Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 308 din 18.03.2021, printre altele, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 12 (doisprezece) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pe o perioadă de 5 (cinci) ani, pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunilor de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 50/2013), şi delapidare în formă continuată, prev. de art. 295 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 308 din C. pen., ambele cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. şi concurente cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 523 din 09.11.2018 a Tribunalului Giurgiu, pronunţată în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia penală nr. 572/A/25.06.2020 a Curţii de Apel Bucureşti.
În temeiul art. 45 alin. (4) din C. pen., a dedus din pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. perioada deja executată de la data de 25.06.2020 până la data rămânerii definitive a prezentei.
În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen. rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen.
În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 50/2013) cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. din 2009, a condamnat pe inculpata S.C. B. S.A. (fostă S.C. C.) la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 30.000 de RON şi, în temeiul art. 717 din C. pen. din 1969, a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a afişării hotărârii definitive de condamnare, pe o perioadă de 2 luni, la sediul social.
A condamnat pe inculpatul D., cetăţean sirian, la pedeapsa închisorii de 7 (şapte) ani şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c din C. pen. din 1969, pe o perioadă de 5 (cinci) ani, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, faptă prev. de art. 26 din C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (forma înainte de intrarea în vigoare a Legii 50/2013) cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. din 2009.
În temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. raportat la art. 71 alin. (1) din C. pen. 1969, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b şi c din C. pen. din 1969.
În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe inculpatele E. şi F. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. şi ped. de art. 273 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 5 din C. pen.
În temeiul art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., art. 1357 alin. (1) din C. civ., art. 1381 din C. civ. şi art. 1382 din C. civ., a admis acţiunea civilă formulată de Statul Român, prin reprezentat legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, şi a dispus obligarea, în solidar, a inculpaţilor A., S.C. B. S.A. (fostă S.C. C.), prin lichidator judiciar G., şi D. la plata sumei de 8.988.122,01 RON reprezentând TVA dedusă în mod nelegal, la care se adaugă obligaţiile accesorii de plată aferente debitului principal (dobândă, penalităţi, majorări datorate în condiţiile Codului de procedură fiscală) calculate de la data scadenţei fiecărui debit principal în parte ce alcătuieşte suma totală de 8.988.122,01 RON, până la data achitării obligaţiilor bugetare principale.
În temeiul art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., art. 1357 alin. (1) din C. civ., art. 1381 din C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de S.C. B. S.A. (fostă S.C. C.), prin lichidator judiciar G., şi a dispus obligarea inculpatului A. la plata sumei de 481.310 RON către aceasta.
În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa nr. 26/P/2012 din data de 07.03.2013 a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.
În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus desfiinţarea înscrisurilor conform dispozitivului.
În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. şi art. 397 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus anularea unor înscrisuri, conform dispozitivului.
În temeiul art. 398 din C. proc. pen. şi art. 274 alin. (2) din C. proc. pen., a obligat pe inculpaţii A., D. şi S.C. B. S.A. (fostă S.C. C.) la plata sumei de 25.000 de RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii S.C. B. S.A. (fostă S.C. C.) prin lichidator judiciar G., A. şi D..
Prin decizia penală nr. 80/A din data de 20 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile formulate de inculpatul A., inculpata S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar G., precum şi de inculpatul D. împotriva sentinţei penale nr. 308/18.03.2021 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2018, a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi rejudecând:
În baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. rap. la art. 153, 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., la decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
În baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. rap. la art. 153, 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., la decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată prev. de art. 295 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 308 din C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
A înlăturat dispoziţiile referitoare la anularea beneficiului suspendării sub supraveghere cu privire la pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 523/09.11.2018 a Tribunalului Giurgiu, definitivă prin decizia penală nr. 572/25.06.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi la contopirea pedepselor aplicate.
În baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. rap. la art. 153, 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., la decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei S.C. B. S.A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
În baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. rap. la art. 153, 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., la decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 26 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
În temeiul art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., art. 1357 alin. (1) din C. civ., art. 1381 din C. civ. şi art. 1382 din C. civ., a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de Statul Român, prin reprezentat legal Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, şi a obligat, în solidar, pe inculpaţii A., S.C. B. S.A. (fostă S.C. C.), prin lichidator judiciar G., şi D. la plata sumei de 8.972.252 RON, reprezentând TVA dedusă în mod nelegal la care se adaugă obligaţiile accesorii de plată aferente debitului principal (dobândă, penalităţi, majorări datorate în condiţiile Codului de procedură fiscală) calculate de la data scadenţei fiecărui debit principal în parte ce alcătuieşte suma totală de 8.972.252 RON, până la data achitării obligaţiilor bugetare principale.
A menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţa nr. 26/P/2012 din data de 07.03.2013 a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie în aceste limite.
A înlăturat dispoziţia de obligare a inculpatei S.C. B. S.A. la plata cheltuielilor judiciare către stat.
A modificat temeiul de obligare a inculpaţilor A. şi D. la plata cheltuielilor judiciare către stat din dispoziţiile art. 274 alin. (2) din C. proc. pen. în dispoziţiile art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate, în măsura în care nu sunt contrare prezentei.
În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen.,a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva aceleiaşi sentinţei penale.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, precum şi onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpata S.C. B. S.A. şi D..
Împotriva deciziei penale nr. 80/A din data de 20 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a declarat, la data de 07 februarie 2023, recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
În motivarea cererii de recurs în casaţie, prezentând soluţia pronunţată în apel şi considerentele care o susţin, parchetul a apreciat că în cauză este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., întrucât instanţa de apel a dispus în mod greşit încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., şi delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 308 din C. pen. şi art. 309 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., S.C. B. S.A. (fostă S.C. C.), sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., şi D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen., ca urmare a constatării împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale.
Practic, parchetul a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod greşit ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege penală mai favorabilă, prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, fără a avea în vedere că, în cazul prescripţiei răspunderii penale, Curtea Constituţională a pronunţat două decizii cu efecte contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.
Altfel spus, în vederea respectării acestui principiu, din moment ce infracţiunea ce face obiectul cauzei este una care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor privind prescripţia răspunderii penale în interpretarea dată prin prisma Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, care înlătură noţiunea de instituţie autonomă a prescripţiei din interpretarea globală a legii penale mai favorabile.
Parchetul a invocat următoarele argumente în acest sens:
Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi nr. 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripţie, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerinţele echităţii substanţiale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenţie privitoare la principiul neretroactivităţii legii penale mai favorabile, între normele privind prescripţia şi cele care definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. Dacă în discuţie nu este reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripţie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenţie (decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c. României, par. 64-67).
Curtea Europeană de Justiţie consideră că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripţie poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanţa internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripţiei speciale, cu excepţia cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că legiuitorul naţional prelungeşte un termen de prescripţie cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) şi C-42/17 (Taricco II).
Deşi prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, instituţia întreruperii termenului de prescripţie este o instituţie preponderent de drept procedural. Ea reprezintă în esenţă unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că, în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67), Curtea Constituţională tratează în mod distinct cele două instituţii. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
Aşadar, prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a decis că noua reglementare nu este constituţională, pentru că este lipsită de previzibilitate, şi contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că suspectul şi inculpatul nu pot cunoaşte că a fost întrerupt cursul termenului prescripţiei răspunderii penale. În considerentele acestei decizii s-a arătat că reglementarea din vechiul C. pen. satisfăcea toate exigenţele de constituţionalitate.
Ulterior Deciziei nr. 297/2018, textul prevedea în continuare posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, iar practica judiciară, în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O., a clarificat gradual regulile răspunderii penale, a înlăturat dubiile cu privire la interpretarea art. 155 din C. pen. şi s-a uniformizat, statuând în sensul că întreruperea cursului prescripţiei se produce prin îndeplinirea unui act care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
Prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a declarat întreg alin. (1) al art. 155 din C. pen. neconstituţional încă o dată, considerând că este imprevizibil, întrucât cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei au fost stabilite de practica judiciară, iar nu de legiuitor. De asemenea, în pofida practicii judiciare constante în sens contrar, Curtea Constituţională a arătat, în considerentele hotărârii, că între 2018 şi 2022 în legislaţie nu ar fi fost prevăzut vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei.
