Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 116/03.02.2023 Judecătoria Focşani în baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) şi d) C. pen.
În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat, prev. de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) şi d) C. pen.
În temeiul art. 19, art. 20, art. 25 alin. (1), art. 84 alin. (1) C. proc. pen., rap. la art. 397 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 1357 C. civ., a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă C. şi a obligat pe inculpaţi, în solidar, la plata sumei de 5000 de RON, cu titlu de daune materiale, către partea civilă.
Împotriva acestei hotărâri, inculpaţii D. şi B. au formulat apel.
Prin Decizia penală nr. 668/A din 30.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-au admis apelurile formulate de inculpaţii D. şi B., s-a desfiinţat, în parte, Sentinţa penală nr. 116/03.02.2023 a Judecătoriei Focşani şi, în rejudecare, s-au înlăturat dispoziţiile privind soluţionarea laturii penale.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., rap. la art. 16 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat prev. de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 77 lit. a) şi d) C. pen. (faptă săvârşită la data de 13.04.2018), ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., rap. la art. 16 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat prev. de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 77 lit. a) şi d) C. pen. (faptă săvârşită la data de 13.04.2018), ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
Împotriva Deciziei penale nr. 668/A din 30.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a formulat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi la data de 19.06.2023.
Prin cererea formulată de parchet a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., respectiv în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.
În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a arătat, în esenţă, că, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii D. şi B., cu privire la infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) din C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) şi d) C. pen. (faptă săvârşită la data de 13.04.2018), ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
În esenţă, argumentele care fundamentează recursul în casaţie declarat împotriva Deciziei nr. 668/A/30.05.2023 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori vizează faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie a răspunderii penale nu a fost suspendat pe durata celor 60 de zile prevăzute de art. 43 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, art. 64 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, precum şi art. 156 alin. (1) din C. pen.
Termenul de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. nu s-a împlinit în cauză, curgerea acestuia fiind suspendată pe durata celor 60 de zile, interval de timp în care, în România, în cursul anului 2020, a fost instituită starea de urgenţă.
Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434, art. 435 şi art. 437 alin. (1) C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., şi, în consecinţă, prin încheierea din 19 septembrie 2023 a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, fiind stabilit termen pentru soluţionare la data de 14 noiembrie 2023.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, ca fiind întemeiat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".
Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.
În speţă, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv reţinerea de către Curtea de Apel Galaţi a intervenirii prescripţiei răspunderii penale cu privire la inculpaţii D. şi B. pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) şi d) C. pen. (faptă săvârşită la data de 13.04.2018), subsecvent adoptării, de către Curtea Constituţională, a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. şi, totodată, în raport cu neluarea în considerare a celor 60 de zile în care, potrivit decretelor prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 240/2020, a fost instituită, respectiv prelungită starea de urgenţă, având consecinţa suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale.
Sub aspectul situaţiei de fapt, acuzaţia constând în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) şi d) C. pen., se referă la faptul că la data de 13.04.2018, inculpaţii D. şi B., însoţiţi şi de martorul minor E., în vârstă de 13 ani, au sustras dintr-un şopron deschis aflat pe un teren neîmprejmuit din zona Hanu dintre Vii, o cabalină şi harnaşamentul aferent, bunuri ce aparţineau persoanei vătămate C.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că termenul general al prescripţiei răspunderii penale nu s-a împlinit.
Astfel, în prealabil, Înalta Curte analizează, în condiţiile pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României şi a Deciziei nr. 67/2022 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
La momentul adoptării şi intrării în vigoare a C. pen. al României, 01 februarie 2014, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale era reglementată în art. 155 alin. (1), textul legal având următoarea formă: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".
Prin Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:
"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională".
Pe cale de consecinţă, ulterior pronunţării acestei decizii a instanţei de contencios constituţional, în condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit activ în modificarea prevederilor legale constatate neconstituţionale conform considerentelor deciziei precitate, în fondul legislativ activ, art. 155 alin. (1) din C. pen. a avut următoarea formă: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe (...)".
Prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară Deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:
"72. Aşa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.
Astfel, deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.
73. În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale."
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.
În sensul celor de mai sus este Decizia nr. 67 din data de 25 octombrie 2022 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală prin care s-a statuat că "Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013) într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate.
Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale.
În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.
Aşadar, nu pot fi extinse dispoziţiile procesuale care reglementează cauza (actul de procedură) la întreaga instituţie a întreruperii cursului prescripţiei, efectul acesteia fiind prevăzut în mod distinct de legea penală de drept material şi constând în prelungirea termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală."
Prin urmare, Înalta Curte arată că în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, au încetat să mai aibă efecte juridice, dispoziţiile C. pen. în vigoare în perioada menţionată constituind legea penală mai favorabilă.
Pe cale de consecinţă, termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită de inculpat se raportează numai la dispoziţiile art. 154 alin. (1) C. pen., deoarece, în lipsa unor dispoziţii legale referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, nu se poate stabili că a început un nou termen de prescripţie, cu consecinţa socotirii ca fiind împlinit a termenului de prescripţie, în cazul depăşirii cu încă o dată a acestuia.
Înalta Curte constată că termenul de prescripţie se calculează potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată.
Termenul de prescripţie generală a răspunderii penale pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. (1) - art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen., în raport cu limita maximă a pedepsei de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., a început să curgă la data săvârşirii faptei reţinute în sarcina inculpaţilor, respectiv 13 aprilie 2018, iar potrivit art. 186 alin. (1) teza a II-a C. pen., s-ar fi împlinit la data de 12 aprilie 2023, anterior pronunţării deciziei recurate din data de 30 mai 2023.
Însă, Înalta Curte are în vedere că pe durata termenului de prescripţie au intervenit Decretele prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României care a prevăzut în Anexa 1 dispoziţii cu privire la termenul de prescripţie.
Potrivit art. 43 alin. (1) din Decretul nr. 195/2020, activitatea de urmărire penală şi cea a judecătorilor de drepturi şi libertăţi se desfăşoară numai cu privire la:
a) cauzele în care s-au dispus ori se propune luarea măsurilor preventive ori a celor de protecţie a victimelor şi martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical, cele cu persoane vătămate minori;
b) actele şi măsurile de urmărire penală a căror amânare ar pune în pericol obţinerea probelor sau prinderea suspectului sau a inculpatului, precum şi cele privind audierea anticipată;
c) cauzele în care urgenţa se justifică prin scopul instituirii stării de urgenţă la nivel naţional, alte cauze urgente apreciate ca atare de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală.
În alin. (2) se prevede că: procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură în camera preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgenţă, cu excepţia celor de la alin. (1) lit. c) apreciate ca atare de judecător sau instanţa de judecată, precum şi a următoarelor cauze: cele privind infracţiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele referitoare la contestaţii împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cele ce cuprind măsuri de protecţie a victimelor şi a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical, cele privind infracţiuni contra securităţii naţionale, cele privind acte de terorism sau de spălare a banilor.
În fine, în alin. (8) se prevede că: pe durata stării de urgenţă, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripţia răspunderii penale se suspendă.
De asemenea, potrivit art. 64 alin. (13) din Decretul nr. 240 din 14.04.2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României (publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14.04.2020), pe durata stării de urgenţă, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripţia răspunderii penale se suspendă. Suspendarea operează de drept, fără a fi necesară emiterea unei ordonanţe sau a unei încheieri în acest scop.
Dispoziţiile art. 1 din acelaşi decret prevăd că, începând cu data de 15 aprilie 2020, se prelungeşte cu 30 de zile starea de urgenţă pe întreg teritoriul României, instituită prin Decretul nr. 195/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.
Analizând conţinutul celor două decrete, se observă că au fost indicate, în mod expres şi limitativ, cazurile în care urmărirea penală, respectiv judecarea cauzelor poate continua, suspendarea şi toate celelalte cauze operând de drept, fără a fi necesară emiterea unei ordonanţe sau a unei încheieri.
Adoptarea celor două decrete a impus măsuri restrictive şi de distanţare socială, scopul fiind acela al limitării efectelor generate de evoluţia Covid-19 în România.
Decretele arătate anterior au fost aprobate de către Parlamentul României prin două hotărâri succesive, respectiv Hotărârea nr. 3/2020 şi Hotărârea Preşedintelui României nr. 4/2020, astfel încât ele au produs efectele juridice vizate prin conţinutul lor, aceste acte normative nefiind declarate neconstituţionale.
