Deliberând asupra contestaţiei formulate de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 691/A din data de 29 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2022 (1711/2022.), constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 691/A din data de 29 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2022 (1711/2022.), s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulata de contestatorul-condamnat A., prin avocat ales. S-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de contestatorul-condamnat A. având ca obiect împiedicarea la executarea Deciziei penale nr. 575/A/13.05.2022, pronunţate în Dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală. În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat pe contestatorul-condamnat A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 800 RON.
Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 14.06.2022, sub nr. x/2022, contestatorul condamnat A. a formulat contestaţie la executare cu referire la Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, prin care au fost admise apelurile declarate împotriva Sentinţei penale nr. 807/13.05.2019, îndreptate prin încheierea din 14.05.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, şi i-a fost aplicată contestatorului o pedeapsă rezultantă totală de 10 ani şi 8 luni de închisoare cu executare.
S-a invocat drept motiv al contestaţiei sale la executare o împiedicare privind executarea pedepsei reprezentată de caracterul disproporţionat al severităţii pedepsei rezultante totale în raport cu gravitatea infracţiunilor pentru care contestatorul a fost condamnat, cu violarea art. 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. S-a solicitat anularea Mandatului de arestare european nr. 26/13.05.2022, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală - Judecătorul delegat cu executarea, precum şi a tuturor actelor şi măsurilor de executare subsecvente, emise sau realizate în baza acestui mandat de arestare european (precum transmiterea mandatului de arestare european către autorităţile greceşti).
În fapt, contestatorul a arătat că, prin Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, în, complet de divergenţă, cu o majoritate de 2 la 1, au fost admise apelurile procurorului şi contestatorului, în calitate de inculpat apelant, a fost desfiinţată, în parte, Sentinţa penală nr. 807/13.05.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, iar, în urma rejudecării fondului cauzei în apel, contestatorul, în calitate de inculpat:
- a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni pentru infracţiunea de spălare a banilor prevăzută de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului;
- a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită în varianta agravată a comiterii faptei de o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. corelat cu art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie;
- a fost condamnat la 6 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat în varianta agravată, prevăzută de art. 367 alin. (2) C. pen.
- a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de abuz în serviciu în varianta agravată a obţinerii unui folos necuvenit pentru altul prevăzută de art. 297 C. pen. corelat cu art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie;
- a fost condamnat să execute, în urma contopirii pedepselor, o pedeapsă rezultantă totală de 10 ani şi 8 luni închisoare cu executare, conform art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.
În esenţă, faptele pentru care contestatorul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă totală de 10 ani şi 8 luni închisoare cu executare sunt:
- aderarea la un grup organizat în anul 2013 şi preluarea conducerii grupului în acelaşi an, urmată în anul 2015 de un act material primire a sumei de 25.000 euro, urmat în aceeaşi zi de utilizarea unei părţi din suma de bani primită pentru plata unei datorii personale, aceste fapte fiind calificate drept constituire a unui grup infracţional organizat (în varianta agravată), luare de mită (în varianta agravată a comiterii faptei de o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică) şi spălare a banilor;
- aprobarea transformării unui post de salariat cu studii medii într-un post de salariat cu studii superioare, în anul 2014, beneficiul total al salariatului şi, în acelaşi timp, prejudiciul total al angajatorului fiind de 149 RON (echivalentul a 33,52 euro, transformat la cursul mediu anual 2014 calculat de Banca Naţională a României, 1 euro = 4,4446 RON), această faptă fiind calificată drept abuz în serviciu (în varianta agravată a obţinerii unui folos necuvenit pentru altul).
Pe scurt, pentru un act material de primire a sumei de 25.000 euro, calificat drept 3 infracţiuni concurente, precum şi pentru un alt act material ce a produs un prejudiciu de 34 de euro, calificat drept o altă infracţiune, contestatorul a fost condamnat la 10 ani şi 8 luni de închisoare cu executare.
Cu caracter prealabil, contestatorul a arătat expres că, prin prezenta contestaţie la executare, nu învesteşte instanţa competentă să soluţioneze o cerere în care să critice în vreun fel hotărârea penală definitivă de condamnare sub aspectul temeiniciei sau legalităţii ei, cu caracter general, deoarece o contestaţie la executare nu este o cale extraordinară de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti penale definitive de condamnare
Eventualele critici ale contestatorului referitoare la netemeinicia şi/sau nelegalitatea, în general, a hotărârii judecătoreşti penale definitive de condamnare pot să-şi găsească locul, dacă este cazul, într-o cale extraordinară de atac sau, în anumite condiţii, într-o plângere individuală la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar nu în prezenta contestaţie la executare.