Cu toate aceste polemici, înainte de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 în Monitorul Oficial nr. 565 din 09 iunie 2022, prin O.U.G. nr. 71/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022, s-a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen., în sensul că termenul de prescripţie a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, adică exact în sensul art. 124 din C. pen. din 1969, a celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2018 şi conform interpretării constante şi unanime date de instanţa supremă timp de aproape 4 ani (de la data publicării Deciziei nr. 297/2018, până la pronunţarea Deciziei nr. 358/2022).
Conform art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României: (l) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. (...)
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Aşa cum se poate observa, O.U.G. nr. 71/2022 a fost publicată anterior publicării deciziei CCR nr. 358/2022, deci anterior momentului la care această decizie putea produce vreun efect.
Din considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale rezultă că, în perioada 26.06.2018 - 30.05.2022, nu ar mai fi existat cazuri de întrerupere a prescripţiei în legislaţia română, deoarece Parlamentul nu a pus în acord C. pen. cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, în termen de 45 de zile de la data publicării celei din urmă decizii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost chemată să decidă asupra acestei controverse prin intermediul unei hotărâri pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, conform art. 4771 din C. proc. pen., pot face obiectul verificării constituţionalităţii lor.
Prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizările instanţelor de judecată şi a decis că:
1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.
În continuare, relevând consecinţele Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, parchetul a susţinut, în esenţă, că înlăturarea termenului special de prescripţie, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi nu doar pentru infracţiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene şi de corupţie, ci a tuturor infracţiunilor, cu excepţia celor imprescriptibile.
Procedurile penale referitoare la infracţiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene, precum cea în cauză, implică anchete complexe şi greoaie, mai ales datorită faptului că organele judiciare sunt sesizate după mulţi ani de la data săvârşirii unor asemenea fapte.
Durata procedurii în faţa tuturor instanţelor este de aşa natură, în acest tip de cauze, încât impunitatea de fapt nu ar constitui în România un caz excepţional, ci regula.
Faţă de aspectele menţionate, parchetul a susţinut că în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal, motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale, întrucât, dând prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate inculpaţilor şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în prezenta cauză.
Astfel, în speţă, inculpaţii A., D., S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar G., au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. x/2014 emis la data de 20.06.2018, anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018.
Întrucât sesizările organelor de urmărire penală de către Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor a avut loc în perioada vechiul C. pen., respectiv 03.01.2012 - 21.03.2012 - 06.08.2012 (file x DUP), de către Garda Financiară - Comisariatul General la data de 29.10.2012 (file x DUP), de către ANAF - DGAMC la data de 28.06.2013 (file x DUP), cursul prescripţiei a fost întrerupt în baza dispoziţiilor art. 123 din C. pen. din 1969 prin următoarele acte de urmărire penală:
Inculpaţii A., D. au fost audiaţi, s-au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză privind modul de stabilire a prejudiciului, s-au dispus măsuri preventive împotriva inculpaţilor D. (14.12.2012 - 12.01.2013), S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar G. (15.01.2014 -17.01.2014).
Ulterior datei de 01.02.2014, când au intrat în vigoare C. pen. şi C. proc. pen., urmărirea penală s-a desfăşurat în continuare în perioada 05.02.2014 - 07.05.2018, dispoziţiile de procedură fiind de imediată aplicare. S-au dispus măsuri preventive împotriva inculpaţilor D. (06.02.2014 - 22.12.2014), S.C. B. S.A., prin lichidator judiciar G. (17.01.2014 -15.07.2014).
Prin urmare, fiind deja întrerupt cursul prescripţiei în temeiul art. 123 din C. pen. din 1969, în speţă nu mai este incidenţă situaţia de vid legislativ stabilită după interpretarea naturii consecinţelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565/09.06.2022, în considerentele din paragraf 73:
"... pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018 şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea prescripţiei răspunderii penale" .
