Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 133 din 4 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală s-au hotărât următoarele:
În baza art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 s-a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind executarea mandatului european de arestare emis, la data de 24 februarie 2023, de autorităţile judiciare din Portugalia - Tribunalul din Santarem, faţă de persoana solicitată A..
În baza art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 s-a refuzat executarea mandatului european de arestare emis, la data de 24 februarie 2023, de autorităţile judiciare din Portugalia - Tribunalul din Santarem, faţă de persoana solicitată A..
În baza art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 s-a recunoscut, pe cale incidentală, hotărârea pronunţată la data de 21 noiembrie 2000, de Tribunalul din Santarem în dosarul nr. x/2000, rămasă definitivă la data de 26 aprilie 2022, prin care s-a aplicat persoanei solicitate A. pedeapsa de 20 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de furt simplu, prevăzută de art. 204 din C. pen. portughez [care are corespondent în legea penală română în infracţiunea de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen..].
S-a dispus ca persoana solicitată A. să execute pedeapsa de 20 luni închisoare pe teritoriul României.
S-a dedus din pedeapsa aplicată perioada în care persoana solicitată a fost reţinută, de la data de 3 februarie 2023 la data de 4 februarie 2023 şi arestată în prezenta cauză, respectiv de la 29 martie 2023 la data de 18 aprilie 2023.
În baza art. 99 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 302/2004 s-a dispus emiterea, de îndată, a mandatului de executare a pedepsei închisorii.
În baza art. 109 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 s-a solicitat Biroului SIRENE naţional întreprinderea demersurilor necesare pentru adăugarea unui indicator de validitate la semnalarea din SIS, conform art. 28 alin. (3) din Legea nr. 141/2010, republicată.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
a. Prin adresa nr. x/2023 din 4 februarie 2023, înregistrată, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la aceeaşi dată, sub nr. x/2023, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a înaintat instanţei, în temeiul art. 102 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, lucrarea având ca obiect punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare din Portugalia, la data de 31 octombrie 2022, împotriva numitului A., solicitând, în conformitate cu dispoziţiile art. 102 alin. (5) lit. a) din acelaşi act normativ, luarea măsurii arestării provizorii în vederea predării a persoanei solicitate, pe o durată de 15 zile.
Prin încheierea din 4 februarie 2023, în baza art. 102 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 302/2004, Curtea a respins propunerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, în baza art. 102 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 302/2004, rap. la art. 202 alin. (4) lit. b) C. proc. pen., art. 214 şi art. 215 C. proc. pen., a dispus luarea faţă de persoana solicitată A. a măsurii preventive a controlului judiciar pe o durată de 30 de zile, începând data de 4 februarie 2023 şi până la data de 5 martie 2023, inclusiv.
În baza art. 215 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a dispus ca, pe durata controlului judiciar, persoana solicitată A. să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza, cu privire la schimbarea locuinţei;
c) să se prezinte la secţia de poliţie în raza căreia îşi are domiciliul, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
d) să nu părăsească teritoriul României, decât cu încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura.
În baza art. 215 alin. (3) C. proc. pen. s-a atras atenţia persoanei solicitate că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.
În temeiul art. 215 alin. (4) C. proc. pen., secţia de poliţie în a cărei rază teritorială are domiciliul persoana solicitată a fost desemnată ca organ care să supravegheze respectarea obligaţiilor care revin acesteia.
b. Prin sentinţa penală nr. 64 din data de 29 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, în consecinţă:
În baza art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis, la data 24 februarie 2023, de Tribunalul Regional din Santarem, cu privire la persoana solicitată A..
S-a dispus predarea persoanei solicitate A. către autorităţile judiciare din Portugalia, fără respectarea regulii specialităţii.
S-a dispus arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă ce se va emite în cauză, şi revocarea măsurii controlului judiciar dispus anterior faţă de aceasta.
S-a dispus deducerea duratei reţinerii din data de 3 februarie 2023 până la data de 4 februarie 2023.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, că, prin încheierea din 15 februarie 2023 s-a luat act de prezentarea, de către parchet, a mandatului european de arestare preventivă emis de autorităţile judiciare portugheze faţă de persoana solicitată şi s-a solicitat autorităţilor judiciare portugheze: să comunice situaţia juridică a persoanei solicitate, respectiv să precizeze care este pedeapsa pentru care se solicită punerea în executare a mandatului european de arestare, având în vedere inadvertenţa existentă cu privire la cuantumul pedepsei inserate în cuprinsul mandatului european de arestare şi cel care reiese din înscrisurile comunicate, în care se menţionează că, pentru una dintre infracţiunile pentru care se dispusese anterior punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoana solicitată, a intervenit prescripţia, astfel că pedeapsa urmăribilă, pentru care nu a intervenit prescripţia, este de 20 luni închisoare; să precizeze data şi modalitatea rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, având în vedere menţiunile cuprinse în mandatul european de arestare privitoare la faptul că, la data de 15 martie 2022, hotărârea a fost comunicată apărătorului desemnat din oficiu pentru persoana solicitată, iar aceasta a rămas definitivă la data de 26 aprilie 2022; să comunice dacă, la data la care autorităţile britanice au soluţionat cererea anterioară de punere în executare a mandatului european de arestare, a existat şi o comunicare a hotărârii de condamnare personal către persoana solicitată şi dacă această comunicare a avut ca efect rămânerea definitivă a hotărârii; să comunice un punct de vedere cu privire la refuzul autorităţilor judiciare britanice de a executa acelaşi mandatul european de arestare, respectiv dacă s-a analizat incidenţa prescripţiei răspunderii penale.
