Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 151/F din data de 12 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală - a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., la o pedeapsa de 13 ani închisoare, interzicându-i, totodată, pe o durată de 5 ani, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) şi g) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, drepturi ce i-au fost interzise şi cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 lit. e) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 2.500.000 euro primită cu titlu de mită, menţinându-se, în baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen. şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000, măsura sechestrului asigurator instituită prin ordonanţa nr. 205/P/2021 din data de 22 noiembrie 2021 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie până la concurenţa sumei de 2.500.000 euro, asupra următoarelor bunuri proprietatea acestuia: imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 178.64 mp, din Bucureşti, str. x (Lot 1); imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 165.64 mp, din Bucureşti, str. x bis (Lot 2); imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 42.91 mp, din Bucureşti, str. x, subsol 2; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 34.61 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 12 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2, parcaj 5; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 12 mp, din Bucureşti, str. x, subsol 2, parcaj 6; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 12 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2, parcaj 7; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 12 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2, parcaj 8; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 12 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2, parcaj 9; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 12 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2, parcaj 10; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 12 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2, parcaj 11; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 12 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2, parcaj 12; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 8.11 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2, anexa 16; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 9.02 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2, anexa 17; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 344,28 mp, din Bucureşti, str. x 20-22; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 96.88 mp, din Bucureşti, str. x 20-22; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 74.76 mp, din Bucureşti, str. x 20-22; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 328.59 mp, din Bucureşti, str. x 20-22; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 1203.22 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, et. demisol + subsol 1 +subsol 2; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 12 mp, din Bucureşti, strada x 20-22, subsol 2, parcaj 1; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 12 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2, parcaj 2; imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 12 mp, din Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2, parcaj 3 şi imobilul înscris în cartea funciară x, cu suprafaţa de 12 mp, Bucureşti, str. x 20-22, subsol 2, parcaj 4.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, deşi, începând cu 2005, acţionar principal la societatea B. era cu 49,35% societatea nerezidentă C., deţinută de D. (Cipru), care-l avea ca unic acţionar şi director pe martorul E., lider sindical, în realitate, prin intermediul acestuia, controlul asupra B. era exercitat de martorul F., aspect rezultat din declaraţiile celor doi martori, cu atât mai mult cu cât, în perioada 2009 - 2010, primul i-a transferat lui F. controlul asupra societăţii nerezidente C..
La data de 18 septembrie 2007, s-a încheiat un acord - cadru de vânzare a activităţii petroliere între B. şi G. S.A. pentru suma de 328.500.000 euro (fără T.V.A.), prin care s-a stabilit că, cel mai devreme, la data de 01 august 2008, se va încheia contractul propriu zis, una dintre condiţii fiind obţinerea unei soluţii fiscale individuale anticipate (S.F.I.A.) de la A.N.A.F., care să indice dacă tranzacţia este purtătoare de T.V.A., având în vedere că părţile contractante apreciau că sunt incidente dispoziţiile art. 128 paragr. 7 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conform cărora ar fi netaxabilă. Ca urmare, la data de 26 septembrie 2007, B. a depus la A.N.A.F. o cerere înregistrată sub nr. x, pentru a obţine emiterea unei soluţii fiscale individuale anticipate, având în vedere că, potrivit art. 42 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în forma în vigoare la acea dată, această instituţie, la cererea contribuabilului, contra cost, în termen de 45 de zile de la solicitare, avea competenţă să dea o decizie, care era aprobat prin ordin al preşedintelui, conform art. 40 din H.G. nr. 529/2007. Dacă erau necesare informaţii suplimentare termenul se prelungea, iar în situaţia în care contribuabilul nu era de acord cu soluţia fiscala anticipata, putea transmite, în 15 zile de la comunicare, o notificare la organul fiscal emitent, potrivit art. 42 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003.
În perioada 28 septembrie 2007 - 07 februarie 2008, aşa cum rezultă din actele de la dosarul constituit la A.N.A.F., a fost tergiversată emitere a unei soluţii fiscale individuale anticipate, inclusiv prin solicitarea unor documente inutile de la B., respectiv anexele contractului încheiat între părţi trimise prin adresa din 20 decembrie 2007, motiv pentru care, întrucât, până la data de 31 decembrie 2007, când se stabilise termen de semnare a convenţiei nu fusese dată decizia, s-a amânat perfectarea tranzacţiei până la data de 01 februarie 2008.
La data de 31 ianuarie 2008, prin decizia primului ministru nr. 25, inculpatul A. a fost numit vicepreşedinte al A.N.A.F., funcţie deţinută până la 09 ianuarie 2009, atribuţiile sale constând, aşa cum rezultă din adresa din 08 noiembrie 2016, în cele reglementate prin Ordinul nr. 2187 din 01 noiembrie 2007 de aprobare a regulamentului de organizare şi funcţionare al aparatului propriu al instituţiei emis de preşedintele A.N.A.F., respectiv coordonarea activităţilor de inspecţie fiscală, acesta răspunzând direct de activitatea Direcţiei de Control Financiar, Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală, Direcţiei Antifraudă Fiscală, Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili - pentru activitatea de inspecţie fiscală şi Direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene - pentru activitatea de inspecţie fiscală, avea obligaţia, conform art. 10 alin. (2) lit. b) din Regulament, să urmărească realizarea sarcinilor direcţiilor din subordine şi să ia măsuri operative pentru îndeplinirea lor. Ca atare, Direcţia Generală de Inspecţie Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, care aveau şi atribuţii pentru emiterea unor soluţii fiscale individuale anticipate şi pentru soluţionarea cererilor de rambursare a TVA-ului către marii contribuabili, printre care se afla şi B. şi G. S.A., se aflau în subordinea inculpatului A..
S-a mai reţinut de prima instanţă că, ulterior încheierii acordului cadru între cele două societăţi, B. a aşteptat mai multe luni ca A.N.A.F. să stabilească dacă tranzacţia e purtătoare de T.V.A., iar, în perioada cuprinsă între semnarea actului adiţional şi încheierea contractului, martorul H. l-a contacta pe denunţător pentru a-i transmite că inculpatul A., în schimbul sumei de 5.000.000 euro, îi poate obţine soluţia fiscală individuală anticipată şi rambursarea TVA-ului, fapt cu care martorul F. a fost de acord, solicitând însă o discuţie cu acesta. La scurt timp, H. a realizat întâlnirea dintre inculpat şi denunţător, care a avut loc la reşedinţa din Otopeni a celui din urmă, ocazie cu care A. a reiterat pretinderea banilor, stabilindu-se ca mita sa fie remisă după rambursarea T.V.A.-ului de către A.N.A.F., fiind, totodată, desemnat martorul H. persoană de legătură, care trebuia să-i indice lui F. societăţile prin intermediul cărora se transmitea folosul necuvenit, împrejurări faptice ce rezultă din declaraţiile denunţătorului date la urmărire penală şi în faza de cercetare judecătorească, care se coroborează cu cele ale martorului H. şi ale martorei I., care a arătat că l-a cunoscut pe inculpatul în casa din Otopeni a denunţătorului, de faţă fiind şi H., când a fost numită ca punct de contact între A.N.A.F. şi B. pentru obţinerea rambursării T.V.A. - ului.
Din cauza tergiversării emiterii S.F.I.A., la data de 04 februarie 2008, între părţile contractante a fost încheiat un act adiţional care menţiona că vânzătorul urma să emită facturi fiscale cu T.V.A. şi, ulterior achitării acestuia, societatea J. trebuia să solicite un control fiscal pentru a se stabili dacă T.V.A.-ul era datorat bugetului de stat, în caz contrar, returnarea se făcea către G. S.A., iar, pe de altă parte, în situaţia în care A.N.A.F. dădea soluţia până la data de 25 martie 2008, vânzătorul trebuia să storneze facturile şi să emită altele noi fără T.V.A.
Prima instanţă a mai constatat că, în perioada 28 septembrie 2007 - 07 februarie 2008, cererea de emitere a soluţiei a stagnat în mod nejustificat, având în vedere că abia la 07 februarie 2008, prin adresa nr. x, care în proporţie de 90% reprezintă o copie a cererii B. şi documentelor anexate (singurele modificări vizând anonimizarea), A.N.A.F. a solicitat Ministerului Finanţelor - Direcţia de legislaţie în domeniul T.V.A., să analizeze aplicabilitatea prevederilor art. 128 alin. (7) Codul fiscal raportat la situaţia expusă. Ca urmare, la data de 15 februarie 2008, prin adresa nr. x a Direcţiei de legislaţie în domeniul T.V.A, s-a răspuns solicitării, menţionându-se că tranzacţia este nepurtătoare de TVA, răspunsul fiind înregistrat la A.N.A.F., data de 19 februarie 2008.
Prin adresa din 06 martie 2008, B. a revenit cu o cerere de urgentare a emiterii a S.F.I.A., cerere rezoluţionată de preşedintele A.N.A.F., în aceeaşi dată, cu menţiunea "dl vicepreşedinte A. rog dispuneţi", inculpatul aplicând rezoluţia "Dir. Gen. K. - informare şi soluţionare", directorul desemnat transmiţând-o la "L..", care, la rândul său, a repartizat-o, la data de 12 martie 2008, inspectorului de caz M..
Neprimind răspuns la cerere, B. a achitat, la data de 31 martie 2008, T.V.A.-ul, în cuantum de 228.259.140 RON, aferent tranzacţiei cu G. S.A., care fusese exigibil din 25 martie 2008. În aceea zi, la ora 17:48, A.N.A.F. a trimis B., prin fax, prin adresa din 15 februarie 2008, proiectul de soluţie fiscală anticipată în care, preluând ad litteram răspunsul comunicat de Direcţia de legislaţie în domeniul T.V.A. din cadrul Ministerului Finanţelor, se menţiona că tranzacţia este neimpozabilă din perspectiva TVA. Astfel, transmiterea proiectul de soluţie fiscală imediat după plata T.V.A. -ului nu a fost întâmplătoare, întrucât faxul a fost transmis după ora terminarea programului de serviciu, cu atât mai mult cu cât nu există niciun motivul pentru care A.N.A.F. a avut nevoie de o luna şi jumătate pentru a copia paragrafe din cererea şi documentele depuse de B., din 3 acte normative [art. 128 alin. (7) şi art. 129 alin. (7) Codul fiscal pct. 6 alin. (6) şi (7) ale din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal].
Ca atare, societatea B. a fost pusă într-o poziţie de dependenţă şi mai mare faţă de A.N.A.F., în condiţiile în care a cerut rambursarea T.V.A. -ului.
De asemenea, s-a mai reţinut că dosarul privind soluţia fiscală cuprinde două referate cu conţinut identic de aprobare a proiectului de ordin privind soluţia, diferenţiate doar de semnatarul care le-a aprobat (unul de inculpatul A., în calitate de vicepreşedinte, iar altul de N., celălalt vicepreşedinte al A.N.A.F.), precum şi ordinul preşedintelui agenţiei în acelaşi sens. În plus, cele două exemplare ale ordinului preşedintelui A.N.A.F. poartă semnătura inculpatului A. în numele şi pentru preşedintele A.N.A.F.
Suplimentar, judecătorul fondului a făcut trimitere la declaraţia martorului M. de la urmărire penală, din 09 ianuarie 2017, menţinută în faza de judecată, în care a arătat că în contextul semnării de către inculpat a ordinului de emitere a S.F.I.A. acesta i-a solicitat să mai ţină documentele şi să nu le emită până în momentul în care îi va comunica acest lucru.
În perioada 07 mai - 08 mai 2008, inculpatul A., însoţit de martorul H., l-a vizitat pe denunţător în Grecia, la O., deşi la A.N.A.F. era înregistrată cererea B. de recuperare a T.V.A.-ului, cu ocazia întâlnirii discutându-se, în termeni duri, faptul că erau tergiversate sesizările privind această societate, aspect ce rezultă din declaraţiile date la urmărire penală de martorul F.. Această stare tensionată s-a constatat că este dovedită şi de declaraţiile martorului P., administratorul B., potrivit cărora la nivelul societăţii exista o nesiguranţă cu privire la modul în care urma să se procedeze pentru a se obţine rambursarea T.V.A.-ului, fapt confirmat şi de adresa din 20 mai 2008 prin care B. a informat A.N.A.F. că tranzacţia fusese deja încheiată, fiind achitat şi T.V.A.-ul., solicitând, totodată, să i se comunice ce trebuie făcut în continuare, având în vedere că proiectul de soluţie prevedea că este nepurtătoare, motiv pentru care a adresat 3 întrebări: momentul la care ar fi îndreptăţită să storneze facturile cu T.V.A. deja emise şi să emită unele noi, momentul la care T.V.A.-ul va fi returnat, inclusiv condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru restituirea acestuia şi ce diligenţe trebuie depuse "în vederea returnării T.V.A.-lui plătit la 04 februarie 2008 şi 31 martie 2008". Aceste întrebări au fost transmise de A.N.A.F., prin adresa din 30 mai 2008, Direcţiei de Legislaţie în domeniul TVA, din cadrul Ministerului Finanţelor, primind la aceeaşi dată răspuns prin adresa nr. x, respectiv imposibilitatea emiterii unei soluţii fiscale, întrucât tranzacţia era deja încheiată, care a fost rapid comunicat B. Fiind considerat echivoc acest răspuns, la iniţiativa denunţătorului, au avut loc mai multe întâlniri între inculpat şi directorul general al societăţii, martorul I., la sediul A.N.A.F., fapt dovedit de registrele de intrare în instituţie din datele de 08 iulie 2008 şi 25 iulie 2008. De asemenea, în vara anului 2008, inculpatul s-a întâlnit cu F. şi la pontonul pe care acesta îl avea în Delta Dunării, fapt confirmat atât de denunţător cât şi de martora I., care la urmărire penală a menţionat că la finalul întrevederii F. i-a atras atenţia să nu uite să încheie tranzacţiile comerciale cu firmele lui A.. Cu privire la aceste afirmaţii denunţătorul a declarat în faţa primei instanţe că a urmărit să o atenţioneze pe martoră să nu uite să vireze milioanele de euro în conturile firmelor controlate de inculpat, în condiţiile în care nu a derulat tranzacţii comerciale cu aceste societăţi.
S-a mai reţinut de judecătorul fondului, că, la data de 24 iulie 2008, B. a depus decontul pentru rambursarea T.V.A.-ului, în condiţiile în care în 26 iunie 2008 stornase facturile cu T.V.A. din 04 februarie 2008 emise către G. S.A. şi a eliberat alte noi fără această taxă. Cu o zi înainte de stornarea facturilor, martora I. s-a întâlnit cu inculpatul A., la biroul său de la A.N.A.F., acesta fiind vizitat şi de directorul general al B. (J.), martorul P., în ziua următoare înregistrării la D.G.A.M.C. a decontului negativ de T.V.A. (25 iulie 2008).
Procedura de rambursare a T.V.A. s-a derulat în ritm accelerat la A.N.A.F., fapt considerat de prima instanţă ca fiind o dovadă a înţelegerii infracţionale. Astfel, prin adresa din 28 iulie 2008, Serviciul rambursări T.V.A, compensări, restituiri alte impozite a solicitat de la J. mai multe înscrisuri necesare analizei decontului de T.V.A., societatea transmiţând trei răspunsuri înregistrate sub nr. x din 31 iulie 2008, nr. x din 06 august 2008 şi x din 07 august 2008, primele fiind semnate de administratorul P., iar ultimul de directorul financiar Q.. Tot la data de 28 iulie 2008 s-au solicitat informaţii cu privire la existenţa procedurii de insolvenţă sau de lichidare voluntară, la cazierul fiscal şi la riscul fiscal de la Serviciul executare silită prin adresa nr. x, Serviciul registru contribuabili, cazier judiciar, gestiune dosare fiscale prin adresa nr. x, Serviciul coordonare, programare, analiză şi îndrumare pentru activitatea de inspecţie fiscală prin adresa nr. x şi Direcţia generala juridică prin adresa nr. x
La data de 04 august 2008, Serviciul T.V.A. din cadrul D.G.A.M.C., prin adresa nr. x, a solicitat J. "explicarea sumelor înscrise pe rândul de regularizări (Rd 12 " Regularizări taxa dedusa ") din decontul privind taxa pe valoare adăugată aferent lunii iunie 2008", societatea răspunzând prin adresa din 06 august 2008, înregistrată în aceeaşi zi la A.N.A.F sub nr. x şi repartizată în ziua următoare lucrătorului care soluţiona decontul, care în aceeaşi dată (07 august 2008) a emis, la ora 17:23, după încheierea programului de lucru, decizia de rambursare nr. x, pentru suma de 241.044.304 RON.