Tot cu caracter prealabil, în ceea ce priveşte Dreptul Uniunii Europene, care este invocat expres, direct şi prioritar de contestator în prezenta contestaţie la executare, contestatorul subliniază faptul că invocarea Dreptului Uniunii Europene nu este făcută pentru infracţiunile în sine pentru care contestatorul a fost condamnat şi nici pentru analiza validităţii în sine a deciziei penale definitive de apel de condamnare, atât ca urmare a faptului că prezenta contestaţie la executare nu este o cale de atac împotriva hotărârii de condamnare, cât şi ca urmare a faptul că, în prezenta contestaţie la executare, contestatorul nu solicită instanţei să analizeze dacă Dreptul Uniunii Europene era sau nu aplicabil pentru soluţionarea cauzei penale pe fond.
În prezenta contestaţie la executare, contestatorul a invocat expres, direct şi prioritar Dreptul Uniunii Europene exclusiv din perspectiva executării hotărârii penale definitive de condamnare, mai exact exclusiv sub aspectul validităţii mandatului de arestare european emis în temeiul hotărârii penale definitive condamnare, precum şi a actelor şi măsurilor de executare subsecvente, decurgând din mandatul de arestare european.
Prin urmare, obiectul prezentei contestaţii la executare îl reprezintă exclusiv actele şi măsurile de executare emise sau realizate de autorităţile române în temeiul Dreptului Uniunii Europene, adică Mandatul de arestare european nr. 26/13.05.2022, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală - Judecătorul delegat cu executarea, precum şi toate actele şi măsurile de executare subsecvente, emise sau realizate în baza acestui mandat de arestare european (cum ar fi, dar fără a se limita la, transmiterea mandatului de arestare european către autorităţile greceşti), inclusiv - dacă va fi cazul - actele şi măsurile de executare decurgând din mandatul de arestare european posterioare introducerii prezentei contestaţii la executare.
A contrario, nu formează obiect al prezentei contestaţii la executare nici hotărârile judecătoreşti penale pronunţate pe fondul cauzei (Sentinţa penală nr. 807/13.05.2019, îndreptată prin încheierea din 14.05.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, şi Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015), nici actele şi măsurile de executare emise sau realizate de autorităţile române exclusiv în temeiul dreptului intern şi care nu au legătură cu mandatul de arestare european (cum ar fi, dar fără a se limita la, Mandatul de executare a pedepsei nr. 2799/13.05.2022. emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală - Judecătorul delegat cu executarea).
În esenţă, a precizat că, în cauză, în primă instanţă a fost pronunţată o sentinţă (în parte de condamnare, în parte de achitare a contestatorului, în calitate de inculpat), iar în apel a fost pronunţată o decizie (prin care au fost admise apelurile declarate de procuror şi de contestator, în calitate de apelant inculpat, sentinţa fiind modificată, iar contestatorul fiind condamnat pentru toate infracţiunile de care a fost acuzat).
În materie executării hotărârilor penale, regula este că sunt executorii numai hotărârile definitive, potrivit art. 550 alin. (1) C. proc. pen.. O sentinţă supusă apelului devine definitivă numai dacă nu a fost apelată, dacă apelul a fost retras sau dacă apelul a fost respins, conform art. 551 pct. 2 - 4 C. proc. pen., a contrario nu şi dacă apelul a fost admis. Decizia de apel este definitivă de la data pronunţării, dacă este o decizie prin care apelul este admis şi, în urma judecării fondului cauzei de instanţa de apel, procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel, în temeiul art. 552 alin. (1) C. proc. pen.. Prin urmare, în cauză hotărârea judecătorească definitivă şi executorie este decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti.
Cum cauza a fost judecată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, instanţa de executare este Tribunalul Bucureşti, în temeiul 553 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.. La instanţa de executare, punerea în executare a hotărârii penale se face de judecătorul delegat cu executarea, conform art. 554 alin. (1) C. proc. pen.
Emiterea şi transmiterea unui mandat de arestare european reprezintă una dintre modalităţile de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti penale definitive de condamnare Ia pedeapsa închisorii cu executare. Emiterea de autorităţile judiciare române, ca stat solicitant, a mandatului de arestare european, şi transmiterea acestuia autorităţilor statului solicitat, în vederea predării persoanei solicitate, sunt realizate în temeiul Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată în M. Of. nr. 411/27.05.2019, cu modificările ulterioare. Mandatul de arestare european a fost emis de judecătorul desemnat de la Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de executare, în temeiul art. 89 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, ca lege pur internă, în ceea ce priveşte dispoziţiile sale privind mandatul de arestare european, transpune în dreptul român Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între Statele Membre.
