Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de recurentul A., reţine următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 1819/2022 pronunţată la data de 20 decembrie 2022 de Judecătoria Satu Mare, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen.
În temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) raportat la art. 396 (6) din C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal în privinţa inculpatului B., pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută şi pedepsită de art. 224 alin. (1) şi (2) din C. pen.
În baza art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., art. 23 alin. (3) din C. proc. pen. şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 1357 din C. civ. s-a respins acţiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Satu Mare împotriva inculpatului A..
În baza art. 25 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 1360 alin. (1) din C. civ. s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de partea civilă B. în contradictoriu cu inculpatul A..
În baza art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., art. 23 alin. (3) din C. proc. pen. şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 1357 din C. civ. s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de partea civilă A. în contradictoriu cu inculpatul B..
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare, partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Satu Mare şi inculpatul - parte civilă B..
Prin Decizia penală nr. 403/A/2023 din data de 17 mai 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare, partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Satu Mare şi partea civilă B. împotriva Sentinţei penale nr. 1819 din data de 20 decembrie 2022 pronunţate de către Judecătoria Satu Mare, s-a desfiinţat în parte hotărârea atacată şi rejudecând cauza:
S-a înlăturat dispoziţia de achitare a inculpatului A., în baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen.
În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. cu referire la Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A., de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale conform art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen.
S-au înlăturat dispoziţiile de respingere a acţiunilor civile exercitate de către părţile civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Satu Mare şi B. în contradictoriu cu inculpatul A..
În baza art. 19 din C. proc. pen., art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 1357 din C. civ., s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Satu Mare şi în consecinţă a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 9.991,39 RON, constituind contravaloarea îngrijirilor medicale ale persoanei vătămate B., la care se adaugă dobânda legală începând din prima zi următoare datei externării persoanei vătămate, 27.05.2017, şi până la achitarea integrală a debitului principal.
În baza art. 19 din C. proc. pen., art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 1357 din C. civ. şi art. 1391 din C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de către partea civilă B. şi în consecinţă a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 7.555,93 RON, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 25.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale.
S-au menţinut restul dispoziţiilor hotărârii atacate care nu contravin deciziei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că în data de 17.04.2017, orele 18:00, persoana vătămată B. s-a întâlnit cu inculpatul A., după care s-au deplasat la domiciliul inculpatului pentru a negocia achiziţionarea unui mânz, cei doi nu s-au înţeles cu privire la vânzarea mânzului, dar au continuat să consume băuturi alcoolice, până la ora 22:00, când s-au certat din cauză că persoana vătămată a spart o sticlă de bere în bucătărie.
În urma acelui incident, inculpatul A. împreună cu soţia lui la acea vreme, martora C., i-au solicitat în repetate rânduri persoanei vătămate B. să părăsească locuinţa, dar acesta a refuzat şi a devenit agresiv verbal, iar mai apoi şi fizic, la un moment dat lovindu-l pe inculpat cu palma peste faţă, iar acesta la rândul său a lovit-o pe persoana vătămată cu palma peste faţă. În urma loviturii primite, persoana vătămată s-a dezechilibrat, a căzut pe podeaua bucătăriei, iar în cădere s-a lovit cu capul de colţul aragazului.
În continuare, inculpatul A. a încercat să o scoată pe persoana vătămată din locuinţă, cei doi s-au îmbrâncit, după care au căzut la sol pe scările terasei. Timp de câteva minute cei doi şi-au aplicat reciproc lovituri cu pumnii şi palmele, după care s-au ridicat, iar persoana vătămată a plecat spre ieşire.
A doua zi, la orele 08:00, persoana vătămată a fost găsită de către martorul D. în curtea imobilului aparţinând inculpatului A., stând în şezut rezemat de spatele unei căruţe, unde cu o zi înainte îşi lăsase bicicleta.
Loviturile aplicate de inculpatul persoană vătămată A. i-au provocat inculpatului persoană vătămată B. leziuni traumatice care necesită pentru vindecare peste 60 zile de îngrijiri medicale.
Instanţa de apel a considerat că nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 19 alin. (3) din C. pen., având în vedere că persoana vătămată B. a pătruns în locuinţă la invitaţia inculpatului A., astfel că acţiunea inculpatului de a lovi persoana vătămată, chiar dacă s-a făcut pentru a o îndepărta din locuinţă, nu poate justifica reţinerea unei stări de legitimă apărare şi, prin urmare, nici depăşirea unei asemenea stări.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 19 iunie 2023.
În motivarea cererii sale recurentul A. a arătat că în mod greşit instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, soluţia care trebuia dispusă fiind de respingere a apelurilor şi de menţinere a Sentinţei penale nr. 1819 din data de 20 decembrie 2022 a Judecătoriei Satu Mare sau de achitare în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. cu referire la art. 26 din C. pen.
A susţinut că în cauză se poate reţine şi incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din C. pen., teza referitoare la exercitarea unui drept, respectiv a dreptului la inviolabilitatea domiciliului, prevăzut de art. 27 alin. (1) din Constituţia României, asupra cărora instanţa de apel a omis să se pronunţe, deşi a formulat apărări în acest sens în cursul judecării apelului.
A arătat că instanţa de apel nu motivează de ce dispoziţiile art. 19 alin. (2) din C. pen. nu sunt incidente în cauză, cu toate că acestea au fost reţinute ca temei al achitării de către instanţa de fond şi au fost iterate în apărare şi în cadrul judecării apelului.