La termenul din 2 martie 2023, luând act de informaţiile comunicate de autorităţile judiciare portugheze şi de mandatul european de arestare transmis de acestea, în care s-a modificat pedeapsa cu privire la care se solicita executarea, menţionându-se că aceasta este de 20 luni închisoare, dar şi de susţinerile persoanei condamnate A. în sensul că nu este de acord cu predarea către autorităţile judiciare din Portugalia şi că înţelege să renunţe la regula specialităţii, Curtea a acordat cuvântul asupra cererii de punere în executare a mandatului european de arestare, stabilind termen iniţial pentru pronunţare la data de 22 martie 2023, iar ulterior, la data de 29 martie 2023.
În contextul prezentat, procedând la evaluarea cererii cu care a fost învestită prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materie, Curtea a reţinut, prioritar, că mandatul european de arestare a fost emis, iniţial, la data de 31 octombrie 2022, în mod eronat, în vederea executării de către persoana solicitată A. a pedepsei de 2 ani închisoare aplicată acesteia prin decizia nr. 460/06.6TBTNV (ex. Process 121/2000) din 21 noiembrie 2000, rămasă definitivă la data de 26 aprilie 2022, pentru săvârşirea infracţiunii de furt prev. de art. 203, art. 204 nr. 1 lit. a) din C. pen. portughez, întrucât, ulterior, s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii sale penale în raport de infracţiunea de furt prev. de art. 203, lit. a) din C. pen. portughez.
Ca urmare, autorităţile judiciare din Portugalia au emis un nou mandat european de arestare, la data de 24 februarie 2023, prin care au îndreptat eroarea materială existentă în primul mandat, precizând că pedeapsa pe care persoana solicitată o are de executat în baza hotărârii de condamnare susmenţionată este de 20 de luni închisoare.
Curtea a mai reţinut că, potrivit mandatului şi hotărârii judecătoreşti pronunţată de autorităţile portugheze la 21 noiembrie 2000, în dosarul nr. x/06.6TBTNV, dosar nr. x/2000, rămasă definitivă la 26 aprilie 2022, fapta pentru care a fost condamnată persoana solicitată a constatat în aceea că, la data de 15 iunie 1999, în jurul orei 10:15, împreună cu o altă persoană, a intrat în "B." din Torres Novas, Portugalia, unde a cerut unui angajat să îi arate brăţări din aur galben. În acel moment, alţi trei bărbaţi au intrat în magazin, plimbându-se prin el, iar unul dintre ei s-a băgat lângă vânzător în spatele tejghelei. Alt pârât s-a plasat lângă sertarele care conţineau metale din aur galben. Profitând de faptul că vânzătorul arăta brăţările părţilor care i-au cerut acest lucru, ceilalţi trei pârâţi au luat din sertare mai multe metale din aur galben de diverse forme, în valoare totală de 1.600.947 dolari (7.985,49 euro). Odată intraţi în posesia metalelor, cei cinci pârâţi au părăsit magazinul, spunând că se duc la bancă ca să schimbe banii şi că vor reveni să cumpere brăţările, luând cu ei obiectele care nu le aparţineau.
Raportat la descrierea ei faptică, Curtea a notat că fapta imputată persoanei solicitate este incriminată şi de legea penală română, având corespondent în infracţiunea de furt prev. de art. 228 alin. (1) C. pen.
Totodată, Curtea a reţinut că în cauză nu s-au formulat obiecţiuni cu privire la identitatea persoanei solicitate şi că aceasta a arătat că nu este de acord cu predarea sa în baza mandatului european de arestare, dar nici cu executarea pedepsei în România, susţinând că a intervenit prespripţia executării acesteia.
Curtea a înlăturat însă această apărare, reţinând că din înscrisurile transmise de autorităţile portugheze rezultă că, potrivit dispoziţiilor legislative din această ţară, comunicarea hotărârii de condamnare către persoana solicitată a fost realizată în mod legal, la data de 15 martie 2022, prin comunicare directă pe teritoriul Regatului Unit, şi că, în raport cu această comunicare, hotărârea a rămas definitivă la 26 aprilie 2022.