În cauză, este manifest disproporţionat, aberant, absurd, ca, potrivit dreptului român penal substanţial aplicat de instanţa judecătorească penală română de apel, pentru o singură faptă de primire a sumei de 25.000 euro, precedată de o aderare la un grup organizat cu 2 ani înainte şi urmată imediat de plata unei datorii, precum şi pentru o altă faptă cu un prejudiciu de 34 de euro, contestatorului să i se aplice o pedeapsă rezultantă totală de 10 ani şi 8 luni.
Judecătorul delegat cu executarea de la instanţa de executare, atunci când a emis în cauză mandatul de arestare european, nu a verificat respectarea dreptului fundamental al omului la proporţionalitatea pedepsei penale cu infracţiunea, ci a ignorat norma clară din Dreptul Uniunii Europene care consacră acest drept fundamental, deşi acea normă europeană este direct aplicabilă şi are forţă supra-legislativă în dreptul intern român. Mandatul de arestare european emis în cauză este deci lovit de nulitate absolută, acelaşi caracter nul absolut avându-l şi măsura de executare constând în transmiterea mandatului de arestare european către autorităţile greceşti.
Nulitatea mandatului de arestare european atrage automat nulitatea tuturor actelor şi măsurilor de executare subsecvente, emise sau realizate în baza acestui mandat de arestare european, inclusiv - dacă va fi cazul - a actelor şi măsurilor de executare posterioare introducerii prezentei contestaţii la executare.
În concluzie, a susţinut că se impune admiterea prezentei contestaţii la executare şi anularea Mandatului de arestare european nr. 26/13.05.2022, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală - Judecătorul delegat cu executarea, precum şi a tuturor actelor şi măsurilor de executare subsecvente, emise sau realizate în baza acestui mandat de arestare european (precum, dar fără a se limita la, transmiterea mandatului de arestare european către autorităţile din Grecia), inclusiv - dacă va fi cazul - a actelor şi măsurilor de executare posterioare introducerii prezentei contestaţii la executare.
Totodată, contestatorul a solicitat instanţei care soluţionează prezenta contestaţie la executare să dispună suspendarea executării mandatului de arestare european până la soluţionarea definitivă a prezentei contestaţii la executare.
Prin Decizia penală nr. 1323/A din data de 02.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 598 alin. (2) rap. la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală. În temeiul art. 47 din C. proc. pen. s-a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare formulate de contestatorul-condamnat A. (cu referire la Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în Dosarul nr. x/2015) în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia penală. În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
În motivare, s-a reţinut că voinţa legiuitorului a fost aceea ca, în cazul în care contestaţia la executare priveşte o împiedicare la executare, competenţa să fie una exclusivă, iar nu alternativă între instanţa de executare şi instanţa în circumscripţia locului de detenţie, astfel cum este în cazurile de contestaţie la executare prev. de art. 598 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen.
Chiar dacă legiuitorul nu a folosit în cazul de contestaţie la executare prev. de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen. noţiunea de instanţă de executare, ci noţiunea de instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută, de cele mai multe ori, cum este şi cauza pendinte, instanţa de executare este aceeaşi cu instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută şi anume, Tribunalul Bucureşti. Or, tocmai pentru că sunt anumite situaţii în care instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută nu este instanţă de executare (a se vedea, de exemplu, situaţia în care sentinţele penale rămase definitive sunt pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care nu este niciodată instanţă de executare, hotărârile pronunţate de acesta în primă instanţă fiind puse în executare de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar), legiuitorul a optat pentru noţiunea de instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută.
Pentru a lămuri la ce instanţă s-a referit legiuitorul atunci când a folosit sintagma "instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută" recurgem la interpretarea logică a întregului alin. (2) al articolului 598 din C. proc. pen., în care, după ce s-a menţionat că în cazul prev. la alin. (1) lit. c) contestaţia se face la instanţa care a pronunţat hotărârea, legiuitorul a simţit nevoia să accentueze că, în cazul nelămuririi unei dispoziţii dintr-o hotărâre pronunţate în apel competenţa revine instanţei de apel, deşi, dacă instanţa care a pronunţat hotărârea ar putea fi instanţa de apel ar fi fost suficientă prima teză.
