembrie 2022, recurenta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiate a argumentelor şi apărărilor intimatei B. şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Analizând încheierea atacată, prin raportare la criticile invocate și la apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează aplicarea greşită a art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., privind suspendarea judecăţii apelului la termenul de judecată din 6 iunie 2022.
Potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., „instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi”.
Acest caz de suspendare are în vedere existenţa unui alt dosar, aflat pe rolul instanţelor de judecată, a cărui soluţionare are o influenţă hotărâtoare asupra rezolvării cauzei, problemele de drept deduse judecăţii aflându-se într-o legătură indisolubilă.
Faţă de ordinea logică de soluţionare a problemelor de drept deduse judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a concluzionat că, în vederea soluţionării disputei dintre părţi, prezintă importanţă tranşarea cu prioritate a litigiului în ceea ce priveşte legalitatea deciziei organelor fiscale, ce face obiectul dosarului nr. x/2/2015, aflat în stare de judecată, cu termen fixat la data de 02.03.2023, cât şi în ceea ce privește cererea de restituire a sumelor de bani executate de către A.N.A.F. (dosarul nr. x/2/2020 - în prezent suspendat până la soluţionarea dosarului nr. x/2/2015) pentru a se putea verifica măsura în care operează răspunderea contractuală a pârâtei B. care a eliberat sumele către organele fiscale, ori sunt întrunite, în subsidiar, condiţiile plăţii nedatorate sau îmbogăţirii fără justă cauză, pentru a se evita o eventuală dublă reparaţie a prejudiciului suferit de reclamantă.
Dat fiind că situaţia litigioasă priveşte raportul juridic dintre recurenta A. şi A.N.A.F., care nu e parte în acest proces, se impune soluţionarea cu prioritate a dosarului nr. x/2/2020, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ce are ca obiect cererea recurentei-reclamante privind anularea actelor fiscale nr. 46380/12.11.2019 şi nr. 71296/23.12.2019 emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul A.N.A.F., precum şi obligarea A.N.A.F., prin Direcţia Generală a Marilor Contribuabili, la restituirea sumei de 214.385.212 lei, cu obligarea la plata dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în conformitate cu prevederile art. 182 C. proc. fisc.
Înalta Curte reţine că suma de 214.385.212 lei a fost stabilită prin Decizia de impunere nr. F-MC 851/21.01.2014, decizie contestată în dosarul nr. x/2/2015. În cuprinsul cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarului anterior menţionat, la punctul 3.1. au fost indicate ca motive de nelegalitate a deciziei şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-MC 7/21.01.2014, aspecte referitoare la decăderea A.N.A.F. din dreptul de a-şi valorifica creanţe anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, susţinându-se că, odată intervenită sancţiunea decăderii, nu putea emite titlul de creanţă.
Totodată, dosarul nr. x/299/2021, ce are ca obiect cererea de întoarcere a executării silite formulată de intimata-pârâtă B. împotriva autorităţilor fiscale, este suspendat până la soluţionarea definitivă a contestaţiei ce face obiectul dosarului nr. x/2/2015.
Astfel, în ceea ce priveşte recuperarea de către recurenta-reclamantă a pretinsului prejudiciu suferit prin executarea silită a autorităţilor fiscale, care este imputat şi intimatei-pârâte, se impune stabilirea cu prioritate dacă suma executată silit era sau nu datorată de recurenta-reclamantă.
Cât timp legiuitorul a avut în vedere pentru reglementarea acestui caz de suspendare facultativă a judecăţii înrâurirea pe care o poate avea tranşarea asupra unui drept şi asupra hotărârii ce urmează a fi dată în cauză, înrâurire care rezultă, cu evidenţă, în speţă, în mod legal instanţa de apel a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Cu privire la susținerile recurentei, în sensul că măsura dispusă de instanţa de apel încalcă principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv celeritatea judecăţii, reglementată de art. 6 C. proc. civ., întrucât intimata-pârâtă, prin cererea de suspendare, nu tinde, în realitate, decât la tergiversarea soluţionării cauzei, acestea nu pot fi reţinute. În mod corect a constatat instanţa de apel că, deşi măsura suspendării a fost solicitată de pârâtă, demersul judiciar până la soluţionarea căruia este întrerupt cursul judecăţii aparţine reclamantei, aceasta fiind titulara acţiunilor în justiţie înregistrate sub nr. x/2/2015, respectiv nr. x/2/2020. Astfel, nu poate fi reţinută o rea-credinţă din partea intimatei în exercitarea drepturilor sale procesuale, nefiind parte în aceste litigii, cu consecinţa că nu prezintă riscul tergiversării soluţionării printr-un comportament lipsit de diligenţă în cadrul procesului care a determinat măsura suspendării judecăţii.
În aceste condiţii, nici jurisprudenţa la care a făcut referire recurenta în cuprinsul cererii de recurs nu poate fi relevantă în cauză.
Înalta Curte apreciază că suspendarea judecăţii este justificată de garanţiile procesului echitabil, nefiind încălcat accesul la justiţie al recurentei-reclamantei.
În vederea unei mai bune administrări a actului de justiţie, precum şi pentru respectarea principiului aflării adevărului, instanţa este datoare să valorifice în interesul tuturor părţilor din proces dispoziţiile legale incidente fără a aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. Posibilitatea de a decide asupra suspendării, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, este de natură să contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil.
Curtea Constituţională, în Decizia nr. 29 din 27 ianuarie 2004, a reţinut că suspendarea cauzei, într-o astfel de ipoteză, este de natură să preîntâmpine situaţiile în care instanţele judecătoreşti ar pronunţa hotărâri contradictorii, cu efecte nedorite asupra stabilităţii raporturilor juridice existente între părţi.
Adoptarea măsurii suspendării judecății în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. depinde de aprecierea instanţei care este datoare să examineze şi oportunitatea suspendării judecăţii.
Or, din această perspectivă, întrucât recurenta-reclamantă este cea care a promovat demersul procesual până la soluţionarea definitivă a căruia s-a dispus suspendarea judecăţii, nu i s-ar putea imputa intimatei-pârâte - ce a justificat legătura indisolubilă între cele două cauze şi necesitatea tranşării unui drept al recurentei-reclamante de restituire, ce poate fi invocat cu putere de lucru judecat în litigiul pendinte - că şi-ar fi exercitat un interes procesual de a menţine şi prelungi pe o durată excesivă incertitudinea referitoare la obligaţiile pretinse în sarcina sa de reclamantă.
Nici faptul că dosarul nr. x/2/2020 a fost suspendat, la rândul său, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu poate constitui un argument valid în sensul nelegalităţii încheierii recurate, întrucât chiar dacă temporar procesul rămâne în nelucrare, instanţa nu s-a dezînvestit de soluţionarea pricinii, fiind îndeplinită situaţia-premisă a suspendării facultative a existenţei unei alte judecăţi.
Faţă de cele arătate mai sus, se constată că niciuna din criticile recurentei-reclamante nu poate fi reţinută, încheierea de suspendare fiind pronunţată cu aplicarea corectă a legii.
Pentru considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză a fost respins ca nefondat, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În ceea ce privește solicitarea intimatei-pârâte B. - Sucursala Bucureşti de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentei cereri de recurs, Înalta Curte reține că, față de obiectul căii extraordinare de atac, respectiv încheierea de suspendare pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă la data de 6 iunie 2022, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întreruperea cursului judecății fiind un incident procedural, care nu vizează fondul pretenţiilor deduse judecăţii, cheltuielile de judecată în această etapă procesuală nu pot fi acordate, urmând a fi avute în vedere odată cu soluţionarea apelului.