S-a mai constatat de către judecătorul fondului că, la aceeaşi dată şi oră, J. a trimis, pe faxul D.G.A.M.C., adresa nr. x de clarificare, împrejurare din care rezultă că toţi semnatarii referatului şi a deciziei de rambursare, respectiv inspectorul R., şeful de birou S., şeful de serviciu T., directorial general adjunct U. şi directorul general V. erau la serviciu, deşi programul de lucru era încheiat.
S-a mai reţinut că existenţa înţelegerii infracţionale rezultă şi din faptul că Biroul de compensări din cadrul A.N.A.F. a întocmit la data de 04 august 2008 referatul nr. x, prin care se propunea restituirea sumei de 241.044.304 RON către J., fără ca decizia de rambursare să fi fost emisă, ceea ce dovedeşte că la nivelul Serviciului de T.V.A. se ştia că va fi aprobată returnarea acestei taxe, iar plata trebuia făcută cu celeritate. Astfel, decizia de rambursare a fost emisă în 14 zile de la depunerea decontului, adică în cea de-a patra cea mai scurta durata de soluţionare a unui decont de T.V.A., termenul legal fiind de 45 de zile, în condiţiile în care media la nivelul A,N.A.F. era de 158 zile, iar plata s-a efectuat după 8 zile de la emiterea deciziei, deşi reprezenta cea mai mare valoare rambursată şi media dării în plată a deconturilor era de 85 de zile.
Relevante în susţinerea înţelegerii infracţionale dintre inculpat şi denunţător s-a constatat că sunt şi depoziţiile de martori, precum şi înscrisurile privitoare la traseul banilor rambursaţi de către A.N.A.F.
Astfel, ulterior rambursării T.V.A.-ului, sub pretextul că suma aparţine în realitate G. S.A., motiv pentru care trebuia protejată de acţiunile formulate în instanţă de foşti angajaţi ai B., conducerea executivă a societăţii a decis mutarea întregului sold într-un cont deschis de P. şi Q. la W. cu ajutorul lui X. (preşedintele W.), banii fiind folosiţi la achiziţionarea de la mai multe societăţi nerezidente de participaţii supraevaluate, activităţi pentru care denunţătorul şi alte persoane au fost condamnaţi definitiv la pedepse cu închisoarea. În contul deschis de B. la W. au fost transferaţi jumătate din suma rambursată de A.N.A.F., aşa cum rezultă din declaraţia martorului Q., acesta semnând ordinul de plată pentru 5 milioane euro, împreuna cu directorul general al J., P., banii fiind trimişi către off- shorurile Y. şi Z., controlate de denunţător şi martorul AA., iar, ulterior, în conturile firmelor indicate de inculpatul A.. Ca atare, în perioada 08 septembrie 2008 - 23 decembrie 2008, potrivit concluziilor raportului de constatare întocmit la urmărire penală, suma de 2.500.000 euro a fost transmisă, prin patru plăţi succesive de către BB. Cipru (500.000 euro la 08 septembrie 2008) şi Y. (500.000 euro la 06 octombrie 2008, 1.000.000 euro la 01 decembrie 2008 şi 500.000 euro la 23 decembrie 2008), societăţi controlate de martorul F., către CC., firmă al cărui beneficiar real era inculpatul A. (denumirea firmei reprezentând iniţialele numelui inculpatului PO de la Pop şi Ş de la Şerban), plăţile efectuate neavând nicio justificare reală, aşa cum rezultă din declaraţiile denunţătorului de la termenul din 25 august 2022, când a arătat că i-a dispus lui AA., care era trezorierul său, să vireze banii în conturile indicate de inculpatul A., întrucât era interesat de rambursarea T.V.A.-ului aferent tranzacţiei încheiată de B. cu G. S.A.
Din suma de 2.500.000 euro încasată de CC., 1.680.567,83 euro a fost direcţionată de inculpat către martorul H., restul de 819.432,17 către DD. şi alte persoane/destinaţii ca urmare a instrucţiunilor date de A.. Circuitul banilor a fost stabilit în urma comisiei rogatorii efectuate în Cipru, potrivit căreia societatea nerezidentă Y. avea ca beneficiari reali, începând cu anul 2006, pe F. şi AA., operaţiunile bancare fiind efectuate de directorul cipriot în baza unor instrucţiuni scrise prezentate băncii, în original, aspecte confirmate şi de martorul AA. căruia denunţătorul i-a solicitat să încheie mai multe contracte de consultanţă în domeniul IT cu societatea CC., acesta transmiţându-i, totodată, în vara anului 2008, prin martorul H., că este nemulţumit, întrucât plăţile nu se efectuau către CC. conform înţelegerii, aşa cum rezultă din proces-verbal întocmit de Procuratura Generală a Republicii Moldova, din 15 noiembrie 2018.
Documentele justificative care au stat la baza plaţilor efectuate către CC. (contractul de prestări servicii nr. x din 30 octombrie 2008 dintre societatea nerezidentă, în calitate de prestator şi Y., în calitate de beneficiar), au fost prezentate de AA. spre semnare martorului H., iar, ulterior, prin intermediul I., martorul AA. a primit un plic cu un exemplar semnat al contractului, aspect confirmat la urmărire penală şi în faza de judecată de martoră, care a arătat că i-a remis plicuri lui AA., ce-i fuseseră înmânate de inculpatul A..
De asemenea, martorul DD. a arătat, în mod constant, că inculpatul A., i-a solicitat să se interpună prin intermediul societăţilor nerezidente pe care le deţinea între persoana acesta şi afacerile pe care le avea în desfăşurare, astfel, că societăţile nerezidente CC., EE., FF., GG., HH., II. al căror beneficiar declarat era martorul erau folosite pentru operaţiuni juridice şi financiare în interesul şi la indicaţiile inculpatului, acesta fiind pus, aşadar, la adăpost de limitările legale impuse în România funcţionarilor publici.
Referitor la tranzacţia financiară ce face obiectul prezentei cauze, martorul DD. a precizat la urmărire penală (02 februarie 2017), că martorul H. l-a informat că în contul societăţii CC. urma să intre suma de 2.000.000 euro, din care o parte ii va încasa el în baza înţelegerii cu inculpatul A., pentru ca din suma de 1.700.000 euro să efectueze plăţii din dispoziţia inculpatului.
În ceea ce priveşte apărările inculpatului A. referitoare la lipsa de credibilitate a martorilor P., Q., F., DD. şi H., care au susţinut că era beneficiarul real al sumelor de bani virate în contul CC. de către Y. şi BB., societăţi controlate de denunţător, au fost înlăturate de prima instanţă, întrucât contraveneau probatoriului administrat în cauză.
În acest sens, au fost avute în vedere declaraţiile martorului F. din 19 decembrie 2016 şi 25 august 2022, date la urmărire penală, respectiv, în faţa instanţei, ce se coroborează cu cele ale martorilor DD. şi H. şi cu menţiunile procesului-verbal de confruntare dintre denunţător şi H., din care rezultă că inculpatul A., în calitate de vicepreşedinte al A.N.A.F., a pretins suma de 5 milioane euro pentru urgentarea aprobării rambursării T.V.A.-ului aferent tranzacţiei încheiate între B. şi G. S.A.
Astfel, martorul F. a arătat că s-a întâlnit cu inculpatul A. întrucât era vicepreşedinte al A.N.A.F. şi avea interesul ca T.V.A.-ul aferent tranzacţiei cu G. S.A. să fie restituit B. În plus, martorii DD. şi H. s-a reţinut că sunt apropiaţi de inculpatul, având în vedere că martorul H. este naşul copiilor acestuia, în timp ce martorul DD. avea o relaţie apropiată din punct de vedere profesional fiind implicat încă din anii studenţiei în activitatea firmei de contabilitate şi consultanţă financiară a inculpatului. Nu în ultimul rând, relevante au fost apreciate şi extrasele bancare transmise de autorităţile din Cipru, analizate în cadrul Raportului de constatare efectuat în cursul urmăririi penale, precum şi vizitele făcute de inculpatul A. denunţătorului la casa din Otopeni sau la pontonul din Delta Dunării ori în Grecia, în perioada în care procedurile privind emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate şi restituirea sumei de 228.259.140 RON cu titlu de T.V.A. către J. (succesoarea B.) era în derulare la A.N.A.F., întâlniri recunoscute, inclusiv, de inculpat în declaraţiile date la urmărire penală din 17 ianuarie 2017 şi 19 ianuarie 2017, în care a recunoscut că s-a întâlnit, în anii 2007 - 2008, de mai multe ori cu martorul F., atât în ţară cât şi în străinătate, unde au discutat probleme legate de emiterea unei soluţii fiscale individuale anticipate şi, ulterior, restituirea TVA-ului, ocazii în care nu a pretins şi nici nu a primit sume de bani pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
De asemenea, au fost considerate ca neîntemeiate şi susţinerile inculpatului potrivit cărora nu avea atribuţii de serviciu în emiterea soluţiei fiscale anticipate şi în rambursarea T.V.A. -ului, întrucât Direcţia Generală de Inspecţie Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - pentru activitatea de inspecţie fiscală, care aveau atribuţii în legătură cu cererile B. se aflau în subordinea acestuia, în condiţiile în care din Regulamentul de organizare şi funcţionare al aparatului propriu al A.N.A.F., aprobat prin ordinul nr. 2187 din 01 noiembrie 2007 al preşedintelui, precum şi din adresa din 08 noiembrie 2016 emisă de A.N.A.F., rezultă că inculpatul A. a exercitat atribuţii privind coordonarea activităţilor de inspecţie fiscală, răspunzând direct de activitatea Direcţiei de Control Financiar, Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală, Direcţiei Antifraudă Fiscală, Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili - pentru activitatea de inspecţie fiscală şi Direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene - pentru activitatea de inspecţie fiscală.
În aceste context, prima instanţa a arătat că pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mita nu este obligatoriu ca inculpatul să exercite efectiv atribuţiile pe care le avea, întrucât condiţia ca fapta funcţionarului să fie săvârşită în legătura cu îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu este realizată şi în situaţia în care îndeplinirea actului cade în atribuţiile altui funcţionar, însă prin modul în care inculpatul îşi realizează propriile sarcini de serviciu, putea influenţa îndeplinirea actului de către funcţionarul competent. De altfel, infracţiunea de luare de mita subzistă şi în cazul în care actul de serviciu nu constituie decât o componentă a unei activităţi finale, la care participă şi alţi funcţionari care au atribuţii legate de acesta.
Drept urmare, prima instanţă a reţinut că probatoriul administrat dovedeşte, dincolo de orice îndoiala rezonabilă, că inculpatul A. a pretins de la F. suma de 5.000.000 euro, primind, în 4 tranşe, 2.500.000 euro, în legătură cu întârzierea, după caz, urgentarea îndeplinirii unor acte ce intrau în atribuţiile sale de serviciu specifice funcţiei de vicepreşedinte A.N.A.F., calitate în care a coordonat direcţiile de specialitate care aveau în competenţă emiterea de soluţii fiscale individuale anticipate, precum şi restituirea T.V.A.-ului în cuantum de 228.259.140 RON, activitatea acestuia realizând elementele de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen.
În ceea ce priveşte identificarea legii penale mai favorabile, având în vedere că fapta imputată inculpatului A. a fost comisă înainte de intrarea în vigoare a Noului C. pen., prima instanţă, constatând că sub aspectul condiţiilor de incriminare infracţiunea de luare de mită se regăseşte şi în noua lege în art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, a identificat noua codificare ca fiind mai blândă pentru acesta în raportat cu limita specială maximă a pedepsei spre care s-a orientat la individualizarea tratamentului sancţionator.
Astfel, reţinând că inculpatul a comis infracţiunea în calitate de funcţionar cu atribuţii de control, adică de vicepreşedinte al A.N.A.F. (instituţie publică cu personalitate juridica care se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate a Administraţiei Publice Centrale, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, finanţată de la bugetul de stat), având rang de secretar de stat, potrivit H.G. nr. 495 din 23 mai 2007 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, numit prin decizie de prim ministru, funcţie în care coordona, aşa cum rezultă din Ordinul nr. 2187 din 01 noiembrie 2007 al preşedintelui şi din adresa din 08 noiembrie 2016 emisă de A.N.A.F., activităţile de inspecţie fiscală (Direcţia Generală de Inspecţie Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - pentru activitatea de inspecţie fiscală), direcţii ce aveau atribuţii în emiterea de soluţii fiscale individuale anticipate şi în rambursarea TVA-ului, a constat că limitele de pedeapsă pe vechea lege erau de la 3 ani la 15 ani închisoare pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în timp ce pe noua codificare sunt de la 4 ani la 13 ani şi 4 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.
Referitor la prescripţia răspunderii penale judecătorul fondului a apreciat că termenul de prescripţie specială s-ar împlini la 23 decembrie 2023 pe vechea codificare şi la 23 decembrie 2028 de Noul C. pen., întrucât a început să curgă la data 23 decembrie 2008, când s-a epuizat infracţiunea, fiind întrerupt la 29 martie 2017, prin efectuarea confruntării dintre inculpatul A. şi martorul F., act procedural care a fost adus la cunoştinţa inculpatului.
De asemenea, s-a constatat că nu s-a împlinit nici termenul de prescripţie generală a răspunderii penale ca urmare a deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, în condiţiile în care în paragraful 73 din această din urmă decizie, instanţa de contencios constituţional a statuat că actele de procedură îndeplinite înainte de 25 iunie 2018 rămân valabile ca acte întreruptive de prescripţie, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul "tempus regit actum", întrucât prima decizie este una simplă şi în absenţa intervenţiei legiuitorului, pe perioada cuprinsă între data publicării sale (25 iunie 2018) şi până la intrarea în vigoare a O.U.G nr. 71 din 30 mai 2022, în fondul activ al legislaţiei nu a existat vreun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, în contextul în care decizia nr. 358 din 26 mai 2022 produce efecte numai pentru viitor conform dispoziţiilor art. 147 din Constituţia României.
Ca atare, s-a reţinut că deşi nu pot fi avute în vedere actele de întrerupere îndeplinite în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, termenul de prescripţie a răspunderii penale nu s-a împlinit, întrucât, anterior publicării deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, în cauză au fost efectuate acte întreruptive ale termenului de prescripţie.
Suplimentar, s-a arătat că instituţia întreruperii prescripţiei este specifică dreptului procesual penal, având în vedere că este o consecinţă a actelor de procedură efectuate de organele judiciare, motiv pentru care nu intră sub incidenţa legii penale mai favorabile, sens în care s-a făcut trimitere la doctrină (Explicaţii teoretice ale C. pen. român, Academia Română - Institutul de cercetări juridice, JJ. ş.a., Bucureşti 2003, vol. I pag. 76, care reţine că "Regula legii mai favorabile se aplică prescripţiei, nu şi actelor întreruptive de prescripţie. Într-adevăr, în timp ce prescripţia este o instituţie de drept penal substanţial, întreruperea prescripţiei este o instituţie de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripţie trebuie luate întotdeauna în considerare numai în raport de legea sub imperiul căreia s-a produs") şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-105/14 publicată în 08 septembrie 2015 - Taricco, care în paragraful 55 menţionează că excluderea prescripţiei din sfera de aplicare a principiilor reglementate de art. 7 din Convenţie şi art. 49 din Cartă este determinată de neapartenenţa sa la categoria normelor de drept penal substanţial).