Sub acelaşi aspect a notat că, potrivit dispoziţiilor legale portugheze, termenul de prescripţie a executării pedepsei este de 4 ani şi curge de la data rămânerii definitive a pedepsei. Or, în speţă, hotărârea de condamnare a rămas definită la 26 aprilie 2022, astfel că susţinerea persoanei solicitate în sensul că nu se poate pune în executare mandatul european de arestare, ca urmare a intervenirii prescripţiei extinctive, este neîntemeiată.
Procedând, în continuare, la analiza condiţiilor prevăzute de lege pentru punerea în executare a mandatului european de arestare, Curtea a reţinut că, relativ la infracţiunea de furt calificat prev. de art. 20 şi art. 204 alin. (1) şi (2) din C. pen. portughez, pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare a persoanei solicitate, " sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (3) raportat la art. 167 alin. (1) lit. a) - e) din Legea nr. 302/2004 pentru recunoaşterea acestei hotărâri, întrucât:
- hotărârea străină de condamnare este definitivă şi executorie, fapta de furt calificat reţinută prin aceasta în sarcina persoanei solicitate fiind incriminată şi în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României [îşi are corespondentul în infracţiunea de furt calificat în formă prev. de art. 228 alin. (1) - art. 229 C. pen..];
- persoana condamnată are cetăţenia română, dar nu este de acord să execute pedeapsa în România;
- nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163 din Legea nr. 302/2004".
De asemenea, Curtea a reţinut că "natura şi durata pedepsei aplicate de instanţa străină (20 luni închisoare) corespunde cu natura şi durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune, astfel că nu este necesară adaptarea pedepsei, conform art. 166 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 302/2004.
Pentru argumentele prezentate, reţinând şi că persoana solicitată nu a cerut executarea pe teritoriul statului român a pedepsei pentru care a fost emis mandatul european de arestare, susţinând că a intervenit prescripţia executării acesteia, Curtea a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare, în temeiul art. 109 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, conform dispozitivului redat în preambulul prezentelor considerente.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestaţie persoana solicitată A., invocând atât în scris, cât şi oral, critici de nelegalitate vizând caracterul lacunar şi contradictoriu al motivării ei, precum şi critici de netemeinicie circumscrise, în esenţă, greşitei înţelegeri şi reţineri de către prima instanţă a manifestării de voinţă a părţii relativ la executarea sau nu în România a pedepsei pentru care a fost emis mandatul european de arestare şi la regula specialităţii, respectiv greşitei aprecieri asupra neincidenţei în cauză a prescripţiei executării pedepsei.
c. În acest context, analizând contestaţia formulată de persoana solicitată A., pe baza actelor şi lucrărilor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte a apreciat-o întemeiată şi, constatând că prima instanţă nu a examinat, în mod efectiv, cererea cu care a fost învestită şi că instanţa de contestaţie nu poate realiza această analiză direct în calea de atac, prin decizia penală nr. 282 din data de 6 aprilie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 110 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, a admis contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 64 din data de 29 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II Penală, a desfiinţat, în parte, hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, pentru ca aceasta să evalueze în mod efectiv cererea autorităţilor judiciare portugheze, prin prisma informaţiilor cu caracter de certitudine comunicate de acestea şi a tuturor criticilor de netemeinicie susţinute în contestaţie, cu respectarea principiului non reformatio in peius.
Urmare soluţiei dispuse, Înalta Curte a menţinut dispoziţia din sentinţa penală atacată referitoare la dispunerea arestării persoanei solicitate A., în vederea predării, pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 29 martie 2023 până la data de 27 aprilie 2023, inclusiv.
d. Ca efect al deciziei susmenţionate, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 12 aprilie 2023, sub nr. x/2023*.
La data de 18.04.2023, după ce a verificat identitatea persoanei solicitate, Curtea a procedat la ascultarea acesteia, declaraţia fiind consemnată în scris şi ataşată la dosarul cauzei.
Persoana solicitată a declarat că nu consimte la predarea sa către autorităţile judiciare din Portugalia, precizând că a venit în România pentru a răspunde potrivit legii din ţara sa. Deşi are cunoştinţă despre emiterea mandatului european de arestare, pe numele său, pentru o faptă din anul 1999, săvârşită pe teritoriul Portugaliei, nu a participat la proces şi nu a fost citată, aflând despre acesta, în anul 2002, de la o persoană cu care a săvârşit fapta de furt, care a fost extrădată din Ungaria.
A mai arătat că, în anul 2013, în timp ce se afla pe teritoriul Angliei, a fost arestată la domiciliu pe o perioadă de 90 de zile.
La termenul de dezbateri din 13 iunie 2023, persoana solicitată A., prin apărători aleşi, a solicitat respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare, susţinând că este împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei.
