Şedinţa publică din data de 26 aprilie 2023
Deliberând asupra contestaţiilor de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 04 aprilie 2023, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 2502 C. proc. pen. cu trimitere la art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen., a ridicat măsura asigurătorie constând în sechestrul asigurător instituit asupra bunurilor imobile şi mobile aflate în proprietatea inculpatei A., consilier superior, şef al Serviciului Autorizare Plăţi (fostul IACS) din cadrul APIA Centrul Judeţean Suceava, prin Ordonanţa nr. 38/P/2013 din data de 17.09.2013, a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava, în dosarul nr. x/2013, astfel cum măsura a fost menţinută prin încheierea din data de 27.04.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Suceava, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 98/19.05.2021 a Curţii de Apel Suceava, bunuri constând în: apartament nr. x situat în mun. Suceava, strada x nr. 13, compus din 3 camere şi dependinţe, intabulat în CF nr. x a com. Cad Sf. Ilie dobândit prin contract de vânzare-cumpărare nr. x/1991.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Suceava a reţinut că scopul instituirii obligaţiei de verificare periodică a temeiniciei şi legalităţii măsurilor asigurătorii, din oficiu, de către organele judiciare, constă în înlăturarea riscului de devalorizare a bunurilor supuse sechestrului asigurător, care ar face astfel imposibilă recuperarea creanţelor provenite din infracţiuni sau acestea ar fi mai greu de recuperat.
S-a arătat că măsurile asigurătorii sunt definite ca fiind măsuri de constrângere reală care constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a bunurilor aparţinând persoanelor expres prevăzute de lege, funcţie de caz, în vederea asigurării reparării pagubelor cauzate prin infracţiune, pentru garantarea executării pedepselor pecuniare sau a cheltuielilor judiciare precum şi pentru a se evita distrugerea, ascunderea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau a confiscării extinse. Prin reglementarea acestor instituţii se asigură executarea obligaţiilor de natură patrimonială care decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a acţiunii civile. Fiind măsuri procesuale, măsurile asigurătorii nu constituie prin ele însele o reparare a pagubei, executare a pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori o confiscare ci numai garantează executarea acestora la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză şi în funcţie de soluţia dată în dosar. Aşadar, măsurile asigurătorii sunt o consecinţă a presupunerii săvârşirii unei fapte penale şi constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor.
Până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă şi cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii. CEDO a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul Articolului 6 din Convenţie, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanţe ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate. Având în vedere că la analiza condiţiilor necesare luării unei măsuri asigurătorii organul judiciar nu trage concluzii cu privire la vinovăţia unei persoane, nu antamează fondul, ci doar ia măsuri provizorii în scopul enunţat în art. 249 alin. (1) C. proc. pen. precitat, este nepermis a se invoca în faţa organelor judiciare apărări pe marginea pretinsei acuzaţii în materie penală pe care o presupune luarea măsurii sechestrului.
Evaluând, prioritar, legalitatea actului procesual al luării măsurii asigurătorii în conformitate cu exigenţele art. 249 alin. (1) coroborat cu art. 249 alin. (6) din C. proc. pen., Curtea a constatat, sub un prim aspect că luarea măsurilor asigurătorii în procesul penal este, în principiu, facultativă, dispunerea acestora fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.
Prin excepţie, legiuitorul a înţeles să reglementeze şi situaţii derogatorii de la această regulă, în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. O primă astfel de situaţie, cu aplicabilitate generală, este cea prevăzută de art. 249 alin. (7) din din C. proc. pen., care statuează asupra caracterului obligatoriu al dispunerii măsurilor asigurătorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. O a doua categorie de situaţii derogatorii de la regula anterior enunţată este regăsită în cuprinsul legilor penale speciale, care, în cazul unor infracţiuni anume prevăzute, statuează asupra obligativităţii dispunerii măsurilor asigurătorii, categorie căreia i se subsumează şi art. 20 din Legea nr. 78/2000: În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. Astfel, în cazul acestei categorii de infracţiuni, spre deosebire de facultatea de a lua măsurile procesuale analizate, recunoscută cu valoare de principiu de art. 249 alin. (1) din din C. proc. pen., dispoziţiile art. 20 din legea specială consacră expres, aşa cum s-a arătat în precedent, caracterul obligatoriu al luării măsurilor asigurătorii. Norma legală are caracter special şi derogator în raport de regula generală consacrată de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., ceea ce înseamnă că riscul de sustragere, distrugere, înstrăinare a bunurilor ce fac obiectul indisponibilizării este prezumat de legiuitor în cazul faptelor reglementate de Legea nr. 78/2000.
Prin urmare, legalitatea măsurilor asigurătorii în cauzele de natura celor de faţă nu este condiţionată de prezentarea explicită a împrejurărilor ce ar fundamenta un atare risc, fiind suficient, din perspectiva exigenţelor de "motivare a măsurilor", ca organul judiciar să indice, cu suficientă precizie, faptele de comiterea cărora sunt acuzaţi inculpaţii, încadrarea juridică a acestora şi valoarea probabilă a sumelor echivalente, inter alia, valorii bunurilor ce sunt supuse măsurii asigurătorii.
