Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură penală. Fals în declarații. Tipicitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație
Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de fals
Indice alfabetic: - drept procesual penal
- recurs în casație
- drept penal
- fals în declarații
C. pen., art. 326
Pentru realizarea tipicității infracțiunii de fals în declaraţii este suficient ca declaraţia să fie una din acelea care, potrivit legii ori împrejurărilor, să servească la producerea de consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul, nefiind necesară producerea efectivă a consecinţei juridice.
I.C.C.J. Secția penală, decizia nr. 283/RC din 09 mai 2023
Prin sentința penală nr. 93/04.10.2022, pronunțată în dosarul nr. x/753/2022, Tribunalul Militar București a hotărât asupra învinuirii aduse inculpatului plt. A., prin rechizitoriul nr. x/P/2021 din 16.02.2022 al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București, astfel încât, printre altele:
În baza art. 396 alin. (1), (2) şi (10) C. proc. pen. l-a condamnat pe inculpatul plt. A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracțiunii de fals în declarații în formă continuată, prev. de art. 326 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.
Împotriva mai sus menţionate sentinţe a declarat apel, în termenul legal, inculpatul plt. A.
Prin decizia nr. 1112 din 12 decembrie 2022, pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/753/2022, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a admis apelul declarat de apelantul inculpat plt. A. împotriva sentinței penale nr. 93/04.10.2022, pronunțate de Tribunalul Militar București în dosarul nr. x/753/2022.
A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi în fond, rejudecând, printre altele:
S-a redus pedeapsa principală stabilită inculpatului plt. A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații în formă continuată, prev. de art. 326 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., de la 2 (doi) ani închisoare la 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare.
Cu privire la critica inculpatului referitoare la inexistența infracțiunii de fals în declarații, s-a constatat că mijloacele de probă administrate au un grad de certitudine apt să formeze convingerea instanței, dincolo de orice dubiu rezonabil, că prin modul în care a acționat la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, la 23.06.2018, la 11.10.2019, la 21.11.2019 şi la 28.11.2019, cu prilejul audierii sale de către organele de urmărire penală, dând declaraţii necorespunzătoare adevărului cu privire la situaţia militară şi la profesia sau ocupaţia sa, inculpatul a urmărit producerea unor consecințe juridice pentru sine, prin ascunderea calităţii de militar activ, respectiv anularea ulterioară a actelor de urmărire penală întocmite de organe judiciare necompetente după calitatea persoanei.
Astfel, instanţa de apel a fost de acord cu punctul de vedere exprimat de judecătorul fondului în sensul că legea nu impune ca declaraţia necorespunzătoare adevărului să îmbrace forma scrisă, fiind suficientă şi o declaraţie verbală, consemnată în scris de organul în faţa căruia a fost făcută, că anularea ulterioară a înscrisului în care a fost consemnată declaraţia nu are efecte asupra actului material în sine, realizat de inculpat, care constă în relatarea falsă și că actul efectiv al afirmării, relatării, învederării unui fapt, nu poate face obiectul unei nulităţi, inculpatul putându-se dezice de afirmaţia falsă făcută sau poate încerca să-şi justifice acţiunea, dar nu poate înlătura modificarea realităţii obiective, care decurge din realizarea acţiunii respective.
În același sens, s-a apreciat că nu poate fi reținută nici critica inculpatului referitoare la inaptitudinea declarațiilor sale de a produce consecințe juridice, întrucât acestea ar fi fost făcute în fața unui funcționar public necompetent să ia o asemenea declarație. Este adevărat că organul de urmărire penală este dator să-și verifice competența imediat după sesizare și că, în exercitarea dreptului la apărare, suspectul sau inculpatul nu este ținut de obligația de a declara adevărul, însă acest drept se referă la fapta în sine de care este acuzat și cu privire la care este solicitat să dea declarație, câtă vreme, potrivit art. 99 alin. (2) C. proc. pen., suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să-și dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare, iar potrivit art. 78 și art. 93 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. are dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal.