În acest sens, apărarea a arătat că, din înscrisurile transmise de autorităţile judiciare din Portugalia, rezultă comunicarea mandatului de arestare, în anul 2003, în Spania, la domiciliul iniţial al persoanei solicitate (documentul aflat la dosar), precum şi împrejurarea că mandatul european de arestare iniţial, anulat la Londra, a avut la bază hotărârea judecătorească tradusă şi comunicată (înscrisul aflat la dosar). În plus, la dosar există adresa trimisă de persoana solicitată, în anul 2018, de pe email-ul personal, prin care a comunicat autorităţilor portugheze faptul că, în luna martie 2014, a luat cunoştinţă de hotărârea de condamnare.
Altfel spus, în verificarea intervenirii prescripţiei executării pedepsei, instanţa trebuie să se raporteze la două date: 11.04.2013, când s-a adus la cunoştinţă persoanei solicitate hotărârea pronunţată de Tribunalul din Santarem şi 12.09.2014, data transmiterii, de către aceasta, a email-ului prin care a comunicat autorităţilor portugheze adresa sa din Londra şi faptul că a fost supusă procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare emis iniţial în cauză.
În contextul prezentat, examinând sesizarea cu care a fost învestită, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că prin mandatul european de arestare emis de Tribunalul Penal Central din Santarem, la data de 24 februarie 2023, faţă de persoana solicitată A., se solicită predarea acesteia în vederea executării unei pedepse de 20 de luni închisoare aplicată prin hotărârea executorie pronunţată de Tribunalul din Santarem la data de 21 noiembrie 2000, în dosarul nr. x/2000, nr. referinţă 460/06.6TBTNV, definitivă la data de 26 aprilie 2022, pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 204 din C. pen. portughez.
A mai reţinut că, astfel cum a fost expusă în cuprinsul mandatului european de arestare şi a hotărârii de condamnare, infracţiunea reţinută în sarcina persoanei solicitate A. are corespondent în legislaţia penală română în infracţiunea de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. (pentru care legea penală în vigoare prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda, anterior modificărilor aduse C. pen. prin Legea nr. 187/2012, aceasta fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 12 ani).
Totodată, a reţinut că mandatul european de arestare îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004 şi că susţinerile apărării privind intervenirea prescripţiei executării pedepsei nu pot fi primite întrucât, în cadrul prezentei proceduri, care este guvernată de principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce, autorităţile judiciare portugheze au comunicat că hotărârea de condamnare în baza căreia a fost emis mandatul a rămas definitivă la data de 24 aprilie 2022, astfel că termenul prevăzut de art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen. nu este împlinit.
În fine, notând că persoana solicitată este cetăţean român şi a refuzat executarea pedepsei pe teritoriul statului portughez, arătând că vrea să răspundă pentru faptele sale conform legii române şi că are o familie în România, Curtea, constatând incidenţa în cauză a motivului opţional de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, a apreciat că nu este oportun ca aceasta să execute pedeapsa de 20 de luni închisoare pe teritoriul statului emitent al mandatului, mai ales în condiţiile în care a revenit şi locuieşte în România de mai mulţi ani.
Ca urmare, constatând, punctual, că: hotărârea autorităţilor judiciare portugheze este definitivă din data de 24 aprilie 2022; pedeapsa aplicată persoanei condamnate prin aceasta, de 20 de luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de furt prevăzută de art. 204 din C. pen. portughez, nu depăşeşte limita maximă prevăzută de legea penală română pentru infracţiunea corespondentă (prev. de art. 228 C. pen.), nefiind, prin urmare, necesară adaptarea acesteia; persoana solicitată A. nu a fost prezentă la procesul penal în urma căruia a fost pronunţată hotărârea de condamnare, dar a fost reprezentată de apărător (aspecte confirmate chiar de către aceasta), instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, dispunând recunoaşterea, pe cale incidentală, a hotărârii de condamnare pronunţată de autorităţile judiciare portugheze.
****
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat contestaţie persoana solicitată A., invocând atât în scris, cât şi oral, la termenul de dezbateri din 20 iulie 2023, prin apărătorii săi aleşi, critici de nelegalitate vizând caracterul lacunar al motivării ei, precum şi critici de netemeinicie circumscrise, în esenţă, greşitei aprecieri asupra neincidenţei în cauză a motivelor obligatorii de nerecunoaştere prev. de art. 163 alin. (1) lit. f) şi g) din Legea nr. 302/2004 şi omisiunii individualizării pedepsei recunoscute, în condiţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004 raportat la 83 C. pen., în sensul dispunerii amânării aplicării pedepsei/suspendării executării ei sau, cel puţin, a deducerii din durata acesteia a perioadei în care s-a aflat sub arest la domiciliu în Marea Britanie.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 17 iulie 2023, sub nr. x/2023*.
La termenul fixat în cauză, 20 iulie 2023, apărătorii contestatorului persoană solicitată au susţinut fidel motivele scrise de contestaţie, concluziile acestora, ca şi cele ale reprezentantului Ministerului Public fiind detaliat prezentate în practicaua prezentei hotărâri.
