Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 903/A din 12 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021, privind pe inculpatul A., constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 1880/29.06.2022 pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosar nr. x/2021, în baza art. 396 alin. (1), alin. (4) şi alin. (10) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., s-a stabilit pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare în sarcina inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen.
În baza art. 83 alin. (1) C. pen., a fost amânată aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărâri.
În baza art. 85 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Timiş, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 86 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e) să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Timiş.
În baza art. 404 alin. (3) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse, precum şi cele ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.
În baza art. 404 alin. (4) din C. proc. pen., s-a constatat că în cauză nu au fost luate măsuri preventive, de siguranţă sau asiguratorii faţă de inculpatul A.
În baza art. 397 alin. (1) rap. la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., cu aplicarea Deciziei nr. 1/2016 (M. Of. nr. 258 din 6 aprilie 2016) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a respins acţiunea civilă exercitată de partea civilă B., ca inadmisibilă.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul A. a fost obligat la plata sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
În fapt, în esenţă, s-a reţinut că, în data de 09.07.2017, în jurul orei 12:00, inculpatul a condus autoutilitara marca C., cu numărul de înmatriculare x, pe Centura Timişoarei, pe raza localităţii Dumbrăviţa, jud. Timiş, din direcţia Lugoj către Sânandrei, iar la KM 5+850 a virat la stânga pentru a intra pe un drum lateral de acces către sediul D., fără a se asigura la schimbarea direcţiei de mers, moment în care a intrat în coliziune cu motociclul marca E. cu nr. de înmatriculare x (Ungaria) care era condus de persoana vătămată B., din aceeaşi direcţie de mers cu autoutilitara şi care se afla în depăşire, iar în urma producerii accidentului rutier, persoana vătămată a suferit leziuni pentru care a necesitat 40 de zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa victimei în primejdie.
Împotriva Sentinţei penale nr. 1880/29.06.2022 pronunţată de Judecătoria Timişoara, în Dosarul nr. x/2021, a declarat apel, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, apel înregistrat la Curtea de Apel Timişoara la data de 21.07.2022.
Prin Decizia penală nr. 903/A din data 12.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara împotriva Sentinţei penale nr. 1880/29.06.2022 pronunţată de Judecătoria Timişoara, în Dosarul nr. x/2021.
S-a desfiinţat sentinţa penală apelată şi rejudecând:
În temeiul art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (2) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 153, art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. şi Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen. - faptă din 09.07.2017.
În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au menţinut dispoziţiile privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat inculpatul în primă instanţă. În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-au menţinut dispoziţiile vizând latura civilă a cauzei. În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina statului.
Decizia penală nr. 903A din data 12.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală a fost comunicată Parchetului de pe Curtea de Apel Timişoara la data 13.10.2022, părţii vătămate B. la data de 18.10.2022, inculpatului A. la data de 18.10.2022 la cabinet de avocat, părţilor responsabile civilmente F. SRL la data de 18.10.2022 şi G. SA prin lichidator la data de 17.10.2022.
Pentru Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara termenul s-a împlinit la data de 14.11.2022, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.
Împotriva Deciziei penale nr. 903/A din data 12.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara la data de 19.10.2022.
Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată către partea civilă B. la data de 25.10.2022, părţilor responsabile civilmente SC F. SRL la data de 24.10.2022 şi G. SA prin lichidator la data de 24.10.2022, inculpatului A. la data de 25.10.2022.
În cauză, inculpatul A., la data de 27.10.2022, a depus concluzii scrise.
În esenţă, a solicitat, în temeiul disp. art. 448 alin. (1) din C. proc. pen., respingerea recursului în casaţie, ca fiind nefondat, arătând că prin recursul în casaţie declarat, în esenţă, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a criticat nelegalitatea deciziei instanţei de apel, susţinând că întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual penal şi în atare situaţie pretinsa inexistenţa a vreunui caz de întrerupere a prescripţiei în perioada 2018 - 2022 nu poate avea vreo consecinţă asupra actelor întreruptive de prescripţie din perioada 2014 - 2018, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile.
S-a susţinut că actele de urmărire penală, efectuate în prezenta cauză până la data de 25.06.2018, anterior pronunţării Deciziei nr. 297/26.04.2018 de către Curtea Constituţională, au fost de natură a întrerupe curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale şi în atare situaţie, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile, în situaţia de faţă, termenul de prescripţie nu s-a împlinit, soluţia de încetare a procesului penal fiind nelegală.
S-a solicitat instanţei de recurs să constate că această chestiune a fost tranşată prin Decizia nr. 67/25.10.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Dosarul nr. x/2022, în sensul în care normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen. Întrucât decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie, a solicitat să se constate că orice analiză a criticilor de nelegalitate invocate prin recursul în casaţie sunt de prisos, motiv pentru care, a apreciat că se impune respingerea recursului, ca fiind nefondat.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 19.12.2022, sub Dosar nr. x/2021, iar judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 14.02.2023, dată la care a fost amânată pronunţarea la data de 28.02.2023.