De asemenea, a fost invocată şi hotărârea Curţii din 21 decembrie 2021, pronunţată în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, care face trimitere la Decizia 2006/928 a Comisiei de stabilire a mecanismul de cooperare şi verificare a României, conform căreia statului român îi revine obligaţia de a lua măsuri adecvate, inclusiv, în lupta împotriva corupţiei. În acest sens, din în paragraful 203 rezultă că în asigurarea efectivităţii combaterii acestor infracţiuni, în situaţia în care instanţele naţionale ajung la concluzia că aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale coroborată cu aplicarea dispoziţiilor naţionale în materie de prescripţie implică un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general, sancţiunile prevăzute de dreptul naţional pentru combaterea unor astfel de infracţiuni nu ar putea fi considerate drept efective şi disuasive, ceea ce ar fi incompatibil cu art. 325 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene coroborat cu art. 2 din Convenţia pentru Protejarea Intereselor Financiare ale Uniunii Europene (P.I.F.), precum şi cu Decizia 2006/928.
S-a mai reţinut de prima instanţă că dispoziţiile art. 5 alin. (1) C. pen. sunt incidente doar în situaţia intervenirii unui act normativ, neputându-se asimila procesului de adoptare a unei legi penale mai favorabile împrejurările create de constatarea neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale de către Curtea Constituţională, întrucât decizia instanţei de contencios constituţional nu reprezintă o lege în sensul art. 5 C. pen., cu atât mai mult cu cât, Curtea în jurisprudenţa sa constantă a statuat că nu este legiuitor pozitiv.
Concluzionând, judecătorul fondului a constatat că, întrucât, normele care guvernează efectul întreruptiv de prescripţie sunt de imediată aplicare, prin efectuarea, la data de 29 martie 2017, de către organele de urmărire penală a confruntării dintre inculpat şi martorul denunţător, deci anterior publicării deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, s-a întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa curgerii unui nou termen de 10 ani, motiv pentru care în cauză nu este incidentă cauza de înlăturare a răspunderii penale prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) teza I C. proc. pen.
La stabilirea pedepsei aplicate inculpatului A., judecătorul fondului, pornind de la rapoartele elaborate de Comisia Europeană în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a progreselor realizate de România, potrivit cărora infracţiunile de corupţie prezintă un grad ridicat de pericol social generic, a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., sens în care, raportându-se la circumstanţele reale de comitere a faptei a reţinut că acesta, în calitate de vicepreşedinte al A.N.A.F., coordonator al activităţilor de inspecţie fiscală, a pretins, în mai multe rânduri, de la martorul denunţător F., suma de 5.000.000 euro, primind 2.500.000 euro (500.000 euro la 08 septembrie 2008, 500.000 euro la 06 octombrie 2008, 1.000.000 euro la 01 decembrie 2008 şi 500.000 euro 23 decembrie 2008) în legătura cu îndeplinirea unor atribuţii de serviciu, respectiv obţinerea unei soluţii fiscale individuale anticipate pentru tranzacţia încheiată între B. şi G. S.A. şi urgentarea rambursării T.V.A.-ului aferent acestei tranzacţii, în cuantum de 228.259.140 RON, foloasele necuvenite fiind obţinute printr-un mecanism elaborat, care i-a implicat pe intermediarii H. şi DD., precum şi mai multe firme off-shore.
De asemenea, au fost avute în vedere şi circumstanţele personale care îl caracterizează pe inculpat, constând în vârsta de 47 ani, pregătirea juridică, acesta fiind avocat în Baroului Bucureşti, funcţiile publice deţinute în cariera profesională (consilier personal al ministrului de finanţe în perioada 2000 - 2001, şef de cabinet al ministrului de finanţe în anii 2001 - 2004, vicepreşedinte A.N.A.F. în perioada februarie 2008 - ianuarie 2009 şi preşedinte al A.N.A.F. în anul 2012), precum şi implicarea în activitatea unor societăţi nerezidente de tip off-shore, în condiţiile în care persoane apropiate sau colaboratori de-ai săi (martorii DD., KK. şi LL.) au participat la tranzacţii în care au fost implicate MM., NN. S.R.L. şi OO. S.R.L. şi, nu în ultimul rând, modul în care a înţeles să respecte dispoziţiile legale şi statutul de demnitar (vicepreşedinte A.N.A.F.), fapt evidenţiat de vizitele făcute martorului F., în perioada martie - august 2008, când, pe rolul direcţiilor pe care le coordona în calitate de vicepreşedinte, erau în derulare cereri formulate de B., societate controlată de martor.
Judecătorul fondului a făcut trimitere în procesul de individualizare a pedepsei şi la comportamentul avut de inculpat în timpul procesului penal, sens în care a reţinut că acesta a avut o atitudine nesinceră, apelând, totodată, la diverse mijloace în scopul tergiversării soluţionării cauzei, inclusiv prin neprezentarea în faţa instanţei pentru a da explicaţii cu privire la acuzaţiile ce-i sunt imputate şi pentru a se confrunta cu martorii.
În acest context, s-a apreciat că o pedeapsă de 13 ani închisoare este de natură să corespundă tuturor criteriilor prevăzute de lege şi reprezintă un mijloc adecvat de constrângere şi reeducare a inculpatului A. pentru activitatea infracţională deosebit de periculoasă desfăşurată, activitate care îl face nedemn să ocupe funcţii publice sau care implică exerciţiul autorităţii de stat, motiv pentru care i-a fost interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) şi g) C. pen., pe o durată de 5 ani, ca pedeapsă complementară, dar şi ca pedeapsă accesorie.
Totodată, prima instanţă a dispus, în conformitate cu art. 289 alin. (3) C. pen. raportat la art. 112 lit. e) C. pen., confiscarea sumei de 2.500.000 euro obţinută din săvârşirea infracţiunii de luare de mită de la martorul denunţător F., întrucât nu sunt incidente dispoziţiile art. 290 alin. (4) C. pen., având în vedere că denunţătorul a remis foloasele necuvenite înainte de formularea denunţului.
Pentru a se asigura confiscarea sumelor dobândite de inculpat A. din comiterea infracţiunii, s-a dispus menţinerea sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. 205/P/2021 din 22 noiembrie 2021 emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie asupra mai multor bunuri imobile individualizate în actul procurorului de caz, aflate în proprietatea inculpatului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., criticând-o atât sub aspect de nelegalitate, cât şi de netemeinicie, sens în care a solicitat, în principal, admiterea căii de atac, desfiinţarea hotărârii atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, întrucât judecata în fond s-a desfăşurat cu încălcarea flagrantă a normelor de procedură penală referitoare la citare, la dreptul la apărare şi la prezumţia de nevinovăţie.
Sub acest aspect apărarea a invocat mai multe încălcări ale dispoziţiilor legale, respectiv acordarea de termene în cauză (18 mai 2022 şi 15 iunie 2022) înainte de rămânerea definitivă a încheierii pronunţate în procedura de cameră preliminară care la acel moment făcea obiectul contestaţiei formulate în condiţiile art. 347 C. proc. pen. acordarea unui termen la începutul judecăţii de 5 zile calendaristice, deşi inculpatul solicitase amânarea cauzei pentru pregătirea apărării, iar procedura de citare cu acesta viza o adresă din străinătate; refuzul amânării cauzei pentru a da posibilitatea avocatului ales, angajat în preziua termenul de judecată, să pregătească apărarea; nesocotirea dreptului de a fi informat asupra acuzaţiei, de a da declaraţii, de a solicita probe; respingerea probatoriilor solicitate de inculpat, cu atât mai mult cu cât declaraţiile luate martorilor din actul de sesizare au fost denaturate, fiind reformulate de o asemenea manieră încât să susţină o soluţie de condamnare; lipsa de credibilitate a martorilor, fapt ce a afectat prezumţia de nevinovăţie a inculpatului; nelegalitatea dispoziţiei de respingere a cererii de repunere pe rol a cauzei, în condiţiile în care inculpatului i-a fost încuviinţată anterior cererea de punere la dispoziţie, în format electronic, a înregistrărilor privind audierea martorilor din faza de urmărire penală.
În subsidiar, s-a arătat, prin raportare la deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale şi decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, că s-a împlinit termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de luare de mită în varianta tip la data 23 decembrie 2016, iar în forma agravată, incriminată în art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, la data 23 decembrie 2018, urmând să se dispună încetarea procesului penal, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., numai în măsura în care instanţa apreciază că fapta imputată inculpatului există, este dovedită şi a fost săvârşită de acesta, motiv pentru care s-a solicitat continuarea procesului penal.
Ca atare, s-a invocat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta imputată inculpatului nu există, motiv pentru care se impune achitarea acestuia, iar, în cazul în care instanţa apreciază ca neîntemeiată această apărare, s-a solicitat achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., având în vedere lipsa probelor care să dovedească vinovăţia acestuia, cu consecinţa ridicării măsurilor asigurătorii instituite în faza de urmărire penală, conform art. 397 C. proc. pen.
În acest sens, s-a învederat că fapta nu este tipică, nefiind îndeplinită cerinţa ataşată laturii obiective a infracţiunii privind comiterea acesteia în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act de intră în îndatoririle sale de serviciu, întrucât inculpatul A. nu avea atribuţii referitoare la emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate, precum şi la rambursarea T.V.A.-ului, dar nici calitatea de funcţionar public necesară pentru a fi subiectului activ al infracţiunii de luare de mită, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 495/2007, personalul A.N.A.F este compus din preşedinte, vicepreşedinţi, funcţionari publici şi personal contractual, reglementare din care rezultă că preşedintele şi vicepreşedinţii nu fac parte din categoria funcţionarilor publici.
De asemenea, s-a mai menţionat că agravanta prevăzută de art. 7 lit. a) din
Legea nr. 78/2000 este incidentă, când subiectul activ al infracţiunii comite fapta în exercitarea unei funcţii de demnitate publică, ceea ce nu este cazul în speţă, în raport cu dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 32/1998, forma în vigoare la data faptelor, care, definind noţiunea de demnitar din administraţia publică centrală, nu enumeră funcţia de subsecretar de stat, alături de cele care intră în această categorie.
Nu în ultimul rând, s-a susţinut că probatoriul administrat în cauză nu dovedeşte pretinderea şi primirea folosului necuvenit de către inculpatul A., în condiţiile în care martorii H., I. şi P., cu ocazia audierii în faţa primei instanţe nu au declarat că au asistat sau au auzit că inculpatul i-ar fi solicitat denunţătorului suma de 5.000.000 euro, ba chiar acesta din urmă a arătat că "la întâlnirile directe cu mine, nu mi-a pretins să virez bani unor firme, acest lucru l-a făcut H.", cu atât mai mult cu cât nu s-a lămurit unde şi când a pretins inculpatul banii.
De asemenea, declaraţiile testimoniale din faza de judecată nu au clarificat nici aspectele referitoare la primirea sumei de 2.500.000 euro, în patru tranşe succesive, în condiţiile în care s-a respins solicitarea de reaudiere a martorilor AA. şi PP.. Suplimentar, făcând trimitere la Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 octombrie 2005, apărarea a arătat că beneficiarul real al societăţii CC. nu a fost inculpatul A., fapt ce rezultă din declaraţiile martorului DD. şi concluziile raportului de constatare întocmit de specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, conform cărora au fost efectuate plăţi în interesul personal al celui din urmă martor, al apropiaţilor acestuia, dar şi al lui H..
În final, s-a precizat că dată fiind situaţia juridică a denunţătorilor, respectiv obţinerea unor beneficii procesuale prin formularea de denunţuri, declaraţiile martorilor Q., P., F., H. şi DD. fiind administrate cu încălcarea dispoziţiilor art. 101 C. proc. pen., sunt lovite de nulitate absolută, împrejurare ce atrage excluderea lor din materialul probator, motiv pentru care s-a solicitat să se constate că nu există probe certe din care să rezulte că inculpatul A. ar fi săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, iar dubiul trebuie să îi profite acestuia.
Înalta Curte, examinând cauza atât prin prisma motivelor de apel dezvoltate de inculpatul A., cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, constată că apelul promovat de acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Cu prioritate, Înalta Curte va analiza motivele de apel care vizează trimiterea cauzei spre rejudecare. Astfel, potrivit art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., trimiterea cauzei spre rejudecare poate fi dispusă numai în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de acest text de lege, respectiv pentru nelegala citare a unei părţi, când instanţa a omis să se pronunţe asupra unei fapte cu care a fost sesizată sau asupra acţiunii civile sau când există unul din cazurile de nulitate absolută. Prin excepţie, jurisprudenţa recentă a stabilit că trimiterea cauzei spre rejudecare poate fi dispusă în baza art. 6 din CEDO şi a art. 2 din Protocolul 7 al aceleaşi Convenţii când: a lipsit în totalitate cercetarea judecătorească, inculpatul a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care face obiectul sesizării, lipseşte motivarea hotărârii instanţei sau există contradicţie evidentă între considerentele hotărârii şi soluţia pronunţată.
Analizând criticile invocate de inculpatul A., prin raportare la dispoziţiile legale menţionate şi la actele de la dosarul de fond, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.
Potrivit art. 353 alin. (1) C. proc. pen., judecata poate avea loc numai dacă părţile au fost legal citate, iar orice nelegalitate survenită în procedura de citare poate fi acoperită prin înfăţişarea avocatului ales al părţii dacă acesta a luat legătura cu persoana reprezentată. De asemenea, conform art. 259 alin. (13) C. proc. pen., citarea se poate dispune la adresa electronică indicată de persoana citată.
Se constată că în cauză, inculpatul A. a fost asistat de avocat ales, domnul QQ., încă dinainte de finalizarea urmăririi penale, aşa cum rezultă din cererea de audiere adresată procurorului de caz prin reprezentant convenţional, precum şi pe parcursul procedurii în cameră preliminară. La primul termen acordat în cauză după rămânerea definitivă a dispoziţiei de începere a judecăţii, respectiv, la data de 08 iulie 2022, asistenţa inculpatului a fost asigurată de un avocat din oficiu, iar citarea inculpatului A. s-a făcut prin afişare la uşa instanţei şi la cabinetul domnului avocat QQ., având în vedere că inculpatul nu comunicase instanţei rezilierea contractului cu apărătorul său ales. Drept urmare, judecătorul fondului a dispus amânarea cauzei la solicitarea inculpatului, transmisă prin e-mail, pentru a-i da posibilitatea să-şi angajeze avocat ales, dispunând, totodată, comunicarea încheierii la adresa electronică folosită de acesta în corespondenţa cu instanţa, precum şi citarea prin afişare la uşa instanţei şi la reşedinţa din Italia, acordând termen la data de 14 iulie 2022. La termenul stabilit, s-a prezentat ca avocat ales al inculpatului doamna RR., care a solicitat o nouă amânare pentru a putea pregăti apărarea, întrucât încheiase contractul de asistenţă juridică în preziua şedinţei de judecată, motiv pentru care instanţa a acordat termen la 20 iulie 2022, constatând că procedura cu inculpatul a fost legal îndeplinită prin citare la uşa instanţei şi la adresa electronică a acestuia. La termenul din 20 iulie 2022, a răspuns domnul avocat QQ., în baza împuternicirii avocaţiale depuse la dosar, care a învederat că doamna avocat RR. a reziliat contractul de asistenţă judiciară, urmând ca apărarea să fie asigurată în continuare de avocatul ales prezent în sala de şedinţă.