A apreciat că instituţia legitimei apărări există pentru a asigura o acoperire legală instinctului de autoconservare şi că violenţa exercitată de inculpatul-recurent, una evident reactivă, în apărare, nu apare ca fiind disproporţionată relativ la gravitatea atacului - având în vedere actele materiale în care aceasta s-a concretizat sunt omogene în raport cu actele agresive ale atacatorului, în sensul că inculpatul-recurent A. a ripostat prin lovituri cu pumnul aplicate părţii vătămate B. împotriva unor lovituri de aceeaşi natură, orientate împotriva aceleaşi zone corporale a intimatului.
A considerat că conformitatea acţiunii în apărare cu gravitatea atacului trebuie evaluată global, prin luarea în considerare a tuturor circumstanţelor faptelor, iar nu exclusiv prin prisma rezultatului vătămător produs, solicitând a se avea în vedere toate declaraţiile martorei E., conform cărora victima este cea care a exercitat primul act de violenţă. De asemenea, a făcut trimitere la declaraţia martorei F., care a arătat că "a doua zi de dimineaţă, victima B. era căzut în curtea inculpatului A.. Întrebat fiind ce a păţit, victima a arătat ca ar fi căzut de pe bicicletă." Victima B. a declarat şi în faţa martorului D. ca s-a îmbătat şi acesta este motivul pentru care se afla în aceasta stare .
A apreciat că, în contextul în care victima B. a părăsit curtea inculpatului A., nu se pot delimita clar care au fost urmările la care a fost supusă strict ca urmare a violentelor exercitate de A., cu atât mai mult cu cât chiar victima B. a arătat martorilor care l-au găsit în dimineaţa următoare ca a căzut de pe bicicleta, fără a face vreo referire la inculpatul A.. Faptul că victima a părăsit curtea imobilului inculpatului este confirmat şi prin declaraţia din faza de U.P. a martorului D., care a declarat că a găsit cămaşa victimei pe stradă, între imobilul său şi cel al inculpatului.
Este posibil ca victima, datorită stării avansate de ebrietate, să fi încercat de mai multe ori să meargă pe bicicletă şi să fi căzut în mod repetat, de aici şi concluziile Comisiei Superioare Medico-legale "lovire de corpuri dure în cadrul unor căderi repetate". Faptul că victima a mai avut, în trecut, experienţa unor accidente cu bicicleta este confirmat chiar de aceasta în cadrul declaraţiei date în faţa instanţei la data de 28.10.2019.
Totodată, a făcut trimitere la viciul consumului excesiv de alcool al victimei, afirmaţie susţinută de actele medicale din care rezultă că acesta a fost diagnosticat cu "sindrom de sevraj la alcool".
Raportând principiile legale privind legitima apărare la datele speţei, a considerat că atacul victimei asupra inculpatului a fost unul material, direct, injust, imediat, întrucât victima, fără nicio justificare legală, l-a atacat pe inculpat lovindu-l cu pumnul.
Totodată, a solicitat a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Analizând recursul în casaţie declarat de recurentul A. în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen. Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.
Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
În cauza de faţă, recurentul a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
În cauza pendinte, în limitele procesuale menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele recurentului, sunt nefondate. Se reţine că acesta critică că în mod greşit instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, soluţia fiind de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. cu referire la art. 26 din C. pen., art. 21 alin. (1) din C. pen., teza referitoare la exercitarea unui drept, respectiv a dreptului la inviolabilitatea domiciliului, iar argumentele primei instanţe privind legitima apărare subzistă, conformitatea acţiunii în apărare cu gravitatea atacului trebuind evaluată global, prin luarea în considerare a tuturor circumstanţelor faptelor, iar nu exclusiv prin prisma rezultatului vătămător produs.
Înalta Curte subliniază că starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare. În consecinţă, criticile recurentului referitoare la cauzele justificative şi la cele de neimputabilitate nu pot fi examinate în cadrul procesual al recursului în casaţie întrucât ar conduce la o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel.
În ce priveşte critica privind greşita încetare a procesului penal, se reţine că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (parag. 31). Această decizie a avut natura unei decizii simple/extreme, întrucât instanţa de contencios constituţional a sancţionat unica soluţie legislativă reglementată prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (aspect statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, parag. 61).
De la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv 25 iunie 2018, "fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale", rămânând neafectate termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. (Decizia nr. 358/2022, parag. 73, 74).
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că norma supusă controlului de constituţionalitate nu este susceptibilă de o aplicare clară şi previzibilă în absenţa intervenţiei legiuitorului (paragrafele 60, 75).
În dreptul român normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial), supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen.
În consecinţă, având în vedere aspectele reţinute cu privire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constituie lege penală mai favorabilă, ca efect al inexistenţei unui caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie prevăzute de art. 154 din C. pen.
În sensul celor de mai sus este şi Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în M. Of. nr. 67/31.01.2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.
Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.
În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.
Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."
Înalta Curte constată că, în raport de fapta inculpatului A., s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 153 alin. (1) din C. pen., "prescripţia înlătură răspunderea penală", atunci când termenele prevăzute la art. 154 din C. pen. sunt îndeplinite.
Raportat la cauza dedusă judecăţii, instanţa a reţinut că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen., reţinându-se ca dată a săvârşirii infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată ca fiind data de 17 aprilie 2017.
Având în vedere că limitele de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe de către inculpatul A. sunt de la 1 an la 5 ani închisoare, se constatată că termenul de prescripţie incident în cauză este cel prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., şi anume de 5 ani. Aşadar, pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, termenul de prescripţie de 5 ani care a început să curgă la data de 17 aprilie 2017 s-a împlinita la data de 16 aprilie 2022.
Raportat la cele arătate, Înalta Curte constată că răspunderea penală pentru faptele inculpatului A. a fost înlăturată, prin urmare motivul de casare invocat este nefondat.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 403/A/2023 din data de 17 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2019.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă maghiară se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 403/A/2023 din data de 17 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2019.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă maghiară se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 noiembrie 2023.
GGC - NN