Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin Decizia penală nr. 613/A din data de 22 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, printre altele, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a), b) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpaţii A. şi B. şi partea civilă C. S.A. (prin lichidator judiciar D.) împotriva Sentinţei penale nr. 69/F din data de 22 ianuarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:
În temeiul art. 396 alin. (1), (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. proc. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost încetat procesul penal faţă de inculpatul A., cu privire la infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., ca efect al împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale.
În temeiul art. 397 alin. (1) rap. la art. 19 alin. (1), (2), (5) şi art. 25 alin. (1), (5) din C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă C. S.A. (prin lichidator judiciar D.) şi a fost obligat inculpatul A. să plătească acesteia, cu titlul de daune materiale, suma de 914.378,56 RON şi dobânda legală aferentă (calculată începând cu data de 25 octombrie 2010 pentru suma de 754.705 RON şi, respectiv, începând cu data de 07 decembrie 2010 pentru suma de 159.673,56 RON, până la achitarea integrală a acestor daune).
În temeiul art. 397 alin. (2), (4) rap. la art. 249 alin. (1), (2), (5) din C. proc. pen., a fost instituită măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpatului A., în vederea reparării pagubei cauzate părţii civile, până la concurenţa sumei de 914.378,56 RON şi a valorii dobânzii legale aferente,
Pentru a pronunţa o astfel de hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, potrivit rechizitorului, fapta care face obiectul acţiunii penale în cazul acestui inculpat (care s-a stins prin prescripţia răspunderii penale) a constat în aceea că, la data de 20 octombrie 2010, în calitate de preşedinte al Directoratului societăţii C., având atribuţii de gestionare şi administrare a bunurilor acesteia, şi-a însuşit din patrimoniul acelei societăţi, în interesul său şi pentru persoane apropiate lui, suma de 914.378,56 RON, prin aprobarea plăţii unei despăgubiri în acest cuantum, pentru producerea, la imobilul din municipiul Bucureşti, Strada x nr. 37, sectorul 5 (cartierul Cotroceni), a unui eveniment asigurat în baza poliţei de asigurare complexă a locuinţei "x" nr. x, încheiată împreună cu soţia sa, în calitate de asiguraţi, cu valabilitate de 1 an începând cu data de 18 august 2010, în condiţiile în care, în realitate, acel eveniment nu s-a produs, suma respectivă fiind virată, în baza acelei aprobări, din contul societăţii de asigurare în contul soacrei sale (la data de 25 octombrie 2010 - suma de 754.705 RON, folosită apoi, aproape în întregime, pentru plata preţului de cumpărare a acelui imobil) şi în contul unei societăţi care a prestat lucrări de reparaţii la imobilul asigurat (la data de 07 decembrie 2010 - suma de 159.673,56 RON).
Această faptă constituie o faptă ilicită, atât prin modul în care s-a realizat aprobarea de către inculpat a plăţii despăgubirii aferente dosarului de daună deschis pe numele acestuia, cât şi prin realizarea plăţilor, din banii societăţii de asigurare, în baza aprobării sale, în lipsa producerii riscului (evenimentului) asigurat.
Decizia de aprobare a plăţii despăgubirii le-a aparţinut, în exclusivitate, inculpatului A., în mod direct interesat şi unuia dintre ceilalţi doi membri ai Directoratului, E., care, potrivit chiar declaraţiei inculpatului din faţa Curţii, şi avizase anterior pretinsul dosar de daună, după ce tot acestuia îi înmânase cheile imobilului asigurat, pentru a întreprinde demersurile de constatare la faţa locului a evenimentului asigurat.
La momentul respectiv, inculpatul A. avea calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) rap. la art. 145 din C. pen. 1969 (aceeaşi fiind situaţia şi în raport cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) din C. pen. actual), astfel cum Curtea a motivat, pe larg, în încheierea pronunţată la data de 02 mai 2022, prin care a respins cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice (în sensul reţinerii variantei atenuate a infracţiunii de delapidare).