În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sunt menţionate numele şi prenumele procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara (H.), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 903/A din 10.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală), precum şi semnătura titularului cererii, în raport de dispoziţiile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen.
Totodată, prin cererea formulată de parchet a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., respectiv în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.
În susţinerea cererii de recurs în casaţie, parchetul a menţionat că întrucât valabilitatea actului de procedură este guvernată de principiul tempus regit actum şi nu de principiul aplicării legii penale mai favorabile, urmează a fi examinat pentru fiecare dintre perioadele distincte marcate de intrarea în vigoare a C. proc. pen., de cele două decizii ale CCR şi de O.U.G. nr. 71/2022, în ce condiţii actele de procedură efectuate au avut efect întreruptiv de prescripţie.
Prin Decizia nr. 473/2018, instanţa de control constituţional a preluat considerentele Deciziei nr. 511/2013, reiterând faptul că, în lumina Convenţiei europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispoziţiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condiţiile de incriminare a faptei şi pedeapsa pentru aceasta. Ca atare, dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituţiei prescripţiei, ceea ce este cert şi constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituţionalitate este faptul că legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei trebuie să respecte prevederile art. 7 parag. 1 din această convenţie, care reprezintă fundamentul protecţiei juridice sub aspectul neretroactivităţii legii. Curtea a reţinut, de asemenea, că soluţia legislativă criticată priveşte declararea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor de omor şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor legale criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie, iar opţiunea legiuitorului pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit încă, nu este de natură să încalce dispoziţiile din art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală.
Totodată, în Decizia nr. 341/2014, Curtea Constituţională a concluzionat că opţiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174 - 176 din C. pen. din 1969 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării, nu are drept consecinţă un prejudiciu constituţional relevant. Prin urmare, Curtea a statuat că reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. (3) din C. pen. din 1969 nu încalcă Constituţia, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale. Or, faţă de cele expuse, deşi Curtea se fereşte să expliciteze natura juridică a prescripţiei, indiferent că este vorba de cea aferentă executării pedepselor sau de cea a răspunderii penale, limitându-se în a spune că este "controversată", este evident că pleacă de la premisa că are cel puţin o natură juridică mixtă.
Plecând de la aceste coordonate de aplicare temporală a efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din cele mai sus menţionate, s-a precizat că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. declarate neconstituţionale au o natură juridică dublă, de normă de drept penal substanţial (cursul termenului de prescripţie, prescripţia specială a răspunderii penale) şi de normă de drept penal procesual (actul de procedură îndeplinit în cauză, clasarea/încetarea procesului penal), în speţă, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Or, actul procedural care întrerupe termenul de prescripţie generală a răspunderii penale, fiind prevăzut de o normă procesual penală nu poate intra sub incidenţa principiului specific dreptului penal substanţial, constând în efectul retroactiv al legii penale mai favorabile.
Mai mult, s-a precizat că dispoziţiile legale care suspendă cursul prescripţiei răspunderii penale se regăsesc în C. proc. pen., fiind considerate dispoziţii legale care suspendă cursul prescripţiei, de pildă, cele care prevăd suspendarea urmăririi penale (art. 312 din C. proc. pen.), respectiv suspendarea judecăţii (art. 367, art. 368 din C. proc. pen.) ori cele privind necesitatea existenţei unei autorizări pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 9 alin. (3), art. 10 alin. (2) din C. proc. pen.). Dispoziţiile legale care exclud prin ele însele posibilitatea continuării cursului prescripţiei răspunderii penale (cauze de suspendare) au fost considerate cele care reglementau procedura de rejudecare în caz de extrădare a persoanei judecate şi condamnate în lipsă, respectiv art. 522 din C. proc. pen. anterior. În prezent, procedura corespunzătoare se regăseşte în art. 466 - art. 469 din C. proc. pen. şi este prevăzută expres drept cauză de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
În concluzie, examinarea efectelor neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile.
Referitor la actele de procedură întreruptive de prescripţie din perioada 1 februarie 2014 - 25 iunie 2018, s-a menţionat că actele de procedură îndeplinite înainte de 2018 şi-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum.
Ulterior îndeplinirii actului de procedură a început să curgă un nou termen general de prescripţie. Curtea Constituţională a arătat, în Decizia nr. 358/2022, că între 26 aprilie 2018 şi 30 mai 2022 "fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale".
Întrucât întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual, pretinsa inexistenţă a vreunui caz de întrerupere între 2018 şi 2022 nu are vreo consecinţă asupra actelor întreruptive de prescripţie din perioada 2014 - 2018, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile.
Referitor la actele de procedură întreruptive de prescripţie după data de 30 mai 2022, s-a precizat că pentru termenele de prescripţie generală neîmplinite (indiferent de data comiterii faptei), se aplică efectul întreruptiv de prescripţie. Se impune, în special în cauzele în care s-au efectuat acte care se comunică suspectului sau inculpatului în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, să se efectueze de îndată acte cu această natură.