Însă, potrivit dispozițiilor art. 107 C. proc. pen., la începutul primei audieri și la cele ulterioare, când organul judiciar consideră necesar, suspectului sau inculpatului i se adresează întrebări privind persoana sa, unele dintre acestea – situația militară, profesia ori ocupația - având drept scop tocmai verificarea competenței, în situația în care aceasta nu a fost stabilită în mod cert până la data audierii. Astfel, contrar criticii inculpatului, poate fi subiect activ al infracțiunii de fals în declarații suspectul sau inculpatul care face declarații necorespunzătoare adevărului cu privire la situația militară, profesia ori ocupația, declarații care nu pot fi catalogate ca simple apărări, câtă vreme acestea sunt făcute în vederea producerii unor consecințe juridice pentru sine, prin ascunderea calităţii de militar activ, respectiv anularea ulterioară a actelor de urmărire penală întocmite de organe judiciare necompetente după calitatea persoanei, ca în speță.
Suspectului sau inculpatului i se adresează întrebări și referitoare la locul de muncă, însă locul de muncă nu este relevant pentru stabilirea competenței, câtă vreme la o unitate militară lucrează atât militari, cât și civili, așa cum, de exemplu, la Guvern își desfășoară activitatea atât membrii Guvernului, cât și alte persoane ori cum la Curtea de Conturi își desfășoară activitatea atât membrii Curții de Conturi, cât și alte persoane. Însă, contrar criticii inculpatului, poate fi subiect activ al infracțiunii de fals în declarații suspectul sau inculpatul care face declarații necorespunzătoare adevărului și cu privire la locul de muncă, dacă acestea sunt făcute în vederea producerii unor consecințe juridice pentru sine sau pentru altul.
Ca atare, s-a apreciat de către instanţa de apel că nu are nicio relevanță faptul că în procesul-verbal de cercetare la fața locului se menționează că A. este angajat la U.M. (...), câtă vreme nu se indică și funcția acestuia. Pe de altă parte, corect a reținut prima instanță că activitatea desfăşurată de organele de poliţie la acel moment nu implica audierea inculpatului şi că, indiferent de consemnările din actul întocmit, nu era nicicum înlăturată pentru viitor, interdicţia de a declara informaţii nereale altor organe ale statului.
Or, în cursul urmăririi penale, la începutul primei audieri din data de 23.06.2018, în calitate de suspect de către organul de cercetare penală al poliţiei judiciare din cadrul D.G.P.M.B. - Brigada Rutieră, persoană dintre cele prev. în art. 175 C. pen., inculpatul plt. A., a declarat cu privire la situația militară că nu are obligații militare, deși era cadru militar în activitate al Serviciului Român de Informații de la data de 14.10.2016, iar la data de 10.04.2018 avea gradul de sergent major, iar referitor la profesie sau ocupație a precizat că este canotor. Pentru a întări cele declarate a indicat ca loc de muncă Federația Română. De asemenea, la începutul audierii din data de 11.10.2019 în calitate de inculpat de către același organ de cercetare penală a declarat cu privire la situația militară că nu are obligații militare, deși era cadru militar în activitate al Serviciului Român de Informații, iar referitor la profesie sau ocupație a precizat că este canotor. Ulterior, la 21.11.2019 şi la 28.11.2019, fiind audiat în calitate de inculpat de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, persoană dintre cele prev. în art. 175 C. pen., inculpatul a declarat referitor la situaţia militară că este nesatisfăcută, deși era cadru militar în activitate al Serviciului Român de Informații, iar referitor la profesie sau ocupaţie a susţinut că este sportiv de performanţă.
Prin acțiunile întreprinse la diferite intervale de timp la datele menționate mai sus, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, s-a realizat latura obiectivă a infracțiunii de fals în declarații în formă continuată, prev. de art. 326 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., inculpatul neoferind argumente serioase care să infirme starea de fapt expusă în rechizitoriu și în considerentele sentinței. În acest sens, nu are nicio relevanță faptul că inculpatul a fost sportiv de performanță în cadrul disciplinei de caiac-canoe a Cubului Sportiv X. București, câtă vreme la data faptei era cadru militar în activitate al Serviciului Român de Informații, calitate care a fost ascunsă organelor de urmărire penală.