În acest context, se reţine, contrar celor invocate de apărare, că procedura cu inculpatul a fost legal îndeplinită, acesta fiind citat, după caz, prin afişare la uşa instanţei, la cabinetul domnului avocat QQ., la reşedinţa sa din Italia sau prin poşta electronică. De altfel, eventualele vicii de procedură survenite în citarea inculpatului au fost acoperite prin prezentarea, la termenele din 14 iulie 2022 şi 20 iulie 2022, a avocatului său ales. Totodată, la termenul din 14 iulie 2022, amânarea cauzei s-a făcut pentru pregătirea apărării de către doamna avocat RR., însă, la termenul acordat, s-a prezentat domnul avocat QQ. care, precizând că a încheiat contract cu inculpatul în ziua anterioară şedinţei de judecată, nu a solicitat termen pentru studierea dosarului, având în vedere că-i asigurase inculpatului asistenţa juridică pe toată durata procedurii de cameră preliminară, dar şi la finalul urmăririi penale. La acelaşi termen de judecată, instanţa a dat citire actului de sesizare şi a constatat că inculpatul, deşi are cunoştinţă de proces, a înţeles să nu se prezinte, astfel că, în condiţiile art. 374 alin. (5) C. proc. pen., a dat cuvântul pe probe.
Drept urmare, se observă că inculpatului nu i-au fost nesocotite dreptul la apărare, cel de a fi informat asupra acuzaţiei, cel de a da declaraţii şi de a solicita probe, întrucât în cauză au fost acordate mai multe termene de judecată anterior citirii rechizitoriului pentru ca inculpatul să îşi poată angaja avocat ales şi să îşi pregătească apărarea, într-un final acesta optând să nu se prezinte în faţa instanţei pentru a-i fi aduse la cunoştinţă învinuirile şi drepturile pe care le are în cursul judecăţii. Cu toate acestea, inculpatul A. a avut posibilitatea să propună probe, prin apărătorul ales, la termenul din 20 iulie 2022, când s-a dispus încuviinţarea probei testimoniale solicitate.
În ceea ce priveşte lipsa de credibilitate a martorilor, împrejurare de natură a afecta în opinia apărării prezumţia de nevinovăţie, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, Înalta Curte constată că această critică vizează netemeinicia soluţiei de condamnare, motiv pentru care urmează să o analizeze împreună cu celelalte motive de apel care pun în discuţie absenţa probelor care să dovedească existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei apelantului.
Nu în ultimul rând, acordarea de termene de judecată anterior rămânerii definitive a încheierii pronunţată în procedura de cameră preliminară este întâlnită şi în practica altor instanţe, fapt care nu afectează însă drepturile inculpatului, având în vedere raţiunea pentru care au fost date, respectiv verificarea stadiului procesual în care s-a afla cauză şi comunicarea unei adrese de e-mail de către inculpat pentru a-i fi transmise în viitor actele de procedură.
Ca atare, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incident niciunul din cazurile reglementate de legea internă sau cristalizate de jurisprudenţa Convenţiei Europene care să atragă desfiinţarea hotărârii apelate, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În continuare, constatând ca fiind corecte împrejurările faptice stabilite de prima instanţă, Înalta Curte, în baza propriului examen al mijloacelor de probă administrate atât la urmărire penală cât şi în faza de judecată, reţine următoarele:
Prin decizia nr. 25 din 31 ianuarie 2008 emisă de primul ministru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 01 februarie 2008, inculpatul A. a fost numit vicepreşedinte al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu rang de subsecretar de stat, funcţie pe care a exercitat-o până la data de 09 februarie 2009, calitate în care a coordonat activitatea de inspecţie fiscală, aşa cum rezultă din adresa din 08 noiembrie 2016 a Direcţiei generale de organizare şi resurse umane din cadrul A.N.A.F. . Potrivit art. 9 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al A.N.A.F., aprobat prin ordinul nr. 2187 din 01 noiembrie 2007 al preşedintelui instituţiei, vicepreşedintele care coordonează activităţile de inspecţie fiscală răspunde, printre altele, de activitatea Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală şi a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili-pentru activitatea de inspecţie fiscală, având ca principală atribuţie, conform art. 10 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, să urmărească realizarea sarcinilor direcţiilor (generale) din subordine şi să ia măsuri operative pentru îndeplinirea lor .
La data numirii în funcţie a inculpatului A., pe rolul Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală - Serviciul preţuri de transfer şi soluţii fiscale din cadrul A.N.A.F., era înregistrată sub nr. x D.C. din 28 septembrie 2007, cererea nr. x din 26 septembrie 2008 formulată de societatea B. prin care se solicitase emiterea unei soluţii fiscale individuale anticipate care să stabilească dacă operaţiunea comercială ce avea ca obiect vânzarea de activităţi petroliere în valoare de 328.500.000 euro către societatea G. S.A., tranzacţie ce urma să fie perfectată cel mai devreme la data de 01 ianuarie 2008, aşa cum se stabilise prin acordul cadru de vânzare din 18 septembrie 2007 încheiat între cele două societăţi, era purtătoare de T.V.A. . Deşi, la acel moment, acţionar principal al B. era societatea nerezidentă C. deţinută de firma D. (Cipru), la care martorul E., lider sindical, era unic acţionar şi director, controlul asupra societăţii vânzătoare aparţinea în realitate denunţătorului F., aspect confirmat de ambii martori, dar şi de faptul că, în perioada 2009-2010, E. i-a transferat controlul asupra societăţii sale lui F..
Printr-un act adiţional intervenit între părţi la data de 31 decembrie 2007, întrucât, până la acel moment, A.N.A.F. nu emisese soluţia fiscală solicitată, s-a amânat încheierea contractului de vânzare cumpărare la 01 februarie 2008. Până la această dată, titularul cererii a transmis, la solicitarea Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală, prin adresele nr. x din 20 decembrie 2007, nr. 1086 din 16 ianuarie 2008 şi nr. 1827 din 24 ianuarie 2008, anexele contractului, explicaţii privind conceptul de "activitate petrolieră" şi dovada plăţii contravalorii emiterii soluţiei fiscale .
De asemenea, la data de 04 februarie 2008, cele două societăţi au încheiat un nou act adiţional, prin care au stabilit că tranzacţia se realizează cu T.V.A., vânzătorului revenindu-i obligaţia de a emite facturi fiscale în acest sens, pe care, în situaţia în care soluţia fiscală era dată până la 25 martie 2008, trebuia să le storneze şi să emită altele fără T.V.A, însă, în caz contrar, dacă se plătise taxa, J. (fostă B.) urma să ceară un control fiscal care să stabilească în ce măsură aceasta era datorată, iar, în ipoteza primirii unui răspuns negativ, T.V.A.-ul era returnat cumpărătorului, în termen de cinci zile lucrătoare de la data rambursării sale.
Ulterior, la data de 07 februarie 2008, A.N.A.F. a făcut primul demers în soluţionarea cererii societăţii B., sens în care, prin adresa nr. x, a solicitat Ministerului Finanţelor Publice - Direcţia de legislaţie în domeniul T.V.A. să analizeze aplicabilitatea prevederilor art. 128 alin. (7) Codul fiscal, primind răspuns la 15 februarie 2008, prin adresa nr. x, înregistrată la data de 19 februarie 2008, prin care s-a comunicat că tranzacţia nu este purtătoare de T.V.A. . Cu toate acestea, deşi potrivit dispoziţiilor art. 42 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură Fiscală, în forma în vigoare la acea dată, soluţia fiscală individuală anticipată se emitea la cererea contribuabilului, contra cost, în termen de 45 de zile de la depunere, termen ce se putea prelungi, în condiţiile art. 70 din acelaşi act normativ, dacă erau necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei până la data primirii acestora, B., prin adresa din 06 martie 2008, a solicitat urgentarea rezolvării sesizării privind emiterea soluţie fiscale, cererea înregistrată sub nr. x din 06 martie 2008 fiind rezoluţionată de preşedintele A.N.A.F. cu menţiunea "dl. vicepreşedinte A. rog dispuneţi", care, la rândul său, a aplicat viza "Dir. Gen. K. - informare şi soluţionare", martorul K. transmiţând-o la "L.." care a repartizat-o, la data de 12 martie 2008, inspectorului de caz M. .
În aceeaşi perioadă, respectiv la începutul mandatului de vicepreşedinte, conform propriilor sale declaraţii de la urmărire penală, din data de 17 ianuarie 2017, inculpatul A., însoţit de martorul H., s-a întâlnit cu denunţătorul F. la locuinţa acestuia din Otopeni, ocazie cu care i-a pretins suma de 5.000.000 euro pentru a-i rezolva problema cu T.V.A.-ul, propunere acceptată, context în care s-a stabilit ca H. să fie persoana de legătură dintre cei doi, iar remiterea foloaselor necuvenite să se facă la o dată ulterioară rambursării T.V.A.-ului. De faţă la unele dintre discuţiile purtate de cei trei a fost şi martora I., la rândul ei desemnată ca punct de legătură pe relaţia A.N.A.F. cu B., aceasta având la acel moment încheiat un contract de colaborare part-time cu societatea controlată de denunţător.
Între timp, la data de 25 martie 2008, plata T.V.A.-ului a devenit exigibilă conform actului adiţional încheiat între părţi în 04 februarie 2008, taxa fiind achitată la data de 31 martie 2008. În aceeaşi zi, ulterior virării sumei de 228.259.140 RON la bugetului statului, la ora 17:48, prin fax, A.N.A.F. - Direcţia Generală de Inspecţie Fiscală a comunicat societăţii B., proiectul de soluţie fiscală anticipată, cu adresa din 31 martie 2008 semnată de directorul general K., în cuprinsul căruia se menţiona că "tranzacţia este neimpozabilă din perspectiva T.V.A.", motivarea fiind preluată din adresa nr. x din 15 februarie a Direcţiei de legislaţie în domeniul T.V.A. din cadrul Ministerului Finanţelor Publice. Prin aceeaşi adresă, societatea B. era înştiinţată că termenul pentru exprimarea propriului punct de vedere era de 15 zile calendaristice de la primirea comunicării, neexprimarea opiniei în această perioadă echivalând cu acceptarea soluţiei fiscale individuale anticipate propuse .
La aproape două luni de la primirea acestei comunicări, prin adresa din 20 mai 2008, J. (fostă B.) a informat A.N.A.F. că societatea a aplicat şi plătit T.A.V.-ul, în condiţiile în care proiectul de soluţie fiscală a fost transmis ulterior tranzacţiei şi scadenţei obligaţiei de depunere a decontului taxei şi a achitării acesteia, motiv pentru care solicită lămurirea anumitor aspecte, respectiv momentul la care este îndreptăţită să storneze facturile emise cu T.V.A. şi să emită altele noi, diligenţe pe care trebuie să le depună pentru returnarea T.V.A.-ului plătit la datele de 04 februarie 2008 şi 31 martie 2008, precum şi data rambursării acestei taxe, inclusiv cerinţele ce se impun a fi îndeplinite pentru virarea mai departe către G. S.A. Primind această adresă, martorul K., directorul general al Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală, a aplicat următoarea viză:
"dl. M.: 1. Răspuns că nu mai emitem soluţia; 2. SS. de la dir de TVA", pe care a semnat-o menţionând, totodată, data de "30.05.2008", fapt ce dovedeşte că la acel moment A.N.A.F. nu emisese ordinul privind soluţia fiscală, deşi potrivit dispoziţiilor legale trebuia să dispună în acest sens la expirarea termenului de 15 zile calendaristice anterior menţionat, având în vedere că J. acceptase tacit, prin neexprimarea punctului de vedere, proiectul de soluţie fiscală propus de direcţia generală .
Drept urmare, A.N.A.F. - Direcţia Generală de Inspecţie Fiscală, prin adresa din 30 mai 2008, a înaintat Direcţiei de legislaţie în domeniul T.V.A. din cadrul Ministerului Finanţelor Publice cele trei întrebări formulate de J., primind răspuns în aceeaşi zi, prin adresa nr. x, în sensul că facturile întocmite eronat pot fi corectate de societatea emitentă la momentul constatării erorii, sau ulterior, în cadrul termenului de prescripţie, restituirea T.V.A.-lui se face în baza unei cereri de rambursare sau a decontului de taxă din perioada fiscală de raportare, decontul reprezentând cerere de rambursare, iar acest drept se prescrie în 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere . La aceeaşi dată, de 30 mai 2008, prin adresa nr. x semnată de martorul K., Direcţia Generală de Inspecţie Fiscală a informat societatea B. că soluţia fiscală nu mai poate fi emisă, întrucât s-a realizat tranzacţia şi, astfel, a dispărut caracterul "anticipat" al acesteia, răspunzându-i-se, totodată, prin copierea răspunsului transmis de Direcţia de Legislaţie în domeniul T.V.A., la cele trei întrebări formulate, pentru ca la final să i se comunice că returnarea T.V.A. se realizează, sub rezerva efectuării inspecţiei fiscale, în conformitate cu art. III din Ordinul nr. 1857/2007 privind aprobarea Metodologiei de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor, având în vedere încadrarea J. în categoria marilor contribuabili .
Între timp, în perioada 07-08 mai 2008, inculpatul A. împreună cu
H., s-au deplasat în Grecia, la O., unde s-au întâlnit cu denunţătorul, discuţiile purtate fiind în termeni duri, întrucât martorul F. era nemulţumit că se întârzia restituirea T.V.A către societatea J.
La data de 24 iulie 2008, prin adresa nr. x, înregistrată la A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, J. a depus decontul cu sume negative de T.V.A., solicitând rambursarea acestuia, în contextul în care la data de 26 iunie 2008 societatea stornase facturile cu taxa pe valoare adăugată din data de 04 februarie 2008, emiţând către G. S.A. unele noi fără T.V.A. . În ziua anterioară stornării facturilor, între orele 10:30 şi 11,30, martora I. l-a vizitat pe inculpatul A. la locul de muncă, iar martorul P., director general şi administrator al J. a fost în biroul inculpatului, la data 25 iulie 2008, în intervalul orar 11:15-12:10, deci în ziua imediat următoare înregistrării decontului negativ de T.V.A. la Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili pe care o coordona A., aşa cum rezultă din Registrul de evidenţă a accesului persoanelor intrare-ieşire în/din obiectiv . De altfel, martorul P. s-a întâlnit cu inculpatul A., la sediul A.N.A.F. şi la data de 08 iulie 2008, în contextul discutării unor adrese emise de instituţia publică în legătură cu aplicarea T.V.A.
Ulterior înregistrării decontului în discuţie la Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, procedura de rambursare a T.V.A. care implică două etape, respectiv verificarea informaţiilor privind contribuabilul şi a corectitudinii decontului finalizată cu emiterea deciziei de rambursare şi cea de-a doua demarată în baza acestei decizii privind operaţiunile tehnice de compensare şi plată a banilor către contribuabil, a fost desfăşurată de o manieră accelerată.
Astfel, în prima etapă, Serviciul rambursări T.V.A, compensări, restituiri alte impozite din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, prin adresa din 28 iulie 2008, a solicitat J. să depună mai multe acte, respectiv balanţele de verificare analitice pentru lunile martie - iunie 2008 semnate de reprezentantul legal al societăţii; declaraţia pe propria răspundere a reprezentantului legal al societăţii potrivit modelului A.N.A.F.; dovada privind calitatea de reprezentant legal al societăţi, înscrisuri necesare analizei decontului de T.V.A., direcţiei de specialitate fiindu-i comunicate relaţiile cerute, prin adresele nr. x din 31 iulie 2008, nr. x din 06 august 2008 şi nr. 4292 din 07 august 2008 (ultima transmisă prin fax la ora 15:51), care au conţinut identic, primele două fiind semnate de martorul P., iar cea de-a treia de directorul financiar Q. .