Analizând contestaţia formulată de persoana solicitată A. pe baza actelor şi lucrărilor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte o apreciază neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Obiectul cauzei pendinte îl constituie sesizarea nr. 188/II-5/2023 din 4 februarie 2023 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vizând punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare din Portugalia împotriva numitului A., iniţial, la data de 31 octombrie 2022, reiterat, modificat, la data de 24 februarie 2023, în vederea executării pedepsei de 20 de luni închisoare aplicată acestuia prin decizia nr. 460/06.6TBTNV (ex. Process 121/2000) din 21 noiembrie 2000 pronunţată de Tribunalul din Santarem, rămasă definitivă la data de 26 aprilie 2022, pentru săvârşirea infracţiunii de furt prev. de art. 204 nr. 1 lit. a) din C. pen. portughez.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 84 şi următoarele din Legea nr. 302/2004 rezultă că, învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul hotărăşte asupra solicitării după ce, în prealabil, a verificat condiţiile referitoare la emiterea mandatului, identificarea persoanei solicitate, existenţa dublei incriminări a faptelor penale ce se impută acesteia şi situaţiile care, potrivit art. 99 din Legea nr. 302/2004, se constituie în motive de refuz al executării mandatului.
Suplimentar, în situaţia prevăzută de art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 (ipoteza speţei), instanţei îi revine obligaţia verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru recunoaşterea hotărârii de condamnare în baza căreia a fost emis mandatul european de arestare, care, în această procedură se realizează pe cale incidentală.
În contextul acestor consideraţii teoretice, evaluând, prioritar, critica apărării privind nelegalitatea hotărârii atacate derivată din pretinsa omisiune a judecătorului fondului de a motiva, complet şi convingător, soluţia dispusă, Înalta Curte o constată neîntemeiată.
În acest sens, constată că, deşi într-o succesiune greu urmăribilă, în cuprinsul sentinţei atacate au fost expuse, într-o formă sintetică, dar elocventă, argumentele faptice şi juridice pe care judecătorul fondului şi-a fundamentat soluţia, acestea reflectând cu suficientă concizie considerentele esenţiale pentru care acesta a apreciat, pe de o parte, că în cauză este incident exclusiv motivul facultativ de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, iar pe de altă parte, că nu sunt incidente motivele obligatorii de nerecunoaştere prev. de art. 163 alin. (1) lit. f) şi g) din acelaşi act normativ.
Împrejurarea că, în mod firesc, apărarea contestatorului nu achiesează argumentelor judecătorului fondului, nu afectează substanţa motivării hotărârii atacate, care este suficientă pentru a permite instanţei de control judiciar, într-o cale de atac devolutivă ca cea de faţă, să examineze cauza sub toate aspectele şi să cenzureze toate statuările în fapt şi în drept ale primei instanţe.
Or, în baza propriului examen, Înalta Curte constată, totodată, că soluţia primei instanţe este şi temeinică, criticile invocate de contestatori sub acest aspect fiind, deopotrivă, neîntemeiate.
Astfel, Înalta Curte constată că prima instanţă a verificat condiţiile pentru punerea în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare portugheze faţă de persoana solicitată A., constatând, în mod just, că acesta îndeplineşte condiţiile de formă şi conţinut prevăzute de art. 87 din Legea nr. 302/2004.
Totodată, în respectarea dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 302/2004, instanţa a procedat la identificarea persoanei solicitate, aducându-i la cunoştinţă drepturile prevăzute de 106, efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.
Întrucât persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare, precizând că a venit în România pentru a răspunde potrivit legii din ţara sa, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 104 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, procedând la audierea acesteia în limitele prevăzute de textul de lege menţionat.
În cuprinsul declaraţiei date la data de 18 aprilie 2023, persoana solicitată A. a reiterat, în aceleaşi limite de argumentare, opoziţia la predare.
În acest context, raportat la statutul persoanei solicitate de cetăţean român şi la împrejurarea că mandatul european de arestare a fost emis în vederea executării pedepsei aplicate acestuia în Portugalia, constatând, în mod just, incidenţa în cauză a motivului facultativ de refuz al executării mandatului european de arestare prev. de art. 99 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, instanţa, conformându-se dispoziţiilor art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a solicitat Tribunalului Judiciar din Torres Novas să-i comunice hotărârea de condamnare, în copie certificată pentru conformitate, precum şi informaţii cu privire la modalitatea în care a rămas definitivă şi în care a fost comunicată persoanei solicitate, obiectul mandatului european de arestare emis anterior, în aceeaşi cauză, faţă de persoana solicitată şi modalitatea de soluţionare a acestuia şi precizări în legătură garanţiile oferite persoanei solicitate de către autorităţile judiciare portugheze ca urmare a judecării cauzei in absentia.