Curtea a evocat Decizia nr. 19/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 953/4.12.2017, prin care a fost admis recursul în interesul legii, arătând că "Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)."
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, atât la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât şi pe perioada în care aceasta este menţinută, trebuie respectat testul de proporţionalitate pentru ca măsura prin durata şi scopul urmărit să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008).
Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată întrucât măsurile asiguratorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile care aparţin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, întrucât proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini. Exigenţele privind necesitatea şi proporţionalitatea măsurii asigurătorii trebuie avute în vedere şi în momentul verificării subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii.
Restabilirea relaţiilor sociale ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni presupune atât sancţionarea celor vinovaţi, ca mijloc de constrângere, reeducare a celor ce au săvârşit astfel de fapte, şi prevenire, dar şi repararea pagubelor produse.
În vederea asigurării reparării pagubei produse prin săvârşirea infracţiunii pot fi instituite măsuri asigurătorii care sunt de fapt măsuri de constrângere reală şi constau în indisponibilizarea până la soluţionarea definitivă a cauzei a bunurilor sau veniturilor inculpatului. În orice caz, orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să răspundă exigenţei de proporţionalitate şi să fie menţinut un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
În cazul infracţiunilor grave, necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii într-o fază incipientă a cercetărilor, chiar înainte de evaluarea prejudiciului sau a produsului faptei, este justificată de împiedicarea inculpatului să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracţiunii, însă, ulterior, pe măsură ce ancheta avansează, măsurile asigurătorii pot fi restrânse sau chiar ridicate, în funcţie de prejudiciul rezultat din mijloacele de probă administrate, de soluţiile dispuse de organele judiciare, ţinând cont de principiile necesităţii şi proporţionalităţii. Astfel, se verifică măsura asigurătorie şi sub aspectul corelaţiei dintre valoarea bunurilor indisponibilizate şi valoarea prejudiciului stabilită în urma administrării mijloacelor de probă, dar şi în funcţie de proprietarul bunurilor, de tipul de creanţe pentru a căror îndestulare a fost instituită.
Analizând, prin urmare, caracterul proporţional al măsurii, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte latura civilă, prin adresa nr. x/25.09.2017 Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a comunicat faptul că se constituie de parte civilă în cauză, cu suma totală de 591.967,43 RON, reprezentând sume necuvenite acordate sub formă de sprijin din fondurile europene şi/sau din fondurile publice naţionale, pentru campaniile 2010-2012, de care a beneficiat B., CUI: x, aceste sume urmând a se recupera de la inculpaţi, cu aplicarea accesoriilor fiscale calculate potrivit O.U.G. nr. 66/2011 şi O.U.G. nr. 3/2015. .
Prin cererea precizatoare nr. 3717/20.08.2014, Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a solicitat obligarea în solidar, a inculpaţilor B., în calitate de reprezentant legal al C. şi a C., cu sediul în mun. Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava, la plata sumei de 634.603,26 RON, creanţă principală, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile calculate de la data efectuării plăţii către fermierul C., în campaniile 2010-2012, până la data achitării efective a debitului, potrivit art. 121 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006.
Prin sentinţa penală apelată, Tribunalul Suceava, în temeiul art. 19 şi art. 397 C. proc. pen., a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ şi, în consecinţă, a obligat în solidar inculpaţii B. şi C. să plătească părţii civile suma de 634.603,26 RON cu aplicarea accesoriilor fiscale calculate potrivit O.U.G. nr. 66/2011 şi O.U.G. nr. 3/2015 până la data plăţii efective.
De asemenea, în temeiul art. 19 şi art. 397 C. proc. pen., a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ şi, în consecinţă, a obligat pe inculpatul B. să plătească părţii civile suma de 591.967,43 RON cu aplicarea accesoriilor fiscale calculate potrivit O.U.G. nr. 66/2011 şi O.U.G. nr. 3/2015 până la data plăţii efective.
În ceea ce priveşte situaţia juridică a inculpatei A., privind bunul (apartament nr. x situat în mun. Suceava, strada x nr. 13, compus din 3 camere şi dependinţe, intabulat în CF nr. x a com. Cad Sf. Ilie) dobândit prin contract de vânzare-cumpărare nr. x/1991, bun asupra căruia s-a instituit sechestrul asigurător prin Ordonanţa nr. 38/P/2013 din data de 17.09.2013, a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava, în dosarul nr. x/2013, astfel cum măsura a fost menţinută prin încheierea din data de 27.04.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Suceava, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 98/19.05.2021 a Curţii de Apel Suceava, Curtea a reţinut că prin răspunsul primit la dosar nr. x/2017 al Tribunalului Suceava din partea Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Suceava - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Suceava, în momentul în care au fost emise forme de executare a dispoziţiei privind măsurile asigurătorii din sentinţa penală nr. 224 din 15.09.2022 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosar nr. x/2017, nedefinitivă, s-a comunicat că s-a procedat la radierea măsurii asigurătorii urmare a dispoziţiei de revocare a sechestrului asigurător dispusă prin sentinţa penală sus menţionată.