La aceeaşi dată, adică 28 iulie 2008, s-au emis adresele nr. x prin care s-au solicitat Serviciului executare silită, Serviciului registru contribuabili, cazier judiciar, gestiune dosare fiscale, Serviciului coordonare, programare, analiză şi îndrumare pentru activitatea de inspecţie fiscală şi, respectiv, Direcţiei generală juridică informaţii cu privire la existenţa procedurii de insolvenţă sau de lichidare voluntară, a cazierului fiscal şi a riscului fiscal mare de către Serviciul rambursări T.V.A, compensări, restituiri alte impozite.
Ulterior, la data de 04 august 2008, acelaşi serviciu, revine cu adresa nr. x, prin care a solicitat J. "explicarea sumelor înscrise de dvs. pe rândul de regularizări (Rd 12 "Regularizări taxa dedusă") din decontul privind taxa pe valoare adăugată aferent lunii iunie 2008", primind răspuns de la societate prin adresa din 06 august 2007, înregistrată la nivelul A.N.A.F.-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. x din 06 august 2008 şi distribuită la data de 07 august 2008 lucrătorului care soluţiona decontul de T.V.A. .
După primirea acestor relaţii, în aceeaşi zi, societatea a mai trimis prin fax, adresa din 07 august 2008, la ora 15:51 şi adresa de clarificare nr. x din 07 august 2008, la ora 17:23, deşi pentru aceasta din urmă nu s-a identificat din partea instituţiei publice vreo cerere în acest sens .
Date fiind aceste împrejurări, este evident că emiterea deciziei nr. x de rambursare a taxei pe valoare adăugată s-a făcut de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, la data de 07 august 2008, după ora 17:23, când s-a primit ultimul fax de la societatea J., act aprobat de martora V., director general, aflată în relaţii apropiate cu inculpatul A.. De altfel, decizia a fost semnată, tot la data de 07 august 2008, în virtutea competenţelor avute de inspectorul R., care a întocmit şi referatul nr. x din 07 august 2008 cu propunerea de aprobare a solicitării de rambursare a T.V.A., de şeful de birou S., de şeful de serviciu T. şi de directorul general adjunct U. .
Cu toate acestea, Biroul de compensări a redactat încă din data de 04 august 2008 referatul nr. x prin care se propunea restituirea sumei de 241.044.304 RON către J., în condiţiile în care decizia de rambursare urma să fie emisă abia la data de 07 august 2008 .
Astfel, decizia de rambursare a T.V.A. a fost emisă în 14 zile de la înregistrarea decontului cu sume negative de taxă şi, totodată, achitarea efectivă a sumei către J. s-a făcut după 8 zile de la emiterea acesteia (15 august 2008), în contextul în care potrivit Capitolului I, lit. B). pct. din Metodologia de soluţionare a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, aprobată prin Ordinul nr. 1857/2007 al Ministerului Economiei şi Finanţelor, solicitările de rambursare se soluţionează, în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, în termen de maximum 45 de zile calendaristice de la data depunerii respectivului decont, în timp ce media de rezolvare de către A.N.A.F. a unor asemenea cereri era la acel moment, de 158 zile, iar de dare în plată a deconturilor aprobate era de 85 de zilei.
Ulterior rambursării T.V.A., inculpatul A. a primit foloasele necuvenite pretinse, prin intermediul societăţii nerezidente CC., întrucât, deşi martorul DD. figura ca beneficiar real, societatea era folosită pentru derularea de operaţiuni financiare în numele şi la indicaţiile inculpatului, pe care acesta i le transmitea, inclusiv prin martorul H..
Astfel, din dispoziţia martorilor P. şi Q., director general, respectiv director financiar ai J., suma rambursată de A.N.A.F. a fost transferată, sub pretextul că aparţine în realitate G. S.A. şi trebuie protejată de acţiunile formulate în instanţă de foşti angajaţi ai B., într-un cont deschis pe numele acestei societăţi la W., de unde jumătate din sumă a fost virată către off- shorurile Z. şi Y., controlate de denunţător şi de martorul AA.. Sub acest aspect, este de menţionat că, începând cu anul 2006, beneficiari ai societăţii nerezidente au fost cei doi martori, aşa cum rezultă din relaţiile comunicate de autorităţile cipriote, în baza comisiei rogatorii efectuate, precum şi din raportul de constatare nr. 44/P/2016 din 14 mai 2018 întocmit de specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie .
La solicitarea martorului F., la data de 08 septembrie 2008, martorul AA. a realizat un transfer bancar din conturile BB. către cele ale CC., în valoare de 500.000 euro.
De asemenea, la data de 30 octombrie 2008, tot din dispoziţia denunţătorului, s-a încheiat între CC. (în calitate de prestator) şi Y. (în calitate de beneficiar) contractul de prestări servicii nr. x, care a fost transmis de martorul AA., în două exemplare, pentru semnare reprezentantului societăţii prestatoare, prin intermediul martorului H., fiindu-i restituit un singur exemplar, în plic, de martora I. care-l primise, la rândul său, de la H.. Din conturile Y. au fost transferată, în trei tranşe, suma totală de 2.000.000 euro, către CC., la datele de 06 octombrie 2008 (500.000 euro), 01 decembrie 2008 (1.000.000 euro) şi 23 decembrie 2008 (500.000 euro), fapt adus la cunoştinţa martorului DD. de către H., care, totodată, i-a dat dispoziţii cu privire la efectuarea unor plăţi, în valoare de 1.700.000 euro din banii încasaţi de societatea nerezidentă.
În realitate, toate cele patru plăţile efectuate în conturile CC. de către societăţile nerezidente menţionate nu au avut nicio justificare, suma totală de 2.500.000 euro reprezentând, de fapt, mita primită de inculpatul A. de la F. în legătură cu îndeplinirea şi urgentarea efectuării unor acte privind tranzacţia încheiată între societatea B. şi G. S.A., care intrau în atribuţiile sale de serviciu în virtutea funcţiei de vicepreşedinte al A.N.A.F. responsabil cu coordonarea activităţilor de inspecţie fiscală desfăşurate de Direcţia Generală de Inspecţie Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili competente să emită soluţii fiscale individuale anticipate, după caz, să dispună rambursarea deconturilor negative de T.V.A., calitate în care avea ca principală atribuţie să urmărească realizarea sarcinilor de către aceste direcţii din subordine şi să dispună măsuri operative pentru îndeplinirea lor.
Prealabil analizării criticilor invocate de inculpat A. cu privire la lipsa calităţii cerută de lege pentru subiectul activ al infracţiunii de luare de mită, precum şi a probelor care să susţină vinovăţia sa, dată fiind succesiunea de legi în timp intervenită de la momentul comiterii infracţiunii şi până în prezent, Înalta Curte apreciază că se impune stabilirea legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 5 C. pen.
Pentru identificarea legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere cele statuate, cu caracter general obligatoriu, de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 265 din 06 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, conform căreia dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, fapt ce implică compararea prevederilor din ambele Coduri cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în cauză şi, în final, o evaluare a acestora, în vederea alegerii dintre cele două legi penale succesive a celei care este mai blândă, în ansamblul reglementărilor sale.
Astfel, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., faptă care are corespondent în vechea reglementare în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Prin actul de sesizare s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul, în calitate de vicepreşedinte al A.N.A.F., în perioada februarie 2008 - 23 decembrie 2008, a pretins de la martorul denunţător F. suma de 5.000.000 euro din care a primit 2.500.000 euro, în patru tranşe succesive (500.000 euro în 08 septembrie 2008, 500.000 euro în 06 octombrie 2008, 1.000.000 euro în 01 decembrie 2008 şi 500.000 euro în 23 decembrie 2008) pentru emiterea unei soluţii fiscale individuale anticipate privind tranzacţia încheiată între societatea B. şi societatea G. S.A. şi urgentarea restituirii T.V.A.-ului, în cuantum de 228.259.140 RON, către J. (fostă B.), de către anumite direcţii de specialitate din cadrul instituţiei publice, pe care le coordona în virtutea atribuţiilor de serviciu.
Potrivit art. 289 alin. (1) C. pen., infracţiunea de luare de mită constă în fapta funcţionarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde sau primeşte ori acceptă promisiunea de bani sau alte foloase necuvenite, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea sau întârzierea efectuării unui act ce intră în sfera atribuţiilor sale de serviciu ori în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, iar, conform art. 254 alin. (1) C. pen. (1969), fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri constituie infracţiunea de luare de mită.
Se constată că ambele codificări incriminează infracţiunea de luare de mită, care presupune, printre altele şi acţiuni alternative de pretindere sau de primire de bani sau alte foloase necuvenite, direct sau indirect, comise de o persoană care are calitatea de funcţionar în vedere îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării sau întârzierii efectuării unui act ce intră în sfera atribuţiilor sale de serviciu ori în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Deşi în noua reglementare legiuitorul a înlocuit expresia "în scopul" cu aceea de "în legătură", fapt ce a avut ca efect înlăturarea scopului special în baza căruia acţiona subiectul activ în realizarea atribuţiilor de serviciu (condiţie a laturii subiective a infracţiunii), dar şi instituirea unei noi cerinţe ataşate elementului material, respectiv aceea ca acţiunea să fie în legătură cu exercitarea sarcinilor de serviciu, cu consecinţe asupra extinderii elementului material al infracţiunii şi la acte ulterioare îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării sau întârzierii efectuării atribuţiei de serviciu, acte care în vechea codificare se circumscriau infracţiunii de primire de foloase necuvenite, se constată că, în raport cu activitatea infracţională imputată inculpatului, există continuitatea incriminării, chiar dacă cele două norme conţin şi elemente diferite.
De asemenea, extinderea în C. pen. actual a ipotezelor de condiţionare a efectuării actului, prin includerea şi a celei de urgentare a îndeplinirii actului nu reprezintă în realitate introducerea unei noi activităţi, întrucât aceasta era inclusă în reglementarea anterioară în conţinutul sintagmei mai cuprinzătoare "îndeplinirea unui act", evident în mod defectuos, motiv pentru care activitatea inculpatului A. de pretindere şi de primire de foloase necuvenite pentru urgentarea rambursării T.V.A.-ului către J. (fostă B.) s-a situat în sfera ilicitului penal, încă de la momentul comiterii în cursul anului 2008.
Referitor la subiectul activ al infracţiunii, vechea codificare reglementa fapta comisă de un funcţionar, noţiune care cuprinde atât funcţionarul public cât şi simplu funcţionar, astfel cum erau definite aceste calităţi în art. 147 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969), în timp ce potrivit normei actuale este săvârşită de un funcţionar public în înţelesul art. 175 alin. (1) şi (2) C. pen., sau de un funcţionar privat în sensul art. 308 C. pen.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) C. pen. (1969), funcţionar public era persoana care exercita permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul uneia dintre unităţile la care se referă art. 145 C. pen. (1969), deci inclusiv în cadrul unei instituţii publice, condiţie îndeplinită de inculpatul A. care, la data comiterii faptelor, deţinea funcţia de vicepreşedinte al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care, conform art. 1 din H.G. nr. 495/2007, este o instituţie publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, finanţată de la bugetul de stat, calitate în care inculpatul avea în coordonare Direcţia Generală de Inspecţie Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - pentru activitatea de inspecţie fiscală (direcţii competente să soluţioneze cererile formulate de societatea B.), şi, ca atare, era obligat să urmărească realizarea de către acestea a sarcinilor de serviciu şi să dispusă măsuri operative pentru îndeplinirea lor conform art. 10 alin. (2) lit. b) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.N.A.F., aprobat prin ordinul nr. 2187 din 01 noiembrie 2007 al preşedintelui instituţiei.
Ca atare, faptele imputate inculpatului prin actul de sesizare au corespondent, în vechea lege, în art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, fiind sancţionate cu pedeapsa închisorii de la 3 la
15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Potrivit noii legii activitatea infracţională pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă inculpatul A. se circumscrie infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 (astfel cum a fost modificată prin art. 79 pct. 4 şi art. 247 din Legea nr. 187/2012), reţinerea formei agravate fiind determinată de împrejurarea că inculpatul deţinea o funcţie de demnitate publică în exercitarea căreia a comis fapta imputată, care se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 4 ani la 13 ani şi 4 luni şi interzicerea unor drepturi.
Astfel, contrar susţinerilor apărării potrivit cărora fapta nu există, întrucât inculpatul nu avea calitatea cerută de lege pentru a fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită, Înalta Curte reţine că acesta a fost numit de prim ministru, prin decizia nr. 25 din 31 ianuarie 2008, în funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, care se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, fiind, aşadar, respectate dispoziţiile art. 12 alin. (5) din H.G. nr. 495/2007 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care stabilesc că preşedintele instituţiei este ajutat în activitatea sa de vicepreşedinţi cu rang de subsecretar de stat, numiţi prin decizie a primului-ministru, funcţie de demnitate publică pe care inculpatul a ocupat-o până la data de 09 ianuarie 2009.
Având în vedere că noţiunea de funcţie de demnitate publică era definită de Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică (în vigoare la data pretinderii şi primirii foloaselor necuvenite), în art. 3, care prevedea că funcţia de demnitate publică este acea funcţie publică care se ocupă prin mandat obţinut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii, se constată că inculpatul a ocupat mandatul de vicepreşedinte al A.N.A.F., în condiţiile legii, fiind numit de către premierul României.
Potrivit art. 30 din acelaşi act normativ, Anexele I-X fac parte integrantă din lege, iar în Anexa II/2, intitulată "funcţii de demnitate publică numite", la poziţia 6 din tabelul privind coeficienţii de multiplicare este trecută funcţia de subsecretar de stat.
De altfel, această concepţie este preluată şi de legislaţia ulterioară care reglementează salarizarea personalului plătit din fondurile publice, respectiv Legea nr. 330/2009 [abrogă Legea nr. 154/1998 - art. 48 alin. (1) pct. 4], Legea nr. 284/2010 [abrogă Legea nr. 330/2009 - art. 39 lit. w)] şi Legea nr. 153/2017 [abrogă Legea nr. 284/2010 - art. 41 alin. (1) pct. 9], în condiţiile în care domeniul de aplicare vizează, inclusiv personale care ocupă funcţii de demnitate publică [art. 2 alin. (3) din legi], iar în cuprinsul anexelor ce fac parte integrantă din aceste acte normative, se regăseşte în categoria funcţiilor de demnitate publică numite şi cea de subsecretar de stat (a se vedea Anexa IX/2, poziţia 8 din Legea nr. 330/2009, Anexa I, Capitolul IV B, poziţia 8 din Legea nr. 284/2010 şi
Anexa IX B, poziţia 6 din Legea nr. 153/2017).
În acest context, nu pot fi primite susţinerile apărării referitoare la lipsa calităţii de subiect activ al infracţiunii, întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 32/1998 privind organizarea cabinetului demnitarului din administraţia publică centrală, în forma în vigoare în perioada de referinţă, prevederi care nu includeau subsecretarul de stat în această categorie de demnitari, dat fiind domeniul de aplicare a actului normativ, respectiv înfiinţarea cabinetului demnitarului, precum şi împrejurarea că între cele două noţiuni, cea de demnitar în sensul ordonanţei menţionate şi cea de funcţie de demnitate publică consacrată de norma de incriminare, nu există echivalenţă, cu atât mai mult cu cât persoana care exercită o funcţie de deminate publică este în sensul legii penale, conform art. 175 alin. (1) lit. b) teza I C. pen., funcţionar public. Ca atare, instanţa supremă reţine că inculpatul A., în cursul anului 2008, a exercitat, în calitate de vicepreşedinte al A.N.A.F., cu rang de subsecretar de stat, numit printr-un act emis de persoana abilitată de lege, o funcţie de demnitate publică.