Or, raportat la amplul set de înscrisuri transmise de autorităţile statului portughez, aflate la filele x din vol. 1 al instanţei de fond (în rejudecare), prima instanţă a constatat în mod just întrunirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru recunoaşterea, pe cale incidentală, şi punerea în executare pe teritoriul României a hotărârii de condamnare pronunţată de autorităţile judiciare portugheze faţă de persoana solicitată A..
În acest sens, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte notează caracterul definitiv şi executoriu al hotărârii pronunţată la data de 21 noiembrie 2000, de Tribunalul din Santarem, în dosarul nr. x/2000, statutul de cetăţean român al contestatorului, precum şi respectarea exigenţei dublei incriminări a faptei pentru care a fost condamnat contestatorul, reţinând că, astfel cum este descrisă în hotărârea autorităţilor judiciare portugheze, aceasta întruneşte, în dreptul naţional, elementele constitutive ale infracţiunii de furt, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. (care este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă).
Deopotrivă, notează că, astfel cum rezultă, în mod implicit, din declaraţiile date de persoana solicitată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, atât în primul, cât şi în cel de al doilea ciclu procesual şi, explicit, din chiar demersul judiciar întreprins de aceasta în vederea recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine, care face obiectul dosarului nr. x/2023 al Judecătoriei Cornetu, contestatorul este de acord să execute hotărârea străină de condamnare în România.
De altfel, recunoaşterea, în condiţiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, pe cale incidentală, a hotărârii de condamnare pronunţată în străinătate, deşi este consecinţa opoziţiei la predare (în baza mandatului european de arestare) a persoanei solicitate, se desfăşoară din oficiu, iar nu la cererea acesteia, astfel că acordul sau lipsa de acord a părţii în privinţa recunoaşterii hotărârii străine de condamnare este lipsită de relevanţă.
Aceste aspecte nu sunt însă contestate de persoana solicitată, în cadrul prezentei căi de atac criticile sale de netemeinicie subsumându-se, în mod obiectiv, greşitei aprecieri a instanţei de fond asupra neincidenţei în cauză a motivelor obligatorii de nerecunoaştere prev. de art. 163 alin. (1) lit. f) şi g) din Legea nr. 302/2004 şi omisiunii individualizării pedepsei recunoscute, în condiţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004 raportat la 83 C. pen., în sensul dispunerii amânării aplicării pedepsei/suspendării executării ei sau, cel puţin, a deducerii din durata acesteia a perioadei în care s-a aflat sub arest la domiciliu în Marea Britanie.
Practic, contestând veridicitatea informaţiilor furnizate de autorităţile judiciare portugheze cu privire la realizarea procedurii de comunicare a hotărârii de condamnare, către persoana solicitată, la data de 15 martie 2022 şi, prin aceasta, chiar data rămânerii definitive a hotărârii, 26 aprilie 2022, comunicată de aceleaşi autorităţi, apărarea susţine că, în realitate, părţii i-a fost comunicat actul jurisdicţional de condamnare mult mai devreme, împrejurare în care în cauză operează prescripţia executării pedepsei, în condiţiile art. 163 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 302/2004, raportat la art. 162 alin. (2) şi art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen.
În acest sens, avansează ca repere temporale ale comunicării hotărârii de condamnare către persoana solicitată: data de 11 aprilie 2013, când persoanei solicitate i-ar fi fost comunicată hotărârea, la Londra, prin comisie rogatorie; data de 12 septembrie 2014, când persoana solicitată ar fi transmis autorităţilor judiciare portugheze un e-mail prin care le-a comunicat adresa din Londra şi faptul că "a fost supus respectivului proces din Marea Britanie, ca urmare a emiterii mandatului european de arestare" data de 12 septembrie 2018, când i-ar fi fost comunicată hotărârea de către autorităţile judiciare portugheze.
Aceste susţineri ale apărării, care aduc în discuţie caracterul de certitudine al informaţiilor comunicate de autorităţile statului emitent al hotărârii de condamnare şi, prin aceasta, însăşi principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce care guvernează atât procedura punerii în executare a mandatului european de arestare, cât şi cea a recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti străine, sunt însă lipsite de orice suport probator, apărarea neindicând, iar instanţa de contestaţie neindividualizând, în cuprinsul dosarului, înscrisurile din care ar rezulta aspectele invocate.
Singurele înscrisuri indicate în acest sens de apărare (oral şi/sau în scris) sunt:
- cel de la dosarul de fond (în rejudecare), care conţine informarea din 27 mai 2014, prin care Biroul Interpol Manchester comunică Biroului Interpol Lisabona că persoana solicitată s-a prezentat în faţa Westminister Magistrates Court la data de 6 martie 2014, când a fost respinsă cererea de punere în executare a mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare portugheze faţă de aceasta în vederea aplicării măsurii arestului preventiv şi
- înscrisul de la fila x verso din acelaşi dosar, constând în e-mail-ul din data de 8 august 2018, prin care persoana solicitată comunică Centrului Penal Santarem că locuieşte în Londra şi este comerciant auto, precum şi adresa de reşedinţă, susţinând că aceasta este cunoscută la Tribunalul Westminister din data de 6 martie2014, când a fost judecat de această instanţă.