Astfel, s-a arătat că impedimentele sus învederate, în sensul că dispoziţia de revocare a sechestrului asigurător din sentinţă, dispoziţie nedefinitivă şi neexecutorie, a fost pusă în executare, ceea ce a dus la radierea sechestrului asigurător instituit în cauză în cazul inculpatei A., conduce la ridicarea măsurii asiguratorii cu privire la aceasta.
Împotriva încheierii din data de 04 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori a formulat contestaţie Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritoriul Suceava, motivele invocate fiind prezentate pe larg în încheierea de dezbateri ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Analizând contestaţia formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritoriul Suceava, în raport de criticile invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Prealabil, Înalta Curte constată că reprezentantul Ministerului Public a precizat în şedinţă publică faptul că prezenta contestaţie o vizează numai pe inculpata A., sens în care nu se mai impune evaluarea situaţiei inculpatului D., contestatţia procurorului vizând exclusiv situaţia juridică a inculpatei A..
Potrivit art. 2502 din C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător.
Prin ordonanţa din data de 17 septembrie 2017 emisă în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritoriul Suceava, a fost instituită măsura sechestrului asigurator asupra bunurilor aparţinând inculpatei A., până la concurenţa sumei de 1228330,86 RON, respectiv asupra apartamentului nr. x situat în mun. Suceava, strada x nr. 13, compus din 3 camere şi dependinţe, intabulat în CF nr. x a com. Cad Sf. Ilie, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1991.
Prin sentinţa penală nr. 224 din data de 15.09.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Suceava, secţia penală a dispus, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., achitarea inculpatei A., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale aferente campaniilor agricole 2010, 2011, 2012 C.), iar în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a achitat inculpata A., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (3 acte materiale aferente campaniilor agricole 2010, 2011, 2012 B.).
De asemenea, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen., a dispus revocarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor imobile şi mobile în proprietatea inculpatei A., constând în: apartament nr. x situat în mun. Suceava, strada x nr. 13, compus din 3 camere şi dependinţe, intabulat în CF nr. x a com. Cad Sf. Ilie dobândit prin contract de vânzare-cumpărare nr. x/1991.
Soluţia pronunţată cu privire la această inculpată este supusă apelului. Apelul formulat de procuror şi care o vizează şi pe inculpata A. faţă de care s-a pronunţat soluţia de achitare are, potrivit dispoziţiilor art. 416 din C. proc. pen., efect suspensiv de executare. Deşi caracterul suspensiv de executare al ridicării măsurii asigurătorii nu este contestat, natura hotărârii prin care măsura a fost dispusă, respectiv ridicată, este relevantă pentru stabilirea limitelor în care hotărârea poate fi cenzurată. Astfel, sentinţa penală ori decizia sunt hotărâri care, spre deosebire de încheiere, rezolvă fondul acţiunii penale, şi dau soluţia acesteia, în urma evaluării exhaustive a probatoriului. Măsura asigurătorie este consecinţa soluţiei acţiunii penale, fiind determinată şi în strânsă legătură cu aceasta, astfel că analizarea legalităţii ori temeiniciei sale în apel, decurge din etapa în care se află evaluarea sentinţei înseşi.
Evaluarea măsurii asigurătorii, succesiv soluţionării acţiunii penale în fond, este strict limitată la determinarea legalităţii prin raportare la aceasta (soluţia stabilită prin hotărârea apelată). Doar modificarea situaţiei juridice stabilite prin hotărârea instanţei de fond (e.g. schimbarea obiectului asupra căruia poarta măsura, dispariţia bunului, consemnarea sumei, s.a.) poate determina, anterior pronunţării deciziei, respectiv în cursul judecării apelului, şi analiza temeiniciei măsurii asigurătorii dispuse prin sentinţă.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că de la momentul pronunţării sentinţei prin care s-a dispus achitarea inculpatului şi ridicarea măsurii asiguratorii, nu a intervenit niciun element de noutate care să impună o reevaluare a temeiniciei măsurii asiguratorii. Formularea căii de atac a apelului de către Ministerul Public şi trecerea unei perioade de timp nu susţin eo ipso menţinerea măsurii asigurătorii.
Astfel, instanţa de control judiciar apreciază că, la acest moment procesual, soluţia de achitare dispusă prin hotărârea instanţei de fond, precum şi lipsa unor elemente de noutate care să impună reevaluarea, justifică ridicarea măsurii asiguratorii instituite prin ordonanţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, din data de 17 septembrie 2017 asupra bunurilor aparţinând inculpatei A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritoriul Suceava împotriva încheierii din data de 04 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori cu privire la inculpata A..
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, în cuantum de câte 340 de RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 aprilie 2023.