De asemenea, chiar dacă s-ar considera că funcţia de subsecretar de stat nu reprezintă o funcţie de demnitate publică, nu s-ar putea dispune, în cauză, o soluţie de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât cerinţa subiectului activ calificat al infracţiunii de luare de mită, cel puţin, în varianta tip este îndeplinită în cauză din perspectiva dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen., care includ în sfera noţiunii de funcţionar public persoana care exercită o funcţie publică de orice natură, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, calitate avută de inculpatul în funcţia de vicepreşedinte al A.N.A.F. (instituţie publică cu personalitate juridică), cu rang de subsecretar de stat, în care a exercitat atribuţiile de serviciu stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.N.A.F., aprobat prin ordinul nr. 2187 din 01 noiembrie 2007 al preşedintelui instituţiei.
Relevante, sub acest aspect, sunt cele statuate de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi articolul unic din Legea pentru modificarea art. 2531 C. pen. În considerentele acestei decizii se arată că "semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ (...), potrivit legii penale, noţiunile de funcţionar public şi de funcţionar au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (...) în legea penală, funcţionarul este definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit statut sau regim juridic".
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 26 din 03 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, în cuprinsul căreia a reţinut că «sintagma "funcţie publică de orice natură", în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen., defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de "funcţionar public" este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare».
Totodată, conceptul de funcţionar public în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen. se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de "public", definită, în art. 176 C. pen., ca fiind tot ce priveşte autorităţile publice şi instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate publică.
Suplimentar se reţine că, prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, în Titlul IV "Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice", Capitolul I - Dispoziţii generale, legiuitorul identifică persoanele care exercită demnităţi publice şi funcţii publice cărora li se aplică dispoziţiile respectivei secţiuni, printre acestea aflându-se şi subsecretarul de stat [art. 69 alin. (1) lit. d)], care, potrivit dispoziţiilor art. 72 (Capitolul II, Secţiunea a 2-a), exercită o funcţie publică de autoritate în administraţia publică centrală.
Chiar dacă potrivit art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 495/2007 la nivel Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală funcţionează patru categorii distincte de personal diferenţiate în funcţie de raporturile juridice pe care le au cu instituţia publică, respectiv preşedinte, vicepreşedinţi, funcţionari publici şi personal contractual, împrejurare invocată şi de inculpat în susţinerea inexistenţei infracţiunii sub aspectul subiectului activ calificat, nu se poate reţine că vicepreşedintele agenţiei nu are calitate de funcţionar public în înţelesul legii penale, în raport cu cele statuate cu caracter obligatoriu de Curtea Constituţională şi de Înalta Curte (prin mecanismul de unificare a practicii judiciare a hotărârilor prealabile) în legătură cu sfera de cuprindere a acestei noţiuni, care nu se limitează la cea consacrată în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, precum şi cu reglementările legislative menţionate, care includ funcţia de subsecretar de stat în categoria funcţiilor de demnitate publică
Concluzionând, Înalta Curte constată, în raport cu dezvoltările anterioare, că inculpatul A., la momentul comiterii infracţiunii, a avut calitate cerută de legea penală pentru a fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită în forma calificată, contrar celor invocate de apărare.
În ceea ce priveşte condiţiile de tragere la răspundere penală se reţine că potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) şi (4) C. pen., în forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 71/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022, "cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză şi termenele prevăzute de art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni".
Prin decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituţională a statuat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, Curtea a declarat, prin decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 09 iunie 2022, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., reţinând că "în condiţiile stabilirii naturii juridice a deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (paragraf 73).
Până la momentul publicării acestei decizii, la data de 09 iunie 2022, în Monitorul Oficial, legiuitorul a adoptat O.U.G. nr. 71 din 30 mai 2022, prin care a pus în acord dispoziţiile care reglementează cursul prescripţiei răspunderii penale cu normele constituţionale, sens în care a reglementat că la articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, care potrivit legii, trebui comunicat suspectului sau inculpatului".
Subsecvent deciziilor anterior menţionate şi modificărilor legislative intervenite în materia întreruperii cursului răspunderii penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, a stabilit, cu caracter obligatoriu, că "normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din C. pen..".
Drept urmare, în intervalul temporal 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu au existat în legislaţia penală substanţială cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 C. pen., motiv pentru care noua codificare, în forma în vigoare anterior modificării, prin O.U.G. nr. 71/2022, a dispoziţiilor art. 155 din C. pen., reprezintă, în condiţiile art. 5 C. pen., legea penală mai favorabilă pentru inculpatul A., având în vedere că pe vechiul C. pen. verificarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale impune calcularea termenului de prescripţie specială (format din termenul general plus încă jumătate din acesta, adică 15 ani), aşa cum prevede art. 124 C. pen. (1969), în forma în vigoare înainte de a fi modificat prin Legea nr. 63/2012, care face trimitere la art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), text care reglementează termenul general de prescripţie în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani, în condiţiile în care termenul general a fost întrerupt, conform art. 123 alin. (1) C. pen. (1969), de efectuarea unor acte care, potrivit legii, se comunică inculpatului.
În acest context, examinarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale se face prin raportare la termenul general de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., care este de 10 ani, atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani, având în vedere că infracţiunea de luare de mită, prevăzută art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, care a fost reţinută în sarcina inculpatului A., se pedepseşte cu închisoarea de la 4 ani la 13 ani şi 4 luni.
Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (2) C. pen., "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii."
Referitor la momentul săvârşirii infracţiunii se observă că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de luare de mită în forma calificată, întrucât, în perioada februarie 2008 - 23 decembrie 2008, în calitate de vicepreşedinte al A.N.A.F., a pretins suma de 5.000.000 euro din care a primit 2.500.000 euro, în patru tranşe succesive (la 08 septembrie 2008, 06 octombrie 2008, 01 decembrie 2008 şi 23 decembrie 2008) în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de coordonare a unor direcţii de specialitate sesizate cu emiterea un soluţii fiscale individuale anticipate şi urgentarea restituirii T.V.A.-ului, în cuantum de 228.259.140 RON, către J. (fostă B.).
Aşadar, se reţine că infracţiunea de luare de mită a fost comisă printr-o pluralitate de acte astfel cum au fost descrise anterior şi care, fiecare în parte, constituie modalităţi alternative ale elementului material, care însă nu înlătură unitatea infracţiunii fiind vorba despre o infracţiune simplă. Realizarea oricăreia dintre modalităţile alternative ale elementului material conduce la consumarea infracţiunii de luare de mită, motiv pentru care pretinderea urmată de primire, ca acţiuni întreprinse în legătură cu acelaşi act ce intră în sfera îndatoririlor de serviciu ale funcţionarului public, nu atrage incidenţa dispoziţiilor privind infracţiunea continuată sau ale pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului. Astfel, va exista întotdeauna o infracţiune unică de luare de mită consumată la momentul săvârşirii acţiunii de pretindere, în situaţia în care această activitate este urmată de primirea foloaselor necuvenite, obţinerea acestora la date diferite reprezentând faze succesive ale unei activităţi infracţionale unice.
Drept urmare, se constată că termenul de prescripţie generală de 10 ani prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a împlinit în cauză, indiferent de momentul de la care se socoteşte că acesta a început să curgă, respectiv de la consumarea infracţiunii (februarie 2008) sau de la săvârşirea ultimei modalităţi alternative, adică de la data primirii ultimei tranşe din banii pretinşi (23 decembrie 2008). Însă, având în vedere că inculpatul a solicitat, cu prioritate, achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., după caz, al art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte urmează să analizeze şi celelalte critici aduse de apărare sub acest aspect hotărârii pronunţate de judecătorul fondului.
Astfel, pentru a constitui infracţiunea de luare de mită, acţiunea de pretindere, după caz, de primire de bani sau de alte foloase necuvenite trebuie să fie în legătură cu îndeplinirea/neîndeplinirea/urgentarea/întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ. Această condiţie ataşată elementului material al laturii obiective a infracţiunii, respectiv legătura cu actul de serviciu care a înlocuit expresia "în scopul" din vechea codificare, în baza căruia acţiona subiectul activ în realizarea îndatoririlor sale de serviciu, a extins, aşa cum s-a arătat mai sus, sfera infracţiunii şi la faptele care, sub incidenţa reglementării anterioare, reprezentau infracţiunea de primire de foloase necuvenite. Cu toate acestea se constată că, atât în vechiul C. pen. cât şi în codificarea actuală, acţiunile alternative subsumate elementul material al infracţiunii de luare de mită vizează un act ce face parte din sfera îndatoririlor de serviciu ale funcţionarului, fiind de competenţa acestuia.
Aşadar, contrar susţinerilor apărării referitoare la inexistenţa atribuţiilor de serviciu în domeniul emiterii de soluţii fiscale anticipate şi de rambursare a T.V.A.-ului ale clientului său, Înalta Curte reţine că inculpatul A., în calitate de vicepreşedinte al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a coordonat activitatea de inspecţiei fiscală, împrejurare care rezultă din informaţiile comunicate, prin adresa din 08 noiembrie 2016, de Direcţia Generală de Organizare şi Resurse Umane din cadrul acestei instituţii .
Ca atare, acesta, în calitate de vicepreşedinte desemnat cu coordonarea activităţilor de inspecţie fiscală, a răspuns, printre altele, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (în vigoare în perioada de referinţă), aprobat prin ordinul nr. 2187 din 01 noiembrie 2007 al preşedintelui instituţiei, de activitatea Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală şi a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, având ca principală atribuţie, conform art. 10 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, să urmărească realizarea sarcinilor direcţiilor (generale) din subordine şi să ia măsuri operative pentru îndeplinirea lor .
La data numirii sale în funcţie, pe rolul Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală - Serviciul preţuri de transfer şi soluţii fiscale - era înregistrată din 28 septembrie 2007 solicitarea de emitere a unei soluţii fiscale anticipate formulată de societatea B. în legătură cu tranzacţia comercială privind vânzarea de activităţi petroliere în valoare de 328.500.000 euro către societatea G. S.A. Şef Serviciu preţuri de transfer şi soluţii fiscale era, la acel moment, martorul M. care, în perioada de referinţă, a avut cu inculpatul A. cinci întâlniri cu privire la emiterea soluţiei fiscale anticipate, dintre acestea două fiind în legătură cu ordinul în baza căruia se aproba o asemenea soluţie, respectiv într-o ocazie i s-a solicitat să redacteze ordinul, iar în cealaltă i-a fost înmânat ordinul semnat, solicitându-i-se, totodată, să nu-l comunice încă, urmând să i se transmită când să o facă, aspect pe care martorul l-a adus la cunoştinţa inspectorului fiscal TT., căreia i-a înmânat toate actele procedurii, ce-i fuseseră în prealabil cerute de inculpat. Discuţii despre această speţă au fost purtate de martorul M. atât cu directorul general al direcţiei, martorul K., cât şi cu inculpatul A., în condiţiile în care "dosarul cu privire la B. a fost diferit din cauza acelei solicitări de a aştepta cu privire la emiterea ordinului, deşi acesta era redactat şi semnat. De asemenea, dosarul a mai diferit de celelalte prin continuitatea acelei corespondenţe, după momentul la care s-a decis închiderea dosarului prin neemiterea S.I.F.A.", aspecte susţinute de acesta cu ocazia audierii, la data de 09 ianuarie 2017, de către organele de urmărire penală şi menţinute în faza de judecată, când a precizat că "în contextul soluţionării cererii de emitere a unui răspuns la solicitarea B., îmi amintesc de faptul că A. m-a chemat în biroul său de vicepreşedinte al A.N.A.F. şi mi-a înmânat răspunsul cu privire la soluţia fiscală anticipată în care se menţiona că tranzacţia dintre B. şi G. nu este purtătoare de T.V.A., act pe care îl semnase, mi-a spus să nu dau drumul pe circuit la documente" .
De asemenea, solicitarea societăţii J. (fostă B.) de urgentare a sesizării privind emiterea S.I.F.A., înregistrată sub nr. x din 06 martie 2008 la A.N.A.F., a fost rezoluţionată de preşedintele instituţiei cu menţiunea "dl. vicepreşedinte A. rog dispuneţi", care, la rândul său, a aplicat viza "Dir. Gen. K. - informare şi soluţionare", aspect confirmat de martorul K., director general al Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală, cu ocazia audierii în cursul urmăririi penale, la data de 11 ianuarie 2017, când, fără a putea preciza dacă a dat curs la acel moment dispoziţiei primite din partea inculpatului, a declarat că a purtat mai multe discuţii cu A. despre cererea privind S.I.F.A., comunicându-i acestuia, inclusiv, că "PSV are o stabilitate îndoielnică, astfel că situaţia în care tranzacţia se încheia cu T.V.A., Petrom (contribuabil solvabil, cu sume mari de plată la bugetul de stat, reprezentând T.V.A)., i-ar fi plătit J. acel T.V.A. despre care nu aveam garanţii că va mai fi plătit la bugetul de stat" .
Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că la dosarul ce are ca obiect solicitarea societăţii B. de emitere a unei soluţii fiscale individuale anticipate, format la nivelul Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală - Serviciul preţuri de transfer şi soluţii fiscale, sunt ataşate două referate de aprobare a proiectului de ordin ce cuprinde soluţia fiscală, ambele având conţinut identic, unul fiind avizat în calitate de vicepreşedinte de inculpatul A., iar celălalt de vicepreşedintele N. . De asemenea, la aceleaşi dosar, se regăsesc şi două exemplare ale ordinului privind aprobarea soluţiei fiscale anticipate emis de preşedintele A.N.A.F., care, deşi sunt semnate de inculpatul A. în numele şi pentru preşedintele instituţiei, conţin menţiuni diferite cu privire la persoana vicepreşedintelui, în cuprinsul unuia fiind indicat numele inculpatul ca vicepreşedinte, iar în celălalt regăsindu-se numele şi semnătura vicepreşedintelui N., împrejurare explicată de martorii UU. şi N. (preşedintele, respectiv unul dintre vicepreşedinţii instituţiei, de la acea dată), în contextul în care potrivit art. 40 din H.G. nr. 529/2007 o asemenea soluţie fiscală se aproba prin ordin al preşedintelui agenţiei, prin aceea că martorul UU. îi delegase cu caracter permanent lui N. atribuţia de a semna în numele său ordinele privind S.I.F.A., în timp ce în absenţa sa din instituţie toate atribuţiile funcţiei de preşedinte erau exercitate de vicepreşedintele A. . Oricum, se observă că, indiferent de situaţie, inculpatul A. avea competenţa de a semna ordinul de aprobare a soluţiei fiscale individuale anticipate, fie în numele preşedintelui instituţiei când acesta lipsea, fie în nume propriu, în calitate de vicepreşedinte care avea în coordonare activitatea Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală.
Ulterior informării de către Direcţia Generală de Inspecţie Fiscală, prin adresa din 30 mai 2008, a faptului că soluţia fiscală nu mai poate fi emisă, întrucât s-a încheiat tranzacţia şi, astfel, a dispărut caracterul "anticipat" al acesteia, societatea J. a depus, la data de 24 iulie 2008, la A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, decontul cu sume negative T.V.A., solicitând rambursarea acestei taxe, în contextul în care stornase facturile cu T.V.A. din data de 04 februarie 2008, emiţând altele noi către G. S.A. fără T.V.A. La momentul înregistrării acestei cereri la A.N.A.F., Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili fusese preluată la nivelul aparatului propriu al agenţiei, încă, din data de 02 octombrie 2007, în baza H.G. nr. 1171/2007 de modificare şi completare a H.G. nr. 497/2007 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, aspect comunicat prin adresa din 08 noiembrie 2016 a Direcţiei Generale de Organizare şi Resurse Umane din cadrul acestei instituţii, la care s-a făcut referire anterior. Începând cu data de 21 aprilie 2008, martora V. a fost numită de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, prin ordinul nr. 685 din aceeaşi dată, în funcţia de director general al Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, pe care a exercitat-o până în data de 06 februarie 2009 .