Prin acelaşi e-mail, persoana solicitată solicită detalii cu privire la dosarul său.
Or, raportat la conţinutul lor, este evident că niciunul dintre documentele susmenţionate nu fac dovada comunicării sau măcar a luării la cunoştinţă, de către persoana solicitată, la datele indicate de apărare, a hotărârii de condamnare pronunţată la data de 21 noiembrie 2000, de Tribunalul din Santarem, în dosarul nr. x/2000.
De altfel, astfel cum rezultă atât din adresele comunicate instanţei de fond, cât şi din corespondenţa purtată cu autorităţile judiciare din Marea Britanie în cadrul procedurii de comunicare a hotărârii de condamnare, către persoana solicitată, prin comisie rogatorie [dosarul de fond (în rejudecare)], potrivit legislaţiei portugheze, pentru a fi considerată comunicată, hotărârea trebuie remisă inculpatului personal.
Or, singurul document din dosarul cauzei care face dovada acestui fapt este cel aflat la dosarul de fond (în rejudecare), prin care se constată remiterea directă, la data de 15 martie 2022, către persoana solicitată A., pe teritoriul Marii Britanii, a hotărârii de condamnare pronunţată de autorităţile judiciare portugheze, printr-un funcţionar al poliţiei metropolitane.
Raportat la această dată certă, autorităţile judiciare portugheze au comunicat că data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a contestatorului, ca urmare a nerecurării ei, este 26 aprilie 2022, dată în raport de care este evident că în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei prev. de art. 162 alin. (1) lit. b) C. pen., raportat la art. 162 alin. (2) C. pen.
Deşi împrejurarea că hotărârea de condamnare pronunţată faţă de persoana solicitată în anul 2000, pentru o faptă săvârşită în anul 1999, a devenit executabilă abia în anul 2022, fiind efectiv pusă în executare la data de 4 iulie 2023, teoretic, ar putea aduce în discuţie o eventuală lipsă de diligenţă a autorităţilor judiciare portugheze, chiar şi în condiţiile conduitei procesuale neconforme adoptate de contestator faţă de acestea, care (potrivit înscrisurilor aflate la filele x şi următoarele din dosarul de rejudecare) s-a sustras măsurii preventive dispuse faţă de el în cauză şi judecăţii, părăsind teritoriul Portugaliei şi deplasându-se, iniţial, în Spania, iar apoi în Marea Britanie, în actualul cadru procesual, instanţa naţională nu poate să cenzurare o astfel de situaţie, atribuţiile sale jurisdicţionale de instanţă de executare fiind limitate la verificările obiectivate în preambulul prezentelor considerente.
Aceasta înseamnă că, în condiţiile în care apreciază îndeplinite condiţiile prev. de art. 167 alin. (1) lit. a) - d) din Legea nr. 302/2004, instanţa naţională nu poate refuza recunoaşterea, pe cale incidentală, în condiţiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a hotărârii de condamnare străine care a stat la baza emiterii mandatului european de arestare decât în situaţia în care constată incidenţa vreunuia dintre motivele de nerecunoaştere prev. de art. 163 din Legea nr. 302/2004.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, în cauză nu este incident motivul obligatoriu de nerecunoaştere prev. de art. 163 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 302/2004, după cum nu este incident nici cel prevăzut de art. 163 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte reţinând în acest sens că documentele înaintate de autorităţile judiciare portugheze (aflate la dosarul de fond) fac dovada certă a faptului că, după ce, la data de 15 martie 2022, pe teritoriul Marii Britanii, contestatorului i-a fost înmânată personal hotărârea de condamnare, fiind încunoştinţat că este supusă unei căi de atac, aceasta nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac.
Altfel spus, contestatorul a beneficiat de garanţia procesuală prevăzută de art. 163 alin. (1) lit. g) pct. iii din Legea nr. 302/2004, motiv pentru care în cauză nu este incident motivul obligatoriu de nerecunoaştere analizat.
În consecinţă, având în vedere, de asemenea, că nu există date cu privire la pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru aceleaşi fapte a persoanei condamnate în România sau într-un alt stat şi, în fine, nu există vreunul dintre cazurile de nerecunoaştere prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. c) - e) ori alin. (2) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a dispus recunoaşterea, pe cale incidentală, hotărârii penale definitive pronunţată de autorităţile portugheze.