Or, tocmai pentru că împiedicarea la executare este o cauză de contestaţie la executare care apare ulterior rămânerii definitive, ea nu trebuie să fie analizată în primă şi ultimă instanţă de instanţa de apel, în primul rând, pentru că ar lipsi contestatorul condamnat de o cale de atac oferită de C. proc. pen. în materia executării, iar, în al doilea rând, pentru că, potrivit dispoziţiilor generale instanţa de executare are plenitudine de competenţă în ceea ce priveşte incidentele ivite în timpul executării unor hotărâri judecătoreşti definitive, cu excepţiile prevăzute expres de lege, împiedicarea la executare nefiind o astfel de excepţie, pentru motivele arătate mai sus.
În ceea ce priveşte practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel a constatat că, prin Încheierea nr. 43/2022 din 07.02.2022, fiind sesizată cu un conflict de competenţă privire la o cauză având obiect constatarea unui impediment la executare, instanţa supremă a trimis cauza la prima instanţă care a pronunţat hotărârea (judecătoria), arătând că la identificarea instanţei competente să soluţioneze contestaţia la executare nu interesează că hotărârea a fost modificată de către instanţa de apel, întrucât nu se contestă titlul, ci executarea efectivă a sentinţei.
Nu este de omis nici faptul că pe rolul Curţii de Apel, secţia a II-a penală, se află înregistrată cauza cu nr. x/2022 având ca obiect contestaţie împotriva Sentinţei penale nr. 881/F/04.08.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, cauză în care contestatorul condamnat invocă aceleaşi temeiuri de fapt ca cele din prezenta contestaţie, indicând însă ca temei de drept art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., astfel încât, după primirea prezentei cauze, Tribunalul urmează a judeca contestaţia la executare în raport cu cazul de contestaţie pe care tribunalul îl apreciază ca fiind incident în cauză (a se vedea în acelaşi sens Decizia nr. 2010/2006 a Î.C.C.J.).
Astfel, în prezenta cauză s-a apreciat de condamnat că respectarea dreptului fundamental al omului la proporţionalitatea pedepsei cu infracţiunea constituie o cauză de împiedicare la executarea pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală C. proc. pen., întrucât în caz contrar s-ar ajunge la violarea acestui drept fundamental al omului, iar, cauza cu nr. x/2022, s-a apreciat de condamnat că respectarea dreptului la proporţionalitatea pedepsei cu infracţiunea constituie o cauză de micşorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală C. proc. pen.
Prin Sentinţa penală nr. 1377 din data de 13.12.2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 47 alin. (2) din C. proc. pen., a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală. În baza art. 50 din C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, privind contestaţia la executare formulată de condamnatul A. către Curtea de Apel Bucureşti - secţie Penală. În baza art. 51 din C. proc. pen., s-a constatat ivit conflict negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti, secţia I penală şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală. S-a înaintat cauza către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă. În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
S-a reţinut că, întrucât apelurile au fost admise, hotărârea penală de condamnare definitivă şi executorie nu este sentinţa, ci decizia de apel, deci instanţa a cărei hotărâre se execută este instanţa de apel; contestaţia la executare este întemeiată pe existenţa unei împiedicări la executare, ipoteză în care, în mod expres şi imperativ, instanţa competentă pentru contestaţia la executare este instanţa a cărei hotărâre se execută, şi în concluzie, competenţa de a judeca în primă instanţă contestaţia la executare aparţine instanţei de apel, ca instanţă care a pronunţat hotărârea care se execută.
Prin încheierea nr. 110 din data de 23 februarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în Dosarul nr. x/2022 (în complet format din 3 judecători), s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe petentul condamnat A. în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, instanţă căreia i se va trimite dosarul.
S-a reţinut că petentul invocă o pretinsă împiedicare privind executarea pedepsei reprezentată de caracterul disproporţionat al severităţii pedepsei rezultante totale în raport cu gravitatea infracţiunilor pentru care contestatorul a fost condamnat, cu presupusa încălcare a art. 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi solicită anularea Mandatului de arestare european nr. 26/13.05.2022, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală - Judecătorul delegat cu executarea, precum şi a tuturor actelor şi măsurilor de executare subsecvente, emise sau realizate în baza acestui mandat de arestare european.
Prin mandatul european de arestare nr. 26 din 13.05.2022, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, Judecătorul delegat cu executarea, s-a solicitat ca petentul condamnat A. să fie arestat şi predat autorităţilor judiciare române în vederea executării pedepsei închisorii aplicată prin Sentinţa penală nr. 807 din data de 13.05.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.