În plan subiectiv, inculpatul a acționat cu intenție directă, prevăzând rezultatul faptei sale - producerea unor consecințe juridice pentru sine prin ascunderea calităţii de militar activ - respectiv anularea ulterioară a actelor de urmărire penală întocmite de organe judiciare necompetente după calitatea persoanei, urmare pe care a dorit-o.
Declarațiile făcute la datele menționate cu privire la situația militară și la profesia sau ocupația, consemnate în înscrisurile menționate mai sus au prin ele însele eficiență probatorie și au fost de natură să conducă la producerea consecințelor juridice urmărite de inculpat. Deși pentru existența infracțiunii nu are relevanță dacă acea consecință juridică urmărită de inculpat s-a produs, în speță anularea ulterioară a actelor de urmărire penală întocmite de organe judiciare necompetente după calitatea persoanei s-a produs ulterior termenului de judecată din 29.07.2020, în dosarul nr. x/299/2019/a1, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, când inculpatul plt. A. a prezentat judecătorului de cameră preliminară adeverința nr. 1349356/22.07.2020, din care rezultă că este militar activ, încadrat la U.M. (...) București - SRI, de la data de 14.10.2016.
Așa cum s-a arătat mai sus, contrar criticii inculpatului, Curtea a constatat că doar declarațiile suspectului și inculpatului cu privire la fapta de care era acuzat, infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prev. de art. 336 alin. (1) C. pen., date după emiterea ordonanței din data de 16.07.2018, confirmată de procurorul civil, de efectuare în continuare a urmăririi penale față de suspectul A. sub aspectul săvârșirii acestei infracțiuni, nu mai pot fi valorificate în prezenta cauză, nu și declarațiile referitoare la situația militară și profesie sau ocupație, întrucât potrivit art. 109 alin. (1) C. proc. pen., doar după îndeplinirea dispozițiilor art. 107 și 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări.
Împotriva deciziei instanţei de apel, inculpatul plt. A. a declarat recurs în casaţie la data de 10 februarie 2023, prin avocat B., conform împuternicirii avocaţiale aflate la fila 11 din dosarul de recurs în casaţie al Curţii Militare de Apel Bucureşti.
În esenţă, prin motivele de recurs în casaţie, invocând cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat că, în mod greşit, a fost condamnat pentru infracţiunea de fals în declarații în formă continuată prev. de art. 326 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă.
Prin încheierea din data de 28 martie 2023, Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a recursului în casaţie şi a fixat termen pentru soluţionarea acestuia de către Completul nr. x, în compunere de 3 judecători, la data de 9 mai 2023.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit Codului de procedură penală, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Aşadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Cazul de casare menţionat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.
Dispoziţiile menționate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.
Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.
În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele inculpatului recurent sunt, în esenţă, în sensul că a fost condamnat pentru infracţiunea de fals în declarații în formă continuată prev. de art. 326 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., deşi fapta nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectiva şi nici subiectivă, întrucât a declarat în fața organului de cercetare penală că este angajat al unei unități militare, iar, pe de altă parte, a declarat în faza de urmărire penală că este sportiv de performanță, canotor, singurul aspect omis, probabil, și din vina organului de urmărire penală, care nu a depus diligențe să stabilească, având în vedere consemnarea din procesul-verbal de cercetare la fața locului, este funcția sa.
Starea de fapt valorificată prin decizia recurată cu privire la infracţiunea de fals în declarații în formă continuată prev. de art. 326 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. constă în faptul că inculpatul, prin modul în care a acționat la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, la 23.06.2018, la 11.10.2019, la 21.11.2019 şi la 28.11.2019, cu prilejul audierii sale de către organele de urmărire penală, dând declaraţii necorespunzătoare adevărului cu privire la situaţia militară şi la profesia sau ocupaţia sa, a urmărit producerea unor consecințe juridice pentru sine, prin ascunderea calităţii de militar activ, respectiv anularea ulterioară a actelor de urmărire penală întocmite de organe judiciare necompetente după calitatea persoanei.