În această calitate, inculpatul trebuia să se abţină de la participarea la luarea deciziei de aprobare a plăţii despăgubirii aferente dosarului de daună care îl privea, astfel cum îi impuneau dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 161/2003 (în vigoare la acel moment), sub sancţiunea angajării, în caz contrar, a răspunderii sale, inclusiv de natură civilă, care nu poate fi decât una delictuală.
În ceea ce priveşte riscul asigurat, există şi alte probe care determină concluzia indubitabilă că acesta nu s-a produs, astfel că aprobarea de către inculpat a plăţii despăgubirii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 9, art. 24 şi art. 27 alin. (1), (2) din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la acel moment), potrivit cărora, în cazul asigurării de bunuri, plata despăgubirii era condiţionată de producerea riscului asigurat, acest element ţinând chiar de esenţa executării contractului de asigurare, a constituit, şi din această perspectivă, o faptă ilicită.
Astfel, Curtea a constatat că, în speţă, s-a dovedit, în afara oricărui dubiu, că inculpatul A., printr-o faptă ilicită, acţionând cu intenţie directă, şi-a însuşit, în interesul său şi pentru alţii, din patrimoniul societăţii de asigurare C., asupra căruia avea atribuţii de administrare şi gestionare, suma totală de 914.378,56 RON, cu care acea societate a fost prejudiciată ca urmare a plăţii fără temei a acesteia, aprobată de inculpat, din postura de preşedinte al Directoratului societăţii respective, ca despăgubire pentru un risc asigurat care în realitate nu s-a produs la imobilul din municipiul Bucureşti, Strada x nr. 37, pentru care, la data de 17 august 2010, acesta încheiase o poliţă de asigurare.
Această faptă constituie, din punct de vedere penal, infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., pentru care acţiunea penală s-a stins însă prin intervenirea prescripţiei răspunderii penale, iar, din punct de vedere civil, o faptă ilicită şi culpabilă, cauzatoare de prejudiciu, care angajează răspunderea civilă delictuală a inculpatului A., fiind îndeplinite toate condiţiile acestei răspunderi, conform art. 998 din C. civ. 1864.
A apreciat că în mod just, inculpatul A. a fost obligat să plătească părţii civile, cu titlul de daune materiale, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat acesteia, suma de 914.378,56 RON, plus beneficiul nerealizat, reprezentat de dobânda legală, fiind însă incorectă calcularea acelei dobânzi, pentru întreaga sumă anterior menţionată, începând cu data de 25 octombrie 2010.
Raportat la aceste motive, a considerat că se impune instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpatului A., în temeiul art. 397 alin. (2), (4) rap. la art. 249 alin. (1), (2), (5) din C. proc. pen., în vederea reparării pagubei cauzate părţii civile, până la concurenţa sumei de 914.378,56 RON şi a valorii dobânzii legale aferente.
Sub acest aspect, a reţinut că inculpatul A. va fi obligat să plătească părţii civile o sumă foarte mare de bani, pentru acoperirea căreia nu a întreprins până în prezent vreun demers voluntar, care i-ar fi dovedit buna-credinţă, iar o astfel de măsură este necesară pentru a garanta executarea acelei plăţi, împiedicându-l pe inculpat să înstrăineze ori să ascundă bunuri ce ar putea servi la repararea prejudiciului pe care l-a cauzat, risc care nu este de ignorat având în vedere poziţia exprimată de acesta, în timpul procesului, faţă de pretenţiile civile formulate împotriva sa şi în raport cu care măsura respectivă este şi proporţională.
II. Împotriva dispoziţiei de instituire a măsurii sechestrului asigurător cuprinsă în Decizia penală nr. 613/A din data de 22 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, privind bunurile mobile şi imobile ale inculpatului A., în termenul legal, acesta a declarat contestaţie.