Aşadar, obiectul cauzei asupra căreia poartă conflictul negativ de competenţă este contestaţia la executare formulată de petentul condamnat A. împotriva executării pedepsei rezultante de 10 ani şi 8 luni de închisoare, aplicată prin Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2015.
Înalta Curte a constatat că petentul condamnat, prin demersul judiciar promovat, a invocat în mod expres o împiedicare cu privire la pedeapsa finală dată spre executare prin Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, aceasta fiind, de altfel, hotărârea care se execută.
Ca atare, în mod corect, Tribunalul Bucureşti a constatat că decizia pronunţată în cel de-al doilea grad de jurisdicţie este hotărârea penală definitivă şi executorie, având în vedere că sentinţa de condamnare în primă instanţă a fost desfiinţată, în parte, în apel, iar fondul cauzei penale a fost rejudecat în apel.
Conchizând, în speţa de faţă, întrucât nelămurirea vizează decizia instanţei de apel, aceasta fiind şi hotărârea ce se execută, competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare revine Curţii de Apel Bucureşti.
În cauză, s-a acordat termen de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 21.03.2023, după stabilirea regulatorului de competenţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere că, în cauză, competenţa materială a Curţii de Apel Bucureşti a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, componenţa nominală a completului a fost stabilită de Preşedintele secţiei I penale a Curţii de Apel Bucureşti, compatibilitatea membrilor completului a fost stabilită prin încheierea din 22.03.2023, prin respingerea cererilor de abţinere şi recuzare, prezentului complet i-a revenit sarcina de a stabili legala compunerea a completului din punct de vedere al numărului de judecători, aspect care a fost soluţionat la termenul din 27.03.2023 prin respingerea excepţiei nelegalei compuneri a completului de judecată, cu motivarea ce se regăseşte în cuprinsul încheierii de la acel termen.
Cu privire la întrebările prejudiciale formulate şi la fondul cauzei s-au reţinut următoarele:
Articolul 49 alin. (3) din Carta drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră dreptul la proporţionalitatea pedepsei cu infracţiunea.
Solicitarea contestatorului este aceea ca, prin interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, rolul de a verifica respectarea acestui drept să-l aibă judecătorul care emite mandatul de arestare preventivă.
Curtea a apreciat că respectarea dreptului la proporţionalitatea pedepsei cu infracţiunea nu poate fi verificată de judecătorul care emite mandatul european de arestare, având în vedere că acest "judecător" face parte din autoritatea judiciară care a dispus condamnarea şi care a apreciat asupra proporţionalităţii pedepsei conform dreptului intern, aceeaşi autoritate care este şi emitentă a mandatului european de arestare, adică autoritatea judiciară română.
Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al dreptului european, judecătorul care emite mandatul european de arestare este aceeaşi autoritate judiciară, de condamnare şi de emitere adică, judecătorul emitent este chiar autoritatea judiciară română.
Practic, în cazul în care s-ar permite judecătorului care emite mandatul european de arestare să facă aprecieri asupra proporţionalităţii pedepsei ar însemna ca autoritatea judiciară să dea pedepse proporţionale cu infracţiunea conform dreptului intern, dar aceeaşi autoritate judiciară să nu emită mandatul european de arestare pentru că pedepsele nu sunt proporţionale cu infracţiunea conform dreptului european. Cu alte cuvinte, autoritatea judiciară română recunoaşte, prin faptul că nu emite mandatul european de arestare având în vedere că pedepsele pe care le aplică nu sunt proporţionale cu infracţiunea conform dreptului european.
Tocmai de aceea, legiuitorul european a dat dovadă de înţelepciune şi a arătat cine este autoritatea judiciară de executare care trebuie să aplice dreptul european în cazul unui mandat european de arestare şi anume, autoritatea judiciară de executare a statului solicitat. Acest lucru rezultă din art. 15 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI, conform căruia, autoritatea judiciară de executare decide, în termenele şi în condiţiile stabilite în prezenta decizie-cadru, predarea persoanei.
Conform art. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI şi art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ, autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.
Cu alte cuvinte, în momentul în care o autoritatea judiciară emite un mandat european de arestare, acesta este emis în conformitate cu dreptul său şi cu îndeplinirea condiţiilor de emitere strict prevăzute de Decizia-cadru 2002/584/JAI referitoare la forma şi conţinutul actului (art. 8 din Decizia-cadru 2002/584/JAI) şi la natura infracţiunii şi cuantumul pedepsei aplicate de statul emitent (art. 2 din Decizia-cadru 2002/584/JAI).