Aspectele citate de instanţa de apel din cuprinsul Deciziei nr. 152/2020 a Curţii Constituţionale vizează, în concret, argumentele avute în vedere de către instanţa de contencios constituţional pentru admiterea excepţiilor de neconstituţionalitate formulate de Avocatul Poporului doar cu privire la art. 28 din O.U.G. nr. 1/1999, respectiv O.U.G. nr. 34/2020 şi respingerea excepţiei de neconstituţionalitate formulată de Avocatul Poporului referitor la art. 14 lit. c1) din O.U.G. nr. 1/1999.
Deosebit de important este faptul că "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta", aspect statuat prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009,.
În acest context, se observă că instanţa de contencios constituţional nu a invalidat din punct de vedere juridic cele două decrete în discuţie, referirile directe sau indirecte din cuprinsul următoarelor paragrafe, neavând semnificaţia unei cenzurări de natură constituţională care să justifice scoaterea lor în afara fondului legislativ activ, respectiv:
- 92 - analiza constituţionalităţii dispoziţiilor privind includerea măsurilor de primă urgenţă în urma decretului de instituire a stării de urgenţă:
"Preşedintele României are atribuţia constituţională de a institui starea de urgenţă şi de a pune în executare dispoziţiile legale ale regimului stării de urgenţă, astfel cum acestea au fost stabilite de legiuitor. Legea, transpunând norma constituţională, acordă Preşedintelui competenţa de a institui prin decret prezidenţial starea de urgenţă, care presupune inclusiv stabilirea măsurilor concrete de primă urgenţă care urmează a fi luate şi identificarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale al căror exerciţiu va fi restrâns. Astfel de vreme ce legiuitorul ordinar a dat substanţă atribuţiei constituţionale prevăzute de ort. 93 alin. (1), stipulând elementele de conţinut ale decretului prezidenţial, Preşedintele ori de câte ori instituie starea de urgenţă are obligaţia să se conformeze dispoziţiilor legale în temeiul cărora îşi exercită competenţa. În fine, după adoptarea decretului prin care se instituie starea de urgenţă, Parlamentul are obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor legale referitoare la instituirea stării de urgenţă, încuviinţând sau nu această măsură, prin adoptarea unei hotărâri în şedinţa comună a celor două Camere (Senatul şi Camera Deputaţilor). În procedura de încuviinţare a instituirii stării de urgenţă, Parlamentul efectuează un control de temeinicie şi legalitate a decretului Preşedintelui prin raportare la dispoziţiile constituţionale şi legale referitoare la regimul juridic al stării de urgenţă. Prin hotărârea de încuviinţare a instituirii stării de urgenţă, Parlamentul confirmă respectarea exigenţelor legale, măsura adoptată fiind, astfel, asumată de cele două autorităţi publice. În cazul în care Parlamentul refuză încuviinţarea, prin hotărârea adoptată (care are ca efect revocarea actului administrativ emis de Preşedintele României) trebuie să-şi motiveze decizia, precizând temeiurile constituţionale şi legale pe care actul administrativ nu le-a respectat. Controlul parlamentar efectuat asupra decretului Preşedintelui se realizează în temeiul Constituţiei şi al legii, fiind expresia raportului juridic stabilit între cele două autorităţi publice cu privire la exercitarea partajată a atribuţiei constituţionale referitoare la instituirea stării de urgenţă".
- 98 - analiza constituţionalităţii dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 1/1999:
"Curtea a reţinut că decretul Preşedintelui nu este decât un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară care pune în executare un act de reglementare primară. Restrângerea exerciţiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Preşedintelui, dispoziţiile art. 14 lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 constituind doar norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Preşedintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 4 din acelaşi act normativ care prevăd expres posibilitatea restrângerii exerciţiului drepturilor. împrejurarea că la emiterea decretului de instituire a stării de urgenţă (Decretul nr. 195 din 16 martie 2020), respectiv la emiterea decretului privind prelungirea stării de urgenţă (Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020), Preşedintele României a omis să invoce dispoziţiile legale care au constituit temeiul legal al luării măsurii restrângerii drepturilor fundamentale, limitându-se la enumerarea dispoziţiilor constituţionale şi legale care stabilesc competenţa sa de a decreta instituirea stării de urgenţă, nu echivalează cu faptul că acesta a acţionat ca un legiuitor care poate dispune cu privire la drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţenilor şi, implicit, că decretul adoptat are aceeaşi forţă juridică cu legea. Acţionând în limitele competenţelor sale legale, Preşedintele a identificat drepturile şi libertăţi/e al căror exerciţiu urma să fie restrâns (libera circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, inviolabilitatea domiciliu/ui, dreptul la învăţătură, libertatea întrunirilor, dreptul de proprietate privată, dreptul la grevă, libertatea economică)".