Este de menţionat că martora V. se cunoştea cu inculpatul A. dinainte ca cei doi să fie numiţi în funcţiile de director general, respectiv vicepreşedinte în cadrul A.N.A.F. Astfel, până în anul 2007, V. fusese asociată alături de martorii DD. (cu care era implicată într-o relaţie) şi VV. în societatea NN. S.R.L., asociere din care a ieşit în cursul anului 2007/2008, întrucât s-a despărţit de DD., iar la propunerea acestuia locul său a fost luat de către inculpatul A., însă scriptic în societate a figurat WW., mama inculpatului, aşa cum rezultă din declaraţia dată la 19 decembrie 2016, în fază de urmărire penală, de martorul VV. (filele x, d.u.p.). La rândul său, martorul DD. a avut o relaţie apropiată din punct de vedere profesional cu inculpatul A., încă din anul 1996, când acesta era student şi lucra la firmele sale, context în care la solicitarea inculpatului a înfiinţat CC., firmă al cărui beneficiar real era A. şi prin intermediul căreia acesta a primit mita de la F., aspecte relatate de martor în faţa primei instanţe, la termenul din 25 august 2022 . Mai mult, în perioada de referinţă, acesta a acordat consultanţă societăţii J. în legătură cu rambursarea T.V.A.-ului plătit bugetului de stat pentru tranzacţia încheiată cu societatea G. S.A., chiar dacă, la acel moment, mai era asociat cu martora V., persoană care urma să aprobe cererea de returnare a taxei pe valoare adăugată, în calitate de director general al Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, aşa cum rezultă din depoziţia martorului DD. de la urmărire penală, din data de 18 ianuarie 2018, menţinută în faţa primei instanţe .
Totodată, martorul T., şef Serviciu rambursări T.V.A., compensări, restituiri alte impozite din cadrul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, a arătat, la data de 03 martie 2017, în faţa organelor de urmărire penală, în legătură cu adresa din 28 iulie 2008 emisă de departamentul pe care îl coordona în atenţia Serviciului registru contabili, cazier judiciar, gestiune dosare fiscale, că " aceasta a fost întocmită în contextul unei discuţii pe care a avut-o cu directoarea adjunctă U. (n.n. a DGAMC) care m-a întrebat dacă am primit cererea de rambursare formulată de J.", fără să îşi poată aminti "cu exactitate ce a spus la acel moment, dar eu am înţeles că este o prioritate de a se efectua analiza de risc pe această cerere", iar, ulterior, cu ocazia primei discuţii purtate cu şeful biroului de risc S. şi inspectorul de caz XX., "le-am transmis ca atare cele ce-mi fuseseră spuse de directorul general adjunct", care "cred că au înţeles la fel, graba pe care am înţeles-o. Am dedus faptul că şi ele au înţeles la fel din redactarea adresei către serviciul cazier deoarece aceasta se referea doar la PSV" .
Referitor la aceeaşi adresa, martora S., constatând că se referă la un singur contribuabil, a precizat în declaraţia de la parchet, din data de 02 martie 2017, că "nu este o practică obişnuită pentru Serviciul rambursări T.V.A. să solicite informaţii de la celelalte servicii cu privire la un singur contribuabil şi la acest moment nu îmi amintesc de o situaţie similară celei prezentate". Suplimentar, martora a mai declarat, în contextul în care decizia nr. x din 07 august 2008 privind rambursarea T.V.A.-ului, pe care a semnat-o în calitate de şef birou alături de martorele V. (director general) şi R. (inspector), a fost emisă la 14 zile de la înregistrarea decontului cu sume negative de taxă, că termenul de soluţionare a unui asemenea decont era de 45 de zile de la data depunerii, cererile de rambursare fiind rezolvate în ordine cronologică, chiar dacă acelaşi contribuabil avea mai multe astfel de solicitări .
Susţinerile martorilor privind soluţionarea cu celeritate a cererii de restituire a T.V.A.-ului, solicitare transmisă de la directorul general/adjunct al Direcţiei Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, sunt confirmate şi de faptul că, la data de 04 august 2008, anterior emiterii deciziei nr. x din 07 august 2008, a fost întocmit referatul nr. x de către Biroul de compensări din cadrul acestei direcţii, prin care se propunea restituirea către societatea J. a sumei de 228.259.140 RON, în condiţiile în care nu se aprobase încă rambursarea taxei pe valoare adăugate, împrejurare care dovedeşte că plata către societate trebuia făcută de urgenţă, lucru care s-a şi realizat la data de 15 august 2008, deşi, la acel moment, la nivelul A.N.A.F., durata medie a analizării unor astfel de cereri era de 153 de zile, iar a plăţii efective după emiterea deciziei era de 85 de zile, aspecte ce rezultă din informaţiile comunicate de această instituţie.
Ca atare, Înalta Curte reţine că, în perioada februarie 2008 - 23 decembrie 2008, în care inculpatul A. a comis activitatea infracţională imputată, Direcţia Generală de Inspecţie Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - pentru activitatea de inspecţie fiscală, care aveau atribuţii să soluţioneze cererile de obţinere a unei soluţii fiscale individuale anticipate, respectiv de rambursare a T.V.A.-ului, formulate de societatea B./J. cu privire la tranzacţia încheiată de această firmă cu G. S.A., se aflau în subordinea inculpatului, care avea ca atribuţii de serviciu supravegherea activităţii şi luarea de măsuri cu caracter obligatoriu în vederea realizării sarcinilor celor două direcţii.
În acest context, inculpatul A. a dat iniţial dispoziţii de temporizare a emiterii soluţiei fiscale individuale anticipate, împrejurare care a determinat societatea B. să achite T.V.A.-ul la data de 31 martie 2008, pentru ca, ulterior, în partea a doua a aceleiaşi zile, să primească, prin fax, proiectul de soluţie solicitat, potrivit căruia tranzacţia era neimpozabilă cu T.V.A., situaţie care a adâncit starea de dependenţă a societăţii faţă de A.N.A.F., din perspectiva modului de soluţionare a cererii de rambursare a taxei, care a fost aprobată cu celeritate, plata fiind efectuată în termen de 22 de zile de la depunerea decontului cu sume negative de T.V.A., ca urmare a solicitării venite din partea conducerii Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, ce se afla în relaţii apropiate cu inculpatul dintr-o perioadă anterioară numirii acestuia în funcţia de vicepreşedinte al instituţie, calitate în care acesta coordona activitatea respectivei direcţii.
Chiar dacă inculpatul A. nu a avut atribuţii nemijlocite în emiterea soluţiei fiscale şi a deciziei privind rambursarea T.V.A.-ului, condiţia ca faptele sale de pretindere şi de primire a sumei de 2.500.000 euro să fie săvârşite în legătură cu efectuarea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu este îndeplinită, în speţă, întrucât, în raport cu dezvoltările anterioare, prin modul în care şi-a realizat propriile sarcini de serviciu (supravegherea activităţii şi luarea măsurilor operative pentru îndeplinirea îndatoririlor de către cele două direcţii, în calitatea sa de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat), a influenţat îndeplinirea respectivelor acte de către funcţionarii competenţi prin solicitările de temporizare, respectiv de urgentare a emiterii acestora. În acest sens, s-a pronunţat constant Înalta Curte, prin decizia nr. 3334/2004 a secţiei penale şi decizia nr. 1/2014 a Completului de 5 judecători.
Demersurile făcute de inculpatul A., în calitate de vicepreşedinte al A.N.A.F., sunt justificate de înţelegerea infracţională avută cu martorul F., proprietar de facto al societăţii J. (fostă B.), care, fiind interesat de obţinerea deciziilor privind emiterea soluţiei fiscale sau, după caz, aprobarea restituirii sumei de 228.259.140 RON, s-a întâlnit de mai multe ori cu inculpatul pe durata derulării acestor proceduri, atât în ţară cât şi în străinătate, fiind de acord să-i remită suma de 5.000.000 euro pretinsă de acesta, în schimbul rambursării T.V.A.-ului.
Întâlnirile celor doi, din perioada martie - august 2008, avute la reşedinţa din Otopeni a lui F., în Grecia, la O. (07-08 mai 2008) şi la pontonul deţinut de martor în Delta Dunării (vara lui 2008) au fost confirmate de martorii H., cel care a i-a pus în legătură, acesta fiind de fapt naşul copiilor inculpatului, I., consilier la cabinetul directorului general al B., calitate în care asigura relaţia dintre societate şi F. şi, nu în ultimul rând, de inculpat.
Astfel, abordarea martorului F. de către martorul H. s-a făcut între momentul semnării actului adiţional dintre B. şi G. S.A. (31 decembrie 2007) şi cel a încheierii tranzacţiei (25 martie 2008), când i-a fost comunicat faptul că inculpatul, în schimbul sumei de 5.000.000 euro, îi poate obţine atât emiterea S.F.I.A. cât şi rambursarea T.V.A.-ului şi, întrucât a fost de acord cu această solicitare, F. s-a întâlnit cu A. la locuinţa sa din Otopeni, ocazie cu care acesta i-a pretins suma de bani menţionată, stabilindu-se, totodată, ca mita sa fie remisă după obţinerea unei soluţii favorabile pentru societatea B., în timp ce H. a fost desemnat persoană de legătură pe relaţia dintre cei doi, aspecte susţinute de F. la data de 19 decembrie 2016, când a fost audiat de procuror .
Cele afirmate de F. cu privire la pretinderea sumei de bani de către inculpat au fost confirmate de martorul H., care a declarat la urmărire penală, la data de 15 octombrie 2018, că i-a transmis lui F., în februarie- martie 2008, că "A. poate să îl ajute cu o speţă pe care o are el la A.N.A.F.", cu condiţia "să îi iasă şi lui ceva" şi, întrucât martorul F. s-a arătat interesat, le-a intermediat o întâlnire, făcându-le prezentările şi lăsându-i să vorbească singuri, având în vedere că "eu cunoşteam deja subiectul, A. relatându-mi ce interes avea, în sensul că (...) urma să îi ofere o soluţie financiară pentru rambursarea T.V.A.-ului (...), dorind în schimb să obţină un comision, undeva la 10% din suma rambursată" .
Declaraţiile celor doi martori se coroborează şi cu depoziţia martorei I. din 15 iulie 2016 dată în faza de urmărire penală, potrivit căreia, în anul 2008 l-a întâlnit pe inculpatul A. la casa din Otopeni a lui F., care i-a fost prezentat ca fiind vicepreşedintele A.N.A.F., participarea sa la finalul întrevederii având ca scop stabilirea unor puncte de contact între J. şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală "pentru a se asigura reuşita demersului de rambursare a T.V.A.-ului" .
Aceste susţineri au fost menţinute de martori şi cu ocazia audierii de către judecătorul fondului, când, la termenul din 25 august 2022, F. a arătat că inculpatul, cu ocazia primei întâlniri intermediate de H., i-a pretins suma de 5.000.000 euro în legătură cu procedurile de rambursare a T.V.A.-ului derulate la nivelul A.N.A.F., aspect comunicat în prealabil de martorul H., care, însă, nu a participat efectiv la această discuţie; de asemenea, la acelaşi termen de judecată, martorul H. a recunoscut că "l-a adus pe Pop la F." pentru a discuta despre returnarea T.V.A.-ului, pentru ca la termenul din 27 iulie 2022, martora I. să precizeze că l-a întâlnit "pentru prima dată pe A. la casa lui F. din Otopeni", când nu a participat la toată discuţia, ocazie în care "nu s-a folosit sintagma ca A. să primească mită pentru returnarea T.V.A.-ului, însă s-a spus că ar urma să se deruleze nişte tranzacţii comerciale între firma de avocatură din care provenea A. şi B." .
De asemenea, inculpatul A., însoţit de H., l-a vizitat, în perioada 07-08 mai 2008, pe martorul F. în Grecia, Creta, la O., discuţia fiind una "distantă, pe un ton rece şi excesiv de politicos, spunându-i (F.) că nu îmi plac escrocii", în contextul în care procedurile în care era implicată societatea B. erau temporizate, aşa cum rezultă din declaraţia martorului dată în faza instrucţiei penale, la 24 octombrie 2018, ce se coroborează cu cele relatate procurorului de martorul H., care a fost de faţă, la întâlnirea din Grecia, iniţiată de F., când acesta "a pus presiune pe A. să urgenteze formalităţile legale de rambursare T.V.A." şi "îl domina punându-l într-o situaţie de inferioritate", aspecte confirmate, de altfel, de cei doi martori şi în cursul judecăţii .
Ultima întâlnire dintre inculpat şi F. a avut loc în vara anului 2008 în Delta Dunării, relevante sub acest aspect fiind declaraţiile martorilor F., (din 28 octombrie 2018) şi I. (din 19 octombrie 2016), aceasta din urmă susţinând că "la acea discuţie F. mi-a spus să nu uit faptul că trebuie încheiate tranzacţii comerciale cu firmele lui Pop" prezent la această întâlnire a fost şi martorul H. (a se vedea declaraţia din 15 octombrie 2018), care l-a auzit pe F. când a spus "vezi că trebuie să ne achităm de puştiul ăsta" .
De altfel, chiar inculpatul A. a recunoscut, în declaraţiile date în faţa procurorului la datele de 17 ianuarie 2017 şi 19 ianuarie 2017, că s-a întâlnit în cursul anului 2008, de mai multe ori, cu martorul F., atât în ţară cât şi în străinătate, ocazii în care a discutat despre urgentarea emiterii soluţiei fiscale individuale anticipate, precum şi a restituirii T.V.A.-ului pentru tranzacţia încheiată între societatea B. şi G. S.A., motiv pentru care s-a interesat la martorul K., directorul general al Direcţiei Generale de Inspecţie Fiscală despre stadiul lucrării, primindu-l, totodată, la biroul său din cadrul A.N.A.F., pe martorul P., director general al societăţii B., la datele de 08 iulie 2008 şi de 25 iulie 2008, pentru a-i da lămuriri cu privire la demersurile ce urmau să fie făcute pentru obţinerea rambursării taxei în discuţie, întâlniri intermediate de martora I., la cererea lui F., care au fost confirmate la urmărire penală, inclusiv de martoră şi de P. .
Chiar dacă inculpatul a negat pretinderea şi primirea foloaselor necuvenite,
Înalta Curte constată că acesta nu a oferit cu ocazia audierii nicio explicaţie plauzibilă care să justifice demersurile făcute la nivelul A.N.A.F. în legătură cu temporizarea emiterii soluţiei fiscale individuale anticipate şi cu soluţionarea cu celeritate a cererii de rambursare T.V.A.-ului, precum şi întâlnirile avute cu martorul F., persoană interesată direct în obţinerea respectivei soluţii fiscale sau a restituirii taxei pe valoare adăugată, în condiţiile în care nu îl cunoscuse anterior numirii sale în funcţia de vicepreşedinte.
Cu toate acestea, pretinderea sumei de 5.000.000 de euro, urmată de primirea, în patru tranşe, a sumei de 2.500.000 euro este dovedită atât de declaraţiile testimoniale analizate anterior (ale lui F., I., H.) cât şi de depoziţiile martorilor DD., Q. şi AA. (audiat prin comisie rogatorie efectuată în cursul urmăririi penale în Republica Moldova), precum şi de concluziile raportului de constatare nr. 44/P/2016 din 14 mai 2018 efectuat de specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Sub acest aspect, sunt relevante şi declaraţiile date în faţa instanţei, la termenul din 25 august 2022, de martorul H. care, fără a putea preciza dacă între inculpat şi martorul F. au avut loc tranzacţii comerciale, a arătat că "aprox. 2,5 mil. de euro au fost virate din firmele lui F. către Pop. Cei aprox. 2,5 mil. euro viraţi de F. prin firmele sale lui A. aveau legătură cu procedura de rambursare a TVA desfăşurată de ANAF, de care era interesat F., (...) aceasta a fost percepţia mea, A. nu mi-a spus expres. Nici F. nu mi-a spus că îi virează bani lui A. în legătura cu procedura de rambursare. (...) A. îmi spunea sa-i transmit lui F. să-i remită sume de bani şi îmi dădea denumirea şi contul firmelor unde trebuiau viraţi banii, iar eu le dădeam unui cetăţean moldovean care era omul lui F., pentru virarea banilor solicitaţi de Pop. (...) numele cetăţeanului moldovean căruia i-am transmis firmele şi conturile era AA.. (...) era o presiune constantă din partea lui Pop care îmi spunea să vorbesc cu F. să facă plăţi în conturile firmelor indicate de Pop, (...) am avut discuţii cu Pop despre sumele ce i-au fost virate de AA.. A. mi-a zis în cadrul acestor discuţii că i-au fost viraţi de AA. în conturile indicate de Pop aprox. 2,5 mii. euro şi ar fi trebuit să fie mult mai mulţi bani viraţi" .