În schimb, executarea acestui mandat european de arestare emis în conformitate cu dreptul statului emitent este pus în executare de autoritatea judiciară solicitată în condiţiile stabilite în Decizia-cadru 2002/584/JAI (art. 15 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI).
Cu alte cuvinte, autoritatea judiciară care este chemată să aplice în mod concret şi efectiv dreptul european este autoritatea judiciară de executare, care nu este statul solicitant, ci statul solicitat, care decide dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dreptul european pentru ca persoana solicitată să fie predată.
Art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că dispoziţiile sale se aplică statelor membre atunci când pun în aplicare Dreptul Uniunii Europene.
Or, având în vedere că statul solicitant emite mandatul european de arestare în conformitate cu dreptul său şi cu îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de art. 2 şi 8 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, este evident că, în aceste condiţii, dispoziţiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se aplică deciziilor statului solicitant care nu pune în aplicare Dreptul Uniunii Europene, ci deciziilor statului solicitat, el fiind cel care pune în aplicare efectiv şi concret Dreptul Uniunii Europene.
De altfel, în jurisprudenţa CJUE şi doctrina aferentă dreptului european s-a dezvoltat teoria legăturii "insuficiente", conform căreia nu orice legătură cu dreptul Uniunii este suficientă pentru a declanşa aplicarea drepturilor fundamentale ale UE (C-20/10, B. împotriva Poste Italiane SpA, 11 noiembrie 2010, punctele 53, 54, 56, 57 şi 64; CJUE, C-161/11, B. împotriva Poste Italiane SpA, 22 iunie 2011, punctele 38 şi 39.), ci legătura cu dreptul UE ar trebui să fie suficient de concretă pentru a fi calificată drept "de punere în aplicare a dreptului Uniunii".
Astfel, chiar dacă Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 este aplicabilă, în cazul statului solicitant, în materia emiterii mandatului de arestare european şi a transmiterii acestuia către statul solicitat, astfel cum a susţinut şi contestatorul, această aplicabilitate este formală (n.a.- ce ţine de formă) cât timp pe fondul chestiunii, adică pe proporţionalitatea pedepselor cu infracţiunea, autoritatea judiciară solicitantă s-a pronunţat deja prin hotărârea de condamnare aplicată şi nu poate reveni asupra ei în nicio situaţie, căci s-ar crea o slăbire şi o decredibilizate a autorităţii statului şi a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de acesta, prin instanţele de judecată, în faţa cetăţenilor, în general, şi a celor care execută pedepse în mediul carceral în România, în baza mandatelor de executare interne, în special.
Aşadar, construcţia juridică făcută de contestator prin trimiterea succesivă de la Legea nr. 302/2004, la art. 1 Decizia-cadru 2002/584/JAI, apoi la art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi apoi la art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, deşi este logică din punct de vedere formal, în cauza concretă, a respectării dreptului la proporţionalitatea pedepsei cu infracţiunea, nu se aplică, pentru motivul arătat în paragrafele precedente.
Revine statului solicitat misiunea de a pune în aplicare efectiv şi concret dreptul european şi, corelativ, de a aplica dispoziţiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, sub aspectul solicitat, al proporţionalităţii pedepsei cu infracţiunea.
De altfel, acest lucru s-a şi întâmplat, autorităţile judiciare din Grecia refuzând să pună în aplicare mandatul european de arestare emis de autorităţile judiciare din România, arătând, printre altele, următoarele:
"(...) se consideră ca fiind întemeiat faptul că persoana solicitată, dacă va fi extrădată autorităţilor din România i se va impune aplicarea pedepsei aplicate (de peste zece ani), va fi expusă unui pericol real de tratament inuman care în cazul acestei persoane echivalează cu un risc asupra vieţii, neputând pe o perioadă îndelungată să respecte recomandările medicale de o importanţă vitală pentru viabilitatea sa (...), ceea ce face, având în vedere vârsta şi înrăutăţirea deja survenită a sănătăţii sale să fie puse sub semnul întrebării supravieţuirea sa şi eficacitatea pedepsei."