Practica judiciară s-a mai confruntat cu probleme de interpretare în materia prescripţiei răspunderii penale la momentul intrării în vigoare, după 01.02.2014, a noilor coduri, penal şi de procedură penală, care a fost corectată de Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 265/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 372 din 20.05.2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din C. pen.
Prin această decizie s-a statuat că "anterior apariţiei noului C. pen., Curtea Constituţională a sancţionat punctual că un înţeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul unor instituţii de drept penal material (de ex. Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013 - referitoare la prescripţia specială) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în acele decizii, norma mai favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiaşi act normativ, nefiind modificată viziunea de ansamblu a reglementării. Astfel, legea de modificare a termenului de prescripţie specială (art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012) a fost încorporată în legea de bază (respectiv C. pen. din 1969), pierzându-şi identitatea şi integrându-se deplin în filosofia de ansamblu a reglementării existente. Situaţia este în mod vădit diferită în cazul succesiunii în timp a două coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opţiunea puterii legislative cu privire la însăşi filosofia politicii penale. Indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii Constituţionale şi să o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constituţională a statuat că, în ceea ce priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile: «aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze »" (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).
În acelaşi sens sunt interpretate dispoziţiile art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care presupune o comparaţie in concreto a legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii (vechea lege) şi cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) [...]. Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto, adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche şi cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului."
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având de dezlegat problema de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv dacă prescripţia răspunderii "penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, a statuat că în aplicarea art. 5 din C. pen., [...] prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei". În motivarea deciziei se arată că "determinarea instituţiilor care pot funcţiona autonom este o preocupare importantă în practica judiciară penală actuală datorită necesităţii de a stabili modul de aplicare a legii penale mai favorabile", precum şi că "instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de aplicare funcţionează separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă sunt diferite de faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome". Se mai statuează că "având în vedere că efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic, instituţiile enumerate mai sus sunt autonome şi între ele, nu doar faţă de incriminare şi sancţiune". (Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014).
Pentru argumentele prezentate, parchetul a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale recurate şi dispunerea rejudecării apelurilor de către instanţa de apel.
În drept, a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 80/A din data de 20 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018, este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., dar şi pe cele prev. de art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de trei judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.
Analizând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, reţine că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive de legalitate expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate nici remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar şi cu regulile de drept aplicabile la data soluţionării definitive a cauzei, se constată reţinerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., şi, în temeiul acestuia, pronunţarea unei soluţii nelegale de încetare a procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
Situaţia de fapt valorificată prin decizia recurată constă în aceea că:
- în perioada februarie - aprilie 2011, inculpatul A., în calitate de asociat şi administrator al inculpatei S.C. B. S.A. (fostă S.C. C.), cu intenţie directă, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a înregistrat în contabilitatea societăţii achiziţii fictive de materiale publicitare promoţionale (11 acte materiale), ca provenind de la S.C. H. S.R.L. (6 acte materiale) şi S.C. I. S.R.L. (5 acte materiale), în valoare totală de 46.356.636,79 RON, din care TVA în cuantum de 8.972.252 RON, prejudiciind astfel bugetul de stat cu suma de 8.972.252 RON (echivalentul a 2.133.254 euro), reprezentând TVA dedusă în mod nelegal, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în forma ulterioară intrării în vigoare a Legii 50/2013), cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
- în perioada martie 2011- 20.06.2011, acelaşi inculpat, şi-a însuşit în mod necuvenit suma de 481.310 RON, în calitate de asociat şi administrator al S.C. B. S.A. (fostă S.C. C.), faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, prevăzută şi pedepsită de art. 295 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309 din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.
- în perioada februarie - martie 2011, inculpatul D. care, în calitate de administrator în fapt al S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L., în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a emis către S.C. B. S.A. (fostă S.C. C.), 11 facturi fiscale fictive, care atestă livrarea de materiale publicitare promoţionale în valoare totală de 46.356.636,79 RON, din care TVA în cuantum de 8.972.252 RON respectiv, în baza cărora societatea beneficiară S.C. B. S.A. (fostă S.C. C.) şi-a dedus în mod nelegal TVA în cuantum de 8.972.252 RON (echivalentul a 2.133.254 euro), sumă cu care a fost prejudiciat bugetul de stat, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, faptă prev. şi ped. de art. 26 din C. pen. din 1969 rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 (forma înainte de intrarea în vigoare a Legii 50/2013) cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. din 2009.
