Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi, reţine următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 49 din data de 20.04.2022 pronunţată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 485 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi şi inculpata A., cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (forma aflată în vigoare după 01.02.2014) - cererea de plată tranşa I - nr. 1038 din data de 07.04.2014 în valoarea de 24.000 euro (107.304 RON).
A fost condamnată inculpata A. la pedeapsa principală de 2 ani şi 6 luni închisoare, astfel cum a fost redusă cu 1/3, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (4) din C. proc. pen. şi având în vedere dispoziţiile art. 36 din C. pen.
În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatei A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., constând în interzicerea dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 (trei) ani, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.
În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. a fost aplicată inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., respectiv dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe perioada executării pedepsei principale, ce se va executa în măsura anulării sau revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În temeiul art. 91 şi art. 92 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata termenului de supraveghere de 3 ani (calculat, potrivit art. 92 alin. (2) din C. pen., de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă).
În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a fost obligată inculpata ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vrancea, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă;
În temeiul art. 93 alin. (2) lit. d) din C. pen., s-a impus inculpatei A. obligaţia de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei.
În temeiul art. 93 alin. (3) din C. pen., s-a impus inculpatei A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Primăriei com. Gura Caliţei, jud. Vrancea sau în cadrul Şcolii Generale din com. Gura Caliţei, jud. Vrancea.
În temeiul art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatei A. asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., potrivit cărora, dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa va revoca suspendarea şi va dispune executarea pedepsei, respectiv a acelora potrivit cărora, dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.
În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligată inculpata la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În temeiul art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., s-a lăsat nesoluţionată latura civilă.
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel inculpata A..
Prin Decizia penală nr. 96/A din data de 30 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de inculpata A.; s-a desfiinţat Sentinţa penală nr. 49/20.04.2022 a Tribunalului Vrancea şi, în rejudecare:
S-a respins acordul de vinovăţie încheiat între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi şi inculpata A..
S-a trimis cauza procurorului pentru continuarea urmăririi penale şi soluţionarea legală a cauzei, cu luarea în considerare a motivului pentru care acordul de vinovăţie nu poate fi admis.
Împotriva Deciziei penale nr. 96/A din data de 30 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA - Serviciul Teritorial Galaţi.
În cererea de recurs în casaţie, parchetul a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, admiterea recursului în casaţie şi casarea deciziei atacate, întrucât în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale a inculpatei A., apreciindu-se ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei CCR nr. 358/2022 prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
În consecinţă, în opinia parchetului, pentru respectarea acestui principiu, având în vedere că infracţiunea ce face obiectul cauzei este una din infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, în interpretarea dată prin prisma Deciziei nr. 297/2018 a CCR.
Parchetul a arătat că, deşi prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, instituţia întreruperii termenului de prescripţie este o instituţie preponderent de drept procedural, reprezentând în esenţă unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt, potrivit parchetului, rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (parag. 67) Curtea Constituţională tratează în mod distinct cele doua instituţii. Având în vedere natura ei, parchetul a afirmat că întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedura. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Astfel, a precizat că în cauză au fost îndeplinite numeroase acte de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie.
De asemenea, a considerat că în ipoteza din dreptul român nu a fost incidentă niciodată o lege penală care să se fi aplicat pentru o perioadă de timp, ci doar o decizie a Curţii Constituţionale, care nu echivalează cu legea în sine, aspect subliniat de însăşi Curtea Constituţională în cuprinsul Decizie nr. 650/2018 (par. 441 - 451), astfel că Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 nu a impus aplicarea principiului legii penale mai favorabile, ci doar a constatat că în perioada de referinţă fondul activ al legislaţiei nu cuprindea niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.
În opinia parchetului, consecinţele Deciziei nr. 358/2022 a CCR şi a Deciziei nr. 67/2022 a ICCJ ar fi riscul sistemic de impunitate, nu doar pentru infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci a tuturor infracţiunilor cu excepţia celor imprescriptibile, înlăturarea termenul special de prescripţie nereprezentând voinţa legiuitorului. A menţionat că această cauză are legătură cu dreptul Uniunii Europene, în acest sens făcând trimitere la cauza Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19), paragraful 188 şi 169 şi, prin urmare, este necesară aplicarea dreptului Uniunii Europene şi aplicarea legislaţiei naţionale privind prescripţia răspunderii penale în acord cu normele acestuia. Referindu-se la Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160), unde Curtea a stabilit principiul supremaţiei dreptului comunitar, prin prisma jurisprudenţei CJUE (cauzele Tarico I, II şi Euro Box Promotion) şi având în vedere Ordonanţa dispusă de Curte ca urmare a numeroaselor sesizări cu obiect asemănător (referitor la întrebările dacă neaplicarea Deciziilor CCR ar fi conformă dreptului comunitar şi dacă lăsarea neaplicată a prevederilor naţionale în materie de complete aduce atingere art. 49 paragraful 1 teza ultimă din Carta drepturilor fundamentale) - pentru evitarea riscului sistemic de impunitate este necesară aplicarea legislaţiei naţionale privind prescripţia specială a răspunderii penale, făcându-se abstracţie de interpretarea dată prin Decizia nr. 358/2022.