Deopotrivă, constată că durata pedepsei de 20 luni închisoare aplicată prin aceasta persoanei solicitate este compatibilă cu pedeapsa prevăzută de legea penală română pentru infracţiunea corespondentă, limita maximă a pedepsei cu închisoarea prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. pentru fapte de natura celor comise de contestator fiind de 3 ani închisoare. Ca urmare, nu se impune adaptarea acesteia în condiţiile art. 166 alin. (8) raportat la art. 166 alin. (6) din Legea nr. 302/2004.
De altfel, în actualul cadru procesual, apărarea nu invocă necesitatea adaptării pedepsei, ci omisiunea instanţei de fond de a proceda la o aşa-zisă "reindividualizare a acesteia", în condiţiile art. 147 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 raportat la art. 83 C. pen., aserţiune care se fundamentează, de pe o parte, pe o greşită apreciere asupra aplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor legale invocate, iar pe de altă parte, pe o interpretare profund eronată a acestora.
În acest sens, Înalta Curte constată că art. 147 intitulat "Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine" face parte din capitolul III - "Proceduri speciale de recunoaştere şi executare" al titlului V - "Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe" din Legea nr. 302/2004.
Prin urmare, astfel cum rezultă din chiar denumirea Titlului V al Legii nr. 302/2004, dispoziţiile acestuia, deci, implicit, cele invocate de apărare - art. 147 din Legea nr. 302/2004, sunt aplicabile exclusiv în relaţia cu statele terţe, care, potrivit art. 136 alin. (2) lit. d) din acelaşi act normativ, sunt acele state care nu sunt membre ale Uniunii Europene.
Portugalia este stat membru al Uniunii Europene care a transpus Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană.
Ca urmare, în relaţia cu acest stat sunt aplicabile dispoziţiile Titlului VI al Legii nr. 302/2004 - "Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană", iar raportat la datele particulare ale speţei - în care persoana condamnată se află în România, în mod efectiv, dispoziţiile art. 171-175 din cadrul acestui titlu (care fac trimitere la dispoziţiile art. 166 şi 167 din acelaşi titlu) cuprinse în Secţiunea a 3-a - "Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România" a Capitolului II - "Punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor privative de libertate aplicate de instanţele altor state membre ale Uniunii Europene" al titlului.
Cum dispoziţiile art. 171-175 din Legea nr. 302/2004 nu cuprind vreo prevedere similară celei cuprinse în art. 147 din acelaşi act normativ şi nici nu fac trimitere la aceasta din urmă, este evident că textul de lege invocat de apărare nu este aplicabil în prezenta cauză.
În plus, acesta nici nu conferă persoanei condamnate beneficiul unei eventuale "reindividualizări judiciare a pedepsei" în procedura recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârii străine, astfel cum susţine apărarea, ci posibilitatea solicitării, într-o procedură distinctă de cea pendinte, a recunoaşterii, pe cale principală sau incidentală, a hotărârii pronunţate de un stat terţ, în vederea producerii exclusiv a altor efecte juridice decât executarea în regim de detenţie a pedepsei (reabilitarea, contopirea pedepselor pentru fapte concurente [conform alin. (1) şi (2) al art. 147 din Legea nr. 302/2004] sau în vederea deducerii perioadei executate în detenţie pe teritoriul altui stat [ conform alin. (3) al aceluiaşi text], însă doar în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de acesta.
În procedura recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârii judecătoreşti străine, singura intervenţie permisă instanţei de executare este cea a adaptării pedepsei prin reducerea ei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiunea similară, însă numai în condiţiile expres stipulate de art. 166 alin. (8) raportat la art. 172 alin. (7) din Legea nr. 302/2004.
Altfel spus, în această procedură, atribuţiile instanţei naţionale se limitează la verificarea îndeplinirii condiţiilor prev. de art. 167 din Legea nr. 302/2004, aceasta neputând aduce modificări soluţiei autorităţilor statului emitent, în caz contrar încălcându-se principiile autorităţii de lucru judecat a hotărârii recunoscute, precum şi al recunoaşterii şi încrederii reciproce care guvernează cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
În consecinţă, instanţa naţională nu poate redoza pedeapsa aplicată de autorităţile judiciare străine şi nici nu poate stabili o altă modalitate de executare a acesteia, astfel cum susţine apărarea.
În fine, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care niciunul dintre înscrisurile comunicate de statul emitent nu certifică faptul că persoana solicitată s-a aflat, în procedura punerii în executare a mandatului european de arestare cu care au fost învestite autorităţile judiciare britanice în anul 2014, sub imperiul unei măsuri preventive de libertate, instanţa de executare nu poate proceda la deducerea din pedeapsa aplicată acesteia (prin hotărârea străină recunoscută) a perioadei invocate de apărare.
Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate toate criticile formulate de apărare, Înalta Curte, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 110 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 133 din data de 4 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală.
Urmare acestei soluţii, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva sentinţei penale nr. 133 din data de 4 iulie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală.
Obligă contestatorul persoană solicitată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iulie 2023.
GGC - MM