Inculpatul nu a motivat în scris calea de atac promovată.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 11.04.2023, sub nr. x/2017, fiind repartizată aleatoriu cu termen de judecată la data de 19.04.2023.
La termenul de judecată din 19.04.2023, avocatul ales al contestatorului a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 422 rap. la art. 249 alin. (1) şi art. 2501 alin. (4) C. proc. pen., cauza fiind amânată pentru data de 03.05.2023 pentru ca Ministerul Public să ia cunoştinţă de respectiva cerere.
Cu ocazia dezbaterilor susţinute la termenul de judecată din data de 03.05.2023, contestatorul-inculpat a solicitat, în esenţă, să se constate nelegalitatea luării măsurilor asigurătorii direct prin decizia instanţei de apel.
III. Examinând contestaţia declarată de inculpatul A., prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia măsurilor asigurătorii, a criticilor formulate, precum şi a actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 249 alin. (1), (2), (4) din C. proc. pen.:
(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
Măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.
Acestea au rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă, fiind măsuri cu caracter provizoriu.
În ceea ce priveşte măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, acestea, potrivit art. 249 alin. (5) şi (6) C. proc. pen., pot fi luate asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile.
De asemenea, conform art. 250 1 alin. (4) C. proc. pen.: În cazul în care măsura asigurătorie s-a dispus direct prin hotărârea instanţei de apel, dispoziţiile alin. (1) - (3) se aplică în mod corespunzător.
Din interpretarea dispoziţiilor legale evocate rezultă că, în principiu, luarea măsurilor asigurătorii este condiţionată de constatarea prealabilă a necesităţii instituirii lor în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, principiu care guvernează, de altfel, toate măsurile procesuale. În plus, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă şi cerinţa proporţionalităţii acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor şi, în mod particular, cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.
O altă concluzie care rezultă din coroborarea dispoziţiilor anterior menţionate este aceea că măsurile asigurătorii pot fi luate în tot cursul procesului penal, inclusiv direct prin decizia instanţei de apel.
În fine, potrivit art. 397 alin. (2) C. proc. pen.: În cazul când admite acţiunea civilă, instanţa examinează, potrivit art. 249 - 254, necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.
Examinând particularităţile cauzei deduse judecăţii în raport de aceste consideraţiuni teoretice, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că în speţa de faţă s-a dovedit, în afara oricărui dubiu, că inculpatul A., printr-o faptă ilicită, acţionând cu intenţie directă, şi-a însuşit, în interesul său şi pentru alţii, din patrimoniul societăţii de asigurare C., asupra căruia avea atribuţii de administrare şi gestionare, suma totală de 914.378,56 RON, cu care acea societate a fost prejudiciată ca urmare a plăţii fără temei a acesteia, aprobată de inculpat, din postura de preşedinte al Directoratului societăţii respective, ca despăgubire pentru un risc asigurat care în realitate nu s-a produs la imobilul din municipiul Bucureşti, Strada x nr. 37, pentru care, la data de 17 august 2010, acesta încheiase o poliţă de asigurare.
De asemenea, a mai reţinut că această faptă constituie, din punct de vedere penal, infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen., pentru care acţiunea penală s-a stins însă prin intervenirea prescripţiei răspunderii penale, iar, din punct de vedere civil, o faptă ilicită şi culpabilă, cauzatoare de prejudiciu, care angajează răspunderea civilă delictuală a inculpatului A., fiind îndeplinite toate condiţiile acestei răspunderi, conform art. 998 din C. civ. 1864.
Or, faţă de aceste constatări şi în raport de dispoziţiile art. 397 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel era obligată să examineze dacă în cauză se impune luarea măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei produse părţii civile C. S.A., prin infracţiunea de delapidare săvârşită de inculpatul A..
Având în vedere întinderea pagubei produse prin infracţiune, în cuantum de 914.378,56 RON, dar şi faptul că inculpatul nu s-a implicat în acoperirea acesteia, neefectuând niciun demers în acest sens, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, în mod corect, a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, ale inculpatului A..