Prin încheierea din data de 11 aprilie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi împotriva Deciziei penale nr. 96/A din data de 30 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2022, a trimis cauza la Completul 5 în vederea soluţionării şi a acordat termen la data de 23.05.2023.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.
Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.
Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.
Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
În speţă, în limitele procesuale menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin intermediul unui caz de casare formal invocat şi care nu îşi găseşte aplicabilitatea în raport de soluţia pronunţata în cauză s-a urmărit în realitate pronunţarea asupra unei alte situaţii juridice care nu poate fi analizată în prezentul recurs în casaţie.
În conţinutul art. 485 din C. proc. pen. intitulat "Soluţiile instanţei" se prevede că:
(1) Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:
a) admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (2) - (4), care nu poate crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 - 482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;
b) respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 - 482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
Aşadar, conţinutul textului de lege invocat relevă că, soluţiile ce pot fi adoptate în cadrul acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt în mod limitativ şi expres prevăzute de lege, iar exercitarea unui recurs în casaţie trebuie să vizeze şi să se raporteze strict la aceste două aspecte.
Înalta Curte, constată că, în realitate se critică nu soluţia adoptată ci considerentele care au stat la baza pronunţării soluţiei prin care s-a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi s-a dispus trimiterea dosarului procurorului în vederea continuării urmăririi penale. În concret prin cazul de casare invocat s-a avut în vedere obţinerea unei soluţii ce nu poate fi cenzurată şi analizată în raport de instituţia ce a generat adoptarea soluţiei de către instanţa de apel.
Motivele de recurs în casaţie, potrivit dispoziţiilor legale, se limitează la cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., şi anume:
(1) nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
(2) condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
(3) încetarea în mod greşit a procesului penal;
(4) lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi
(5) aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Aşadar prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor.
Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de art. 448 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs. Aşadar, pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - ca garanţie a efectivităţii principiului legalităţii procesului penal.
În ceea ce priveşte acordul de recunoaştere a vinovăţiei - reglementat de dispoziţiile art. 478 - 488 din C. proc. pen. - acesta reprezintă o instituţie de drept procesual penal nouă în legislaţia românească, prin a cărei introducere, legiuitorul a dorit o schimbare radicală a procesului penal român, chiar dacă aplicabilitatea sa este limitată la acele infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei permite inculpatului să participe la stabilirea pedepsei, prin negocierea cu procurorul a condiţiilor acestui acord, scopul încheierii lui fiind soluţionarea cu celeritate a procesului penal, într-un termen optim şi previzibil.
Din acest punct de vedere, judecata infracţiunilor pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei - la fel ca şi judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală (procedura privind recunoaşterea învinuirii) - reprezintă o formă abreviată a judecăţii privind anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces.
În prezenta cauză, Înalta Curte reţine că nu suntem în prezenţa unei hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, acordul de recunoaştere a vinovăţiei fiind respins, nefiind dezlegat fondul cauzei şi nestatuându-se asupra existenţei faptei penale şi asupra vinovăţiei inculpatului, astfel că nu suntem în prezenţa unei rezolvări a acţiunii penale, adică o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, respectiv una de aplicare a unei măsuri educative.
Pe aceste coordonate, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a dispus în cauză în mod greşit încetarea procesului penal ca efect al soluţionării acţiunii penale, astfel cum a criticat parchetul hotărârea împotriva căreia a formulat această cale extraordinară de atac, ci în cadrul verificării generată şi impusă de dispoziţiile art. 479 - 480 din C. proc. pen. a constatat că nu sunt întrunite condiţiile de legalitate prevăzute de lege.
Practic instanţa de apel nu a consfinţit prin hotărârea pronunţată înţelegerea dintre inculpat şi reprezentantul parchetului, aşa încât nu se poate admite că a dispus în mod greşit încetarea procesului penal atâta timp cât nu avem soluţionată latura penală a acestei cauze.
Prin critica adusă, Înalta Curte apreciază că se doreşte o reformare a hotărârii atacate, însă pe un alt palier decât cel permis în cadrul acestui control de legalitate al recursului în casaţie, o inversiune practic a raţionamentului care a stat la baza adoptării soluţiei în cauză, fără a critica însă soluţia de respingere a acordului pe coordonatele permise de lege, sens în care va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi împotriva Deciziei penale nr. 96/A din 30.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de către parchet, vor rămâne în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi împotriva Deciziei penale nr. 96/A din 30.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de către parchet, rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 680 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2023.
GGC - NN