În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, în limitele procesuale menţionate şi în raport cu situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită definitiv de către curtea de apel, Înalta Curte constată că elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de fals în declarații prev. de art. 326 alin. (1) C. pen., corespund faptei reţinute în concret în sarcina inculpatului. Astfel, elementul material al infracțiunii reţinute în sarcina inculpatului s-a concretizat în acţiunea de a da declaraţii necorespunzătoare adevărului cu privire la situaţia militară şi la profesia sau ocupaţia sa cu prilejul audierii sale de către organele de urmărire penală.
Contrar afirmaţiilor recurentului inculpat, Înalta Curte reţine că pentru a putea fi reţinută infracțiunea de fals în declaraţii este necesar ca declaraţia să fie una din acelea care, potrivit legii ori împrejurărilor, să servească la producerea de consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul, nefiind necesară producerea efectivă a consecinţei juridice.
Astfel, se observă că la începutul primei audieri a suspectului sau inculpatului, organului judiciar îi revine obligaţia potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. pen., de a adresa întrebări cu privire la persoana sa, printre care, situația militară, profesia ori ocupația, având drept scop tocmai verificarea competenței, în situația în care aceasta nu a fost stabilită în mod cert până la data audierii. Ceea ce nu poate face obiectul, în cazul inculpatului sau suspectului, infracţiunii de fals în declaraţii sunt aspectele legate de veridicitatea propriei declaraţii, care intervin ulterior îndeplinirii dispoziţiilor art. 107 şi 108 C. proc. pen.
Declararea necorespunzătoare a oricăror date dintre cele prevăzute de art. 107 alin. (1) C. proc. pen., nu poate intra sub incidenţa aspectelor legate de veridicitatea propriei declaraţii şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi făcută în scopul de a nu se autoincrimina.
Pentru reţinerea acestei infracţiuni nu este relevant că organul judiciar avea cunoştinţă de locul de muncă, atâta vreme cât recurentul inculpat a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii de consecinţe juridice, care, de altfel, s-au şi produs, în concret fiind vorba de anularea ulterioară a actelor de urmărire penală întocmite de organe judiciare necompetente după calitatea persoanei, care s-a produs ulterior termenului de judecată din 29.07.2020, în dosarul nr. x/299/2019/a1, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, când recurentul inculpat plt. A. a prezentat judecătorului de cameră preliminară adeverința nr. 1349356/22.07.2020, din care rezultă că este militar activ, încadrat la U.M. (...) București - SRI, de la data de 14.10.2016.
În acord cu argumentele instanţei de apel, devine nerelevant faptul că recurentul inculpat a fost sportiv de performanță în cadrul disciplinei de caiac-canoe a Cubului Sportiv X. București, câtă vreme la data faptei era cadru militar în activitate al Serviciului Român de Informații, calitate care a fost ascunsă organelor de urmărire penală, cum, de altfel, este nerelevant şi faptul că în procesul-verbal de cercetare la faţa locului s-a consemnat că este angajat la U.M. (...), câtă vreme nu se indică și funcția acestuia.
În plus, procesul-verbal de cercetare la faţa locului prevăzut de art. 195, raportat la art. 199 C. proc. pen. nu cuprinde aceleaşi menţiuni precum cele enumerate în dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. pen., cum ar fi cele legate de profesia ori ocupația şi locul de muncă.
De altfel, se observă că argumentele apărării invocate în susținerea tezei că, fie recurentul inculpat a declarat în faţa organului de cercetare penală că este angajat al unei unități militare, aşa cum s-a consemnat în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, fie, în faza de urmărire penală, că este sportiv de performanță, canotor, singurul aspect omis fiind funcția sa, invocând, totodată, o neglijenţă a organelor de urmărire penală, în speță, se referă în concret la forma de vinovăție cerută de lege care nu ar fi realizată, respectiv la inexistența intenției directe ori indirecte a recurentului inculpat în săvârșirea infracțiunii.
Or aceste aspecte vizează chestiuni de fapt și tind la o reevaluare a conținutului mijloacelor de probă pe baza cărora instanța de apel a concluzionat că atitudinea psihică a inculpatului a fost una specifică intenției directe, însă o atare analiză excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul plt. A. împotriva deciziei penale nr. 112 din 21 decembrie 2022, pronunţate de Curtea Militară de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/753/2022.