În ce priveşte cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, instanţa de apel a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.
În concret, curtea de apel a reţinut că legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpaţilor este legea penală care nu mai conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, respectiv forma C. pen. aflată în vigoare în perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, şi anume 26 iunie 2018, şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/30 mai 202, întrucât în acest interval de timp dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. nu pot fi aplicate, urmare a constatării neconstituţionalităţii acestora şi a lipsei de intervenţie a legiuitorului pentru modificarea lor, cu consecinţa inexistenţei vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei, în conformitate cu Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Ca atare, curtea de apel a constatat că inculpaţilor le este aplicabil termenul general de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. - respectiv 10 ani, în raport de limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracţiunilor deduse judecăţii, în forma legii penale mai favorabile, termen care a curs de la data săvârşirii ultimei acţiuni aferente infracţiunii continuate, potrivit art. 154 alin. (2) teza a II-a din C. pen., adică de la finalul lunii aprilie 2011, fiind împlinit la finalul lunii iunie 2021.
În ce priveşte infracţiunea de delapidare reţinută în sarcina inculpatului A., raportat la momentul epuizării -20.06.2011, termenul general de prescripţie a răspunderii penale prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. - 5 ani, instanţa de apel a constatat că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, termenul fiind împlinit la data de 19.06.2016, anterior pronunţării hotărârii primei instanţe.
Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat decizia apelată arătând în esenţă că, în mod greşit, instanţa de apel nu a avut în vedere efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de urmărire penală efectuate şi care au fost comunicate inculpaţilor.
Examinând critica formulată în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.
Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată şi art. 5 din C. pen.
În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.
Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022. Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispoziţiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că revine fiecărei instanţe de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia.
Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunţate, referitoare la natura dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., în general, şi a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, în special, este incidentă şi în speţa de faţă.
În faza judecării apelului, Curtea de Apel Galaţi a valorificat incidenţa prescripţiei generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, interpretând şi aplicând normele de drept penal pertinente în concordanţă cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menţionate.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept şi situaţia factuală definitiv reţinută prin hotărârea instanţei de apel şi care nu mai poate fi cenzurată de instanţa de casaţie, termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile deduse judecăţii, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005, respectiv cea prevăzută de art. 295 din C. pen. rap. la art. 308 din C. pen. sunt, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) şi d) C. pen., de 10, respectiv 5 ani şi au început să curgă la momentul epuizării.
De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituţional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanţa de apel, respectiv, C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripţie generală s-a împlinit, în cauză, la sfârşitul lunii iunie 2021, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, momentul epuizării fiind stabilit cu autoritate de lucru judecat -finalul lunii aprilie 2011, iar pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, termenul fiind împlinit la data de 19.06.2016, în considerarea realizării ultimului act material la data de 20.06.2011.
Referitor la solicitarea Ministerului Public de a lăsa neaplicate Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs în casaţie s-a solicitat aceasta în considerarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, iar ulterior, în concluziile sale, procurorul de şedinţă a invocat în susţinerea motivelor de recurs hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 PPU -Lin.
Cu privire la această din urmă susţinere se constată prioritar că invocarea hotărârii preliminare se circumscrie unui argument suplimentar în susţinerea criticilor privind aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, ca atare, se încadrează în limitele devolutive conturate de art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia instanţa de recurs este îndrituită să examineze cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie.
Cu privire la acest argument, reamintim că, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalităţii deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunţării hotărârii recurate, pentru modificările intervenite după pronunţarea hotărârii definitive, C. proc. pen. prevede alte remedii procesuale, cum ar fi contestaţia la executare sau contestaţia în anulare.
Cu alte cuvinte, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8, pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât şi legislativ. Astfel, în cazul prescripţiei răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ şi interpretativ existent la data pronunţării deciziei.