Astfel, chiar dacă nu în mod explicit, autorităţile judiciare din Grecia au analizat proporţionalitatea pedepsei de peste 10 ani cu infracţiunile, luând ca şi criteriu starea de sănătate şi vârsta persoanei solicitate raportate la condiţiile de detenţie. Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că autorităţile judiciare din Grecia au aplicat în mod direct, fără a solicita o interpretare CJUE, art. 49 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
În aceste condiţii, s-a constatat că, deşi este corectă susţinea contestatorului că are un interes ca mandatul european de arestare să fie retras, acest interes nu este actual, cât timp el nu a fost pus în executare, întrebările preliminare, în cazul în care ar fi puse, riscând a fi respinse de CJUE din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, autoritatea judiciară emitentă nu pune în mod efectiv şi concret în aplicare dreptul Uniunii Europene, în componenta sa privind analizarea dreptului la proporţionalitatea pedepsei aplicate cu infracţiunea, neavând competenţe în acest sens, având în vedere că emiterea se face în conformitate cu dreptul său intern, cu respectarea doar a unor condiţii formale din Decizia-cadru 2002/584/JAI.
În al doilea rând, în acest moment al procedurii reglementate de Decizia-cadru 2002/584/JAI ce îl priveşte pe contestator, executarea mandatului de executare a fost respinsă de autorităţile judiciare din Grecia, iar aspectul că persoana solicitată ar putea fi arestată şi mai ales predată din orice altă ţară din Europa (mai puţin Grecia) fără a se respecta dreptul la proporţionalitatea pedepsei cu infracţiunea, a devenit ipotetic în situaţia concretă a acestuia, în care un stat solicitat a refuzat deja predarea.
În acest sens, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a arătat că "refuzul Curţii de a se pronunţa asupra unei cereri de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate de o instanţă naţională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate. (cauzele conexate C-78/08-C-80/08, Paint Graphos, par. 31).
În al treilea rând, din punct de vedere procedural, pentru a putea fi legal sesizată CJUE, pe rolul instanţelor naţionale trebuie să existe un caz cu soluţionarea unui litigiu în care dreptul Uniunii Europene să fie aplicabil cauzei principale.
Or, pentru motivele arătate mai sus, deşi curtea de apel a fost sesizată cu o contestaţie la executare, în concret, instanţele din România nu verifică, în procedura iniţiată de contestator, decât dacă sunt îndeplinite condiţiile formale prev. la art. 2 şi 8 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, în timp ce autorităţile care sunt chemate să verifice dacă există o împiedicare la executarea mandatului european din punctul de vedere al proporţionalităţii pedepsei cu infracţiunea sunt cele de executare, prev. de art. 15 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, adică cele ale statului solicitat, care pun în aplicare dreptul Uniunii Europei.
De altfel, pe rolul acestor autorităţi se poate înregistra o cauză principală în care să se verifice dacă dreptul Uniunii Europene, în componenta drepturilor fundamentale, este respectat. În acest sens, art. 10 - 19 din Decizia-cadru 2002/584/JAI reglementează întreaga procedură de punere în executare a mandatului de executare a pedepsei de statul solicitat.
Pentru aceste motive, s-a apreciat că, în prezenta procedură, nu există un temei juridic pentru a întreba Curtea de Justiţie de la Luxemburg dacă autoritatea judiciară română avea dreptul şi/sau obligaţia să refuze emiterea mandatului european de arestare, dacă constata că se încalcă prin emiterea mandatului european de arestare Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cât timp, prin emiterea mandatului european, nu se aplică în mod direct şi concret dreptul Uniunii Europene în componenta sa privind proporţionalitatea pedepsei cu infracţiunea. Cea de-a doua întrebare formulată, fiind subsidiară primei, nu necesită o analiză separată.
Astfel, chiar dacă decizia Curţii de Apel nu este supusă niciunei căi de atac pentru motivele pe arătate, având în vedere că nu se pune problema, în cauza cu care este învestită, a aplicării Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, deoarece statul emitent al mandatului european de arestare nu aplică în mod efectiv şi concret, situaţiei condamnatului, dreptul european, întrebările formulate nefiind pertinente, astfel că, s-a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
De asemenea, cât timp contestatorul nu a invocat cauze de împiedicare la executarea mandatului european de arestare din punctul de vedere al nerespectării condiţiilor formale de emitere prevăzute de art. 2 şi 8 din Decizia-cadru 2002/584/JAI şi nici Curtea nu a identificat vreun impediment la executare, s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de contestatorul-condamnat A. având ca obiect împiedicarea la executarea Deciziei penale nr. 575/A/13.05.2022, pronunţate în Dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Cât timp se va respinge, ca neîntemeiată, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulata de contestatorul-condamnat A., s-a apreciat că nu se mai pune problema analizării necesităţii suspendării cauzei şi a executării mandatului european de arestare.