Modalitatea concretă de remitere a sumelor de bani date cu titlu de mită inculpatului A. este confirmată şi de martorii Q., AA. şi DD.. Astfel, după rambursarea T.V.A.-ului, suma de 228.259.140 RON nu a fost restituită către G. S.A., întrucât o parte din bani, respectiv 5.000.000 euro, au fost transferaţii din dispoziţia martorilor Q., director financiar, şi P. directorul general al societăţii B., semnatari ai ordinul de plată, într-un cont al societăţii deschis în prealabil de către aceştia la W., sumă care, ulterior, a fost mutată în conturile off-shourile din Cipru, Y. şi BB., controlate de martorii F. şi AA., aşa cum rezultă din declaraţiile martorului Q. din 13 ianuarie 2015 şi 25 august 2022, date la urmărire penală, respectiv în faţa instanţei. Totodată, în faţa judecătorului martorul a arătat că "Pop a fost vinovat de tergiversarea soluţiei fiscale anticipate, pentru că aşa am priceput din discuţiile cu colega mea PP. care făcea demersuri reperate pe lângă Pop fără succes. Un alt indiciu a fost acela că P. mi-a zis mie că trebuie acoperiţi nişte bani care au plecat din firme din Cipru şi că trebuie încheiate nişte contracte cu firme ale lui Pop care să justifice acele sume" .
Aceste împrejurări au fost susţinute şi de martorul P. care, în cursul cercetării judecătoreşti, la termenul din 27 iulie 2022, a declarat că "pentru a securiza banii returnaţi B. de către A.N.A.F. am apelat la banca W. cu care lucram, care ne-a ajutat să deschidem un cont la W. în Ungaria, unde am virat banii din rambursarea T.V.A.-ului. (...) Din contul de la W., B. a cumpărat participaţii la Y., (...) La momentul anilor 2007-2008 eu nu ştiam cine controla societatea Y., însă acum, trecând prin procese, ştiu că societatea Y. era controlată de F." . De altfel, comisia rogatorie efectuată în Cipru a consfinţit faptul că beneficiarii reali ai Y. au fost, începând cu anul 2006, F. şi AA., operaţiunile bancare fiind efectuate de către directorul cipriot al companiei doar în baza unor instrucţiuni scrise prezentate băncii, în original .
Ca atare, martorul F. i-a dat dispoziţie martorului AA., care "era trezorierul meu", să vireze bani din conturile Y., iar "A. mi-a confirmat faptul că banii viraţi de AA., la dispoziţia mea, au intrat în conturile firmelor indicate de H., aceasta întrucât legătura dintre mine şi A. era realizată prin intermediul lui H.. (...) A., în întâlnirile directe cu mine, nu mi-a pretins să virez sume de bani unor firme, acest lucru l-a făcut H.", în acest sens fiind declaraţia martorului din faza judecăţii care se coroborează cu susţinerile martorului AA., consemnate în procesul-verbal întocmit la data de 15 noiembrie 2018 de Procuratura Generală a Republicii Moldova cu ocazia efectuării comisiei rogatorii .
Astfel, martorul AA. a menţionat că la solicitarea lui F. a încheiat mai multe contracte de consultanţă IT, oferită de CC. societatea nerezidentă Y., context în care convenţia de prestări servicii nr. x din 30 octombrie 2008 i-a înmânat-o martorului H. pentru a fi semnată, actul fiindu-i restituit, ulterior, prin intermediul martorei I., într-un plic în care se regăsea un exemplar semnat, aspect confirmat, în faţa instanţei, de martoră care a declarat că "A. mi-a dat la un moment dat un plic în care erau firme şi date complete unde trebuiau să se efectueze plata pentru tranzacţiile menţionate anterior şi pe care trebuia să i le dau lui AA., lucru pe care l-am şi făcut" . De asemenea, martorul AA., conformându-se dispoziţiei date de F., a efectuat plăţi, în perioada 08 mai 2008 - 23 decembrie 2008, din conturile Y. şi BB. către CC., în valoare de 2.500.000 euro, iar în vara aceluiaşi an, s-a întâlnit cu H., care i-a reproşat că transferul sumelor nu s-a făcut conform înţelegerii avute cu F..
Faptul că CC. nu a executat în mod real servicii de consultanţă IT, iar încheierea contractelor de prestării servicii cu Y. s-a realizat pentru a da o aparenţă de legalitate plăţilor efectuate în conturile societăţii al cărei beneficiar era inculpatul, rezultă şi din susţinerile martorului F. din faza de judecată, potrivit cărora "Niciodată vreuna din firmele controlate de A. nu a prestat vreuneia din firmele controlate de mine vreun serviciu comercial, de consultanţă sau vreun alt serviciu. Vreau să precizez că eu nu am avut nicio înţelegere cu A., astfel încât acesta să presteze mie sau firmelor mele vreun serviciu de natură comercială" .
Nu în ultimul rând, martorul DD., având o poziţie constantă pe parcursul procesului penal, a precizat că "eram beneficiarul aparent al firmei CC. din Cipru, al cărei beneficiar real era A.. Arăt că eram interpus ca beneficiar aparent în mai multe firme din Cipru în care Pop era beneficiarul real. A. a recurs la interpunerea mea în firme pentru că el era în anumite poziţii publice în ţară şi nu dorea să apară ca asociat în firme, eu aveam cunoştinţă de modul de înfiinţare al firmelor off-shore din Cipru şi, în plus, cunoşteam firme care se ocupă de administrarea firmelor offshore în Cipru", motiv pentru care "având în vedere că Pop era beneficiarul real al CC. mi-a spus că H. o să-mi comunice concret destinaţia sumelor virate de Y. în conturile CC.. Mai departe H. mi-a transmis că o parte din bani să-i virez în conturile lui (H.), iar o altă parte în conturile altei firme" . De altfel, la urmărire penală, martorul, prezentând documente care demonstrau în ce conturi a transferat suma de 1.700.000 euro din cele 2.000.000 euro primite de la F., a declarat că "A. a fost persoana care mi-a indicat unde să trimit aceşti bani" şi, ca urmare, o parte dintre aceştia au fost viraţi în diferite conturi deţinute de martorul H., fapt adus la cunoştinţă sa inclusiv de acest martor. "Despre sosirea acestei sume (n.n. 2.000.000 euro viraţi de Y. în conturile CC.) am aflat de la H., care mi-a spus că o parte dintre aceşti bani urmează să îi ia el, astfel încât urmează să redactăm un contract în acest sens, urmând ca A. să-mi transmită cuantumul exact al sumei care urma să ajungă la H., precum şi destinaţiile pe care urma să le dau diferenţei până la 2.000.000 euro" .
De asemenea, prezintă importanţă sub aspectul sumelor primite de inculpatul A. cu titlu de mită şi concluziile raportului de constatare nr. 44/P/2016 din data de 13 aprilie 2018 întocmit de specialiştii D.N.A., potrivit cărora societatea nerezidentă CC. a înregistrat în conturile sale încasări în sumă totală de 2.000.000 euro de la Y. (500.000 euro la 06 octombrie 2008, 1.000.000 euro la 01 decembrie 2008 şi 500.000 euro la 23 decembrie 2008) şi 500.000 euro de la BB.
Inc la data de 08 septembrie 2008.
Concluzionând, în raport cu materialul probator administrat în cauză atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza de judecată, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului A. prin actul de sesizare a instanţei există şi a fost săvârşită de acesta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, fiind lipsit de relevanţă faptul că o parte din sumele pretinse au ajuns în conturile martorului H. şi ale rudelor martorului DD., în contextul în care fapta de pretindere sau primire de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul este incriminată atât în noua codificare cât şi în cea veche ca infracţiune de luare de mită.
În ceea ce priveşte susţinerile apelantului conform cărora declaraţiile martorilor Q., P., F., H. şi DD. au fost administrate cu încălcarea dispoziţiilor art. 101 C. proc. pen., împrejurare care ar atrage nulitate absolută a acestora, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate, în condiţiile în care apărarea s-a limitat să invoce doar încălcarea principului loialităţii obţinerii respectivelor mijloace de probă, fără să indice tehnicile şi metodele neloiale folosite de organele de urmărire penală, astfel cum sunt reglementate în textul menţionat, precum şi probele doveditoare sub acest aspect.
Simpla calitate de denunţători ai martorilor Q., F., H. şi P. nu atrage nulitatea absolută a declaraţiilor date de aceştia în cauză, întrucât administrarea acestor mijloace de probă nu echivalează de plano cu încălcarea principiului loialităţii, în absenţa dovezilor care să demonstreze că obţinerea lor s-a făcut prin întrebuinţarea de ameninţării, violenţe, promisiuni sau alte metode prevăzute de lege în scopul strângerii probaţiunii pe care şi-a fundamentat parchetul susţinerea acuzaţiilor formulate împotriva inculpatului A.. În contextul în care legiuitorul acordă un beneficiu, în sensul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, persoanelor care au comis infracţiuni grave dacă formulează denunţuri şi facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, declaraţiile date de denunţători în calitate de martori nu contravin principiului administrării loiale a probatoriului.
De altfel, depoziţiile Q., F., H. şi P. nu reprezintă probe singulare în dovedirea vinovăţiei inculpatului A., ci, din contră, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, aceste mijloace de probă se coroborează cu declaraţiile martorilor M., K., S., T., I., AA. cu înscrisurile ataşate la dosar (actele emise de A.N.A.F. şi societatea B./J., extrasele bancare transmise de autorităţile din Cipru în cadrul comisiei rogatorii), precum şi cu raportul de constatare nr. 44/P/2016 întocmit de specialiştii D.N.A.
Referitor la cererea de repunere pe rol formulată de Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia judiciară penală justificată de faptul că s-a pronunţat, la data de 24 iulie 2023, Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-107/23 PPU, Înalta Curte apreciază că nu se impune reluarea dezbaterilor, întrucât raţionamentul Curţii nu poate fi extins şi cu privire la infracţiunile de corupţie.
Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, Curtea a statuat că "articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că:
1) instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene;
2) instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
În raport cu cele statuate de Curte în această cauză şi de jurisprudenţa sa constantă cu privire la interpretarea art. 325 alin. (1) TFUE (Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii) se impun următoarele observaţii:
În primul rând, sesizarea Curţii a avut ca obiect o cauză în care se dispusese definitiv condamnarea pentru infracţiunii de evaziune fiscală şi de constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzute art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 şi art. 7 raportat la art. 2 lit. b) pct. 16 din Legea nr. 39/2003, fapte comise în anul 2010, fiind, astfel, aplicabilă Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene; potrivit art. 1 din această Convenţie constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene:
"a) în materie de cheltuieli orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete care au ca efect perceperea sau reţinerea pe nedrept a unor fonduri care provin din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; la necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect; deturnarea acestor fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial, având acelaşi efect; b) în materie de venituri orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităţilor Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect; deturnarea unui avantaj obţinut în mod legal, având acelaşi efect."
În al doilea rând, Curtea a menţionat expres că nu se apleacă şi asupra cauzelor de corupţie deoarece "în măsura în care, potrivit informaţiilor aduse la cunoştinţa (n.n. sa), faptele în discuţie în litigiul principal nu constituie fapte de corupţie, este evident că nici interpretarea Deciziei 2006/928 nu este relevantă" (paragr. 65)
În al treilea rând, prin Hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, Curtea a statuat că:
"Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România" de asemenea, Curtea a reţinut că: «expresia "orice activitate ilegală", care figurează la articolul 325 alin. (1) TFUE, (...) nu poate fi interpretată în mod restrictiv» (paragr. 184); «noţiunea menţionată de "activitate ilegală" acoperă printre altele orice act de corupţie al funcţionarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii» (paragr. 185); «Împrejurarea că articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF coroborat cu articolul 1 alin. (1) din această convenţie se referă numai la frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii nu este de natură să infirme această interpretare a articolului 325 alin. (1) TFUE, ai cărui termeni vizează în mod expres "frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii». În plus, aşa cum reiese din articolul 1 litera (a) din convenţia menţionată, o deturnare de fonduri care provin din bugetul Uniunii în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial constituie o fraudă, astfel încât o asemenea deturnare poate fi în egală măsură la originea sau rezultatul unui act de corupţie. Aceasta echivalează cu a demonstra că acte de corupţie pot fi legate de cazuri de fraudă şi, invers, că săvârşirea unei fraude poate fi facilitată prin acte de corupţie, astfel încât o eventuală atingere adusă intereselor financiare poate rezulta, în anumite situaţii, din asocierea unei fraude în domeniul TVA-ului cu acte de corupţie" (paragr. 186).
În al patrulea rând, Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţie şi-a încetat efectele, de la data de 07 octombrie 2023, când a intrat în vigoare Decizia 2023/1786 a Comisiei de abrogare a acestei decizii.
Aşadar, în raport cu obiectul litigiului care a generat sesizarea în Cauza Cauza C-107/23 (infracţiunii de evaziune fiscală), cu interpretarea dată în jurisprudenţa constantă a Curţii, inclusiv prin Hotărârea Euro Box Promotion, expresiei de "orice activitate ilegală" care figurează la articolul 325 alin. (1) TFUE (noţiunea menţionată "acoperă printre altele orice act de corupţie al funcţionarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii"), cu data comiterii faptelor imputate inculpatului A. (anul 2008, când era încă în vigoare Convenţia PIF) şi, nu în ultimul rând, cu faptul că Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 care instituia în sarcina României "obligaţia de a accelera lupta împotriva corupţiei, în special a celei de nivel înalt prin asigurarea unei aplicări riguroase a legislaţiei anticorupţie şi a unor sancţiuni efective şi disuasive în cazul unor astfel de infracţiuni" a fost abrogată la data de 07 octombrie 2023, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, prin faptele de corupţie comise de o persoană cu rang de subsecretar de stat nu s-au adus atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, întrucât mita nu a fost pretinsă şi remisă pentru ca funcţionarul public să îndeplinească un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, ci, din contră, pentru îndeplinirea, respectiv urgentarea acestora, în condiţiile în care rambursarea T.V.A.-ului, care reprezintă venit la bugetul general al Uniunii, nu a fost nelegală. Ca atare, jurisprudenţa Curţii anterior prezentată, inclusiv Hotărârea pronunţată în cauza C-107/23 PPU, nu este incidentă în speţă, motiv pentru care instanţei supreme nu-i incumbă obligaţia de a lăsa neaplicate deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale şi de a da prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene.
În consecinţă, având în vedere că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. (10 ani), pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 151/F din 12 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală., va desfiinţa, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 5 C. pen., va înceta procesul penal faţă de inculpatul sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, urmând să menţină celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, inclusiv obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat având în vedere poziţia acestuia de continuare a procesului penal şi concluzia instanţei de constatare a vinovăţiei.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului inculpatului vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 151/F din 12 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând:
În baza art. 396 alin. (8) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 5 C. pen., dispune încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. , pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, ca urmarea a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de inculpat rămân în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în cuantum de 236 RON, se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 decembrie 2023.
GGC - MM