- 99 - analiza excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 lit. c) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/1999:
"Curtea a constatat că nicio dispoziţie legală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999, coroborată cu norma criticată de autorul excepţiei, nu îndrituieşte Preşedintele să adopte norme cu rang de lege, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine încălcarea normelor constituţionale invocate. Astfel, dispoziţiile ordonanţei de urgenţă stabilesc, în art. 26 alin. (1), că "Pe durata stării de urgenţă, instituită în temeiul art. 3 lit. a), se pot dispune următoarele: a) aplicarea planurilor aprobate, conform dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi ale decretului de instituire; b) organizarea şi asigurarea cu prioritate a transporturilor, comunicaţiilor, produselor, resurselor şi infrastructurii pentru nevoile forţelor destinate apărării; c) închiderea frontierei de stat, în întregime sau în zona în care a fost instituită starea de urgenţă, intensificarea controlului la punctele de trecere a frontierei care rămân deschise, precum şi supravegherea frontierei pe toată lungimea sa; d) rechiziţionarea de bunuri, potrivit legii". Prin urmare, măsurile de primă urgenţă pe care Preşedintele le poate adopta au caracter administrativ şi nu pot viza decât aspectele reglementate de lege".
- 104 - "Curtea a observat că modul în care Preşedintele şi-a exercitat atribuţia constituţională, prin depăşirea cadrului legal, nu este consecinţa vreunui viciu de neconstituţionalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea şi în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acţioneze. Stabilind competenţele fiecărei autorităţi publice implicate în gestionarea situaţiei de criză care a generat instituirea stării de urgenţă, nicio dispoziţie a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 nu îl îndrituieşte pe Preşedinte să acţioneze dincolo de competenţele sale constituţionale, astfel că instanţa constituţională nu poate sancţiona, în cadrul controlului de constituţionalitate pe care îl efectuează în procedura instituită de art. 146 lit. d) din Constituţie referitoare la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, normele legate criticate de autorul excepţiei".
Prin urmare, argumentele instanţei de apel privind lipsa oricărei eficienţe juridice a celor două decrete în discuţie, în materia prescripţiei răspunderii penale, nu se confirmă în urma analizării aspectelor relevante citate din cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 152/2020.
Relevante în acest sens sunt şi deciziile penale nr. 3/A din 6 ianuarie 2022 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, nr. 135/A din 3 aprilie 2023 pronunţată în Dosarul nr. x/2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care s-a stabilit, de asemenea, că decretele prezidenţiale mai sus citate au avut ca efect suspendarea prescripţiei răspunderii penale.
În vederea înlăturării greşitei aplicări a legii sub aspectul expus, Înalta Curte consideră că se impune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel şi având în vedere limitele casării şi dispoziţiile art. 449 alin. (4) C. proc. pen., instanţa căreia i se va trimite cauza va proceda la o judecată în întregime a cauzei.
În acest sens, se are în vedere faptul că instanţa de apel nu a efectuat cercetarea judecătorească în cauză, urmare a manifestării de voinţă a inculpaţilor, în sensul de a se luat act că nu solicită continuarea procesului penal.
Faţă de considerentele menţionate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva Deciziei penale nr. 668/A din 30 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2019, va casa decizia penală recurată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Galaţi.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate care nu sunt contrare prezentei.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, rămân în sarcina statului.
În baza art. 375 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în cuantum de câte 680 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva Deciziei penale nr. 668/A din 30 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2019.
Casează decizia penală recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respectiv Curtea de Apel Galaţi.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate care nu sunt contrare prezentei.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorilor din oficiu pentru intimaţii inculpaţi, în cuantum de câte 680 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 12 decembrie 2023.
GGC - ED