În ceea ce priveşte natura hotărârii ce urmează a se pronunţa, Curtea a apreciat că aceasta este o decizie definitivă, având în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat în regulatorul de competenţă că hotărârea ce se execută este decizia curţii de apel, contestatorul invocând o împiedicare la executarea acesteia.
Or, hotărârea ce se execută este o hotărâre definitivă, astfel încât şi contestarea executării acesteia trebuie să fie o hotărâre definitivă, conform principiului accesorium sequitur principale (art. 2 C. proc. civ. rap. la art. 712 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută). În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat contestatorul-condamnat A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 800 RON, raportat la numărul de termene acordat şi volumul actelor de procedură întocmit în cauză.
Împotriva Deciziei penale nr. 691/A din data de 29 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2022 (1711/2022.) a formulat contestaţie contestatorul A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub Dosar nr. x/2023, fiind stabilit termen de judecată la data de 25 aprilie 2023.
La termenul de judecată din 25 aprilie 2023, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, arătând că prezenta contestaţie a fost formulată în temeiul art. 598 lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., iar din punctul său de vedere, hotărârea pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti este o decizie definitivă prin care s-a constatat că nu există niciun motiv de împiedicare la executare.
Examinând contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 691/A din data de 29 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2022 (1711/2022.), Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Conform dispoziţiilor art. 598 alin. (1) C. proc. pen., împotriva executării hotărârii penale se poate face contestaţie, printre altele, când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare (lit. c), competentă să dea o rezolvare contestaţiei la executare fiind în acest caz, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text de lege, instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.
Totodată, teza finală a art. 598 alin. (2) C. proc. pen. prevede că, în cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aşadar, instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută, în înţelesul art. 598 alin. (2) C. proc. pen., poate fi prima instanţă de judecată, dacă nelămurirea vizează o sentinţă, sau, după caz, instanţa de apel ori de recurs în casaţie, când aspectul ce se urmăreşte a fi clarificat face parte din dispozitivul unei decizii.
Pe de altă parte, reglementând procedura la instanţa de executare, art. 597 C. proc. pen. stabileşte, în alin. (1) şi (6), că, în materia executării pedepsei, competenţa aparţine fie instanţei de executare care, potrivit art. 553 alin. (1) C. proc. pen., este prima instanţă de judecată, fie instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de executare, pentru ca, în alin. (7), să se menţioneze că hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării pedepsei pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară în termen de 3 zile de la comunicare.
Din interpretarea coroborată a acestor prevederi, rezultă că hotărârea pronunţată asupra contestaţiei la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., poate fi atacată doar atunci când se solicită lămurirea unei sentinţe date în primă instanţă şi este definitivă în ipoteza în care vizează clarificarea unor dispoziţii dintr-o decizie dată în apel sau recurs în casaţie. În acest sens, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 552 alin. (1) C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia.
Raportând aceste considerente la contestaţia formulată în cauză, Înalta Curte constată că, în cauză, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, contestatorul condamnat A. a formulat contestaţie la executare cu referire la Decizia penală nr. 575/A/13.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, prin care au fost admise apelurile declarate împotriva Sentinţei penale nr. 807/13.05.2019, îndreptate prin încheierea din 14.05.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, şi i-a fost aplicată contestatorului o pedeapsă rezultantă totală de 10 ani şi 8 luni de închisoare cu executare, invocând dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.
Se constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (1) C. proc. pen., calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres. Or, potrivit art. 597 alin. (7) C. proc. pen., pot fi atacate cu contestaţie numai hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării pedepsei, ipoteză care, aşa cum s-a arătat anterior, nu se regăseşte în speţă.
În aceste condiţii, raportat la dispoziţiile textelor de lege anterior menţionate, se constată că în cauză, contestatorul A. a promovat o cale de atac împotriva unei hotărâri definitive (pronunţată într-o contestaţie la executare ce a vizat o altă hotărâre definitivă), învestind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acesteia, deşi nu întruneşte cerinţele legale.
Se constată că legea nu reglementează posibilitatea extinderii exercitării căilor de atac şi împotriva hotărârilor definitive pronunţate în contestaţie la executare, o asemenea procedură nefiind admisibilă. Astfel, se observă că, dând eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţie, precum şi exigenţelor determinate prin art. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.
Pe cale de consecinţă, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 4251 pct. 7 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 691/A din data de 29 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2022 (1711/2022.)
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatoarea persoană condamnată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 691/A din data de 29 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2022 (1711/2022.)
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 aprilie 2023.
GGC - NN