Actele de procedură vor întrerupe cursul termenului de prescripţie în condiţiile O.U.G. nr. 71/2022.
În ceea ce-1 priveşte pe inculpatul A., în data de 13.12.2019, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspectul A. De asemenea, în data de 21.04.2021, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 30.09.2021, sub nr. Dosar nr. x/2021, iar prin încheierea penală pronunţată la data de 06.12.2021, în Dosarul nr. x/2021/al, definitivă prin neexercitarea dreptului la contestaţie, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii.
La termenul de judecată din data de 02 iunie 2022, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul a solicitat, iar după ascultarea acestuia conform art. 375 alin. (1) C. proc. pen., instanţa a admis cererea inculpatului privind judecarea cauzei potrivit procedurii recunoaşterii învinuirii prevăzute la art. 375 C. proc. pen.
Astfel, s-a menţionat că aceste acte au întrerupt cursul termenului de prescripţie şi, ţinând seama că fapta a fost săvârşită în data de 09.07.2017, termenul prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. e) din C. pen. nu a fost depăşit cu încă o dată, astfel că, nu a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârea este supusă casării când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.
Având în vedere considerentele mai sus dezvoltate, parchetul a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza finală C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, iar în rejudecare, să se constate nelegalitatea Deciziei penale nr. 903/A/12.10.2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2021 al Curţii de Apel Timişoara, să se înlăture greşita aplicare a legii, constând în aceea că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2), (3) C. pen.
Prin încheierea din 28 februarie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 903/A din data 12.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, privind pe inculpatul A.
S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători.
S-a acordat termen la data de 25 aprilie 2023, cu citarea intimatului-inculpat A., intimatei-părţi civile B., intimatelor-părţi responsabile civilmente SC F. SRL şi G. SA prin lichidator, precum şi asigurarea apărării (apărător ales/din oficiu).
Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.
De asemenea, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., precum şi cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) a, b, c şi d din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara care a exercitat calea extraordinară de atac (H.), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 903/A din 13.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală), precum şi semnătura procurorului care a exercitat calea de atac şi a procurorului general.
În ceea ce priveşte condiţia prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în cauză, s-a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. susţinând, în esenţă, că se impune înlăturarea greşitei aplicări a legii, constând în aceea că, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2), (3) C. pen., având în vedere că actele astfel cum au fost menţionate în cerere au întrerupt cursul termenului de prescripţie, întrucât fapta a fost săvârşită în data de 09.07.2017, prin urmare, termenul prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. e) din C. pen. nu a fost depăşit cu încă o dată, astfel că, nu a intervenit prescripţia răspunderii penale.
Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a fost declarată în termen legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 434, 436 alin. (1) şi art. 437 din C. proc. pen., iar motivele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.
Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
În vederea stabilirii incidenţei acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanţei asupra existenţei/inexistenţei cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situaţia concretă şi datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.
În speţă, în limitele procesuale menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018), s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09 iunie 2022) s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale, în considerente reţinându-se că:
"În condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (parag. 73).
Anterior publicării acestei din urmă decizii, prin articolul unic al O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022), a fost modificat art. 155 din C. pen. după cum urmează:
"(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."
Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022), s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că "în egală măsură, în contextul examinării instituţiei prescripţiei răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparţinând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) şi una aparţinând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripţiei), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia.
Consecutiv, sub aceeaşi interdicţie intră şi combinarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Cu alte cuvinte, existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive.
Revine fiecărei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia."
Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.
Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 - 25 iunie 2018 - şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 - 30 mai 2022 - nu a existat o reglementare care să prevadă cazurile şi condiţiile întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale.
În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că parchetul a susţinut recursul în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., prin prisma faptului că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea de vătămare corporală din culpă prev de art. 196 alin. (2), (3) din C. pen.
Potrivit art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen., infracţiunea de vătămare corporală din culpă este sancţionată de legiuitor cu pedeapsa cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă, iar conform art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 5 ani.
Prin urmare, raportat la data săvârşirii faptei de către inculpatul, respectiv 09.07.2017, în mod corect, s-a constatat că termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit în data de 09.07.2022, şi s-a dispus încetarea procesului penal.
Argumentele Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în sensul că actele de procedură îndeplinite înainte de data de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi-au împlinit efectele de întrerupere a termenului de prescripţie, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul temput regit actum, sunt nefondate.
Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 67/25 octombrie 2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022), s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.
Pe cale de consecinţă, se constată că, în mod corect, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev de art. 196 alin. (2), (3) din C. pen., ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 903/A din 12 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021, privind pe inculpatul A.
Conform prevederilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat în sumă de 680 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Deciziei penale nr. 903/A din 12 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021, privind pe inculpatul A.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat în sumă de 680 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 25 aprilie 2023.
GGC - ED