Totodată, examinând proporţionalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurii asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al inculpatului (aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii sechestrului - decurgând din lege ori fiind lăsată la aprecierea organului judiciar), Înalta Curte apreciază că măsura satisface cerinţa de necesitate şi proporţionalitate, impunându-se pentru asigurarea scopului acesteia, respectiv garantarea reparării pagubei produse în sarcina părţii civile, pentru a-l împiedica pe inculpat să înstrăineze, să distrugă sau să ascundă bunurile asupra cărora a fost instituită măsura asigurătorie.
De asemenea, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 249 alin. (8) C. proc. pen., unde se prevăd o serie de situaţii în care nu pot fi dispuse măsuri asigurătorii, ordonate în funcţie de titularul sau de tipul bunurilor, respectiv nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege.
În ceea ce priveşte motivele invocate de inculpat prin contestaţia formulată, Înalta Curte constată că acestea vizează nelegalitatea măsurii asigurătorii prin prisma faptului că aceasta a fost luată direct prin hotărârea instanţei de apel. Cu privire la această chestiune, inculpatul a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 422 C. proc. pen. raportat la art. 249 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 2501 alin. (4) C. proc. pen., ce a fost respinsă prin încheierea din data de 03.05.2023, apreciindu-se că este inadmisibilă, motivat, în esenţă, de faptul că demersul inculpatului a vizat cenzurarea modului în care legiuitorul a înţeles să reglementeze luarea măsurilor asigurătorii direct prin hotărârea instanţei de apel.
Analizând acest motiv de contestaţie, instanţa de control judiciar îl apreciază nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 2501 alin. (4) C. proc. pen., măsura asigurătorie poate fi dispusă direct prin hotărârea instanţei de apel pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot servi la repararea pagubei produse prin infracţiune.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 2501 alin. (4) raportat la art. 2501 alin. (1) C. proc. pen., împotriva hotărârii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare.
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 24/2016 (publicată în M. Of. nr. 276/12.04.2016) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din C. proc. pen. care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată este neconstituţională.
Urmare acestei decizii, prin art. II, pct. 63 din O.U.G. nr. 18/2016, a fost introdus art. 2501 C. proc. pen., iar prin art. II pct. 2 din Legea nr. 228/2020, a fost introdus alin. (4) al art. 2501 C. proc. pen.
Văzând aceste dispoziţii legale şi modificări legislative, Înalta Curte reţine că legiuitorul a permis luarea măsurilor asigurătorii direct prin hotărârea instanţei de apel, oferindu-i inculpatului, prin derogare de la principiul autorităţii de lucru judecat, posibilitatea contestării măsurii la instanţa ierarhic superioară. În acest context, se constată că inculpatului nu i-a fost încălcat niciun drept procesual, iar faptul că măsura asigurătorie se dispune prin decizia instanţei de apel nu plasează respectiva măsură în afara procesului penal şi nici nu înseamnă că ea nu mai serveşte scopului în vederea căruia este prevăzută luarea măsurilor asigurătorii.
Faţă de aceste argumente, Înalta Curte constată că măsura asigurătorie nu este afectată de nelegalitate, dispoziţia de instituire a măsurii sechestrului asigurător cuprinsă în Decizia penală nr. 613/A din data de 22 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, privind bunurile mobile şi imobile ale inculpatului A. fiind legală şi temeinică.
Aşadar, în baza art. 2503 raportat la art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de instituire a măsurii sechestrului asigurător cuprinsă în Decizia penală nr. 613/A din data de 22 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, privind bunurile mobile şi imobile ale inculpatului A..
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat contestatorul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de instituire a măsurii sechestrului asigurător cuprinsă în Decizia penală nr. 613/A din data de 22 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, privind bunurile mobile şi imobile ale inculpatului A..
Obligă contestatorul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 mai 2023.
GGC - NN