Or, hotărârea Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU, a fost pronunţată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, aşadar, legalitatea soluţiei de încetare din data de 20 ianuarie 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.
Astfel, la momentul pronunţării deciziei atacate, calificarea în dreptul naţional a instituţiei prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanţa supremă prin decizia amintită, atrăgea incidenţa principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, cât şi prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenţei obligatorii menţionate, dimpotrivă.
În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerinţele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind dreptul la un proces echitabil, situaţie în care nu poate fi opus un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanţa naţională având obligaţia de a se asigura că infracţiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situaţia în care instanţa naţională ajunge să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile naţionale în cauză se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situaţie în care nu este ţinută să se conformeze acestei obligaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).
Or, în speţă în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiţie la pronunţarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) şi (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanţei naţionale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracţiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziţii interne în materie de prescripţie care intră sub incidenţa dreptului material naţional şi care se opun aplicării unor sancţiuni penale efective şi disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripţie mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepţia cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii.".
De altfel, acest raţionament este reluat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în considerentele Hotărârii pronunţate în cauza C-107/23 PPU, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanţei de contencios constituţional amintite, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripţie referitor la infracţiuni.
Elementul de noutate în interpretarea articolului 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF a constat în aceea că aplicarea de către o instanţă naţională a standardului naţional de protecţie care repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerat ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, punctul 212).
Cât priveşte obligativitatea deciziei menţionate care impune instanţei naţionale să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunţarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunţării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situaţia în care o hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Astfel, deşi infracţiunea de evaziune fiscală ce a făcut obiectul acuzaţiei intră sub incidenţa dreptului Uniunii, frauda în domeniul TVA-ului constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, având în vedere elementele de interpretare a dispoziţiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiţie în jurisprudenţa anterioară şi reiterate în hotărârea C-107/23 PPU, (paragrafele 79-85), situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate ce constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF (paragrafele 91-92), iar standardul naţional de protecţie astfel cum a fost stabilit de instanţa supremă în procedura dezlegării unei chestiuni de drept este, conform interpretării Curţii, de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, principiul autorităţii de lucru judecat nu permite remedierea încălcării.
În privinţa importanţei pe care o are principiul autorităţii de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât şi în sistemele juridice naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesităţii ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu mai poată fi puse în discuţie (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepţia situaţiei în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 şi Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).
Mai mult, Curtea a statuat în sensul că, principiul cooperării nu impune unei instanţe naţionale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat şi să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (Hotărârea din 1 iunie 1999, Eco Swiss, cauza C-126/97, Hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) şi că principiile echivalenţei şi efectivităţii nu se opun "ca o instanţă naţională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în cadrul unei acţiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedeşte a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menţionată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunţate în cadrul unor acţiuni de natură administrativă" (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Dragoş Constantin Târşia, C-69/14).
Această din urmă cauză a avut în vedere chiar reglementarea procesuală naţională, întrebarea preliminară adresată Curţii de Tribunalul Sibiu, respectiv dacă "Articolele 17, 20, 21 şi 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 6 [TUE], articolul 110 [TFUE], principiul securităţii juridice tras din dreptul [Uniunii] şi jurisprudenţa [Curţii] pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum articolul 21 alin. (2) din Legea [contenciosului administrativ], care prevede posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate exclusiv în materia contenciosului administrativ în ipoteza încălcării principiului priorităţii dreptului [Uniunii] şi nu permit[e] posibilitatea revizuirii hotărârilor judecătoreşti interne pronunţate în alte materii decât contenciosul administrativ (civile, penale) în ipoteza încălcării aceluiaşi principiu al priorităţii dreptului [Uniunii] prin aceste din urmă hotărâri?", fiind relevantă mutatis mutandis şi în cauza de faţă.
În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casaţie se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunţării deciziei în apel, instanţa nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilităţii acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.
Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 80/A din data de 20 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuieli judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 80/A din data de 20 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2018.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de Ministerul Public rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi D. şi S.C. B. S.A. prin lichidator judiciar G., în cuantum de 680 RON fiecare, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2023.
GGC - MM